Clic pentru a adăuga text

FORMAREA CONSTIINȚEI ISTORICE

 z
Cuprins:
1.Premisa

2.Introducerea

3.Constituirea istoriografiei romanesti: Grigore Ureche

4.Constiinta responsabilitatii in fata istoriei: Miron Costin

5.Ultimul mare umanist roman: Dimitrie Cantemir

6.Istorie si fictiune: Ion Neculce

7.Concluzia
 z
1.PREMISA

         Incepând cu secolul al XVII-lea, destinul culturii româneşti nu mai tine

exclusiv de viaţa religioasă și de activitatea mitropoliților, a preotilor sau a
călugărilor. Atât în Moldova, cât și în Muntenia, actul de cultură încetează a
mai fi concentrat exclusiv în jurul mănăstirilor si al bisericilor. Prin influența
ideilor umaniste, boieri luminati încearcă să recupereze trecutul istoric,
pentru a nu fi înecat în uitare. In operele lor istoriografice, ei vor demonstra,
pentru prima dată, ideea unității de neam și de limbă a românilor.
 z
2.INTRODUCEREA

                 De-a lungul timpului,oameni precum Grigore Ureche,Miron

Costin,Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir au săltat literatura română pe cele
mai înalte culmi. Cronicarii moldoveni sunt boieri luminaţi,cărturari
preocupaţi de consemnarea istoriei poporului,fiind conştienţi de rolul său
educativ. Temele fundamentale abordate de cronicari şi care au contribuit la
formarea conştiinţei noastre istorice sunt:originea latină comună a tuturor
românilor,latinitatea limbii române,formarea continuităţii poporului român în
acest spaţiu geografic. Cronicarii moldoveni scriu „Letopiseţul Ţării
Moldovei”,continuând scrierea de unde a părăsit-o predecesorul.Motivul
pentru care consemnează evenimentele este cunoaşterea istoriei.Liniile de
cercetare abordate de cronicari au dat un impuls formării conştiinţei
identitare şi au contribuit la impunerea limbii naţionale ca limbă de cultură.
 z
GRIGORE URECHE

           Primul dintre marii cronicari este Grigore Ureche(1590-1677), urmaş

al unei vechi familii boiereşti, fiul lui Nestor Ureche, om cu cultură aleasă,
care a jucat un rol important în viaţa politică a Moldovei, îndeplinind funcţia
de mare logofăt.

           Grigore Ureche s-a refugiat de cateva ori în Polonia împreună cu

familia sa. Acolo a studiat latina, gramatica, retorica şi poetica pe textele
scriitorilor clasici.Întors în Moldova, a îndeplinit cateva funcţii: logofăt, spătar,
mare spătar în timpul domniei lui Vasile Lupu, devenind unul dintre sfetnicii
domnitorului, apoi mare vornic al Ţării de Jos.
 z
         Grigore Ureche a lăsat posterităţii o singură dar deosebit de valoroasă operă istoriografică: "Letopiseţul Ţării
Moldovei, ce cînd s-au descălicat ţara şi cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş vodă pînă la Aron vodă
", numit mai frecvent "Letopiseţul Ţării Moldovei".

       Letopisețul a fost scris spre sfârșitul vieții; se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la el între anii 1642-1647. Baza
informativă a cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie
latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.

      Cronica cuprinde perioade de la întemeierea Statului Moldovenesc în 1359 pînă la domnia lui Aron vodă (1594), cînd
se întrerupe brusc, probabil din cauza morţii cărturarului, deşi acesta avea intenţia de a ajunge cu descrierea
evenimentelor pînă în timpul domniei contemporanului său Vasile Lupu.

            Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ și să lase
urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână
„asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul
istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului, Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul
istoriografiei în limba română.

            Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor
ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. Alți
copiști, ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost
identificate, unele chiar de Miron Costin. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conținînd integral sau parțial
cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu.
     

z
             Cronicarul Grigore Ureche îşi expune intenţiile în capitolul introductiv al lucrării, intitulat ,,Predoslovia”.
Autorul însuşi mărturiseşte că: ,, … cetind cărţile şi izvoarele, şi ale noastre şi cele străine, au aflat cap şi
începătură moşilor… ca să nu să înece anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat…” Grigore Ureche a consemnat
în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un ,,scriitor de
cuvinte deşarte, ci de dreptate”.

