Imunologie Lp1

Definitie
• Imunologia studiazã, în primul rând, funcţia de apãrare a
organismului uman şi animal, care face parte din
categoria funcţiilor de relaţie şi este esenţialã pentru
supravieţuire. Sistemul imunitar este esenţial pentru
supravieţuirea organismelor multicelulare, datoritã
agresiunii permanente a agenţilor infecţioşi
(microorganisme şi virusuri). Omul adult poartã pe
suprafaţa mucoaselor şi a tegumentului, un numãr uriaş
de celule bacteriene (circa 1014), mai multe decât
propriile celule, unele având potenţialul de a iniţia
procese infecţioase.
• Disfuncţia severã congenitalã sau dobânditã
a funcţiei imunitare este incompatibilã cu viaţa.
• Termenul de imunitate are o provenienţã socialã:
în Roma anticã, persoanele scutite de impozite
cãtre stat, erau considerate “imune”. Sensul
termenului s-a extins, ulterior desemnând
persoanele scutite de a suferi efectele infecţiei cu
agenţi patogeni.
• Imunologia s-a nãscut şi s-a dezvoltat ca un
domeniu al Microbiologiei, bazându-se pe
cunoştiinţele şi conceptele Patologiei şi Biochimiei.
• În sensul clasic, restrâns al noţiunii, Imunologia
studiazã reactivitatea organismului animal şi uman,
consecutiv contactului cu agenţii patogeni,
mecanismele elaborãrii rãspunsului imun, precum şi
particularitãţile ţesuturilor, celulelor şi moleculelor
care condiţioneazã starea de imunitate. In sens
clasic, noţiunea de imunitate defineşte starea de
nereceptivitate sau de rezistenţã a organismului faţã
de un agent patogen infecţios, în situaţia în care
sunt îndeplinite condiţiile pentru apariţia unei
maladii infecţioase. Din acest motiv, Imunologia s-a
dezvoltat ca un domeniu al Microbiologiei.
• Componentele chimice proprii organismului, pe care
sistemul imunitar le tolereazã, sunt incluse în noţiunea de
“self” (self, englez = propriu), iar cele strãine, care se abat
de la structura chimicã programatã genetic a organismului,
poartã denumirea de substanţe nonself sau antigene.
Astfel, funcţia imunitarã este o funcţie biologicã esenţialã,
prin intermediul cãreia organismele diferenţiazã prompt şi
cu mare sensibilitate, componentele self de substanţele
nonself.
• Funcţia imunitarã are un rol determinant pentru pãstrarea
homeostaziei mediului intern şi a individualitãţii chimice a
fiecãrui organism, prin faptul cã sistemul imunitar
recunoaşte şi tolereazã moleculele proprii, dar se
activeazã la contactul cu substanţele strãine care se abat
de la programul biochimic tolerat.
 Importanta imunologiei

