Hepatitele acute virale

Etiologie
• - v. hepatitic A (VHA) din fam. Picornaviridae, genul
Hepatovirus, virus ARN cu un singur serotip şi 7
genotipuri (4 genotipuri umane şi 3 genotipuri simiene),
cu transmitere enterală
• - v. hepatitic B (VHB) din fam. Hepadnaviridae, genul
Ortohepadnavirus, virus ADN cu structură complexă, 4
serotipuri (adw, ayw, adr, ayr) şi 8 genotipuri (A, B, C, D,
E, F, G, H), cu mare variabilitate genetică şi transmitere
parenterală şi verticală
• - v. hepatitic C (VHC) din fam. Flaviviridae, genul
Hepacivirus, virus ARN cu 6 genotipuri şi 12 subtipuri, cu
mare variabilitate genetică, transmitere parenterală şi
verticală
 Etiologie

• - v. hepatitic D (VHD) din fam. Satelites, genul Deltavirus,

virus ARN defectiv (nu are anvelopă, VHB jucând rolul de
„helper”), cu 3 genotipuri, cu transmitere parenterală.
Asocierea VHB cu VHD se poate produce ca şi coinfecţie
(infecţie concomitentă cu ambele virusuri) şi suprainfecţie
(infecţie cu VHD la pacient cu infecţie cronică cu VHB)

• - v. hepatitic E (VHE) din fam. Caliciviridae, genul

Hepevirus, virus ARN cu 6 genotipuri, transmitere enterală
 Hepatita virală A

• Hepatita virală A (HAV) este produsă de virusul

hepatitei A (VHA) şi este tipul de hepatită
esenţialmente benignă, cu transmitere fecal-
orală, responsabilă de manifestări sporadice şi
epidemice.
• Diagnosticul de certitudine este dependent de
identificarea markerilor specifici virali -
identificarea anticorpilor faţă de virusul VHA de
tip IGM, prezenţa lor reflectă infecţia acută.
• AcIgG fata de VHA cresc în convalescenţă şi
persistă pe viaţă asigurând protecţie definitivă.
• Nu se realizează portaj, iar cronicizarea
infecţiei nu a putut fi dovedită.
• Evidenţierea lor în studii sero epidemiologice
permite stabilirea prevalentei infecţiei în diverse
zone pe glob
• O particularitate a infecţiei VHA o reprezintă
strânsa corelaţie dintre nivelul morbidităţii şi
condiţiile de sanitaţie.
• Incubaţia variază între 15-50 zile (depinde şi de
doza infectantă), în medie 30 de zile.
• Virusul se multiplică intrahepatic 4-5 săptămâni.
• Se elimina fecal la 1-2 săptămâni după infecţie,
ceea ce premerge debutul clinic şi asigură o
perioadă lungă de infectivitate în incubaţie şi
după debut.
• Izvorul de infecţie este uman, reprezentat de
bolnavi şi de infectaţi inaparent, eliminatori la 10-
14 zile din momentul suportării infecţiei
• Transmiterea directa se realizează în mod obişnuit prin
mecanism fecal-oral, cel mai frecvent în legătură
