Metode actuale de restaurare coronară

bioadezivă în patologia odontală complexă:

consideraţii estetice
Să nu uităm că nu există o formulă magică
sau o “scurtătură” pentru a obţine excelenţa
în acest tip de restaurări.
Similar, nu trebuie să credeţi că numai câţiva
practicieni cu o manualitate deosebită dăruită
de Dumnezeu sunt capabili să le realizeze.
Într-adevăr, pentru a performa cu succes,
ceea ce este cu adevărat necesar este să
posedăm câteva cunoştinţe de bază şi un
antrenament îndelungat.
Acest antrenament va fi început cât mai
devreme posibil, preferabil încă din perioada
studenţiei, sub supravegherea unor medici
cu experienţă.
 Deteminarea şi antrenamentul cu
asiduitate sunt capabile de a promova
o transformare inimaginabilă a
indivizilor.

Mulţi studenţi şi absolvenţi tineri, care

iniţial s-au gândit ca “ ei nu s-au născut ca
să fie medici dentişti” (poate pentru că nu
sunt destul de îndemânateci), odată ce
timpul trece sunt surprinşi când văd
rezultatele eforturilor lor; cu alte cuvinte nu
fiţi descurajaţi dacă rezultatele inţiale nu
sunt pe măsura aşteptărilor!!!!!!!!
 Tipuri de restaurări
Procedurile resturative sunt fundamental împăţite în 2
categorii: restaurări tradiţionale şi restaurări adezive
Restaurările adezive implică utilizarea unei tehnici de
gravare a subtratului amelar şi dentinar şi ulterior
utilizarea unui sistem adeziv eficient/răşină de
cimentare pentru a le “lipi” de structura dentară
restantă. Gravarea acestor substraturi poate fi
realizată în unele situaţii utilizând sistemul adeziv
însuşi, eliminând pasul separat de gravare cu acid
fosforic.
Aceste restaurări pot fi împărţite în directe, semidirecte
şi indirecte.
Restaurările adezive directe: ele implică numai
procedurile intraorale la fotoliul dentar şi de obicei
necesită numai o singură şedinţă
 Restaurările adezive semidirecte: restaurările care implică
atât proceduri intraorale cât şi extraorale pentru realizarea
restaurărilor adezive. Ele pot fi realizate în cabinet şi de obicei
necesită o singură şedinţă.

 Restaurările adezive indirecte: restaurări care implică mai

mult de o şedinţă şi necesită asistenţa laboratorului dentar.

Restaurările pot fi clasificate şi în funcţie de metodă (tradiţională

sau sistemul CAD/CAM) şi după tipul de material: metalice,
mixte şi nemetalice
Restaurările adezive directe sunt de obicei recomandate atunci
când defectul este minor, supragingival şi implică, preferabil
unul sau un număr redus de dinţi.
Ele pot fi ocazional, plasate cu succes la dinţii care prezintă o
uşoară modificare de culoare. Astfel dacă sunteţi studenţi sau
tineri absolvenţi, va trebui să începeţi cu restaurări mai uşoare.
Nu încercaţi să faceţi chiar de la începutul carierei
profesionale ceea ce colegilor mai experimentaţi
le-a luat ani ca să înveţe.
PARAMETRI ESTETICI

a)Înălţimea feţei

Faţa poate fi împărţită în sens vertical în 3 părţi, iar în repaus, etajul mijlociu ar
trebui să fie aproximativ egal cu etajul inferior.

Etajul mijlociu este măsurat de la glabela, punctul cel mai proeminent al frunţii,
între sprîncene până la punctul subnasale, puntul da la baza nasului.

Etajul inferior se măsoară de la subnasale la menton, care reprezintă reperul

inferior al bărbiei.
Variaţii de la situaţia normală reflectă un continuum de la o dezvoltare
insuficientă la una hipertrofică a ambelor sau doar a unuia dintre etaje.

Oricum, în ceea ce priveşte diagnosticul estetic cu implicare în tratamentul

dentar, cea mai obişnuită situaţie o reprezintă creşterea etajului inferior.

