Cap.

STRATURI STABILIZATE
 Straturi rutiere din agregate naturale
stabilizate
• Tehnologia stabilizării diverselor materiale, pentru
construcţia unor straturi rutiere, aduce o comportare
mai bună sub solicitările traficului, ale factorilor
climaterici şi hidrologici.
• După modul în care se acţionează asupra
proprietăţilor fizico-mecanice ale materialelor ,
metodele cele mai importante de stabilizare sunt:
– Stabilizare mecanică ;
– Stabilizare cu lianţi ;
– Stabilizarea cu substanţe chimice .
 5.1
STABILIZAREA MECANICĂ
 Stabilizarea mecanică
• Prin stabilizare mecanică se înţelege complexul de operaţii
prin care se realizează îmbunătăţirea granulozităţii şi ridicarea
gradului de compactare a materialelor, în vederea executării
de straturi rutiere cu o capacitate portantă sporită, fără
întrebuinţarea lianţilor.

• De obicei se utilizează acest procedeu la realizarea

straturilor de fundaţie , şi sunt alcătuite din pământuri
necoezive (bolovăniş, pietriş , nisip) , pietruiri existente
scarificate, balasturi, pietrişuri concasate şi deşeuri de
carieră.
• Condiţii :
– Indice de plasticitate Ip este de 6…8% ;
– Echivalent de nisip EN >30% ;
– Compoziţie de granulozitate continuă care să se
încadreze în zona corespunzătoare .
• Materialul stabilizat nu trebuie să conţină bulgări de
argilă, resturi organice sau alte impurităţi şi nici elemente
moi şi gelive în proporţie mai mare de 5% din masa totală
a fracţiunilor cu dimensiuni de 16…71 mm .
• Se va face compactarea la umiditatea optimă .
• Grosimea minimă a stratului stabilizat mecanic este de 10
cm, iar cea maximă de compactare este de 20 cm;
• În cazul unei grosimi mai mari stabilizarea se face în mai
multe straturi .
• Pentru rezultate mai bune :
• Se va concasa parţial agregatul mare (peste 30…40
mm) ;
• Utilizarea în exclusivitate de material concasat cu
agregat mare;
• Încorporarea, prin cilintrare de piatră spartă, dură,
cu dimensiuni de 25…40 mm, în partea superioară a
stratului;
• Utilizarea de substanţe higrospcopice pentru
menţinerea umidităţii .
 5.2
STABILIZAREA CU LIANŢI
 Stabilizarea cu lianţi
• Îmbunătăţesc semnificativ proprietăţile fizico-
mecanice ale materialelor de masă folosite în
straturile rutiere.

• Clasificare:
– Stabilizări cu lianţi minerali (ciment ,var );
– Stabilizări cu lianţi puzzolanici ;
– Stabilizări mixte ;
 5.2.1 Stabilizare cu ciment
• Îmbunătăţirea proprietăţilor fizice, chimice şi mecanice,
obţinute prin amestecarea pământurilor sau alte tipuri de
materiale cu ciment şi apă , prin compactare energică.

• Straturile executate din materiale stabilizate cu ciment sunt

practic impermeabile, nedrenante şi au o capacitate
portantă ridicată.

• Deoarece au microfisuri, pentru evitarea transmiterii

acestora la suprafaţa stratului stabilizat se recomandă
aplicarea unor îmbrăcăminţi bituminoase de min 10 cm
(pentru straturi din materiale fine sau monogranulare) sau
de min 7 cm (materiale granulare) , respectiv introducerea
între îmbrăcăminte şi stratul stabilizat a unui strat de bază
din piatră spartă cilintrată şi îndopată cu split bitumat sau
nisip bituminos .
• Utilizare:
– Ameliorarea capacităţii portante a straturilor superioare
din terasamente ;
– Realizarea straturilor de fundaţie din sistemele rutiere
rigide şi nerigide ;
– Lărgirea fundaţiilor de modernizări şi reabilitări ;
– Consolidarea acostamentelor .

• Materiale :
– Pământuri din gropi de împrumut ;
– Pietruiri existente scarificate şi reprofilate ;
– Balasturi sau nisipuri locale ;
– Deşeuri de carieră nesortate, zgură de furnal etc.
• Materialele care urmează să fie stabilizate trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
– Granulozitate continuă ;
– Dimensiunea maximă granulei “D” 25mm pentru straturi
de bază, de 31,5 mm pentru stratul de fundaţie şi de 63
mm pentru stratul de formă ;
– Coeficientul de neuniformitate, min 8 ;
– Uzură Los Angeles, max 35% ;
– Echivalent de nisip EN>30% ;
– Indicele de plasticitate, max 10% ;
– Conţinutul de sulfaţi şi sulfuri, (SO3)<0,2% ;
– Conţinutul de săruri de magneziu, (Mg)<2% ;
– Concentraţia de ioni de hidrogen, ph>5% ;
• Pământurile care nu satisfac aceste condiţii se pot corecta
prin adaosuri de var pentru corectarea plasticităţii
pământurilor coezive, adaosuri de agregate pentru
corectarea curbei de granulozitate, adaosuri de clorură de
calciu pentru corectarea conţinutului de substanţe organice
şi humus.