persoană-persoană( prin contact interuman în familii,
colectivităţi, în special de copii şi presupune minusuri în
sanitaţie şi în educaţie)
• Transmiterea indirectă se realizează cel mai frecvent şi
presupune vehicularea HAV prin apă, alimente, diverse
obiecte sau mâini contaminate cu materii fecale; apa
realizează transmiterea VHA atât prin consumul ei, cât şi
prin înotul în bazine contaminate, neîntreţinute igienic şi
insuficient clorinate.
• Transmiterea sexuală este posibilă la
homosexualii cu parteneri multipli,
promiscuitatea pe care o presupune o
asemenea relaţie, precum şi practicile sexuale
aberante, contribuind la difuziunea infecţiei
• Transmiterea intrauterină nu a fost dovedită, şi
nici cea postnatală prin intermediul unor fluide
biologice contaminate ale mamei
• Receptivitatea - la infecţie este generală
• Factorii favorizanţi ai procesului epidemiologie- au
importanţă în evoluţia morbidităţii
• condiţii sanitare precare
• aglomeraţiile
• intimitatea coabitării
• promiscuitatea care facilitează şi amplifică contaminarea
interumană.
• calamităţile naturale de tip inundaţii, cutremure,
războaiele, crizele economice grave, pelerinajele,
anumite ritualuri, constituie factori favorizanţi
dinamizatori ai procesului epidemiologie al HAV
 VHA – dg. laborator
• - test de infecţie acută- IgM–VHA prezent de la
debut, persistă 3-6 luni (până la 1 an)
• - IgG–VHA persistă toată viaţa şi confirmă
trecerea prin infecţie
• - ARN viral obţinut din fragmente de biopsie
hepatică, se pune în evidenţă prin PCR
• - virusul se poate evidenţia în scaun prin EIA
 Profilaxie şi combatere
• măsuri de igienă generală şi individuală
• Izolarea bolnavilor este obligatorie în spital (în
ţara noastă) sau la domiciliu, presupune
respectarea normelor de precauţie enterale în
primele două săptămâni de boală.
• Eficienţa imunoglobulinelor standard în
prevenire este bine dovedită -se administrează
în doză de 0,02-0,05 ml/kg corp, i.m. înainte de
expunere sau în primele 7 zile după expunere
(protecţia fiind de lungă durată 3-6 luni).
• Indicaţiile administrarii imunoglobulinelor
• preexpunere la călători neimuni în zone
endemice de HAV
• postexpunere contacţilor familiali şi din
colectivitate, presupuşi neimuni (copii).
• Au intrat în uz vaccinuri care necesită doar o
singură doză următoarea de rapel la 6-12 luni.
(HAVRIX, TWINRIX adult şi pediatric - vaccin
hepatitic A inactivat +hepatitic B recombinat,
AVAXIM).
• Reacţiile adverse sunt minime, locale.
• Vaccinarea antihepatita A