             În capitolul intitulat ,,Pentru limba noastră moldovenească”, cronicarul remarcă influenţa altor limbi
,,aşişderea şi limba noatră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin
prejur”, afirmă dependenţa romană şi face unele aprecieri referitoare la cuvintele româneşti care seamănă cu cele
latineşti: ,,… de la rîmleni, ce le zicem latini: pâne, ei zic panis, carne, ei zic caro, găina, ei zic galina, etc.. că de
ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-am întelege”.    

           În acest citat,Grigore Ureche,remarcă influenţa altor limbi,afirmă descendenţa romană şi face unele
apropieri etimologice între cuvintele latineşti şi cele româneşti.Prin acest citat, el afirmă originea romană a
popoprului român dar şi latinitatea limbii.

            „Locul dară acesta,unde ieste acum Moldova şi Ţara Românească ieste dreptu Dachia cum şi tot Ardealul
cu Maramoroşul şi cu Ţara Oltului.Altu nume mai vechiu decâtu acesta,Dachia,nu aflu în toţi câţi sîntu istorici,că
de le-au zis cineva că ieste Schitiia,de pe schiţi,adecă tătari-căci au năbuşitu pre aceste locuri mai pre urmă tătarii
şi mai înainte de Atila,descălicătoriul Ţării Ungureşti şi a ungurilor pre aceste locuri”.

         Acesta este un citat în care Grigore Ureche scoate în evidenţă originea poporului român.El afirmă că înainte
că locurile acestea să se fi chemat Moldova sau Ţara Românească,aici era Dacia.
Portretul lui Ștefan cel Mare
z
         Acest cronicar e un narator fără podoabe lingvistice, sobru, căruia nu-i lipsesc observaţiile morale
în schiţarea, în linii mari, a unui portret, cum este cel al voievodului Stefan cel Mare, căruia îi dedică trei
sferturi din cronica sa.În capitolul ,,De moartea lui Ştefan Vodă celui Bun, vă leato 7012”, pe doi iulie
1504, Grigore Ureche realizează portretul marelui domnitor într-un stil artistic, de aceea este considerat
primul portret literar: ,,Fost-au Ştefan-Vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge
nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era un om întreg la fire, neleneşu, şi
lucrul său il ştia a-l acoperi, şi unde nu gandeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era
nevoie, însuşi să vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndepărteze, şi pentru aceia raru război de nu biruia.
Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să ridica deasupra biruitorilor”.

               Alt portret este acel al domnitorului sângeros Alexandru Lăpuşneanul. Nucleele epice şi vorba
memorabilă consemnate de cronicar (,, De nu mă vor, eu îi voiu pe ei şi de nu mă iubesc eu îi iubescu
pre dânşii şi voiu merge, ori cu voie, ori fără voie”) au trecut în nuvela lui Costache Negruzzi, tot astfel
cum mitul eroului exemplar a servit ca punct de plecare pentru o serie de opere literare şi istorice despre
domnitorul Ştefan cel Mare.

             George Călinescu în ,,Istoria literaturii române” afirmă că: ,,Adevăratul dar a lui Ureche este…
portretul moral, pe care îl crează, îl sintetizează”, într-un mod original. ,,Toată valoarea cronicii lui
Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foşnitura şi aroma graiului.[…].
Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă, cuminte şi plină de ascunzişuri ironice[…]”.Nicolae Manolescu
spune că: ,,Prima noastră cronică este, în ansamblul ei, o operă clasică a prozei istorice”.
 z
MIRON COSTIN
         Miron Costin (30 martie 1633- 1691) a fost un cronicar român din Moldova,
unul dintre primii scriitori și istoriografi din literatura română.Prin anvergura lucrărilor
sale,Costin este personalitatea cea mai proeminentă din ţările române,în tot veacul
secolului al XVII-lea.

