LUMEA

PERSONAJELOR
LUI CREANGĂ
Ion Creangă este o personalitate emblematică a
literaturii române încadrat în familia spirituală a
marilor clasici. Adevărata arta a scriitorului
humuleștean este aceea de a povesti el este
un ,,copac povestitoar dus la esență”- Costel Zăgan
căci ''Scriitori precum Creangă nu pot apărea decât
acolo unde cuvântul e bătrân şi echivoc şi unde
experienţa s-a condensat în formule nemişcătoare.
Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară
peste câteva veacuri, într-o epocă de umanism
românesc. Născut cu mult mai devreme, Ion
Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche
şi deci o specie de erudiţie, la sat, şi încă la satul de
munte, de dincolo de Siret, unde poporul e
neamestecat şi păstrător''- George Călinescu.
Scriitor cu vocație realistă, Ion Creangă aduce în
spațiul literaturii române un mod de viață
tradițional, ancorat în obiceriuri, credințe și
mentalități specifice
 Publicat în 1877 în revista ,,Convorbiri literare” ,,Povestea lui Harap-Alb” este
un basm cult ce prelucrează tiparul basmului popular îmbogățind -ul cuelemente de
originalitate. „Veritabilul bildungsroman fantastic al epicii noastre”- George
Munteanu, ”Povestea lui Harap Alb” „e însăşi sinteza basmului românesc.
Toată filosofia noastră populară, între fatalitatea răului şi ideala căutare a
binelui, se lămureaşte în încercărie grele ale fiului de împărat, robit diavolului cu
chip de om, preschimbat în Spân şi mântuit de bunătatea şi curăţia lui prin
colaborarea uriaşilor întruchipând principiul puterii cosmice şi al eticului popular”-
Pompiliu Constantinescu. În substratul antropologic al poveștii lui Creangă, se
regăsesc lângă modele tradiționale, o suită de mituri autohtone și universale cum ar
fi: muncile lui Hercule, mitul labirintului și mitul argonauților în căutarea lânii de
aur. ”Povestea lui Harap-Alb” își trage seva și din surse culte cum ar fi: poveștile
lui Legrand sau romanul lui Rabelais intitulat ,,Gargantua și Pantagruel"
 Tema o constituie aventura inițiatică anunțată chiar din titlu cu valențe
paratextuale, care are valoarea unui ,,onomatext”- J. Ricardou, aducând în prim plan
periplul de dimensiuni cosmice a protagonistului, prin substantivul ”poveste”. Astfel,
basmul se construiește ca ”un mic roman de aventuri ce subiect fabulos”-G. Călinescu.
Numele personajului principal este un oximoron și desemnează tocmai condiția
debusolantă a de fiu de crai ajuns în postura umilă de rob al Spânului. Semantismul
celor doi termeni este vast: albul sugerează puritatea și naivitatea, dar și originea
nobilă a tânărului, în timp ce ”harap” desemnează culoarea neagră și trimite, ca
semnificație, la robie și maturizare. Amestecul dealb și negru are valoarea simbolică a
împletirii Răului cu Binele, a umbrii cu lumina, a stăpânirii celor două părți ale
sufletului omenesc aflat în echilibru. Titlul, ”element de compoziție paratextual”- J.
Genette anticipează tema textului oferind o cheie de lectură.
Subiectul urmărește într-o gradare subtil orchestrată, ce amintește de ”Morfologia
basmului” a lui Vladimir Propp, călătoria ce dobândește valentele unui traseu inițiatic
pe parcursul căruia fiul de crai descoperă tainele existenței, se maturizează
 Personajul literar reprezintă o instanță a comunicării narative,
o plăsmuire a imaginației naratorului, care există doar în planul
ficțiunii, chiar dacă a avut un model în realitate. Personajul are
un rol fundamental în creația literară, deoarece este cel care
acționează în textul narativ. Deși au fost numite „ființe de hârtie”
de Roland Barthes, personajele reușesc să-și impună identitatea,
determinându-i deseori pe cititori să se identifice cu ele.
Personajul literar întruchipează un tip uman semnificativ, o
individualitate cu trăsături fizice și morale distincte, puse în
lumină de întâmplări, relații, vorbe și atitudini evidențiate pe
parcursul operei literare.
 Scena poveștii lui Harap-Alb este populată de un număr impresionant
de Personaje puternic individualizat. De altfel personajul principal este o
ipostază a comunicării narative, „o ființă de hârtie” (R. Barth) ce contribuie
la transformarea mesajului operei și viziunii către lumea scriitorului operei.
