,,Finanțarea afacerii’’

CON.181 FR.
TACU CRISTINA
Conținutul politicii de finanțare a entității

 Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a

întreprinderii avînd o influenţă deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii
fondurilor în scopul realizării programelor economice curente şi de dezvoltare a
creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi de investiţii precum şi a întregii activităţi.
 Între politica generală economică şi cea financiară există puncte de corelaţie,
deoarece politica financiară are misiunea de a rezolva aspectele legate de
metodele de procurare a fondurilor, alocarea pe destinaţii şi folosirea eficientă a
acestora, asigurarea echilibrului financiar, reducerea preţurilor, costului capitalului
etc.
 Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată de
întreprindere în funcţie de obiectivele sale de rentabilitate, de creştere şi de risc.
Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere
a capitalului economic şi de modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o
asemenea alegere generează sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie
a întreprinderii.
 Alegerile depind de obiectivele întreprinderii şi de mediul înconjurător şi sunt
guvernate de relaţiile de putere în interiorul întreprinderii.
Deciziile financiare la întreprindere

Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară

elaborează decizii financiare.
Principalele decizii de politică financiară sunt:
 Decizia de investire
 De finanțare
 De autofinanțare
 Dividendelor
Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a plasa capitalul într-o
anumită operaţiune, este rezultatul corelării dintre costul capitalului utilizat şi 
rentabilitatea calculată. Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de
aducătorii de fonduri pentru a finanţa proiectele unei întreprinderi, adică costul
capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea pentru
reconstituirea totalului pasivului respectiv pentru a se aproviziona cu capital.
Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi
rentabilitatea reclamată de aducătorii de capital.
În cazul în care întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decît costul
capitalului ea va fi sancţionată economic pe piaţă în felul următor:

 Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în

măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare.
 Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit
asupra capitalului propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte
cu rentabilitate mai mare decît costul capitalului atunci ea nu va avea probleme cu
suportarea cheltuielilor financiare şi se vor crea posibilităţi de creştere a volumului
capitalului propriu.

Costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere a unui proiect de

investiţii respectiv a deciziei de investiri.
 Decizia de finanțare
Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de
finanţare a proiectelor avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau
participaţie.

 Decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte. Nu

există o decizie optimă pentru toate întreprinderile indiferent de condiţie, de loc şi de
timp.

Adoptarea deciziei financiare înseamnă a opta între fondurile proprii şi creditele

bancare în vederea finanţării unui proiect sau adoptarea unei anumite ponderi de
fonduri proprii față de creditele bancare.
Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea este cea mai
interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor la dispoziţie şi obţinerea unor rezultate
bune. În acelaşi timp decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere ci şi
de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de
acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la creşteri de capital, de
cerereariscul insolvabilităţii debitorului ce poate aduce după sine o pierdere a sumei
împrumutate;
 Pentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii implementării deciziei de
finanţare. Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul
următor:

 dacă rentabilitatea calculată este superioară ratei dobînzii, atunci este oportună

apelarea la împrumuturi deoarece în astfel de cazuri îndatorarea contribuie la creşterea
masei profitului şi creşterea randamentului capitalului propriu.

 decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, însă în

cazul producerii unor pierderi solvabilitatea degradează mult mai repede.

 finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă avînd în
vedere faptul că resursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca
durata de întrebuinţare a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.
 Decizia de autofinanțare
Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi
asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile
anterioare. Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru
acţionari.

 întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată fiindcă pentru realizarea creşterii

economice nu are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge
să cumpere acţiuni sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la
piaţa financiară de capitaluri.

 acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea
bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.

Politica de dividend ne arată opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în

anumite exerciţii financiare de creştere continuă, de reducere sau de păstrare
nemodificată a mărimii dividendelor de la an la an urmărind un anumit scop. Politica
dividendelor reprezintă o cale de afirmare a necesităţii societăţii pe acţiuni pentru a

cunoaşte şi a aprecia aspectul viabilităţii, prosperităţii şi rentabilităţii dezvoltării.