Faţa mai lungă, este de obicei rezultatul unei dezvoltări în exces în sens
vertical a maxilarului şi în multe cazuri este însoţită de o expunere
excesivă a gingiei în timpul râsului plin.
 b) Lungimea buzei
La buza superioară se măsoară de la subnasale la marginea inferioară a
acesteia în repaus. Lungimea medie a buzei superioare este de 20-22 mm.
la femeia adultă tânără şi de 22-24 mm. la bărbatul adult tânăr.

Buza superioară tinde ca odată cu vârsta să se lungească. Când un

pacient prezintă o expunere excesivă gingivală (mai mult de 2 mm deasupra
incisivilor centrali maxilari în timpul unui surâs plin), lungimea buzei poate să
facă parte din etiologai acestei situaţii particulare.

c) Mobilitatea buzei
Aceasta este măsurată din poziţia de repaos până la poziţia cea mai
înaltă din timpul unui surâs complet (plin). Mobilitatea medie este de 6-8mm.
La pacienţii cu o expunere gingivală exagerată, hipermobilitatea buzei
superioare poate fi o cauză.
 d)Simetria

Conturul simetric se raportează in funcţie de linia mediană; incisivii

centrali maxilari trebuie să fie imaginea în oglindă unul a celuilat. În plus, o
linie trasă între incisivii maxilari trebuie să fie perpendiculară pe linia
orizontului. În sfârşit, mediana dintre incisivii centrali trebuie să coincidă cu
linia mediană a feţei.

Asimetria la nivelul acestei linii, crează o tensiune asupra privitorului, care

poate să provoace o percepţie estetică inacceptabilă. Odată ce privirea se
mişcă spre lateral de la această linie, deviaţii de la o simetrie perfectă
(margini incizale crestate-neregulate şi o uşoară diferenţă în lungimea
marginilor) sunt acceptabile dacă nu chiar de dorit.
 e) Planul incizal
Planul incizal ar trebui să fie paralel cu orizontul; linia interpupilară ne este
de ajutor în a evalua acest parametu. Totuşi dacă aceasta nu este paralelă
cu orizontul, nu va fi folosită ca reper. Planul incizal este evaluat de la vărful
cuspidului caninului maxilar drept la cel stâng. Deşi planul incizal trebuie să
fie paralel cu orizontul, el în general nu este plat,ci are o curbură care este
paralelă cu curbura buzei inferioare în timpul unui surârs plin. În plus, ea nu
trebuie să fie deviată în sus sau în jos de la dreapta la stânga. Este
important să nu perpetuăm sau să creăm noi înşine un plan
incizal deviat prin restaurări.

Dacă linia interpupilară este paralelă cu orizontul, comisurile buzelor

trebuiesc trase spre exterior astfel încât marginea buzei superioare să
fie paralele cu linia interpupilară.
 f) Planul ocluzal posterior
Vîrful cuspizilor vestibulari al dinţilor maxilari posteriori trebuie să asigure
o progresie vizuală, de la vârful caninului spre posterior, fără nicio treaptă în
sus sau în jos. În plus, planul posterior ocluzal nu trebuie să fie deviat în sus
sau în jos de la dreapta la stânga.Este important să nu perpetuăm sau să
creăm un plan ocluzal posterior deviat.