        ,,Viața Lumii” - este prima sa operă originală, un poem filozofic pe tema fortuna
labilis, scris cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. În Predoslovia voroavă
la cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în românește ce este stihul. Opera pune
în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil, viața ca vis, amintirea,
soarta nedreaptă. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră
veche, fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu
jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă
vreme trăitoare/ O lume vicleană, o lume-nșelătoare.” Finalul operei este
moralizator: dacă viața lumii este o iluzie, singura consolare a omului este credința
în Dumnezeu.
 z
          Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul - continuă cronica
lui Ureche din 1594 până în 1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu. Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate,
iar acestea în paragrafe, numite “zaciale”, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661,
încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă Vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de
povestitor, Miron Costin a rămas în primul rând istoric, căutând să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază
documentară. La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi
polonezi: L. Topeltin, “Despre originea şi căderea transilvănenilor”, P. Piaseţki “Cronica celor mai mai însemnate
evenimente din Europa (1568-1638)”, A. Guagnini, “Descrierea Sarmaţiei europene” etc. Începînd cu evenimentele din
1633, Miron Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătînd într-o măsură oarecare un
aspect de memorii, mai cu seamă când este vorba de domniile lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan. Opera are în
ultima parte un caracter memorialistic. Tonul narațiunii este mai puțin senin, pentru că trăiește vremuri grele.
Letopisețul s-a păstrat în 56 de copii manuscrise. 

        N. Manolescu, în Istoria critică à literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei:

   -caracter mai modern decît al cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice din punct de vedere economic, politic și
social;

  -folosirea frecventă a dialogului: opera e plină de conversații fermecătoare și de replici extraordinare. Vasile Lupu,
informat despre trădarea unui boier, exclamă: „În zadaru această slujbă acum; să-mi hie spus acestea pînă era în Iași
logofătul.”;

  -aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci cînd știe, bîrfele și stratagemele diplomatice, anticipîndu-l pe
Neculce prin portretele precise. Ștefan Tomșa al II-lea este un domnitor crud care ține pe lîngă el un călău „pierzător
de oameni”, credulitatea lui Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc;

  -stilistica frazei: fraza este lungă și plină de cadențe, cu verbul la sfîrșit, după model latin.
         "De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor" - lucrare neterminată, păstrată în 29 de copii manuscrise și
publicată pentru prima dată de M. Kogălniceanu în 1852, are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea
z
de căpătîi a Școlii Ardelene. 

Predoslovia enumeră scopurile lucrării:

a) afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre, Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești, care toți un
neam și odată descălecați sîntu”;

b) conștientizarea valorii documentului scris, care rămîne mărturie peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită
oglindă minții omenești, scrisoarea…”. Românii trebuie să-și cunoască istoria, „toate alte țări știindu începuturile sale”;

c) dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche, ca Simion Dascălul („om cu multă neștiință și minte puțină”)
și Misail Călugărul, care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii tîlharilor de la Roma exilați în Dacia;

d) refacerea istoriei Moldovei de la primul descălecat, completînd astfel cronica lui Ureche;

e) elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul
cărților”.

         Opera propriu-zisă este alcătuită din șapte capitole:

I. Prezentarea geografică și etnografică à Italiei;

II. Formarea Imperiului Roman;

III. Înfățișarea Daciei;

IV. Cucerirea și colonizarea Daciei de către Traian; 

V. Mărturii arheologice despre originea poporului român; 

VI. Mărturii filologice și etnografice; 

VII. Încercarea de a completa răstimpul dintre colonizarea Daciei și întemeierea Moldovei.

          Miron Costin îşi încheie predoslovia la „Letopiseţ” cu făgăduinţa unui „letopiseţ întreg” şi
z
cu regretul de a nu-l fi realizat încă. Cel din 1675 este prezentat ca o parte dintr-un plan mult
mai vast : „Fost-au gândul mieu iubite cetitorule,să fac letopiseţul ţării noastre Moldovei din
descălecatul ei cel dintâi[…] şi urdzisam şi începătura letopiseţului.”

A mai scris și două cronici în limba polonă:

-,,Cronica țărilor Moldovei și Munteniei”

-,,Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească (Poema polonă)” 1684.

Lui ii apartine de asemenea oprea “Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei”. 

