Demult de tot, trăiau un împărat şi o împărătesă.

Într-o zi de
iarnă, împărăteasa stătea lângă fereastra de abanos şi în timp ce cosea
privea zăpada care se aşternea. Deodată, s-a înţepat la deget, şi
câteva picături de sânge au căzut pe albul zăpezii.

Împărătesei i-a plăcut

combinaţia culorilor alb,
roşu şi negru şi şi-a pus în
minte o dorinţă: ,,Ce
mult aş vrea să am un
copil cu obrajii roşii ca
sângele , cu pielea albă ca
zăpada şi cu părul negru
ca abanosul.’’

După câteva luni, dorinţa i s-a împlinit şi a născut o

fetiţă căreia i-a pus numele Albă-ca Zăpada, dar
împărăteasa nu avu zile să o vadă crescând.
După o vreme împăratul se recăsători, iar noua împărăteasă pe cât era de frumoasă pe atât
era de rea. Pe Alba-ca-Zăpada o ţinea în casă ca pe o slugă. Împărăteasa avea o oglindă pe
care o întreba zilnic: ,,Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?’’
Timpul trecea, şi într-o zi oglinda a răspuns:

- Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua

luminoasă, dar Albă-ca-Zăpada e
mult, mult mai frumoasă!
 Furioasă, regina porunci unui vânător să o ducă în pădure, să o omoare şi ca
dovadă să-i aducă inima acesteia. Vânătorului i se făcu milă şi o lăsă să trăiască,
spunându-i să fugă şi să se ascundă în pădure şi să nu se mai întoarcă vreodată la
castel.
Singură şi speriată, biata copilă
fugi prin pădure până când ajunse
într-o poiană şi dădu de o căsuţă
micuţă şi drăguţă. Albă-ca –Zăpada
intră şi văzu pe o măsuţă împrăştiate
şapte farfurioare, şapte furculiţe şi
şapte cuţitaşe. Făcu ordine, mâncă şi
apoi se culcă în cele şapte pătucuri
din căsuţă.
Cei şapte pitici care locuiau
acolo, au fost speriaţi şi miraţi când
au intrat, dar văzând fetiţa cea
frumoasă care dormea în pătucurile
lor s-au liniştit. Ei i-au cerut Albei-
ca Zăpada să rămână la căsuţa lor,
iar ea a primit bucuroasă.
 În fiecare zi fata trebăluia prin
casă, pregătea cina, în timp ce piticii
erau plecaţi la muncă. Acestea până
când împărăteasa cea rea află de la
oglindă că Albă-ca-Zăpada trăieşte.
 Din acel moment împărăteasa
a avut un singur gând. Să o ucidă
pe frumoasa Albă-ca-Zăpada. A
pornit deghizată în negustoreasă
spre casa piticilor. Prima dată i-a
vândut fetei o cingătoare, cu care a
strâns-o până când aceasta a căzut
fără suflare, dar piticii au salvat-o.
A doua oară a pieptănat-o cu un
piaptăn otrăvit pe care i l-a înfipt
în păr, dar şi de această dată piticii
au salvat-o.
 Văzând că nu reuşeşte să scape de frumoasa Albă-ca Zăpada, a otrăvit un măr şi a pornit,
deghizată în negustoreasă spre casa piticilor. Cu toate că piticii i-au spus fetei să nu deschidă
nimănui uşa, ea nu a crezut că o bătrânică ar putea să-i facă rău şi a căzut în capcana vitregei.
Cum a muşcat din mărul otrăvit a şi căzut leşinată.
 Mare a fost mirarea piticilor
când s-au întors acasă şi Albă-
ca-Zăpada nu le-a ieşit în
întâmpinare, dar şi mai mare le-
a fost tristeţea când au găsit-o
zăcând pe jos fără suflare.
Cu ochii în lacrimi au
aşezat-o într-un sicriu de cleştar
ca să o poată vedea tot timpul şi
au pornit cu ea spre vârful
muntelui.
 Pe drum s-au întâlnit cu un prinţ, care văzând cât este de frumoasă a sărutat-o şi ca
prin minune fata s-a trezit.
 Mare a fost bucuria piticilor când au văzut acest lucru. Albă-ca-Zăpada şi
prinţul s-au căsătorit.
 Iar mama vitrega, aflând acest lucru
de mânie se făcu atât de urâtă încât fugi,
urmărită de pitici, să se ascundă în adâncul
pădurii, unde se pierdu pentru vecie.
Sfârsit!