Mihai Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie 1850, în Țara de Sus a

Moldovei, la Botoșani, într-o familie nu numai română, ci și nobilă

neam de neamul ei, fiind al șaselea dintre cei zece frați și surori.
 Luceafărul poeziei româneşti sau poetul nepereche - aşa a fost
numit, de-a lungul vremurilor, Mihai Eminescu (1850-1889), cel care a
stârnit o adevărată revoluţie în literatura română. Recunoscut astăzi
unanim drept poet național și universal, el a fost aproape sanctificat.
Dincolo de efervescenţa creată de opera şi de viaţa lui, în spatele
geniului s-a ascuns omul, adevăratul Mihai Eminescu, cel care s-a lăsat
cunoscut cu adevărat doar de apropiaţi.
Cum era cu adevărat Mihai Eminescu?

Istoricul botoșănean Gheorghe Median afirma că Eminescu era un

om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi carismatic, dar om era. Şi era şi
foarte discret... Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din
dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii.
Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui.
 De asemenea, a adăugat că ceea ce impresiona însă cu
adevărat la poet era vocea sa: Eminescu avea o voce blândă, calină
şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au
cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om
foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Cânta foarte
frumos.

Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte că Eminescu cânta uşor şi

pe stradă: Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica. Fredona
când venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină.
 Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă.
Era un individ plăcut în societate. Avea duşmani şi stârnea antipatii
pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în
societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie
şi publicistică. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este
tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă, abţine când era vorba de
politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi, a spus Lucia Olaru Nenati.

Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Cu oricine se

întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”. Acest salut al său
strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să
i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci
răspicat:«Sus cu dânsa!»
 O prietenie rămasă în istoria literaturii...

Ce doi s-au cunoscut întâmplător și de atunci încolo nimeni nu mai

văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu.
 Mihai Eminescu şi Ion Creangă s-au cunoscut în împrejurări
legate de problemele şcolare ale învăţătorilor, s-au împrietenit în
procesul de creaţie literară şi şi-au înfrăţit sufletele pe vecie. Nu
i-a despărţit nici suferinţa simultană şi – am putea spune – nici
moartea, căci s-au sfârşit din viaţă în acelaşi an, 1889.
 Veronica Micle a fost marea dragoste a lui Eminescu,
aducându-i însă și multă durere. Scrisorile schimbate de cei doi
îndrăgostiți dezvăluie patima cu care poetul a iubit-o.

În ciorna unei scrisori adresate Veronicăi, el scria: Viaţa

mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu
are niciun înţeles fără tine.
 Într-o cernită zi de vară, pe 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa,
genialul poet Mihai Eminescu trecea în neființă, călcând spre nemurire.
Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei: a decedat închis în celula sa din
spital, pe un pat metalic, îmbrăcat într-un halat ponosit... Steaua lui
însă continuă să lumineze spiritul acestui popor pe care l-a iubit
nespus.