                  „Neamul Târai Moldovei de unde se tărăgănează?Din Ţările Râmului tot omul să

creadzăTraian întâiu,împăratul,supuindu pre dahiiDragoş apoi în moldoveni premenindu pe
vlahi,Martor este Troianul,şanţul în ţara noastrăŞi Turnul-Săverinul,munteni,în ţara voastră”

                În acest citat Miron Costin,precizează şiaduceiar în discuţie originea romană

,amintind prima descălecare când Traian îi supunepe daci şi a doua descălecare când
Dragoş Vodă îi transformă din vlahi in  moldoveni. Pentru a întări cele spuse,Miron Costin
aminteşte şi câteva nume alestăpânirii române în Dacia:Traian şi Turnul Severinului.
 z

 „nu se poate literatura română fără Miron Costin”.

 „Miron observă sistematic,compune,și ceea ce iese de sub pana lui,mult

mai puțin spontan,este rodul unei arte”.

 „Însă adevărata contribuție a lui Costin la scrisul românesc este

sintaxa.Cunoscător al frazei latine,el a desfășurat-o în moldovenește în
spiritulși cu ajutorul limbii noastre,păstrându-i toate registrele și toate
fluierele.Cu el sintaxa literară apare începută și cu desăvârșire
încheiată,în stare de a exprima orice gând”.

 (George Călinescu„Istoria literaturii române,de la origini până în prezent”)

 z
DIMITRIE CANTEMIR

         Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1674 ,Moldova-d. 21 august/1 septembrie 1723,

Imperiul Rus) a fost domnul Moldovei în două rânduri și un mare cărturar al umanismului
românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf,
geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de
Științe din Berlin.

        Dimitrie Cantemir este cel care, fiind ultimul mare umanist român, este format în
mijlocul evenimentelor politice şi marchează apogeul epocii culturale medievale
româneşti. În personalitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir neîntâmpină cea mai complexă
structură morală şi intelectuală a culturii române din epoca feudală, capabilă să se
deschidă spre mai multe planuri alecunoaşterii. În cultura noastră, este prototipul
intelectualului creat de umaniştiirenascentişti: ,,exponent al clasei dominante, reprezentat
al unei puternice şibine conturate orientări politice, erudit de seamă cu o pregătire
ştiinţifică denivel european, istoric în primul rând.”8 (Adolf Armbruster) Fiind un intelectual
în adevăratul sens al cuvântului, Dimitrie Cantemirdeţine numeroase lucrări, însă atenţia
noastră se va centra doar asupracâtorva dintre acestea.
 z
        ,,Descriptio Moldaviae” este prima prezentare sintetică românească aMoldovei din punct de vedere geografic,
istoric, etnografic, cultural, religios şipolitic. În această lucrare Dimitrie Cantemir esenţializează romanitatearomânilor. 

         Istoricul Adolf Arnbruster afirmă faptul că ,,Descrierea afirmă,aşadar, lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii:
colonizarea romană,descendenţa românilor din romanii Daciei, deci, continuitatea şi unitate aneamului, latinitatea
limbii, romanitatea unor instituţii juridice.”

            Dan Horia Mazilu ne indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir, în,,Descriptio Moldaviae” cu precădere,
timpul şi spaţiul se intersectează într-un ,,punct” românesc, definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi pânăîn
vremea autorului. Acelaşi autor este de părere că Dimitrie Cantemir sedovedeşte a fi deosebit de modern prin faptul
că încearcă o izolare anaţionalului, decupându-l din contextul universal şi redându-i prestigiu.

                 „Cei ce spun că graiul latinesc ar fi muma cea dreaptă şi adevărată a graiuluimoldovenesc se sprijină pe
temeiurile acestea:mai întâi zic ei coloniile romane aufost strămutate în Dacia cu mult mai înainte ca graiul
romanilor să fi fost stricat înItalia de către năvălirile goţilor şi vandalilor;nici unul insă dintre cronicari nu nespune
că ele s-ar fi întors iarăşi în vremea stăpânirii barbarilor în Italia.Aşadar locuitorii Daciei nu ar fi putut să-şi strice
graiul din pricina vreunui graiasemenea,care nici unul nu s-a aflat.În al doilea rând moldovenii,nu s-au
numitniciodată italieni,nume care a ajuns al romanilor în vremile care au urmat,pentru toţilocuitorii Italiei în vremea
când Roma era cetatea cea mai de frunte a lumii întregi” (,,Descrierea Moldovei”)

