REGULARIZĂRI DE RÂURI

Obiectul disciplinei

Regularizări de râuri este o ramură a construcţiilor hidrotehnice care se

ocupă cu studiul şi influenţarea în sensul dorit, prin lucrări inginereşti, a
proceselor de albie.

Scopul final al lucrărilor de regularizări este crearea echilibrului între

curent şi albie fără a întrerupe procesele de albie.

Procesele de albie sunt acele fenomene care se produc în mod natural

datorită curgerii debitului lichid, a celui solid şi a gheţurilor, rezultand:
- eroziunea malurilor şi a patului albiei, în cazul în care viteza
are valori mari rezultă aluviuni,
- depunerile de aluviuni în zonele unde viteza apei în albie scade
sub anumite valori,
- ca urmare a eroziunilor şi depunerilor se produce evoluţia în
timp a traseului în plan şi a profilului longitudinal al râului.
Principalele obiective ale lucrărilor de regularizări sunt:

- apărarea malurilor şi protecţia construcţiilor, terenurilor agricole şi

a altor bunuri materiale,
- apărarea construcţiilor de traversare (poduri, conducte
aeriene,etc.),
- realizarea condiţiilor necesare pentru funcţionarea diferitelor
lucrări hidrotehnice proiectate pe râu (prize de apă,acumulări, etc.),
- sporirea capacităţii de transport a albiei (împotriva inundaţiilor),
- controlul nivelului apelor subterane din luncă în scopul desecării
acesteia,
- amenajarea confluenţelor şi ramificaţiilor de râuri,
- apărarea contra inundaţiilor,
- amenajarea albiilor pentru navigaţie,
- amenajarea albiilor în zonele unde s-au făcut modificări artificiale
ale albiei, sau chiar albii noi.
 Scurt istoric

- pe Nil, cu aproximativ 4400 î. e. n. se realizau lucrări de irigaţii,

- în Olanda cu aproximativ 2000 î. e. n. erau utilizate îndiguirile,
- în Mesopotamia s-au realizat lucrări de regularizare a fluviilor Tigru
şi Eufrat cu circa 500 î. e. n.

Pe teritoriul ţării noastre s-a executat, după anul 106 (în vremea
împăratului Traian) un canal pentru navigaţie în zona Porţile de Fier,
pe Dunăre, cu lungimea de 3225 m şi lăţimea de 57 m. Acesta
reprezenta o albie nouă, paralelă cu albia naturală a Dunării.
În secolul 15 s-au amenajat iazuri pe Jijila, Jijioaia, Bahluieţ
(Moldova), în scopul atenuării viiturilor şi altor folosinţe locale
(piscicultură, morărit).
În vremea lui Radu Negru şi a lui Ştefan cel Mare s-au executat
câteva baraje cu scopul devierii unor cursuri de apă.
În urma unor inundaţii repetate şi a existenţei terenurilor mlăştinoase, în zona
Timişoarei s-au efectuat lucrări de desecări şi îndiguiri în secolul 18. După
marile inundaţii din 1757 este chemat inginerul olandez Maximilian Frymanth,
care propune pentru regularizarea râurilor Bega şi Timiş o lucrare unică prin
faptul că leagă prin două canale cele două râuri.
Între anii 1835 şi 1894 se execută regularizarea Crişurilor prin tăieri de
meandre şi mari îndiguiri (Crişul Alb este redus cu 65% din lungime,
Crişul Negru cu 62% şi Crişul Repede cu 50%).

Între anii 1875 şi 1877 se face dirijarea viiturilor Dîmboviţei (pentru

protejarea Bucureştiului) spre afluenţii Argeşului: Sabarul, Răstoaca şi
Ciorogîrla, prin realizarea unor canale de legătură (canalele au avut
pante mici şi de aceea s-au împotmolit cu timpul).

