CURS 3

4.ORGANIZAREA AGRICULTURII ÎN ROMÂNIA ŞI

ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE

4.1. Formele de proprietate şi rolul lor în organizarea

agriculturii

Caracteristica principală a economiei de piaţă este

coexistenţa celor două forme fundamentale de proprietate:
proprietatea privată şi proprietatea de stat (proprietatea
publică).
Proprietatea privată este cea care domină, proprietatea
de stat fiind restrânsă la minimum (pentru asigurarea protecţiei
sociale şi asanarea unor sectoare economice, în anumite momente).
 Proprietatea privată (proprietatea individuală)

Se manifestă prin dreptul de proprietate (proprietarul poate să

facă tot ce doreşte în condiţiile legii, cu bunul pe care îl
posedă).

Comparativ cu proprietatea de stat, proprietatea privată prezintă

următoarele avantaje:

- stimulează iniţiativa, inovarea tehnică şi comercială;

- asigură autonomie deplină agenţilor economici;

- generează o concurenţă reală între agenţii economici;

- constituie baza tuturor libertăţilor individului.

Proprietatea de stat (proprietatea publică)

Proprietatea de stat este o modalitate prin care statul intervine

ca moderator în mecanismul economiei de piaţă.

Comparativ cu proprietatea privată, proprietatea de stat prezintă

următoarele dezavantaje:

- favorizează rolul statului în luarea deciziilor;

- frânează dezvoltarea concurenţei între agenţii economici,

favorizând în acest fel apariţia preţurilor de monopol de stat;

- împiedică adaptabilitatea agenţilor economici la cerinţele pieţei;

- favorizează apariţia birocraţiei, manifestată prin întârzierea

luării deciziilor.
 4.2.Forme de exploatare a pământului

Pământul are ca rol principal asigurarea mijloacelor de

subzistenţă necesare omenirii, rol îndeplinit în urma desfăşurării
unui proces complet de folosire a resurselor funciare.

În prezent, capitalul funciar poate fi exploatat:

- în mod direct (exploatat în regie proprie)
- sau în mod indirect (exploatat în arendă).

Exploatarea pământului în regie proprie se caracterizează

prin faptul că exploatantul agricol este în acelaşi timp
proprietarul terenului agricol dar şi al capitalului agricol.
Exploatantul este cel care organizează şi conduce procesul de
producţie, munceşte pământul şi beneficiază integral de roadele
muncii şi proprietăţii sale, suportând singur pierderile exploataţiei
sale.
 Forma de exploatare a pământului în regie proprie prezintă
următoarele avantaje:

- exploatantul este încurajat să producă deoarece beneficiază în

totalitate de veniturile exploataţiei;

- exploatantul este în întregime stăpânul bunurilor sale, având toată

libertatea de acţiune în luarea diferitelor decizii;

- exploatantul poate obţine credite mult mai uşor garantând prin

ipotecare cu propriul capital funciar;

- deoarece nu împarte profitul, exploatantul rezistă mai bine în

situaţiile de criză (recolte scăzute, preţuri mici);

- exploatantul are o anumită stabilitate având tendinţa să producă

într-un anumit domeniu.
 Acest mod de exploatare a pământului prezintă următoarele
dezavantaje:

- existenţa unei concurenţe între capitalul funciar şi capitalul de

exploatare ce poate afecta producţia, scopul agricultorului fiind
eminamente acela de a produce.

- dificultatea de transfer între generaţii a exploataţiei agricole.

Exploatarea pământului în arendă se caracterizează prin faptul

că proprietarul terenului agricol (care în acest caz se numeşte
arendator) cedează pentru o anumită durată de timp
stipulată în contract, dreptul său de exploatare a pământului
unui exploatant (care în acest caz se numeşte arendaş) în
schimbul plăţii unei rente funciare (bani sau produse agricole).
 Arendarea este de fapt o asociere de capitaluri (capitalul
funciar şi capitalul de exploatare) care aparţin unor persoane
diferite.

Avantajele proprietarului sunt următoarele:

- proprietarul are libertatea de a alege pentru exploatarea capitalului

său funciar, arendaşul pe care îl consideră cel mai bun;

- proprietarul primeşte arenda (care reprezintă un venit fix) pentru

capitalul său funciar fără să fie interesat de modul în care se face
exploatarea acestuia;

- deoarece pământul este o valoare sigură, în timpul arendării

valoarea acestuia se menţine, sau chiar poate să crească.
Avantajele arendaşului sunt următoarele:

- datorită faptului că arendaşul (fermierul) nu furnizează

capitalul funciar, el poate aloca toate resursele sale financiare
asigurării capitalului de exploatare.

- nefiind legat de loc, arendaşul (fermierul) este independent,

motiv pentru care poate să îşi aleagă exploataţia care-i convine
cel mai bine.

