ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE

ÎN YUGOSLAVIA

Realizat: Pîslari Radu – RISE

Profesor: Meszaros E.
2020
 CUPRINS
• 1. Organizația Națiunilor Unite
2. Obiectivele și principiile de funcționare a ONU
3. Statul Yugoslav
4. Conflictele militare din Yugoslavia
5. Implicarea ONU și intervenția NATO
6. Bibliografie
 ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE

• Denumirea de Națiunile Unite a fost folosită pentru prima oară în Declaration by United
Nations de la 1 ianuarie 1942, când reprezentanții a 26 de națiuni au exprimat angajamentul
guvernelor lor de a continua lupta împreună împotriva Puterilor Axei.
• ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta Organizației a fost
ratificată de China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și
de o majoritate a celorlalți semnatari.
 OBIECTIVE ŞI PRINCIPII
• să mențină pacea şi securitatea internațională;
• să dezvolte relațiile prieteneşti între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității
în drepturi a popoarelor şi dreptului lor la autodeterminare;
• să realizeze cooperarea internațională în soluționarea problemelor internaționale cu caracter
economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea respectării drepturilor omului şi
libertăților fundamentale;
• să fie un centru pentru armonizarea eforturilor națiunilor în realizarea acestor scopuri
comune.
 ONU ŞI MEMBRII SĂI TREBUIE SĂ ACŢIONEZE ÎN CONFORMITATE CU URMĂTOARELE PRINCIPII:

• îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform Cartei;

• Soluționarea diferendelor internaționale prin mijloace paşnice;
• abținerea de a recurge la amenințarea cu forța sau folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori independenței
politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU;
• statele membre trebuie să acorde Organizației asistență în orice acțiune pe care aceasta o întreprinde în
conformitate cu Carta ONU şi să se abțină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o
acțiune preventivă sau de constrângere;
• nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizația să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței
interne a fiecărui stat;
• egalitatea suverană a tuturor statelor membre.
 STATUL YUGOSLAV (IUGOSLAVIA)

• Iugoslavia este un termen care descrie trei entități politice care au existat succesiv, în
peninsula Balcanică, din Europa, în cea mai mare parte a secolului XX.

Prima entitate cunoscută sub acest nume a fost Regatul Iugoslaviei, fondat la 1 decembrie
1918.

A doua entitate cunoscută cu acest nume a fost Federația Democrată a Iugoslaviei, care a fost
proclamată în 1943, de mișcarea de rezistență a partizanilor iugoslavi în Al Doilea Război
Mondial. Ulterior, a fost redenumită Republica Populară Federativă Iugoslavia, în 1946,
când a fost instaurat un guvern comunist. În 1963 a fost iarăși redenumită în Republica
Socialistă Federativă Iugoslavia
• Ultima entitate cunoscută cu acest nume a fost Republica
Federală Iugoslavia, înființată la data de 27 martie 1992.
Aceasta a fost o federație constituită din două republici
non-secesioniste rămase: Muntenegru și Serbia (incluzând
provinciile autonome Voivodina și Kosovo).
În 4 martie 2003, a fost redenumită în Uniunea Statală a
Serbiei și Muntenegrului, iar numele „Iugoslavia” a fost
desființat oficial.
La 3 iunie, respectiv 5 iunie 2006, Muntenegru și Serbia
și-au declarat independența, astfel sfârșindu-se statul
iugoslav.
Kosovo este, însă, în continuare, subiect de dispută
teritorială între Republica Serbia și auto-proclamata
Republica Kosovo. Kosovo și-a declarat independența la
17 februarie 2008, în timp ce Serbia pretinde că este parte
a propriului teritoriu suveran. Kosovo a fost recunoscut de
71 din cele 192 state membre ale Națiunilor Unite.
Ultima țară având în denumirea sa termenul Iugoslavia a
fost Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, care și-a
schimbat numele în Republica Macedonia De Nord pe 12
februarie 2019.
 CONFLICTELE MILITARE DIN
YUGOSLAVIA
Factorii etnici si economici au declanşat
seria de războaie iugoslave.

Primele trei razboaie s-au desfasurat intre

1991 şi 1995 fiind cele care au dus la
destrămarea Republicii Socialiste
Federaliste Iugoslavia.