• Vaccinarea antihepatita A se poate face la orice varsta, fiind mai utila la subiectii
tineri, cu frecventa mai mare a imbolnavirilor. Cele mai frecvente cazuri sunt
inregistrate la copii de varsta scolara.
• Exista grupe de populatie mai expuse si acestea ar trebui in primul rand vaccinate:

• persoanele care calatoresc in zonele cu prevalenta crescuta a hepatitei A

(Africa, Asia, Bazinul mediteraneean, Orientul Mijlociu, America Centrala, zone cu
conditii de sanitatie scazuta)
• personalul medical, paramedical
• personalul din centrele de ingrijire ale persoanelor cu handicap sau varsnicilor
• lucratorii din salubrizare si alimentatie;
• cei care iau contact cu persoane bolnave;
• pacientii cu boli hepatice cronice la care infectia cu virus hepatic A poate provoca
decompensarea afectiunilor preexistente (alcoolici, bolnavi cu hepatopatii cornice
cu virus B sau C).

• Schema de vaccinare presupune inocularea unei doze, urmate de un rapel la

interval de 6 - 12 luni.
• Vaccinarea antihepatita se poate face concomitent cu alte vaccinuri (antifebra
galbena, antitetanos, antitifoidic).
• Reactiile adverse sunt rare si de intensitate moderata, cel mai frecvent locale
(durere, edem, eritem).
 Hepatita virală E
• Hepatita virală E (HEV) reprezintă cea de-a
doua entitate cunoscută anterior ca hepatită
nonAnonB.
• Epidemiologia şi evoluţia sa clinică sunt similare
hepatitei A, virusul hepatitei E (VHE) este însă
distinct şi neînrudit cu VHA.
• Boala este autolimitată, nu există dovezi de
cronicizare , nici portaj de virus.
• Ca particularitate clinică se remarcă un indice
înalt de mortalitate la gravide (20-39%).
• Incubaţia variază între 15-64 de zile, media fiind
de 40 zile
• contagiozitatea premerge debutul clinic, dispare
precoce în perioada de stare (VHE este mai labil
decât celelahe virusuri cu tropism hepatic)
• Izvorul de infecţie este exclusiv uman,
reprezentat de infecţii inaparente şi bolnavi.
Bolnavul excretă virusul prin materiile fecale
• Transmiterea se realizează prin apă
contaminată şi prin contactul persoană-
persoană, pe cale fecal-orală.
• Transmiterea verticală a fost confirmată de prezenţa
genomului viral în sângele cordonului ombilical sau în
sângele nou-născutului, fiind emisă ipoteza infectării
fătului în uter.
• Receptivitatea este generală, dar este diferenţiată în
funcţie de condiţiile socio-economice şi de vârstă, iar
imunitatea postinfecţie pare solidă, durabilă.
• Factorii favorizanţi ai procesului epidemiologie sunt
de natură socio-economică (războaie, migraţii, lipsa apei
potabile, întreţinerea defectuoasă a reţelelor de
distribuţie a apei) sau sunt factori generaţi de calamităţi
naturale (inundaţii, cutremure).
• Hepatita E se manifestă endemo - epidemic şi
endemo - sporadic şi este sigur asociată cu
consumul de apă contaminată fecal
• Câteva particularităţi ale epidemiei HEV: rata
infecţiei apropiată între bărbaţi şi femei(2:l),
predomină la grupa de vârstă 15-35 ani,
mortalitate crescută la gravide şi rata
infecţiei secundare intrafamiliale este
scăzută.
 Profilaxie şi combatere
• Prevenţia generala:
• supravegherea epidemiologică a grupurilor cu
risc mărit, gravide, imunosupresaţi
• instituirea de măsuri care să intercepteze
transmiterea: asigurarea potabilităţii şi distribuţia
corectă a apei, salubrizarea aşezărilor umane,
igiena individuală, a alimentelor şi alimentaţiei.