Începând din 1842 se fac lucrări de regularizări pentru navigaţie pe

Dunăre.
Între 1875 – 1881 se fac cheuri în porturile Giurgiu, Brăila, şi Galaţi.
După 1881 se fac cheuri şi în porturile Calafat, Bechet, Corabia, Tîrgu
Măgurele, Zimnicea, Olteniţa şi Călăraşi.
În 1856 se înfiinţează Comisia Europeană a Dunării (formată din
Anglia, Franţa, Italia şi România; sediul a fost stabilit la la Galaţi).
Între 1897 şi 1902 se canalizează braţul Sulina iar în 1906 se
înfiinţează serviciul de dragaj pentru întreţinerea adâncimii navigabile
datorită constatării că adîncimea navigabilă nu se menţinea la
valoarea de minim 7m, conform hotărîrilor Comisiei Dunării.
În 1895 se îndiguiesc 500 ha în delta Dunării (la Mahmudia) dar în
1897 o viitură a distrus lucrarea.
În 1904 se execută pentru prima dată în România o îndiguire tip
polder (submersibilă), la Chirnogi, lângă Olteniţa.
În 1910 se înfiinţează serviciul de îmbunătăţiri funciare, condus de
Anghel Saligny până în 1918.

Între anii 1941 şi 1942 au loc mari inundaţii în toate zonele ţării.
Rezultă clar necesitatea lucrărilor generale de amenajare a râurilor (în
special pe torenţi, în bazinele hidrografice) şi îndiguiri. S-a pus în
evidenţă şi amplasarea greşită a podurilor împreună cu lipsa lucrărilor
specifice de regularizare locală.
 AMENAJAREA BAZINELOR HIDROGRAFICE

Generalităţi asupra cursurilor de apă

Cursurile naturale de apă pot fi permanente sau temporare.

Ele sunt alimentate din scurgerile de suprafaţă (după precipitaţiile

torenţiale) şi din straturile de apă subterane.

Alcătuirea unui curs de apă:

– bazin hidrografic,
– izvor,
– albie (depresiune naturală sau făgaş săpat de râu).
 Clasificarea cursurilor de apă

Se pot avea în vedere mai multe criterii de clasificare a cursurilor de

apă :
I). După durata de scurgere:
⊕ permanente (alimentare subterană şi de suprafaţă, circa 115.000
km în România),
⊕ temporare (alimentare de suprafaţă).
II). După poziţia faţă de teren:
⊕ de suprafaţă,
⊕ subterane (în zonele carstice).
III). După cantitatea de apă transportată:
⊕ pârâu,
⊕ râu,
⊕ fluviu.
După unii autori pe locul I, din punctul de vedere al lungimii, se situează Nilul, cu 6670 km,
... pe locul 16 se situează Volga, cu 3400 km, pe locul 17 situându-se Dunărea, al doilea
fluviu al Europei, cu 2850 km). După alţi autori Amazonul are 7025 km (de la izvorul
Apurimac; 6400 km de la izvorul Maranon) şi se situează pe primul loc şi ca lungime (este
fără dubii cel mai mare fluviu ca debit, la vărsarea în Atlantic prin estuarul său larg de 80
km: 150000 m3/s). Amazonul are un uriaş bazin hidrografic: 7,2 mil. km2.

IV). După regiunea în care curg:

⊕ râuri de munte,
⊕ râuri de deal,
⊕ râuri de şes.
Evident, unele râuri curg în mai multe regiuni geografice.

Elementele regimului hidrologic

Regimul hidrologic este suma fenomenelor şi proceselor care definesc

caracterul unui curs de apă.
Elementele regimului hidrologic sunt:
A) – Debitul lichid [m3/s] (Qmin, Qmax, Qmed, coeficientul de
neuniformitate, hidrograful),
B) – Debitul solid [kg/s]: - în suspensie  turbiditate  [g/l]; [kg/m3],
- târât [kg/s],
C) – Viteza (mărime, distribuţie în albie şi în lungul cursului),
D) – Forma albiei şi stabilitatea ei,
E) – Nivelurile de apă:
 HMM (maxim maximorum sau istoric),
 H M med (media nivelelor maxime anuale),
 H 0 (nivel mediu multianual  media nivelelor medii anuale),
 He med (etiaj mediu; media etiajelor pe 10 ani consecutivi),

Etiaj este nivelul asigurat 355 de zile /an,

 H M mediu (nivel minim mediu  media celor mai mici nivele anuale 
existente 365 zile/an),
 Hmm (nivel minim minimorum sau istoric).

Diferenţa HMM - Hmm se numeşte amplitudine absolută înregistrată la o

staţie hidrometrică.
Factorii care influenţează scurgerea lichidă sunt următorii:

- naturali - climatici (ploi, temperaturi, vânturi),

- neclimatici (topografia, geologia, pedologia şi vegetaţia).