•  este esenţialã pentru organism, insuficienţa sa

mãrind riscul infecţiilor cu microorganisme patogene
sau potenţial patogene, iar disfuncţia imunitarã
severã este incompatibilã cu viaţa.
• activarea funcţiei imunitare nu este totdeauna
beneficã pentru organism, ci uneori, stimularea ei
determinã leziuni tisulare severe, chiar ireversibile,
asociate cu stãrile de hipersensibilitate sau iniţiazã
evoluţia unor stãri patologice grave, ca de
exemplu, maladiile autoimune.
• Stãrile de hipersensibilitate definesc o stare de reactivitate
imunitarã crescutã şi se caracterizeazã prin aceea cã, la
primul contact cu o substanţã nonself, nu se produce un
rãspuns imun detectabil, ci organismul dobândeşte o stare
specialã de sensibilizare imunitarã faţã de un antigen. La
contactul secundar ulterior, chiar cu cantitãţi foarte mici ale
antigenului sensibilizant, organismul rãspunde cu
manifestãri patologice de intensitãţi variabile, al cãror
rezultat final poate fi fatal. Aşa se întâmplã în stãrile de
hipersensibilitate (alergii) la polen, la diferite medicamente
(de exemplu, penicilina), la veninul insectelor sau la diferite
substanţe alimentare. Modificãrile patologice consecutive
alergiilor pot fi locale sau generalizate.
• Respingerea grefelor de ţesuturi şi organe este
consecinţa activãrii funcţiei imunitare.
Antigenele ţesutului grefat, solubile sau fixate pe
suprafaţa celulelor din grefã, activeazã
limfocitele (celulele efectoare ale rãspunsului
imun). Autogrefele sunt totdeauna tolerate. În
condiţiile unei reactivitãţi imunitare normale,
alogrefele şi xenogrefele sfârşesc prin a fi
respinse. Cu cât diferenţele genetice şi implicit
biochimice între organismul donor şi cel
receptor de grefã sunt mai accentuate, cu atât
grefa este respinsã mai repede.
• Apariţia Imunologiei ca ştiinţã a fost precedatã
cu milenii, de observaţii empirice referitoare la
faptul cã vindecarea unor maladii infecţioase
era urmatã de o stare de rezistenţã
permanentã la reinfecţie sau cel mult de
forme uşoare de îmbolnãvire. Cu 2-3 secole
î.C., în China şi India s-a observat cã unele
maladii foarte grave (variola, pesta, ciuma),
lasã în urmã o stare de rezistenţã permanentã
la reinfecţie sau cel mult, persoanele fãceau
forme foarte uşoare de îmbolnãvire.
• În infecţia variolicã, apar leziuni caracteristice mai
ales pe tegumentul feţei. Mai întâi apar vezicule
mici, pline cu lichid clar, al cãror conţinut se tulburã
datoritã infiltratului celular şi fac crustã, iar dupã
vindecare, lasã o cicatrice ce se pãstreazã toatã viaţa
(vãrsat de vânt). S-a trecut la infectarea artificialã a
persoanelor sãnãtoase în scopul declanşãrii unei
îmbolnãviri uşoare, care sã instaleze starea de
imunitate. Practica variolizãrii prin prizarea pe nas a
mojaratului de cruste uscate, recoltate de la cei
trecuţi prin boalã, era însoţitã de infecţii grave,
datoritã cantitãţii mari de virus inhalat.
• Pasteur a fundamentat ştiinţific practica producerii şi
utilizãrii vaccinurilor. El a demonstrat cã proprietãţile
biologice (patogenitatea şi virulenţa) bacteriilor şi
virusurilor patogene nu sunt fixe. In anumite condiţii,
aceste proprietãţi se pot diminua prin anumite artificii de
tehnicã, aşa încât un agent virulent care de regulã
determinã o infecţie mortalã, poate fi transformat într-un
agent care produce o infecţie uşoarã, fãrã semne clinice,
dar creeazã o rezistenţã foarte solidã. Vaccinurile
atenuate îndeplinesc aceste deziderate. Pasteur a atenuat
virulenţa agenţilor patogeni prin douã metode:
prin învechirea culturilor şi prin cultivarea la temperaturi
ridicate. Pasteur a descoperit trei vaccinuri: al holerei
gãinilor, al antraxului la ovine şi al rabiei.
• Agentul patogen al holerei gãinilor – Yersinia pestis – este o
bacterie foarte virulentã. Un inocul de câteva celule este suficient
pentru a produce îmbolnãvirea şi moartea organismelor sensibile.
Cultura virulentã de Yersinia, prin menţinere la temperatura
camerei (învechire) se atenueazã şi dupã inoculare la gãinile
normale, nu mai produce îmbolnãvirea. Pãsãrile inoculate cu
cultura bacterianã atenuatã, devin rezistente la reinfecţia cu o
culturã virulentã, spre deosebire de pãsãrile lotului martor, care
se îmbolnãvesc şi mor. Cultura bacterianã veche a creat o stare de
imunitate, adicã a avut rolul unui vaccin. Atenuarea virulenţei
prin învechirea culturii este un proces necontrolat şi probabil se
datoreazã modificãrilor biochimice sau genetice ale celulelor, sub
influenţa produselor de catabolism acumulate în mediul de
culturã sau se datoreazã epuizãrii mediului în substanţele
esenţiale pentru creştere.
Yersinia Pestis
• Agentul patogen al infecţiei cãrbunoase (anthrax) este Bacillus
anthracis, o bacterie sporulatã. Sporul se formeazã la 37o.
Cultura bacterianã crescutã la 42o, îşi modificã proprietãţile
biologice, pierde capacitatea de sporulare (devine
asporogenã). Aceste modificãri se însoţesc de pierderea
progresivã a virulenţei. Incubarea la 42o este o modalitate a
obţinerii dintr-o culturã virulentã, a unei culturi cu virulenţã
progresiv atenuatã pentru organismul gazdã(oaie, iepure,
cobai, şoarece).
• Cãrbunele este o boalã gravã a oilor, ce se transmite şi la om.
Pasteur a imaginat o schemã de vaccinare a ovinelor, începând
cu un inocul bacterian virulent pentru şoarece şi continuând cu
inocul bacterian cu virulenţã mai mare. A creat o stare de
imunitate a ovinelor, cãrora le-a conferit rezistenţã la bacteriile
foarte virulente.
Antrax
Reactia antigen-anticorp