După melci - Ion Barbu - argumentare

teme și motive

Băbuț Vasile Alexandru

 Poezia " După melci", de Ion Barbu aparține etapei baladice și
orientale, deoarece este folosit un limbaj pitoresc-tradițional cu
influențe populare. Această poezie a fost publicată în revista Viața
românească în anul 1921, fiind ilustrată de pictorul M. Teiușanu,
care îi înțelege creația ca fiind superficială și provoacă supărarea
matematicianului. Ion Barbu îți retrage placheta de pe piață datorită
greșelilor de tipar și ilustrării nepotrivite.
Autorul se oprește asupra momentului maturizării,
transformându-și sentimentele în simboluri precum primăvara, iarna,
jocul și melcul.
 Poezia debutează cu un dialog, care descrie situația inițială a condiției
autorului, fiind lipsită de griji. Autorul începe cu o enumerație, cu rol
plastic, având intenția de a descrie motivul familiei Dintr-atâția frați mai
mari/Unii morți/Alții plugari/ Dintr-atâția frați mai mici Prunci de treabă/
Scunzi, peltici. Prima parte a enumerației se bazează pe
supradimensionarea vârstei - Unii morți, privită din persepctiva unui copil.
Pe cei mici îi privește cu simpatie, alintându-i cu ajutorul adjectivelor
Scunzi, peltici, pentru a le marca inocența. Echilibrul este anulat de
sintagma Numai eu, răsad mai rău, pentru a-i reda autenticitatea și
tristețea. De asemeni, el își anticipează dorința de a se regăsi pe sine
însuși și de a vedea mai mult prin sintagma Mă brodisem șui, hoinar.
 Astfel își creează spiritul melancolic și regăsirea în ritmurile naturii. Următorul vers al
creației începe cu crearea unui topos ludic, Când Păresimi da prin lunci/Cu pietrișul de albine.
Metafora pietrișul de albine asociată cu două elemente ale universului miniatural simbolizează
reconstittuirea spațiului amintirilor trecute recreată de simbolul poeziei și al sufletului. Se
reintegrează în vremurile trecute, în care este prezent jocul, element al fericirii. Jocul este
savurat de toată lumea, indiferent de condiția socială,
„Tanci ursuzi,
Desculti si uzi
Fetiscane
(Cozi plavane)
Infasate-n lungi zavelci
O porneau în turma bleaga
Să culeaga
Ierburi noi, craite, melci...”
 Enumerația redată de jocul ludic cu elemente ale naturii
sugerează pretextul găsirii laitmotivului, melcul.
Primul act al operei începe cu recreerea perioadei în care se
petrece acțiunea
„La un sfant prin Faurar
Ori la sfintii Mucenici”
Fiind aleasă intenționat ăntre iarnă și primăvară, pentru a ilustra
maturizarea, asociată între cele două anotimpuri. Simbolul lor arată
schimbarea autorului. Eul încearcă să se regăsească căutând, prin
lăstari și vrejuri crude , asemănătoare gândurilor încâlcite.
 El dorește să se caute pe sine însuși. El caută un melc simbol, al infinitului,
al ființei umane sensibile și timide asemănătoare inimii copilului. Autorul descrie
o luptă în interiorul său
„Jos pe vraful de foi ude
Prin lastari si vrejuri crude,
S-ar putea să dau de el,
Melcul prost, incetinel...
In ungher adânc, un gând
Imi soptea ca melcul bland
Din mormant de foi, pe-aproape
Cheama Omul să-l dezgroape...”
dorind să își păstreze inocența.
 Dorește să pătrundă în gândurile sale proprii și să se integreze în spațiul
idealullui. Astfel apaelază la muzică și îi mărturisește melcului versurile
„Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vargat
Si ferecat;”
Aceasta este armonia numerelor și a cosmosului, care poate deschide porți,
presupunând un acord al sufletului și corpului. El îi descrie ființei conectate de
sine însuși, parte din sufletul lui, paradisul lumii exterioare
„Printre vreacuri cerne soare,
Colti de iarba pe razoare
Au zvacnit iar muguri noi”
 Soarele este un element divin, o deschidere asupra tuturor tainelor
universului, impunând un lelemnt al peșterii lui Platon. Totuși își
reamintește că e perioada trecerii de la iarnă la primăvară și se