• Cimentul se poate folosi sub orice formă dar se recomandă

cimenturile Portland belitice.

• Pentru stabilirea dozajelor de ciment se folosesc:

• Metoda clasică : determină dozajele în urmă unor
încercări asupra epruvetelor cu diferite dozaje ;
• Metoda statistică : folosirea unor abace cu ajutorul
cărora se poate determină dozajul ;
• Metoda STAS : se calculează cu relaţia :

C=730 * ( Rc7 / Mc )
 Tehnologia realizării:
• Scarificare material existent (se evită dacă se aduce materialul
dn altă parte sau dacă se face stabilizare în staţii fixe) ;
• Amenajarea şi aducerea la profil a patului drumului ;
• Fărâmiţarea materialului cu utilaje adecvate ;
• Corectarea proprietăţilor materialului de bază ;
• Amestecarea uscată a cimentului cu materialul;
• Umezirea amestecului şi amestecarea la umed ;
• Aşternerea şi nivelarea la profil (cu autogrederul) ;
• Compactarea şi corectarea denivelărilor ;
• Tratarea ulterioară a stratului ;
• Acoperirea cu un strat de 1..2 cm nisip şi stropire timp de 7 zile
de 4 ori pe zi;
• Stropirea suprafeţei cu liant hidrocarbonat pentru protecţie
(bitum tăiat/emulsie) ;
• Acoperirea cu folii de polietilenă .
 5.2.2 Tratare cu var
• Efectele varului:
– Modificări în procesul de adsorbţie a argilelor, reducând
sensibilitatea la apă ;
– Flocularea argilei şi glomerularea pământului,
granulozitatea şi lucrabilitate imbunătăţită ;
– Reduce plasticitatea pământurilor argiloase, creşte limita
inferioară de plasticitate ;
– Măreşte coeziunea, rezistenţa mecanică şi capacitatea
portantă a pământurilor ;
– Uscarea pământurilor supraumezite ;
– Schimbă concentraţia ionilor de hidrogen, crescând ph-
ul .
• Metode de stabilire a dozajului:
– Metoda clasică : pe baza rezultatelor din încercări pe
epruvete cu diferite dozaje ;
– Metoda simplificată : folosind abace întocmite pe baza
unui număr mare de încercări ;

Tipul pământului Dozajul de var [%]

Nisip argilos 4…8

Argilă nisipoasă 6…10

Argilă slabă 8…12

Argilă grasă 10…15

 5.2.3 Stabilizare cu lianţi puzzolanici

• Prin stabilizare cu lianţi puzzolanici se înţelege

îmbunătăţirea adusă proprietăţilor fizico-chimice şi
mecanice ale agregatelor naturale sau
pământurilor, prin amestecarea lor cu cantităţi
determinate de liant, apă şi activator (ciment sau
var) şi prin compactare.
• Materiale utilizate:
– Agregatele naturale ;
– Produse de carieră prelucrate ;
– Deşeuri de carieră .

• Distribuţia granulometrică a amestecului de agregate , liant

puzzolanic şi activator trebuie să se încadreze în zona
amestecului optimal , în caz contrar se mai fac completări.

• Elaborarea dozajelor se face cu metoda clasică , pe baza

încercărilor pe epruvetele realizate cu dozaje diferite.

• Se adoptă dozaje de:

– 20, 25, 30 % pentru zgură granulată ;
– 10, 20, 30% pentru cenuşă de termocentrală ;
– 6, 8, 10% pentru tuful vulcanic ;
– 2, 3% pentru activatori.
 Tehnologia de realizare :