• Obţinerea de vaccinuri se află în faza de
cercetare
• Tratamentul nespecific este suficient,
problemă reprezintă gravidele care pot
dezvolta boala gravă; mortalitatea pare a fi
legată de o incidenţă crescută a
sindromului de coagulare
intravasculară diseminată (CID).
 Hepatita virală B
• Infecţia cu virusul hepatitei B (VHB) este considerată
una dintre cele mai importante infecţii cronice virale,
continuă să constituie o importantă problemă de
sănătate publică pe plan mondial, cu toate că
actualmente există mijloace eficiente de prevenţie activă
• Infecţia cuprinde un spectru larg de manifestări clinice:
• forme inaparente, uşoare,
• forme fulminante de hepatită acută,
• boală cronică severă,
• ciroză hepatică.
• Virusul a fost clar implicat în dezvoltarea
carcinomului hepatocelular primar (CHP).
• Incubaţia este variabilă, între 45-180 de zile, în
medie 60-90 zile
• Izvorul de infecţie este uman reprezentat de:
• -bolnavi (25-45%) infecţioşi precoce, din
incubaţie, ulterior variabil ca durată în
funcţie de modelul serologic pe care-l dezvoltă.
• Infectaţii inaparent (75-55%) - frecvent infecţia
inaparentă este consecinţa dozelor infectante
mici şi persistenţa infecţiei este obişnuită
• majoritatea purtătorilor de AgHBs nu
recunosc un episod acut.
• Infectaţii persistent: reprezintă rezervorul
natural şi uriaş de VHB, apreciat pe baza
identificării AgHBs
• Portajul survine la 0,1- 20% din infectaţi, extrem
de frecvent la nou-născuţi şi sugari cu infecţie
transmisă de la mamă (70-90%), la copii (20-
50%)
• este mai frecvent la bărbaţi decât la femei
• iar cele mai mari valori ale portajului sant în
grupe populaţionale cu risc (consumatori de
droguri i.v., homosexuali, hemodializaţi etc).
 Transmiterea
• Transmiterea parenterală
• inoculări prin manopere medicale: tratamente
parenterale cu instrumente sterilizate incorect,
tratamente stomatologice, transfiazii cu sânge
nesecurizat, investigaţii invazive, înţepături
accidentale la personal medical.
• Inoculări prin manopere nemedicale:
partajarea acelor la consum de droguri i.v.,
tatuaj, puncţia globului urechii, manichiură,
bărbierit, scarificări.
 Transmiterea sexuală.
• realizabilă prin secreţii genitale (spermă,
secreţie cervico-vaginală) şi salivă.
• Contaminarea sexuală a devenit cea mai
frecventă cale de transmitere a HBV în
ţările bine dezvoltate economic (în SUA
38% faţă de 14% prin seringă), survine în
principal la heterosexuali cu parteneri
multipli, homosexuali sau intrafamilial.
 Transmiterea perinatală
• poate surveni prin infecţie "in utero" (mame cu
hepatită acută în trimestrul al III-lea de sarcină,
sau purtătoare de AgHBs şi AgHBe), în timpul
naşterii sau după naştere - contact intim mamă-
copil, posibil alăptare.
alăptare
• AgHBs pozitive pot transmite infecţia în 10-20%
din cazuri, cele AgHBs şi AgHBe pozitive în 80-
90%).
• în regiunile endemice (Asia de sud-est)
transmiterea este preponderent perinatală (90%)
şi rareori la vârsta adultă.
 Grupe de populaţie cu risc crescut
la infecţie VHB:
• Copiii din mame VHB pozitive
• Toxicomani care folosesc droguri cu
administrare i.v.
• Partenerii sexuali ai purtătorilor cronici de VHB
• Membrii familiilor pacienţilor infectaţi cu VHB
• Personalul medical şi de îngrijire
• Pacienţii politransfuzaţi, hemodializaţi
• Indivizi cu parteneri sexuali multipli homo-