 Politica de devient
Prin politică de dividend întreprinderea îşi alege un anumit tip de acţionariat.
Distribuind dividende scăzute se poate ajunge la descurajarea unor acţionari care pot
arunca pe piaţă acţiunile de care dispun contribuind la scăderea cursului acestuia. În
schimb această politică permite capitalizarea unei părţi importante a profitului, fapt
care are ca rezultat creşterea valorii întreprinderii, cursului acţiunii şi perspective
favorabile de profit pentru anii următori ce este evaluat şi apreciat de un număr mai
mare de acţionari şi de consiliul de administraţie sau de adunarea generală a
întreprinderii.
Distribuind dividende cu o mărime ridicată în fiecare an se obţine încrederea şi
fidelitatea acţionarilor, însă această politică creează posibilităţi mai slabe de
autofinanţare, de creştere economică şi de creştere bursieră a întreprinderii. O politică
anumită de stabilitate a mărimii dividendului este de dorit atît pentru întreprindere cît şi
pentru acţionari, deoarece, acceptînd această politică, întreprinderea poate influenţa
asupra încrederii acţionarilor precum şi asupra partenerilor de pe piaţa financiară atît a
statului cît şi în afara lui.

Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi creşterea

lor viitoare care maxizimizează preţul acţiunilor. O politică de distribuire a dividentelor
poate fi considerată scăzută dacă rata de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net.
Politica de distribuire este considerată puternică atunci cînd rata de distribuire a
dividentelor depăşeşte 60% din suma profitului net.
Politica de divident este influenţată de 2 categorii de factori:

 situaţia financiară a întreprinderii

 preferinţele investitorilor

Situaţia financiară a întreprinderii - atunci cînd întreprinderea atrage credite sau

emite obligaţiuni pe piaţa financiară. Ea se confruntă cu o restricţie care constă în
faptul că dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea obligaţiilor faţă de
debitori. Majoritatea contractelor de împrumut menţionează faptul că dividendul
poate fi plătit numai atunci cînd există un indice de protecţie cum ar fi indicii
lichidităţii curente.

Preferinţele investitorilor - luînd în considerare politica acţionarilor şi interesele

acestora, politica de dividend trebuie să satisfacă 2 cerinţe:
 stabilitatea dividendelor distribuite
 politica credibilă ce se bazează pe un profit real şi o politică de repartizare a lui
vizînd interesul pe termen lung a acţionarilor.
 Riscul financiar
Riscul financiar este riscul asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca
mijloc de finanţare; el este un risc suplimentar şi depinde de maniera finanţării
întreprinderii. O întreprindere finanţată numai din capital propriu nu comportă risc
financiar.

El apare numai atunci cînd întreprinderea se finanţează prin împrumuturi bancare sau
împrumuturi obligatare. Riscul financiar multiplică riscul economic şi depinde de
capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi sarcinile financiare. Întreprinderea îndatorată
trebuie să verse periodic la bancă sume ce reprezintă suma principală plus dobînda.
Aceste vărsăminte au caracter stabil, fiind provizionate prin contractul de credit.

Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată cu atît mai mare este
riscul financiar. Riscul financiar poate fi subdivizat de:

 riscul dobînzii
 riscul ratei schimbului valutar
 riscul de nerambursare

Riscul de dobîndă este acel care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea
ratei fixe sau variabile a dobînzii după încheierea contractului pînă la scadenţă. Riscul
ratei dobînzii este prezent şi pentru bănci şi pentru întreprindere. În cazul întreprinderii
riscul poate avea loc cînd există excedente de lichiditate care trebuie plasate precum
şi atunci cînd apar deficite de lichidităţi care trebuie acoperite cu credite.
Riscul cursului de schimb valutar reprezintă pierderea în urma deprecierii valutei din
contract. El este suportat de întreprinderi asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în
monedă străină.

Riscul valutar poate fi:

 risc asupra operaţiunilor comerciale
 risc asupra operaţiunilor financiare
 risc de grup

Riscul de credit este riscul imposibilităţii rambursării de credit sau lichidării obligaţiunilor

fapt care ar genera pierderi altui agent economic. Fiind o categorie a riscului economic el
constă în:
 riscul insolvabilităţii debitorului ce poate aduce după sine o pierdere a sumei împrumutate;
 riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă angajamentul achitării la scadenţă.