• Amestecul de agregate naturale, liant puzzolanic ,

activator şi apă se efectuează în staţii fixe .
• Amestecul de agregate naturale, tuf vulcanic
măcinat, activator şi apă , pentru execuţia
straturilor rutiere în cadrul lucrărilor de întreţinere
pentru trafic uşor şi foarte uşor ; se poate face şi la
faţa locului .
 Prepararea în staţii fixe
• Se face într-una sau mai multe instalaţii de preparare a
nisipului stabilizat (I.N.S.), dotate cu predozatoare , într-o
baterie de două sau mai multe betoniere cu dozare
volumetrică a componenţilor.
• Primele trei compartimente de predozare sunt ale
agregatelor iar ultimul e pentru liantul puzzolanic .
• Dozarea activatorului se face cu dispozitivul de dozare a
cimentului, varul se introduce în amestec sub formă de
suspensie în apă .
• Amestecul se face în malaxorul de preparare a nisipului
stabilizat sau în betonieră, până la omogenizare.
Transportul se face cu basculantă .
• Se poate stoca cel mult 10 zile în şoproane.
 Înainte de punere în operă, stratul suport se umezeşte cu
apă cu excepţia îmbrăcămintei bituminoase , în cazul
ranforsării .
 Punerea în operă se face în straturi de 10…20 cm,
înălţimea stratului necompactat se calculează exact .
 După aşternere se compacteaza cu compactoare cu pneuri
de preferinţă , sau rulouri vibratoare , rulouri netede în
caz că nu se dispune de celelalte două.
 Nu se vor compacta nisipuri stabilizate cu compactoare cu
rulouri netede .
 Se va respecta umiditatea optimă de compactare
( Proctor modificat ) .
 După primele 2..3 treceri se verifică profilul şi
uniformitatea, făcându-se eventualele corecţii .
 Prepararea pe loc
• Toate operaţiile de stabilizare sunt executate de unul sau
mai multe utilaje, care execută, pe rând , operaţii asupra
materialelor componente ale stratului stabilizat.
• Agregatele se transportă cu autobasculante şi se aşează în
grămezi uşor de repartizat uniform .
• Liantul puzzolanic se transportă cu autobasculante şi se
aşează în grămezi pe suprafaţa stratului de agregate
naturale astfel încât să se poată repartiza uniform .
• Activatorul se transportă şi aşează la fel că şi liantul .
• Pentru împrăştierea liantului şi a activatorului se
recomandă utilizarea unor utilaje cu dispozitive de
răspândire (răspânditori de îngrăşăminte sau de fondanţi
chimici ), sau cu autogrederul prin treceri succesive .
• Apa se adaugă prin stropire cu ajutorul cisternei, în
reprize.
• Se compacteaza corespunzător .
 Tratarea ulterioară
• Se acoperă cu un start rutier la cel mult 3 zile după
execuţie.
• În cele 3 zile se tratează cu apă pentru menţinerea
umidităţii.

• În cazuri excepţionale :
• Se poate lăsa neacoperit maximum 10 zile cu condiţia
să nu fie dat sub circulaţie în condiţii atmosferice
nefavorabile şi să fie menţinută umiditatea.
• Se poate lăsa neacoperit maximum 30 zile cu condiţia
execuţiei unu strat de protecţie din emulsie bituminoasă
cationică de 0,3…0,4 kg/mp , şi nisip 4…6 kg/mp .
 5.2.4 Materiale stabilizate cu stabicol
• În urma utilizării stabicolului ca liant se obţin structuri
rutiere semirigide , care nu prezintă fenomene de
macrofisurare, cu o capacitate portantă ridicată ,în care
straturile stabilizate au o grosime mai mică decât dacă
s-ar fi utilizat alţi lianţi.
• Stabicolul se pretează la stabilizarea agregatelor
naturale concasate, balasturilor, a nisipurilor cu
granulozitate continuă, precum şi la refolosirea prin
tratare la faţă locului a mixturilor asfaltice din
îmbrăcăminţi uzate.
• Stabilirea dozajelor se face pe baza unor încercări de
laborator (încercarea Proctor modificat, şi la
vibrocompresiune).
• Dozajul optim de stabicol 50 este de 6% pentru
balasturi.
 Caracteristici
• Grosime minimă redusă , în raport cu straturile
executate din materiale stabilizate cu alte tipuri de
lianţi ;
• Nu se produce fisurarea din contracţie a straturilor ;
• Straturile nu sunt sensibile la formarea făgaşelor ;
• Ca urmare a nefisurabilităţii, grosimea stratului de
acoperire poate fi redusă ;
• Asigură o foarte bună protecţie la îngheţ-dezgheţ ;
• Oferă un raport îmbunătăţit între valorile modulelor
de elasticitate şi ale rezistenţelor la tracţiune ;
• Preparare şi punere în operă asemănătoare cu a
agregatelor naturale stabilizate cu lianţi hidraulici.
 Prepararea şi punerea în operă
• Grupul de preparare a liantului este mobil şi se poate
transporta la faţă locului.
• Prepararea materialului stabilizat se face într-o centrală de
stabilizare cu ciment clasică.
• Punerea în operă se face cu autogrederul sau cu un finisor,
în funcţie de grosimea stratului , calitatea suportului şi
exigenţele de planeitate a suprafeţei .
• Compactarea se realizează cu compactoare vibratoare
urmate de compactoarele cu pneuri până la atingerea
gradului de compactare dorit.
• La sfârşitul zilei de lucru stratul se protejează pentru
evitarea evaporării apei.