heterosexuali)
• Indivizi instituţionalizaţi (handicapaţi mental,
deţinuţi etc)
 Factorii favorizanţi
ai procesului epidemiologic
• carenţele igienice din unele colectivităţi,
ceea ce favorizează creşterea portajului în
colectivităţi de copii, la prostituate şi
homosexuali
• promiscuitatea sexuală, actele sexuale
aberante
• partajul seringilor între narcomani
• aglomeraţia
• Hepatita B nu prezintă nici variaţii
sezoniere, nici periodicitate multianuală şi
există tendinţă evidentă de scădere a
infecţiei în ţările în care s-au adoptat
programe profilactice
• Manifestarea epidemică a infecţiei este
dominată de microepidemii
Studiul markerilor virali permite diagnosticul,
prognosticul şi supravegherea epidemiologică
a hepatitei B.
• Primul marker ce apare în infecţia acută este AgHBs, evidenţiabil în
sânge la 1-2 săptămâni după infecţie, apariţia lui premerge cu 3-6
săptămâni manifestările clinice.
• Persistă 11-12 săptămâni în perioada de stare, dispărând în
convalescenţă iar persistenţa AgHBs peste 6 luni după boala acută
generează portajul cronic de AgHBs
• AcHBs apar la un interval după dispariţia AgHBs, în convalescenţă,
tardiv. Ei vor persista toată viaţa şi asigură protecţia la reinfecţie.
• AgHBe urmează imediat apariţiei AgHBs, are o evoluţie similară cu
aceasta şi dispare la aproximativ 10 săptămâni după debutul clinic.
Persistenţa lui peste această perioadă este corelată cu infecţia
persistentă este marker-ul de infecţiozitate şi contagiozitate (replicare virală
susţinută)
• AcHBe apar la scurt timp după dispariţia AgHBe, marchează evoluţia
autolimitantă, spre vindecare
• - ADN-ul viral, detectabil prin tehnica de augmentare
genică (PCR) indică infecţia, fie ea acută sau cronică
• - AgHBcore se găseşte în hepatocit la 10-20 zile după
infecţie, se evidenţiază prin imunohistochimie
• - IgM-Hbcore apare înainte de debutul clinic, este prezent în
perioada de stare şi convalescenţă, fiind marker de infecţie
acută şi replicare virală, scade rapid în primul an după
infecţie
• - IgG-Hbcore apare în perioada de stare, persistă indefinit la
titruri reduse (martor al infecţiei cu VHB în antecedente)
• Cei mai utili şi uzuali determinaţi markeri sunt
AcHBc şi sistemul Ag-AcHBs.
• prezenţa AcHBc(IgM) şi AgHBs indică infecţie
acută
• AcHBc (IgG) şi AgHBs caracterizează
infecţia persistentă.
• AcHBc (IgM) în titruri ridicate şi AcHBs =
infecţie autolimitată
• Titruri mici ale AcHBc (IgG) şi ale AcHBs
semnifică infecţie autolimitată în antecedente,
ambii având valoare protectoare
 Profilaxie şi combatere
• Prevenirea infecţiei cu VHB se poate face fie prin transmiterea
pasivă a anticorpilor şi administrarea de Ig anti-HBs, fie prin
producerea activă de anticorpi anti-HBs datorată vaccinărilor
• cea mai importantă armă profilactică este vaccinul anti-
HBV, în principal prin vaccinarea nou-născuţilor
• Primovaccinarea constă din 3 doze, prima se
administrează în maternitate în primele 24 de ore de la
naştere împreună cu vaccinul BCG, dozele următoare se
administrează simultan cu vaccinarea DTP şi vaccinul
antipoliomielitic oral la 2 şi 6 luni.
• Primovaccinarea este urmata de un rapel la vârsta de 9 ani
(în clasa a III-a).
• Eficacitatea vaccinului se păstrează pe o perioadă ce
variază între 3 şi 11-12 ani
Vaccinul pediatric hexavalent HexyonTM/ He
xacima® a fost aprobat în Europa