                În acest citat este subliniată atât ideea latinităţii limbii,cât şi originea romană.Însusţinerea acestor ideii
Dimitrie Cantemir aduce exemple concrete pentru a dovedicu adevărat cele amintite mai sus.
 z
               "Istoria ieroglifică" este şi o lucrare istorică şi o satiră
politică,scrisă româneşte,însă într-un stil foarte nelămurit,cu o alcătuire de fraze
de tot neobişnuită în limba noastră şi adesea ajungând la obscuritate. Iată cum
începe: ,,Mai dinainte decât temeliile Vavilonului  a se zidi şi Semiramis într-însul
raiul spânzurat (cele din şapte minuni ale lumii unul este)a zidi şi Eufratul între
ale Asiei ape vestitul prin uliţe-i a-i porni;între creierii Leului şi tâmplele Vulturului
vivor de chiteală şi holbură de socoteala ca aceasta se scorni”. 

             Sub formă de alegorie ,ni se descriu intrigile politice dintre familiile

boiereşti de la finele secolului XVIII. Muntenia este numită împărăţia vulturului şi
Moldova leului;între acestea se începe o luptă,pe care autorul o povesteşte în 12
părţi înşirând un mare număr de fabule ,a căror deplină înţelegere este foarte
grea,deşi pune la urmă o listă în care diferitele nume alegorice sunt explicate.
 z
           Hronicul vechimii Romano-Moldovlahilor,întâi pre limba latinească izvodit,iară acum pre
limba românească,scos cu truda şi osteninţa lui Dimitrie Cantemir Voievodul şi de moşie domn al
Moldovei şi a svintei rossieneşti împărăţii cniaz .În Sant Petersburg Anul 7225(1717)nu este o
cronică, precum ar arătat titlul, ci o lucrare istorică în care studiază stăruinţa românilor în Dacia şi
viaţa lor până la întemeierea principatelor .

          După trei cărţi în „ prolegomena”în care vorbeşte despre daci,despre romani şi despre
originea românilor,respingând „bazna unui Misail şi Simeon”de care se ocupă şi Miron Costin în
cartea descălecatului,urmează hronicul „vechimii Romano-Moldovlachilor”,adică partea principală
a operei .Aci vorbeşte de colonizarea Daciei,şi apoi,pentru epoca fiecărui împărat,arată dovezi
de stăruinţă a românilor.Despre strămutarea lui Aurelian zice că românii chiar dacă s-au dus în
„Misia”,dar curând s-au întors în”Dachia”.Face apoi istoricul năvălirilor barbare, al imperiului
româno-bulgar şi ajunge până la ceea ce numesc cronicarii”descălecarea a doua”,adică fundarea
principatelor.

         Se înţelege că,faţă cu cunoştinţele istorice şi arheologice de azi ,scrierea lui Cantemir
cuprinde multe erori;dar,dacă ţinem cont de timpul în care a scris-o, trebuie să admirăm
vastitatea cercetărilor şi priceperea în utilizarea unui mare număr de izvoare.
 z
ION NECULCE
          Ion Neculce (1672-1745) este, cronologic vorbind, al treilea mare
cronicar moldovean, dupa Grigore Ureche si Miron Costin, continuator al
cronicilor acestora, prin care se reconstituie istoria Moldovei “de la al doilea
descalecat”, de la intemeierea din 1359, pana la evenimente apropiate de
contemporaneitatea autorilor.

         În lucrarea sa „Istoria literaturii române”, istoricul Gheorghe Adamescu

spune: „Neculce a fost un militar distins, iar Petru cel Mare l-a prețuit mult și   i-
a arătat o deosebită simpatie. Tot așa era privit și de familia lui Cantemir și de
ceilalți boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în țară, cu multă greutate a
scăpat de insistențele lor. El însă a ținut cu orice preț să-și vadă țara și nu s-a
temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuție, ci - precum însuși
zice - și-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat”.
      z    Lucrarea de căpătâi a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este
Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat. Lucrarea cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai
totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape. Cel mai probabil, cronicarul și-a început lucrul
la Letopiseț după anul 1732, când avea deja cca 60 de ani și a lucrat la Letopiseț până în anul
1744.