Exploatarea pământului în arendă prezintă următorul

dezavantaj:

- deoarece la fiecare reînnoire a contractului de arendă

proprietarul îşi poate relua proprietatea, arendaşul are o situaţie
precară care pune în pericol rămânerea pe loc a acestuia.
 4.3. Organizarea agriculturii în România

După anul 1989, în agricultura ţării noastre au avut loc

schimbări structurale profunde ce au avut ca rezultat înlocuirea
proprietăţii de stat (dominantă până atunci) cu proprietatea
privată (care a devenit dominantă).

Organizarea agriculturii în România s-a făcut prin

aplicarea următoarelor legi:
- Legea privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale (Legea 15/1990);
- Legea societăţilor comerciale (Legea 31/1990);
- Legea fondului funciar (Legea 18/1991);
- Legea societăţilor agricole şi alte forme de asociere în agricultură
(Legea 36/1991);
- Legea arendei (Legea 16/1994).
 În urma aplicării acestor legi, în România au apărut
următoarele tipuri de exploataţii agricole:

1.Gospodării ţărăneşti individuale (de subzistenţă);

2.Asociaţii familiale;

3.Societăţi agricole;

4.Societăţi comerciale agricole;

5.Regii autonome agricole.

 1.Gospodăriile ţărăneşti individuale (de subzistenţă)

Se caracterizează prin dimensiuni reduse (între 1-5 ha), fără

mijloace de producţie şi fără resurse financiare.

Producţia este destinată consumului familiei, iar în prezent

se apreciază că au şanse reduse de supravieţuire dacă nu sunt
sprijinite de către stat.

În perspectivă, numărul acestor gospodării aflate în zona de

câmpie se va reduce în detrimentul măririi suprafeţei, deoarece
rezultatele obţinute sunt foarte slabe (datorită lipsei totale de capital
şi faptului că producţia obţinută este adresată autoconsumului şi nu
pieţei).

În zonele de deal şi munte aceste gospodării se pot menţine

şi chiar dezvolta (cu ajutorul unor investiţii în infrastructură
favorabile dezvoltării agroturismului).
 2.Asociaţiile familiale

Nu au personalitate juridică şi se constituie pe baza

înţelegerii între două sau mai multe familii, care au un scop
comun.

Scopul acestora este reprezentat de: cultivarea terenurilor

agricole, creşterea animalelor, aprovizionarea, prelucrarea şi
vânzarea produselor agricole sau prestarea unor servicii în
domeniul agricol.

Asocierea dintre familii se realizează prin înţelegere

(verbală sau scrisă).

La nivelul ţării acest tip de asociaţie au cea mai mare

dezvoltare iar mărimea medie a unei exploataţii este de 145 ha.
 3.Societăţile agricole

Sunt societăţi private, cu personalitate juridică şi răspundere

limitată, ce au ca obiectiv exploatarea pământului sau a animalelor.

La nivelul ţării aceste societăţi sunt în număr mai mic iar

suprafaţa medie a unei exploataţii este de 415 ha.

Aceste societăţi agricole sunt prezente în toate ţările cu

economie de piaţă, forma principală de asociere fiind reprezentată de
societatea comercială (a cărei organizare diferă de la o ţară la alta).

Societăţile comerciale sunt formate din mai multe persoane

fizice şi/sau juridice numite asociaţi sau acţionari, ce au cel puţin o
trăsătură comună, (un anumit interes), pe baza căreia contribuie la
formarea unui patrimoniu social în scopul desfăşurării unei activităţi
economice în urma căreia să obţină profit.
 4.Societăţile comerciale agricole

Au luat fiinţă prin transformarea unor întreprinderi

agricole de stat (I.A.S.-uri), staţiuni pentru mecanizarea
agriculturii (S.M.A.-uri) sau a unor cooperative agricole de
producţie (C.A.P.-uri).
Forma de organizare cea mai eficientă pentru folosirea
asociativă a proprietăţii private este reprezentată de societatea
comercială pe acţiuni, care prezintă următoarele avantaje:

- poate exista nelimitat în timp (cu condiţia să fie profitabilă)

datorită posibilităţilor de vânzare a acţiunilor;

- prezintă riscuri mai mici (răspunderea proprietarilor este

limitată la valoarea acţiunilor deţinute);

- emiterea de acţiuni oferă largi posibilităţi de sporire a

capitalului societăţii;
 5.Regiile autonome

Se mai numesc şi regii publice (aparţin statului) şi

reprezintă acea formă de intreprindere ce are ca obiectiv producerea
de bunuri în scopul obţinerii de profit, precum şi gestionarea
bunurilor aflate în proprietatea statului.

Regia autonomă are personalitate juridică proprie şi

funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie
financiară.

Regia autonomă poate fi directă şi indirectă.