Drept urmare preţul creditului cuprinde nu numai dobînda propriu-zisă ci şi cheltuielile

administrative şi remunerarea riscului de credit.
 Finanțarea pe termen scurt
Obiectul deciziei de finantare pe termen scurt il constituie selectia si mobilizarea
operativa a surselor de capitaluri circulante, la cel mai redus cost al procurarii
acestora, in conditii de reducere a riscului.

Spre deosebire de finantarile pe termen lung, care vizeaza activele imobilizate, cu un

anumit grad de independenta fata de fluctuatiile procesului economic specific,
finantarile pe termen scurt vizeaza activele de exploatare al caror cuntum variaza
prompt in functie de cresterea sau decresterea activitatii de la un an la altul, de la
un trimestru la altul etc.

Mijloacele de procurare a capitalurilor circulante se impart in trei categorii: surse

proprii, surse atrase (datorii de exploatare) si surse imprumutate.
 Surse proprii
Acoperirea financiara a activelor circulante cu fonduri proprii, chiar daca implica
participarea „investitorilor de capitaluri” la proprietate si la distributia profitului net,
constituie, totusi, cea mai sigura sursa de finantare, determina autonomie financiara si
elimina riscul retragerii fortuite a capitalurilor.
Surplusul de surse permanente, degajat din finantarea pe termen lung a nevoilor
permanente, il constituie fondul de rulment. La o anumita data, fondul de rulment
reprezinta excedentul activelor pe termen scurt asupra pasivelor pe termen scurt.
In marime absoluta, fondul de rulment se determina in doua variante: fie ca diferenta intre
capitalurile proprii si datoriile financiare, pe de o parte, si activele imobilizate nete, pe de
alta parte, fie ca diferenta intre active circulante si datorii pe termen scurt:

FR = Capital permanent – Active imobilizate = (Capitaluri proprii Datorii financiare) –

Active
imobilizate
FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt (Resurse de trezorerie)

Fondul de rulment reprezinta partea din capitalul permanent care poate fi utilizata pentru
finantarea activelor circulante, adica excedentul de capital permanent fata de active
imobilizate sau excedentul activelor circulante cu lichiditati pe termen mai mic de un an,
fata de datoriile cu exigibilitate pe termen mai mic de un an.
 Surse atrase (pasive stabile)
Acestea reprezinta datorii ale intreprinderii fata de terti (furnizori, personal, stat etc.),
atrase pe o anumita perioada de timp, ca urmare a reinnoirii continue a acestora.
Sursele atrase sunt, practic, niste imprumuturi pe termen scurt indirecte care se creaza
prin decalajul de timp dintre momentul vanzarii sau prestarii serviciului si momentul in care
beneficiarul il plateste. Acest tip de datorie este „gratuita”, in sensul ca nu se plateste in
mod explicit o dobanda pentru aceste surse atrase. Un serviciu de trezorerie activ va cauta
sa angajeze intotdeauna datorii cu scadente relaxate (intinse in timp), in raport cu
incasarile care se vor cauta sa se realizeze foarte repede.
Pasivele stabile si, in principal, creditul furnizor (acordat de furnizor) sunt o sursa spontana
de finantare si acestea cresc o data cu tranzactiile curente ale firmei.
Creditul comercial, ca principal element al surselor atrase pentru firma beneficiara (client)
este, in acelasi timp, o garantie pentru furnizor de a-si promova vanzarile. Desi acest tip de
credit nu are un cost explicit (nu trebuie platita dobanda pentru utilizarea sa), el are totusi
un cost implicit. Deoarece vanzarea pe credit are loc prin acordarea de catre furnizor a
unui rabat pentru a urgenta plata vanzarilor din partea clientilor, in cazul in care clientii nu
profita de acest discount (rabat) ei pierd sume de bani corespunzatoare rabatului si marimii
vanzarilor. Rezulta, deci, ca pentru client creditul comercial (creditul furnizor) are un cost
implicit determinat de pierderea rabatului acordat de furnizor, suma ce ar putea fi
intrebuintata pentru efectuarea unor plati (rambursari de credit, achizitii de stocuri si active
imobilizate etc.).
 Surse împrumutate