- omul - direct prin lucrări în albie,

- indirect prin lucrări în bazinul hidrografic.

Eroziunea solului. Probleme generale şi clasificare

Numim eroziune a solului procesul de desprindere, transport şi

depunere a particulelor de sol de către factorii de mediu.

Clasificarea proceselor de eroziune a solului

a) În funcţie de intensitatea cu care se produce eroziunea:
- Eroziune normală, egală, ca ritm, cu refacerea naturală a solului,
- Eroziune accelerată, mai rapidă decât refacerea naturală.
b) După felul acţiunii asupra terenului:
- Eroziune de suprafaţă (se dezvoltă pe suprafeţe relativ mari,
aproximativ uniform, pe adâncime mică şi nu dă naştere la formaţiuni
permanente),
- Eroziune de adâncime (e forma avansată a eroziunii de suprafaţă ce
se manifestă accentuat după o anumită direcţie de concentrare, dând
naştere la formaţiuni cu caracter permanent).
c) După perioada de producere a eroziunii:
- Eroziune geologică veche (văiuga, vâlceaua, valea seacă, viroaga,
valea râului propriuzisă),
- Eroziune contemporană în adâncime (rigola, ogaşul, ravena, râpa,
torentul).
d) După agentul care produce eroziunea:
- Agenţi naturali:
- apa -prin efectul picăturilor,
- prin scurgere la suprafaţă,
- ghetari
 - variaţiile de temperatură,
- vântul

- Omul - eroziune antropogenă (în urma activităţilor

omului).
 Principiile de combatere a eroziunii solului sunt:

1) Folosirea raţională a terenurilor în pantă, prin organizarea antierozională

a acestora (tarlale, parcele, sole, drumuri);
2) Micşorarea efectului picăturilor de apă asupra solului prin dezvoltarea
covorului vegetal, rezultând reducerea transportului solid;
3) Micşorarea stratului de apă care se scurge la suprafaţa terenului (covor
vegetal plus lucrări de mobilizare - afânare - a solului, rezultând reţinerea
unei cantităţi mai mari de apă în sol;
4) Micşorarea coeficientului de scurgere (K = Hs/H) prin crearea condiţiilor
de infiltrare a apei în sol
5) Micşorarea vitezei de scurgere a apei la suprafaţa terenului prin mărirea
rugozităţii, micşorarea pantei şi crearea de obstacole pe direcţia de
scurgere;
6) Mărirea rezistenţei la eroziune a terenului prin folosirea metodelor
antierozionale agrotehnice, silvice şi hidrotehnice;
7) Menţinerea umidităţii optime în sol, având ca urmare dezvoltarea optimă
a covorului vegetal;
8) Crearea profilelor de echilibru pe formaţiunile de eroziune în adâncime.
A) Lucrări agrotehnice antierozionale:
- executarea lucrărilor agricole pe curba de nivel,
- culturile cu fâşii înierbate,
- culturile în benzi alternative,
- lucrări de mobilizare a solului (afânare).
B) Lucrări silvice antierozionale:
- perdele de protecţie din arbori,
- plantaţii silvice.

C) Lucrări hidrotehnice antierozionale:

1. Pentru reţinerea totală a scurgerii:

- valuri orizontale,
- canale orizontale,
- terase orizontale.
2. Pentru reţinerea parţială şi dirijarea scurgerii apei:

- valuri înclinate,
- canale înclinate,
- terase înclinate.
3. Pentru evacuarea controlată a apelor de pe versanţi (terenuri în pantă): -
debuşee.

4. Lucrări pe formaţiunile torenţiale (combaterea eroziunii în adâncime şi

realizarea profilelor de echilibru):
- lucrări în zona de vârf,
- lucrări în lungul formaţiunii de eroziune (protecţii de albie, traverse
îngropate, praguri, baraje),
- lucrări în zona de evacuare în emisar.

Valuri orizontale (de nivel)

Valuri înclinate
Canale de coastă din pământ

Canalele de coastă din pământ pot avea una din următoarele

secţiuni:
- triunghiulară - 1,
- trapezoidală sau trapezoidală cu bermă - 2 şi 3,
- parabolică.
Canalele de coastă orizontale
Canale de coastă înclinate
Terase
Debuşee

Debuşeu cu lăţimea la fund constantă

Debuşeu cu lăţime constantă la nivelul terenului