Regia autonomă directă este acea regie în care atribuţiile
economico-financiare sunt încredinţate unor funcţionari de stat.
Regia autonomă indirectă este acea regie în care atribuţiile
economico-financiare sunt concesionate sau închiriate unor
întreprinzători particulari.
 4.4.Organizarea agriculturii în ţările dezvoltate

Sistemul agricol din ţările dezvoltate are performanţe

deosebite, deoarece este puternic susţinut de către stat datorită
importanţei vitale a agriculturii.

Structura de bază a agriculturii este formată din 3

elemente fundamentale:

- proprietatea funciară;

- familia;

- exploataţia agricolă.
 În agricultura ţărilor din Vestul Europei au avut loc mai
multe etape în ceea ce priveşte modernizarea structurilor
economico-sociale:

- prima etapă în care a predominat mica producţie;

- etapa a doua în care a avut loc integrarea economică,

promovarea interesului tehnico-ştiinţific şi creşterea masivă a
producţiei agricole (marcată de constituirea C.E.E.);

- etapa a treia (aflată în desfăşurare), se caracterizează prin

intensificarea reformei structurilor comunitare şi prin
promovarea noilor politici agrare comunitare (P.A.C.).
 U.E. este în prezent o mare putere agricolă, această
performanţă reprezentând rezultatul unei politici agricole
comune începută în 1957 (Tratatul de la Roma).

În ţările U.E. fondul funciar şi mijloacele de producţie sunt

apoape în totalitate în proprietate privată, statul deţinând doar
suprafeţe foarte mici alocate staţiunilor de cercetare.

În comunitatea europeană exploataţiile agricole sunt de tip

familial, ferma familială mijlocie fiind considerată modelul politicii
agricole comunitare.
 Aceste ferme sunt bazate pe proprietatea privată asupra
pământului, familia fiind sursa principală a forţei de muncă.

Producţia este diversificată şi destinată în bună parte

pieţei.

La nivelul U.E. 58% din numărul fermelor agricole au

suprafaţa cuprinsă între 1-5 ha, iar distribuţia lor diferă de la o ţară
la alta.

În Grecia, Italia şi Portugalia cea mai mare pondere o

deţin fermele mici, în timp ce în Anglia, Germania şi
Danemarca ponderea cea mai mare o au fermele mijlocii (cu
suprafeţe cuprinse între 10-20 ha) şi fermele mari (cu suprafeţe de
20-50 ha).

Fermele mari acoperă 64% din suprafaţa agricolă a U.E.

 În sectorul zootehnic există variaţii mari în funcţie de
ţară şi de profilul fermei, dar caracteristica dominantă este
mărimea mijlocie a efectivelor de animale.

Fermele zootehnice din U.E. se grupează în două categorii:

- ferme mici;
- ferme mijlocii.

În ceea ce priveşte fermele de vaci, în Sudul Europei

(Grecia, Italia, Portugalia, Spania) efectivele din ferme sunt
cuprinse între 16 şi 34 de capete, în timp ce în ţările nordice
(Olanda, Anglia, Danemarca, Belgia) care au şi cea mai
intensivă zootehnie, mărimea medie a efectivelor din ferme
ajunge la 120 de capete.
 În ansamblul ei, agricultura este extrem de intensivă în
ţări ca: Olanda, Belgia, Danemarca, comparativ cu ţările „mai
sărace” ale U.E. (Grecia, Portugalia, Spania, Italia).

În U.E. se observă existenţa unei „crize de

supraproducţie” mai ales la cereale, unde (cu excepţia ţărilor
sudice şi sud-estice) producţia medie este cuprinsă între 6.200-
7.000 kg/ha.

În zootehnie, cea mai mare producţie de înregistrează

în Danemarca unde producţiile medii sunt de 6.000 l
lapte/vacă/an şi 330 ouă/pasăre/an.
 Sistemul agricol european are la bază câteva idei
fundamentale care pot servi drept model în reorganizarea
sistemului agricol din România:

- unitatea de bază a agriculturii europene este ferma

privat-familială de talie mică sau medie, fermă ce este
foarte bine echipată din punct de vedere tehnic;

- ferma poate să fie proprietatea fermierului (sau

poate să fie luată în arendă totală sau parţială), iar forţa de
muncă este reprezentată de membrii familiei (în cazuri
speciale se apelează la forţă de muncă salariată);
 - aprovizionarea fermierului cu materialele necesare
se face prin intermediul unor cooperative sau societăţi al
căror membru este fermierul;

- valorificarea (comercializarea) producţiei obţinute

se realizează prin intermediul unor cooperative sau societăţi
specializate în acest scop;

- întreaga legislaţie comunitară (comercială,

financiară, funciară, etc.), are ca principală caracteristică
stimularea şi sprijinirea puternică a fermierilor.