Cei cinci monștrii simpatici sunt personaje secundare cu puteri
supraumane preluând funcția unor eroi adjuvanți care contribuie esențial la
formarea protagonistului.
Prin caricatuzare și hiperbolizare, aceste personaje fantastice traduc
viziunea realistă a autorului.
Umanizând și localizând fantasticul, Creangă recreează universul
pitoresc al amintirilor din copilărie.
Harap-Alb
Personajul principal se individualizează printr-o
extraordinară complexitate psihologică ce-i conferă
autenticitatea și viabilitatea oamenilor reali. Spre deosebire
de personajele din basmele populare, eroul lui Creangă nu
este înzestrat cu puteri supraumane, ci din contră, e un
amestec de calități și defecte sugerate chiar prin simbolistica
onomastică.
De altfel, tot mai simbolistică onomastică sugerează
dubla identitate a eroului care devine din fiu de crai, slugă a
Spânului, marcând evoluția de la statutul de neinițiat la cel
de inițiat.
„atunci jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da
ascultare şi supunere întru toate, chiar şi-n foc de ţi-aş
zice să te arunci.”
 În egală măsură, numele reliefează discrepanța dintre esență și aparență, „harap”
înseamnă slugă, rob, iar „Alb” desemnează „fața” ascunsă a eroului .
Personajul este surprins în evoluție, căci el parcurge un întreg traseu al inițierii în
urma căruia v-a depinde înțelepciune necesară vieții, dar și înțelepciunea necesară unui
conducător de lumi.
La început, protagonistul are un statut bine definit. El se individualizează doar în
relație cu celelalte personaje implicate în diegeză fiind „mezinul Craiului”, naiv, credul,
rușinos și sensibil „Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roș cum îi gotca, iese
afară în grădină și începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de
apăsătoarele cuvinte ale părintelui său”.
Caracterizarea directă, făcută de naratorul heterodiegetic, conturează profilul
psihologic al protagonistului surprins în sinuosul proces de inițiere.
Incapabil să discearnă între aparență și esență, mezinul Craiului își demonstrează
generozitatea în relație cu Sfânta Duminică metamorfozată în cerșetoare: „Fiul craiului,
fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban și zice: — Ține, mătușă, de la mine
puțin și de la Dumnezeu mult”.
 Comportamentul și vorbele mezinului ilustrează valorile fundamentale ale unei educații tradiționale
în care respectul față de familie, credința în Dumnezeu și cultul muncii constituie repere fundamentale.
„odată pornit din casa d-tale”;„de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult.”
De aceea fiul craiului ascultă sfaturile Sfintei Duminici, iar alegerea calului, hainelor și armelor din
tinerețea tatălui dobândește valoarea unui simbolic transfer de experiență și de înțelepciune de la părinte
la fiu.
Trecerea podului marchează intrarea într-o nouă etapă a existenței.
Mezinul rătăcește prin pădurea labirint, spațiu ambivalent al vieții și al morții unde au loc cele 3
întâlniri succesive cu Spânul.
Păcălit de Spân, mezinul Craiului coboară în fântână, coborâre ce are valențele unei coborâri în
infern. „Şi cum sta şi el acolo de se răcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se
suie deasupra lui”
În aceste condiții, jurământul de credință față de Spânul care îi dă numele de Harap-alb primește
semnificația răului. Relația cu Spânul contribuie esențial la dezvăluirea altor trăsături ale personajului:
curajul, îndrăzneala, perseverența tenacitatea și mai presus de toate, respectarea cuvântului dat. „Fiul
craiului, văzându-se prins în cleşte şi fără nici o putere, îi jură credinţă şi supunere întru toate,
lăsându-se în ştirea lui Dumnezeu, cum a vrea el să facă”
 Pe tot parcursul probelor, Harap-Alb își va dezvăluii calitățile excepționale necesare
unui viitor conducător de lumi.
Aducerea salăților din grădina ursului marchează înzestrarea protagonistului cu
calitățile războinicului, în timp ce aducerea capului de cerb cu pielea bătută în nestemate
anticipează destinul privilegiat amintind de purtătorul de lumină din legendele hinduse.
De altfel, fiecare probă reprezintă o etapă a maturizării eroului care încearcă acum să-și
recupereze statutul inițial.