În completarea surselor proprii si atrase, intreprinderea apeleaza la credite bancare de

trezorerie sau de scont.
Creditele de trezorerie
Creditele de trezorerie, denumite si credite cu caracter general, sunt acelea des­chise de
banca in functie de situatia tre­zoreriei intreprinderii (deficit sau excedent) fara nici o
legatura cu alte creante sau alte operatiuni. Astfel de credite pe termen scurt se acorda in
cazul deficitului de trezorerie, fara alte garantii deosebite, in vederea acoperirii platilor
curente. Singura preocupare a bancii, in afara cunoasterii bonitatii debitorului, este de a se
convinge asupra solvabilitatii pe termen scurt a acestuia.
Aceste credite, generale, prezinta pentru banca un risc relativ important caci adesea ele
sunt legate de activitatea curenta a intreprinzatorului si nu sunt garan­tate cu active certe.
Ca urmare a riscului comercial inerent oricarui intreprinzator, spre exemplu, in caz de
nevanzare a marfurilor, banca insasi trebuie sa analizeze, in momentul acordarii creditului,
situatia economica a debitorului spre a se asigura de lichiditatea acestuia si deci de
posibilitatile sale de rambursare a creditului.
 Deficitul de trezorerie constituie nivelul noilor credite pe care intreprinderea le va solicita
in trimestrul respectiv, peste cele aflate in sold in trimestrul anterior.
Excedentul de trezorerie constituie volumul creditelor care urmeaza a se rambursa in
trimestrul urmator.
Creditul de scont
Scontul este operatiunea de credit prin care bancherul pune la dispozitia unui client o
suma de bani, in schimbul unui efect comer­cial (trata, bilet la ordin) inainte ca acesta sa
ajunga la scadenta, du­pa deducerea unei dobanzi, a unor cheltuieli diverse si a unui
comision.
Costul creditelor
Pentru gestiunea ciclului de exploatare, costul creditelor reprezinta un criteriu important in
procesul de selectare a tipului de credite pe termen scurt.
In afara cheltuielilor cu dobanzile, care reprezinta elementul principal al costului creditului,
agentii economici creditati mai suporta si alte cheltuieli, sub forma diverselor comisioane
percepute de banci, ceea ce face ca, in final, costul total alo creditului sa fie mai mare.
Astfel, costul explicit (aplicabil) al creditului este determinat de doi factori:
a) rata dobanzii formata din:
al) rata dobanzii de referinta: rata de referinta a Bancii Nationale sau rata dobanzii la
creditele interbancare (BIBOR = Bucharest Interbank Operating Rate);
a2) prima de risc privind tipul de credite, mai mare pentru creditele de trezorerie in
comparatie cu creditele de scont (protejate suplimentar de dreptul cambial);

a3) prima de risc privind marimea intreprinderii, mai mare pentru intreprinderile mici in
comparatie cu cele mijlocii, respectiv cele mari;

b) comisioanele aferente

bl) comisioanele de risc privind repercusiunea impozitului bancii pentru creditele acordate,
imobilizarea resurselor bancii in credite acordate (fara depozite primite), cel mai mare
sold debitor si pentru cea mai mare depasire de plafon prestabilit;

b2) comisioanele de cheltuieli administrative privind decontarea cecurilor, efectelor

comerciale privind viramentele bancare, spezele si cheltuielile intocmire a
documentelor bancare etc.
Determinarea sumei dobanzii
In general, cuantumul dobanzii de baza platite de beneficiarii de credite este direct
proportional cu volumul creditului, durata de folosire si rata dobanzii:

D = C x r x T /100x360
 Finanțarea pe termen lung
Intreprinderea, in cadrul surselor proprii, are de ales intre:

a.       autofinantare (capital intern)

b.      aporturi noi la capital (surse proprii externe)

a.      Autofinantarea
In cadrul finantarii globale pe termen lung, finantarea interna, autofinantarea, are un rol
foarte important. Intreprinderea, in loc sa ceara un aport nou de la asociatii sai, sau sa
isi faca datorii fata de terti, preleva o parte din mijloacele financiare din resursele pe
care le procura din activitatea proprie. Autofinantarea reprezinta veniturile nete proprii
destinate formarii capitalurilor.