adresează cu sintagma Iarna leapădă cojoace. Această sintagmă
introduce mitul Dochiei care își leapădă cele șapte cojoace, când fuge de
împăratul roman, Traian. Ființa din interiorul cochiliei (spațiu al
gândurilor), nu-i ascultă descântecul aparent copilăresc. Cochilia este
asemănătoare apariției ultimelor mentalități a copilului de ieri, care va fi
adultul de mâine. Sufletul așteaptă ca el să apară, dar nu apare. Se
înnoptează încet, iar pădurea devine un spațiu negru infinit. Ea este
asemănată cu un căpcăun, personaj al basmelor, care cască/ Buze
searbăde de iască. Noaptea se răspândește asupra spațiului infinit al
fanteziei autorului.
 Autorul începe a paisprezecea strofă cu sintagma Și cum stau sub vânt și frig, accentuând perioada
dintre copilărie și maturitate. Îl obligă pe melc să plece într-o călătorie imensă, reprezentând plecarea de la
copilărie spre maturitate, îl determină să sufere, marcând despărțirea de lumea fantasticului Plâns prelung
cum scoate fiara.
A doua parte a operei începe cu o noapte grea, în care viscoli și a venit o viforniță târzie. Iarna este
perioada de schimbare a ființei, care se pregătește de o nouă apariție. Ninsoarea simbolizează
singurătatea și lăsarea părții copilăroase în urmă. Datorită frigului, eul este încălzit de un foc vârtos, care
simbolizează trezirea unor noi aspirații în conștiință. De asemenea își exprimă singurătatea și lipsa
somnului, astfel îl așteaptă pe moș Ene, personaj mitologic, care aduce vise bune prin aruncarea cu nisip
magic. Moș Ene devine investitorul unui viitor bun, căruia i se atribuie o călătorie asemenea vieții lui
„Mosul Iene
Razbatea de prin poiene
Să-mi dea genele prin gene.
Si trudie,
Langa vatra prigonit
Privegheam prelung tăciunii...”
Își face griji pentru melc, fiind atașat de vechea ființă
„Dar el,
Melcul, prost, incetinel?
Tremura-în ghioaca, varga,
Nu cumva un vant să-l sparga:”
S-a dus să-l vadă pe melc, fiind despărțiți prin geam. Nu a reușit să vadă nimic,
datorită sticlei peticită cu gheață încâlcită simbolizând parcursul în etapa
maturizării. Noaptea este reprezentativă, purtând simbolul maturizării
asemănătoare cu reînvierea păsării Phoenix ( noaptea în care iarna devine
primăvară) Hei, e noaptea-aceea poate!. Adormi greu, gândindu-se la melc,
ființa trecută. În conștiința sa îl mustră pe limax Cum n-ai vrut să ieși mai iute,și
își face planuri aparent copilăroase Să chemăm pe moș Iene, moment asociat
reamintirii momentelor rămase în clepsidra lui Cronos.
 Partea a treia începe cu ieșirea soarelui în zori, marcând apariția
ființei mature. Gata nins,/ Cum mija un pic de soare . Se duce în căutarea
melcului subt alunis, ... Il zarii langa culcusu-i/ De frunzis.
Descrie covorul asemănător cu un spațiu în care se poate regăsi,
lângă culcușul de frunziș. Culcușul descrie spațiul în care se poate
confesa și se poate apăra. Până la urmă melcul este neînsuflețit, ființa
copilăriei devine o amintire. El plânge și regretă trecerea timpului, ceartă
melcul cu dragoste asemenea unui părinte. Ființa melcului rămâne o
amintire bine pusă, sus în pod. Acesta este un simbol al minții omului, iar
melcul reprezintă infuzia amintirilor copilăriei. Poezia se încheie într-un
mod copilăresc, care trădează urma timpurilor trecute.
 Poezia poate avea o dublă semnificație Autorul ilustrează în
discursul liric trecerea de la viață la lumea de dincolo, într-un mod
ludic. Simbolurile principale sunt cochilia, care poate semnifica
trupul neînsuflețit, iar copilul sufletul cuprins de amintirile din timpul
vieții. De asemenea, iarna poate fi asemănată cu drumul spre
paradis. Podul poate fi amintirea rămasă în mintea altor oameni.
Așadar, dubla interpretare a creației cu ajutorul laitmotivelor din
balada orientală, ăn care sunt cuprinse mituri românești, atestă
comentarea creației După Melci de Ion Barbu.
 Proiect realizat de:
Băbuț Vasile Alexandru
Clasa a IX-a B