• HexyonTM/Hexacima® (DTaP-IPV-Hib-HepB),
un vaccin ce protejează sugarii de difterie,
tetanos, pertussis (tuse convulsivă), hepatită B,
poliomielită şi infecţii invazive produse de
Haemophilus influenzae tip b.
• HexyonTM/Hexacima® este unicul vaccin
hexavalent disponibil ca soluţie injectabilă în
seringă preumplută, care nu necesită
reconstituire prealabilă, indicat pentru
vaccinarea primară şi de rapel a sugarilor
începând cu vârsta de şase săptămâni.
 Vaccinarea antihepatita B

• Vaccinarea antihepatita B si-a dovedit eficienta, avand in vedere

complicatiile serioase ale bolii. Este si motivul pentru care multe tari
au impus-o in programul de vaccinari obligatorii.
• Este cu precadere indicata persoanelor apartinand grupelor cu risc
crescut de infectare :
• pacientii care necesita transfuzii de sange sau tratamente cu derivate de
sange (plasma, factori de coagulare);
• personalul medical, paramedical
• persoanele cu comportament sexual anormal;
• utilizatorii de droguri intravenoase;
• candidatii la transplant de organe;
• contactii apropiati (familiali) ai persoanelor bolnave;
• lucratorii din serviciile de politie, pompieri, armata.
• Este utila si vaccinarea sugarilor si adolescentilor
• La adulţi vaccinarea preexpunere constă din 3 doze de 1
ml la 0,1 şi 6 luni de la începutul vaccinării.
• Durata protecţiei induse este apreciată ca sigură 6-7 ani
• Imunoprofilaxia activă şi pasivă sunt eficiente şi în
protecţia postexpunere (înţepături accidentale), cu
condiţia administrării precoce, în primele 48 ore, mai
puţin protectoare după 3-7 zile.
• Se administrează IGHB (5 ml la adulţi, adică 0,07
ml/kg corp) şi vaccinare după schema O, 1, 2, 12
luni, deci cu 4 doze de vaccin.
• Anticorpii anti-HBs apar la 1-3 luni după vaccinare
• Personalul medical neprotejat prin vaccin, expus
percutan (ex. înţepătură cu ac) sau permucos la
sânge provenit de la persoane infectate cu VHB,
devine protejat prin administrare de HBIG (0,06
ml/Kg sau 5 ml pentru adult) administrate în
primele 24 h şi prin vaccinare antihepatită B
cu 4 doze la 0, 1, 2 şi 12 luni (prima vaccinare
este concomitentă cu HBIG, dar în alt situs
anatomic).
• Pentru personalul medical protejat prin
vaccinare antihepatită B nu se adoptă
atitudini imunoprofilactice particulare (faţă
de VHB), dacă titrul de anticorpi este
cunoscut şi este de peste 10 mUI /ml.
Personalul medical protejat prin vaccinare,
dar cu status imun necunoscut, va fi
protejat prin revaccinare antihepatită B şi/
sau HBIG.
în protecţia postexpunere (înţepături accidentale)
foarte importantă este şi atitudinea locală:
se favorizează sângerarea
spălarea din abundenţă cu apă (foarte
importantă pentru stropirile oculare)
dezinfecţie timp de 1-5 minute "în ploaie" de:
apă oxigenată 3%, glutaraldehidă 2%, alcool
etilic 70%, iodofori 2,5%, acid boric 3%
colir antiseptic pentru stropiri conjunctivale.
• Pentru evitarea hepatitei nosocomiale
se impune sterilizarea corectă a
echipamentelor medicale (autoclavare,
oxid de etilen); pentru instrumentele
sensibile (endoscoape, tubulaturi de
intubaţie) imersia în soluţii dezinfectante
(glutaraldehidă 2%) este eficientă.
• Screeningul donatorilor pentru AgHBs şi
AcHBc - reducerea drastică a hepatitelor B
posttransfuzionale
• Testarea femeilor gravide - pentru protejarea
nou-născutului imediat după naştere
• Cel mai mare obstacol în eradicarea hepatitei B
rămâne rezervorul uriaş de virus reprezentat de
purtători, care nu beneficiază încă de un
tratament eficient, sigur şi accesibil.
• Expunerea sexuală sigură poate fi
protejată cu HBIG (aceeaşi doză)
administrată în primele 14 zile de la
contactul sexual.
• Contacţii sexuali ai persoanelor cu infecţie
acută sau cronică cu HVB trebuie
vaccinaţi.
 Hepatita virală C
• Hepatita virală C (HCV) s-a desprins din
conglomeratul hepatitelor nonAnonB în
1989, ca rezultat al noilor tehnologii de
biologie moleculară care au permis
identificarea genomului viral, încadrarea
taxonomică şi teste diagnostice specifice.
Virusul hepatitei C (VHC) este un virus
ARN monocatenar încadrat în familia
Flaviviride.
 Izvorul de infecţie
• purtătorii de VHC
• bolnavii cu hepatită acută, formă tipică/atipică
• bolnavii cu hepatită cronică, ciroză şi CHP.

• Cele mai mari rate ale seroprevalenţei anti-HCV s-au detectat la :