Autofinantarea cunoaste mai multe modalitati de exprimare. Autofinantarea

totala (globala sau bruta) semnifica diferenta dintre veniturile si cheltuielile societatii.
Aceasta este alcatuita din autofinantare de mentinere si autofinantare de expansiune
(sau neta).
Autofinantarea de mentinere (sau de supravietuire) include sursele din care urmeaza
sa se realizeze in viitor cheltuieli pentru mentinerea potentialului productiv si pentru
dezvoltarea acestuia. Este destinata doar unei reproductii simple, si se formeaza din
amortizarea pentru inlocuire si din profitul destinat mentinerii nivelului de dezvoltare
atins. 
 Autofinantarea de expansiune (sau neta) finanteaza dezvoltarea firmei,
permitand sa se largeasca productia si sa se dezvolte activitatea firmei si este formata
din amortizarea si profitul care exced reproductia simpla si sunt destinate majorarii
patrimoniului.
In cazul in care capacitatea de autofinantare este insuficienta intreprinderea apeleaza la
surse externe de capital: proprii, prin noi aporturi de capital sau prin subventii de la bugetul
statului; imprumutate; inchiriate.

b. Aporturi noi la capital

La infiintarea unei societati pe actiuni, capitalul este reprezentat de capitalul social si este
egal ca marime cu produsul dintre numarul de actiuni in care este divizat si valoarea
nominala a acestora.
Cresterile de capital reprezinta un mijloc de finantare prin fonduri proprii, ca si
autofinantarea. Deosebirea consta in faptul ca in timp ce autofinantarea este, practic, o
finantare interna, realizata prin efortul propriu al firmei, respectiv capitalizarea unei parti a
beneficiului, cresterea de capital reprezinta o finantare externa, prin fonduri proprii aduse
din afara societatii, de catre actionari.
 2. Surse externe imprumutate pe termen mediu si lung
Imprumuturile obligatare
Imprumuturile din emisiuni de obligatiuni denumite si credite obligatare reprezinta datorii pe
termen lung, create prin vanzarea de titluri de credit, negociate catre public. Firma care
emite astfel de titluri se angajeaza sa ramburseze la termen sau esalonat ratele scadente
si sa plateasca o dobanda sub forma cupoanelor atasate titlurilor de credit.

Valoarea cuponului = Val. nominala * Rata cuponului / 100

Obligatiunile sunt titluri de valoare, negociabile, reprezentand un drept de creanta asupra

capitalurilor imprumutate unei societati. De obicei, aceste imprumuturi au un cost de
procurare mai mic decat subscrierile la capitalul social si nu afecteaza dreptul de
proprietate al actionarilor. Obligatiunile dau doar dreptul la rascumparare si la remunerare,
deci detinatorii nu pot interveni in managementul unitatii emitente. Decizia privind
emisiunea de obligatiuni apartine Adunarii Generale a Actionarilor si se realizeaza prin
institutii care actioneaza ca intermediar (societatile de valori mobiliare), in nume propriu
sau ca garant al emisiunii. In momentul emisiunii, societatea emitenta poate furniza garantii
(ipoteci, cautiuni, amanetarea fondului de comert etc), care trebuie sa fie publicate intr-un
act special inaintea subscriptiei. Punerea in circulatie a obligatiunilor se face prin cele doua
variante de emisiune: emisiune publica si emisiune inchisa.
Marimea imprumutului obligatar se stabileste in functie de necesitatile de finantare,
valoarea de emisiune a unei obligatiuni putand fi :

 egala cu valoarea nominala (la paritate sau alpari);

 mai mica decat valoarea nominala (subpari), ceea ce le face mai atractive ;
 mai mare decat valoarea nominala (suprapari), mai rar.

Diferenta intre valoarea de emisiune si valoarea nominala este prima de emisiune, iar
diferenta intre valoarea rambursata (mai mare) si valoarea nominala este prima de
rambursare.
Rambursarea (amortizarea) unui imprumut obligatar se poate face in mai multe modalitati:
 prin amortizari constante si anuitati variabile – rambursarea se face prin transe egale
de imprumut;