Fabula

 Originea termenului: “fabula” este un termen

latinesc – înseamnă “povestire”;
 Termenul are două accepţii:
a. Ţesătură anecdotică, nucleu de fapte din
care se constituie acţiunea;
b. “scurtă povestire alegorică, în proză sau în
versuri, prin care se satirizează anumite
forme de comportament sau trăsături
caracterologice, cu o finalitate morală,
exprimată explicit sau implicit”. (Dicţionar de
termeni litarari)
 Fabula are o istorie contradictorie:
 Nu este pomenită nici în “Poetica” lui
Aristotel, nici în cea a lui Horatiu;
 Specia preia tipul de imagine grotescă din
culturile antice şi din mitologie; prima
fabulă cu autor cunoscut este identificată
în opera lui Hesiod;
 În literatura grecească a fost cultivată de
Esop, în ale cărui fabule Gerhard von
Minden (1270) descoperă valenţe
educative şi unele modalităţi de realizare
artistică: “Animalele vorbesc şi, deşi nu-
i adevărat ce se-ntâmplă, ne dau
învăţătură”.
 Scriitorul latin Fedru, în Prolog la
culegerea sa de fabule, afirmă:
“Şi-acum pe scurt voi spune că fabula a fost
De bieţii sclavi creată cu un anume rost.
Cum nu-ndrăzneau să spună pe şleau ce-aveau
de spus,
Părerile în pilde isteţe şi-au transmis.”
 Fabula a fost redescoperită în perioada
clasicismului francez de Jean de la
Fontaine, considerat “părintele fabulei”
 Datorită geniului său artistic, a imprimat
acestei specii o expresivitate aparte;
 Fabula a devenit o creaţie literară de mare
valoare artistică.
 Particularităţi artistice
 Utilizarea alegoriei – procedeu artistic
care face posibil ca un sens literar să se
substituie altuia ascuns;
 Comicul – care se naşte din antiteza
dintre specificul animalelor şi caracterul pe
care acestea pretind a-l avea;
 Antropomorfizarea animalelor –
atribuirea unor măşti umane animalelor;
 Structura compoziţională a fabulei;
avem trei modele principale:
• Povestire alegorică + morală;
• Morală + povestire alegorică;
• Povestire alegorică; aceasta este atât de
ilustrativă, încât nu este nevoie de morală.