           În prefața lucrării, autorul relatează că până la Duca-Vodă el s-a condus de diferite
izvoare aflate pe la alții, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la
domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a
mea știință, câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și
să scriu că au fost scrise în inima mea".

           Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O samă de cuvinte ce sîntu
audzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopiseții nu sînt scrise...". Aici se
cuprind o serie de tradiții relative la diferiți domni și care ulterior au format subiectele legendelor
și poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul
Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ștefan de Bolintineanu,
Dumbrava roșie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș.a.   Aproape toți domnii,
despre care vorbește Neculce în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o
caracteristică.
 z
          Dintre toți istoricii și criticii literari, numai George Călinescu l-a caracterizat pe Ion Neculce ca
având un "ton bârfitor și moralizator."Iată un exemplu de "bârfă" a lui Ion Neculce, cu referire la
Dumitrașcu-vodă, dat de G Călinescu în Istoria literaturii... (op.cit.): "și era om nestătător la voroavă,
telpiz, amăgitor, geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad; și după aceste, după toate, era bătrân și
curvar. Doamna lui era la Țarigrad; eară el aice își luase o fată a unei rachierițe, de pe Podul Vechiu,
anume Arhipoae; eară pre fată o chiema Anița , și era țiitoarea lui Dumitrașco-vodă..."

        Criticul literar Șerban Cioculescu apreciază (op.cit.,p.92) că: "Neculce nu a putut fi imparțial și
obiectiv(vorbind despre el insusi la persoana a treia), fiindcă a suferit prea mult în copilărie și tinerețe de
disprețul acelora care îl vor fi privit pe el și pe ai săi ca pe niște "rude sărace" și mezaliate."

         Cronica lui Ion Neculce ni s-a păstrat într-un număr de 14 copii manuscrise, dintre care cel mai
vechi, cu intervenții ale autorului, folosit și de Mihail Kogălniceanu, la alcătuirea primei sale ediții din
1845.

          Personajul cel mai important al cronicii sale este Dimitrie Cantemir, caruia ii confera o tipologie
moderna, de personalitate impunatoare a timpului sau. Pentru Neculce, Cantemir este un om doritor nu
atat de avere, cat de faima, atat carturareasca, de om invatat, cat si militara, de luptator pentru
eliberarea romanilor de sub dominatia Imperiului Otoman, caruia ii prevede de altfel decaderea
inevitabila, in lucrarea sa “Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae”.
        „Laz moldoveanul Ion Neculce
ni se înfățișează,la prima vedere,un
boier de țară,un fel de răzeș,fără
cultură și fără orizont,dar având cu
toate acestea un temperament
foarte puternic și o inimă în
legătură cu inima[…]poporului
român așa cum se înfățisează el în
Moldova;deci un moldovean de
treabă și sfătos,un mare
povestaș[…].”

(N.Iorga, „Istoria literaturii

românești)
 z
CONCLUZIA
          Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa cronicarilor.
Aceştia, conform lui D. H. Mazilu, sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru,
devenită inamovibilă până în zilele noastre. Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea
evenimentelor istoriei deoarece, provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în
uitare. De aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: ,,cît să nu să uite lucrurile şi
cursul ţărîi”.

          Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei, idee pe care o expune
Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să
ferească şi să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze” Formarea
conştiinţei istorice a poporului român se realizează treptat, începând cu preocupările umaniştilor din secolele al XV-
lea – al XVII-lea, care consemnează în documentele ce ni s-au păstrat, scrise mai întâi în limba slavonă, modul în
care românii din diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice,
limba, cultura, obiceiurile. 

         Iubirea de neam şi de ţară, umanismul susţinut prin care se demonstra,în faţa lumii de atunci,originea latină a
limbii române şi descendenţa romană a poporului român, continuitatea şi unitatea românilor pe aceste
meleaguri,toate aceste idei se regăsesc la marile personalităţi : Grigore Ureche,Miron Costin la Dimitrie Cantemir,iar
la Ion Neculce,într-o formă mai restrânsă,chiar dacă opera acestuia a fost favorizată de apariţia deja a manifestărilor
înaintaşilor enumeraţi mai sus.