Acestea sunt urmate de o serie de încă trei

războaie derulate in zonele populate de
albanezi.
 RĂZBOAIELE IUGOSLAVE POT FI ÎMPĂRȚITE
ÎN DOUĂ GRUPURI DE CONFLICTE
DISTINCTE:
Războaiele din perioada destrămării Republicii Războaiele din zonele populate de
Socialiste Federative Iugoslavia: albanezi:
1. Războiul din Slovenia (1991) 1. Războiul din Kosovo (1998 - 1999)
2. Războiul Croat de Independență (1991- 2. Conflictul din Sudul Serbiei (2000-2001)
1995)
3. Conflictul din Macedonia (2001)
3. Războiul Bosniac (1992-1995)
 INTERVENȚIA NATO
• Intervenția NATO a fost determinată de vărsarea de sânge a Iugoslaviei și curățarea
etnică a albanezilor, care i-a condus pe albanezi în țările vecine și au potențialul de a
destabiliza regiunea. Acțiunile Iugoslaviei au provocat deja condamnarea
organizațiilor și agențiilor internaționale precum ONU, NATO și diferite ONG-uri .
Țările NATO au încercat să obțină autorizația Consiliului de Securitate al ONU
pentru acțiuni militare, dar s-au opus Chinei și Rusiei , care au indicat că vor veta o
astfel de măsură. Drept urmare, NATO și-a lansat campania fără aprobarea ONU,
afirmând că a fost o intervenție umanitară . Carta ONU interzice utilizarea forței, cu
excepția cazului unei decizii a Consiliului de Securitate în temeiul capitolului VII sau
a autoapărării împotriva unui atac armat - niciuna dintre acestea nu a fost prezentă
în acest caz.
• Bombardamentul a ucis aproximativ 1.000 de membri ai forțelor de securitate
iugoslave, pe lângă 489 și 528 de civili. A distrus sau a deteriorat poduri, fabrici
industriale, spitale, școli, monumente culturale, afaceri private, precum și barăci și
instalații militare. În zilele de după retragerea armatei iugoslave, peste 164.000 de
sârbi și 24.000 de romi au părăsit Kosovo. Mulți dintre civilii non-albanezi rămași
(precum și albanezii percepuți ca colaboratori) au fost victime ale abuzurilor care au
inclus bătăi, răpiri și crime. După Kosovo și alte războaie iugoslave , Serbia a
devenit statul cu cel mai mare număr de refugiați și PDI (inclusiv sârbi din Kosovo)
din Europa. Bombardamentul a fost a doua operațiune de luptă majoră a NATO, în
urma campaniei de bombardare din 1995 din Bosnia și Herțegovina .

A fost prima dată când NATO a folosit forța militară fără aprobarea exprimată a
Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce a declanșat dezbateri cu privire la
legitimitatea intervenției .
 IMPLICAREA ONU

Organizația Națiunilor Unite a avut un șir de

implicări în problema Iugoslaviei, toate cu
scopul de a pune capăt conflictelor: etnice,
religioase, economice, etc.

Probleme de nivel major au existat pe tot

teritoriul ex-iugoslav, cele mai mari confruntări
au fost între comunitățile: sârbo-bosniacă,
musulmană și croată (dacă ne referim la Bosnia
și Herțegovina); sârbă și musulmană albaneză
(în Kosovo); populația slavă și musulmanii
albanezi (în Macedonia).
Prima intervenție a ONU, are loc în 1991 la cererea Serbiei, în urma
recunoașterii independenței Croației și a Sloveniei, a rămas actuală
problema Krajnei şi Slavoniei de Est (teritoriu disputat, locuit în
majoritate de sârbi).

Astfel ONU a introdus o forță de menţinere a păcii – Forţă de Protecţie

(FOR PRONU).

FORPRONU s-a văzut depăşită de situaţie în Krajna şi în Slavonia.

Republica Sârbă din Krajna şi-a încetat existenţa după campania fulger a
armatei croate din august 1995.

În ianuarie 1998, Slavonia de Est a trecut paşnic sub administraţie croată,

prin intermediul diplomaţiei ONU.
 Altă data ONU a intervenit cu un mandat oferit NATO pentru a stopa pe sârbii-bosniaci din
Bosnia și Herțegovina, astfel NATO a trecut la bombardarea dispozitivelor sârbilor-bosniaci,
care zădărniceau orice încetare a conflictului din zona blacanică.