consumatorii de droguri i.v. (48-74%)
hemofilici
politransfuzaţi (12-42%)(înainte de introducerea screening-ului
sângelui şi de prelucrare termică a sângelui)
pacienţi hemodializaţi( 15-20%)
homosexuali (4-]8%)
pacienţi HIV pozitivi.
 Transmiterea
• Transmiterea se realizează în principal prin
modul direct, parenteral, similar transmiterii
hepatitei B (prin transfuzii de sânge,
administrare de factori antihemofilici, transplant
de ţesuturi şi organe, droguri i.v., înţeparea cu
ace contaminate în cursul actelor medicale).
• De asemenea, manoperele parenterale
nemedicale - modul indirect de transmitere-
(tatuaj, circumcizie, scarificare)
• Transmiterea sexuală s-a dovedit
posibilă, dar mult mai redusă şi mai puţin
eficientă decât transmiterea HBV sau HIV.
Riscul transmiterii creşte când sunt
asociaţi şi anumiţi cofactori: infecţia HIV,
administrarea de droguri i.v., existenţa
unor afecţiuni venerice.
• Transmiterea verticală - infectarea in
utero sau în timpul naşterii
• Receptivitatea la infecţie este generală,
sunt afectate ambele sexe, şi toate
vârstele, imensa majoritate a infecţiilor
sunt inaparente (95%).
• anticorpii anti-VHC non-structurali şi
structurali reflectă infecţia cronică şi
infectivitatea, nu sunt protectivi, în
consecinţă reinfecţiile sunt posibile.
Natural History of HCV Infection
 Profilaxie şi combatere
• Măsurile profilactice se aplică similar hepatitei B.
• Screeningul donatorilor implică dozarea ALAT,
depistare anticorpilor anti-VHC
• Profilaxia hepatitei acute cu IgG nu a dat rezultate.
• Administrarea interferonului în infecţia acută reduce
riscul cronicizării, fiind indicat pacienţilor la care
ARN-VHC este decelabil peste 1-2 luni de la debutul
bolii.
• Administrarea de interferon în hepatita cronică C induce
remisie pentru o perioadă de aproximativ 3 ani doar la
20-30% dintre pacienţi.
• Protejarea prin imunizare nu este încă
realizată.
• Vaccinurile nu sunt protective întrucât
nu produc anticorpi neutralizanţi
• Prepararea vaccinurilor este complicată de
instabilitatea antigenică a învelişului VHC.
 Hepatita virală D
• virus ARN monocatenar
• virus defectiv, necesitând VHB pentru realizarea infecţiei
şi a replicării
• Infecţia cu VHD este urmată de leziune hepatică şi
supresia replicării VHB.
• Factorii de risc ai asocierii dintre infecţia HBV şi
HDV, comuni oricărei regiuni geografice, sunt :
• vârsta peste 30 ani
• retardarea mintală
• sindromul Down
• apartenenţa la o zonă endemică pentru infecţia HDV
 Infecţia cu virusul Delta se poate
realiza
• coinfecţia VHB şi VHD, care poate evolua
bifazic şi este urmată obişnuit de vindecare,
similar hepatitei B, cu indice de cronicizare
apreciat la 5-10% din cazuri
• suprainfecţia cu VHD, a purtătorilor cronici de
VHB.
• în faza acută frecvenţa hepatitelor fulminante
poate fi de 25-50%, iar în infecţia cronică
progresia la boală cronică hepatică şi ciroză este
apreciată de 70% din cazuri.
• Izvorul de infecţie este uman, reprezentat de bolnavii
cu forme acute sau cronice de boală, de foştii bolnavi ce
pot rămâne purtători pe durată variabilă. Durata
contagiozităţii se suprapune cu cea a infecţiei cu VHB.
• Transmiterea se realizează similar hepatitei B, prin
secreţiile şi umorile ce conţin virusul, pe cale percutană,
permucoasă şi sexual.
• Principalele grupe de risc pentru HDV sunt:
toxicomanii care folosesc droguri cu administrare i.v.
pacienţii cu tratamente injectabile multiple cu fracţiuni
plasmatice
imigranţii din zonele delta-endemice
purtătorii HBV supuşi riscului infecţiei cu HDV.
• Receptivitatea la infecţie este generală
• coinfecţia depinde de circulaţia VHB şi
VHD şi de expunerea repetată
• suprainfecţia poate apare oricând la
purtătorii AgHBs.
• Studiile seroepidemioiogice au demonstrat
că HDV are o distribuţie mondială,
manifestându-se sporadic, endemic şi
epidemic
 Profilaxie şi combatere
• Prevenirea hepatitei D presupune aplicarea
profilaxiei pentru HBV, dar protecţia la
purtătorii AgHBs este ineficientă, evitarea
surselor de infecţie cu VHD fiind singura
măsură, relativ modestă
• Prevenţia specifică este posibilă prin
vaccinarea antihepatită B a populaţiei
• prevenirea suprainfecţiei cu VHD este dificil de
realizat în condiţiile existenţei purtătorilor de
AgHBs şi datorită faptului că nu există mijloace
de imunizare activă pentru infecţia cu VHD
 Profilaxie
• - nespecifică:
• pentru hepatitele cu transmitere enterală, igienă
alimentară, comunitară, combaterea vectorilor, izolare a
bolnavilor, suspecţilor şi contacţilor
• pentru hepatitele cu transmitere parenterală,
respectarea precauţiunilor universale privind manoperele
chirurgicale, stomatologice, ginecologice etc., evitarea
manoperelor nemedicale infectante, a contactului sexual
neprotejat, verificarea donatorilor de sânge şi a donorilor
de organe, supravegherea grupelor cu risc crescut
(utilizatorii de droguri i.v., politransfuzaţii, hemodializaţii,
persoanele cu parteneri sexuali multipli, personal sanitar
şi de laborator)