Călătoria spre împărăția lui Roș Împărat e marcată de întâlnirea cu furnicile, albinele și
cei 5 monștrii simpatici, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lățilă reprezentând
tot atâtea căi de cunoaștere. Tot acum Harap-Alb descoperă adevăratele valori umane
precum empatia, spiritul de colaborare, sinceritatea, prietenia și loialitatea.
 Probele de la curtea lui Roș Împărat sunt depășite cu ajutorul
noilor prieteni care preiau funcțiile Sfintei Duminici ghidându-l în
labirintul cunoașterii.
La proba casei înroșite, sluga Împăratului Roș dă foc casei de
aramă unde urma sa se adăpostească eroul principal și monștrii
simpatici. Gerilă suflă de 3 ori în casă si stinge focul, casa
rămânând numai buna de dormit. „Atunci Gerilă suflă de trei ori
cu buzişoarele sale cele iscusite şi casa rămâne nici fierbinte,
nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa”
Când protagonistul și cele 5 aparențe bizare au fost obligați sa
termine toată mâncarea și băutura, Flămânzilă și Setilă au mâncat
și băut cele doisprezece harabale de cu pâine, doisprezece ialovițe
fripte și cele doisprezece buți pline cu vin. „Şi atunci unde nu
începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în gură câte o haraba de
pâine şi câte o ialoviţă întreagă, şi repede mi ţi le-a înfulecat şi
le-a forfecat, de parcă n-au mai fost. Iară Setilă, dând fundurile
afară la câte o bute, horp! ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură;
şi, repede-repede, mi ţi le-a supt pe toate de-a rândul, de n-a
mai rămas nici măcar picătură de vin pe doage. ”
 Proba separării macului de nisip este depășită cu
ajutorul furnicilor. „Numai iaca au şi început a curge
furnicile cu droaia, câtă pulbere şi spuză, câtă frunză şi
iarbă; unele pe sub pământ, altele pe deasupra
pământului şi altele în zbor, de nu se mai curmau venind.
Şi, într-un buc, au şi ales nisipul de-o parte şi macul de
altă parte; să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac
printre nisip sau fir de nisip printre mac”
Proba păzirii fetei a fost depășita cu succes datorită lui
Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă care au văzut-o pe fată
transformată în pasăre și au adus-o înapoi în camera ei. „—
Măi Păsărilă, iacătă-oi, ia! colo, după lună, zise Ochilă;
căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună.
Atunci Păsărilă se deşiră odată şi se înalţă până la lună.
Apoi, cuprinzând luna în braţe, găbuieşte păsărica, mi ţi-
o înşfacă de coadă şi cât pe ce să-i sucească gâtul. Ea
atunci se preface în fată”
 Proba deosebirii fetelor: În această scenă Harap-Alb o ghicește cu ajutorul albinei
deoarece din cele două fete, doar fata împăratului se apăra cu năframă de albină. „crăiasa
albinelor zboară pe obrazul fetei împăratului. Atunci ea, tresărind, odată începe a ţipa
şi a se apăra cu năframa, ca de un duşman.”
De asemenea probele depășite amintesc de cele doisprezece munci a lui Hercule căci
personajul lui Creangă are structura unui erou epopeic.
Călătoria de întoarcere îmbogățește experiențele de cunoaștere a protagonistului prin
descoperirea sentimentului erotic. „pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă,
fiind nebun de dragostea ei”
Eroul primeşte puterea, cunoaşterea şi nemurirea, depăşindu-şi astfel starea de profan
şi apropiindu-se de sacru, de eternitatea spirituală, care se împlineşte însă în momentul în
care unitatea promordială este refăcută.Cu toate acestea, hierogamia este cea care
semnalizează finalul drumului inţiatic, contrariile fiind acum anulate şi lumea reproiectată
prin iubire, iar iubirea înseamnă renunţarea la fiinţa personală şi identificarea în celălalt.
 Demascarea Spânului, moartea și învierea inițiatică desăvârșesc procesul
de formare a protagonistului pregătit acum pentru a prelua tronul unchiului
său, deci pentru a-și împlini destinul de erou civilizator, dar și pe acela
individual. „— Lipseşte dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru
tine, ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al
împăratului Verde”;„. Iară fata împăratului Roş, în vălmăşagul acesta,
repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele
trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele şi să se
prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap-Alb îndată
învie şi, ştergându-se cu mâna pe la ochi,”
Caracterizarea directă și indirectă prin fapte vorbe și comportament
conturează în linii realiste un personaj rotund (Forster) ca valoare
exemplară.