Ulterior Consiliul de Securitate ONU a impus un embargou total asupra Iugoslaviei (mai
1992), a stabilit o zonă de interdicţie a zborurilor aeriene (octombrie 1992), a implicat
FOPRONU în aprovizionarea oraşelor asediate de sârbii din Bosnia, în timp ce SUA, F. Rusă,
Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia au recunoscut integritatea Bosniei – Herţegovina
(toamna 1992).

Lordul Carrington, din partea UE şi Cyrus Vance, din partea ONU au elaborat un Plan de Pace,
care combina integritatea republicii cu respectarea autonomiilor locale (Geneva, sfârşitul
anului 1992).
• În mai 1994, sârbii bosniaci au respins un nou
plan de pace şi au continuat să atace
„sanctuarele” şi „zonele sigure” ale
musulmanilor, aflate în principiu sub protecţie
ONU.

Forţe NATO au executat (mai 1995), lovituri

aeriene asupra zonei Pale (Srspka). Sârbii
bosniaci au pătruns, totuşi, în Srebenita şi Zepa
(iulie 1995), în vreme ce FORPRONU (mai) nu
a ripostat.

Croaţia a intervenit militar în favoarea Federaţiei

Croato – Musulmane. Forţele croate au străpuns
încercuirea oraşului Bihaci.

Deci, la 30 august 1995, NATO a declanşat, sub

mandat ONU operaţia „Deliberate Force”
împotriva obiectivelor sârbe din Bosnia.
Cât privește regiunea Kosovo, aceasta în 1990 și-a proclamat suveranitatea și apoi
independența.

Gruparea Armata de eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obţinere a

independenţei prin mijloace violente (1992).

Confruntările dintre poliţia şi forţele sârbe, pe de o parte, şi rebelii albanezi s-au generalizat,
în 1998. UCK au cucerit circa 30% din teritoriul provinciei, ceea ce a stârnit nemulțumirea
Belgradului.

Ca urmare, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 1199 din 23 septembrie 1998,
care cere retragerea forţelor sârbe din regiune. Statele Unite şi ţările Uniunii Europene au
început să facă demersuri diplomatice pentru detensionarea crizei. Pentru „a forţa mâna”
Belgradului, NATO a anunţat în octombrie 1998, fără mandat ONU, că va autoriza represalii
aeriene în cazul în care Slobodan Miloşevici nu va accepta retragerea armatei şi poliţiei din
Kosovo. O misiune de monitorizare a retragerii forţelor sârbe este acceptată de Iugoslavia.
Pentru menținerea păcii în Kosovo, a fost instituită o
administrație civilă interimară (UNMIK), sub autoritatea
Organizației Națiunilor Unite. Misiunea a fost inițiată pe 10
iunie 1999 prin Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate.

Adunarea din Kosovo a adoptat uninominal declarația de

independență la 17 februarie 2008, cu toate acestea Rezoluția
1244 ONU rămâne în vigoare ceea ce înseamnă că
responsabilitatea finală de administrație a provinciei Kosovo
încă este condusă de Reprezentantul Special care este în
prezent Lamberto Zannier.

UNMIK supraveghea o forță de poliție internațională ONU,

cu un număr de aproximativ 1.985, care include și unități de
poliție.

Până în prezent ONU urmărește evoluarea situației din

regiune și asigură pacea.
 BIBLIOGRAFIE
1. Mihai-Ştefan DINU, INFLUENŢA FACTORILOR ETNIC ŞI RELIGIOS ASUPRA DINAMICII
MEDIULUI DE SECURITATE, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2008

2. Consiliul de Securitate a ONU Rezoluția 1244 S-RES-1244(1999)

3.https://ro.wikipedia.org/wiki/Misiunea_de_Administra%C8%9Bie_Interimar%C4%83_a_Organiza
%C8%9Biei_Na%C8%9Biunilor_Unite_%C3%AEn_Kosovo

4. https://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/acolo-unde-copacii-nu-au-crengi-vukovar

5. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboaiele_Iugoslave

6. https://www.nato.int/docu/review/2004/issue2/romanian/special.html

7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Na%C8%9Biunilor_Unite

8.https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_misiunilor_de_men%C8%9Binere_a_p%C4%83cii_a_Na
%C8%9Biunilor_Unite#Europa
Vă mulțumesc pentru atenție!