g) Coridorul vestibular
Acesta reprezintă spaţiul între suprafeţele vestibulare ale dinţilor maxilari
posteriori şi obraz. Într-un surâs plin, coridorul vestibular este aproape plin
cu dinţi. Totuşi, un spaţiu negativ minimal încadrează dinţii posteriori
maxilari. Un spaţiu excesiv în acest coridor vestibular se datorează unei
probleme de dezvoltare osoase sau alveolare (constricţie). Un spaţiu
inadecvat (lipsă) în coridorul vestibular se datorează de obicei unor
restaurări excesive.
 e) Buza inferioară
Într-un surâs plin, marginea incizală a dinţilor maxilari anteriori în mod
ideal este încadrată de buza inferioară. Surâsul poate fi deasemeni foarte
plăcut când există un spaţiu între buza inferioară şi marginea incizală a
incisivilor maxilari, atât timp cât acest spaţiu este uniform de la stânga la
dreapta. Dimpotrivă, nicio margine incizală a incisivilor maxilari nu trebuie să
fie mascată de buza inferioară într-un surâs plin.
Dacă există o curbă a marginii incizale inversă în relaţie cu buza
inferioară sau un spaţiu semnificativ mărit între buza inferioară şi marginea
incizală în timpul unui surâs plin, estetica poate fi ameliorată prin creşterea
lungimii marginii incizale. Dimpotrivă, dacă marginea incizală maxilară este
ascunsă de buza inferioară în timpul unui surâs, există probleme cu poziţia
verticală a maxilarului. Cauza poate fi o extruzie dentoalveolară
(supraerupţie a dinţilor maxilari anteriori, o dezvoltare a osului în exces în
sens vertical sau ambele).
 f) Buza superioară

Într-un surâs plin, buza superioară în mod ideal translează în sus linia
gingivală, acest lucru fiind întâlnit la 70% din populaţie. Aproximativ 10% au
o linie înaltă a surâsului iar 20% o au joasă. Pentru a evalua linia gingivală,
se trasează o linie dreaptă de la interfaţa dinte/gingie da la nivel caninului
maxilar drept la acelaşi reper al caninului maxilar stâng. Interfaţa
dinte/gingie a ambilor incisivi centrali trebuie să fie pe acestă linie. Interfaţa
dinte/gingie a incisivilor laterali maxilari poate să fie mai sus sau mai jos cu
1.5mm de linia gingivală.
 g) Asimetria buzelor

Dacă pacientul prezintă o asimetrie a buzei superioare în timpul unui surâs,

acest lucru nu influenţează tratamentul. Totuşi, dacă pacientul are o translare
asimetrică a buzei superioare, ce provoacă o expunere în exces a gingiei doar
pe o parte, se poate realiza alungirea chirurgicală estetică a coroanei pentru a
asigura o simetrie suplimentară în expunerea gingivală în sectorul posterior. Ori
de cât ori un pacient are o asimetrie a buzei superioare, va trebui informat şi
consultat înainte de a trece la restaurarea dinţilor maxilari anteriori, deoarece
dinţii restauraţi, mai strălucitori şi mai lucioşi vor atrage atenţia asupra
zâmbetului şi vor accentua asimetria.

Dacă buza superioară este mai

jos de linia gingivală în timpul unui
surâs plin, unele coroane clinice ale
dinţilor maxilari anteriori rămân
acoperiţi, ceea ce duce la pierderea
dinamismului în timpul surâsului.
 Dacă în timpul surâsului, buza superioară este mai sus de linia
gingivală rezultă o expunere gingivală deasupra coroanelor clinice ale
dinţilor. Expunerea gingivală cu mai mult de 2 mm. peste linia gingivală
poate fi considerată ca o situaţie ce compromite estetica.

Dacă un pacient, are o asimetrie a buzei inferioare în timpul unui surâs

plin care provoacă o creştere unilaterală în spaţiu negativ dintre buza
inferioară şi marginile incizale ale incisivilor maxilari, este pierdută simetria
surâsului.
Când sunt restauraţi dinţii anteriori maxilari în această situaţie, cu subtilitate
vom încerca să alungim marginile incizale de pe partea afectată pentru a
minimiza asimetria unilaterală.

Acest lucru este realizat la început printr-o modelare în ceară care să

oglindească viitoarele noastre restaurări. Aşa pacientul poate să decidă în
ce priveşte configuraţia incizală finală a resturărilor.
Asimetriile de buză care joacă un rol semnificativ în rezultatul estetic final al
restaurărilor de obicei sunt trecute cu vederea.
 PLASAREA MARGINII INCIZALE LA INCISIVII MAXILARI
CENTRALI
Determinarea poziţiei corecte a marginilor incizale ale incisivilor
maxilari superiori este esenţială şi reprezintă primul pas în stomatologia
restaurativă a zonei anterioare. În general trebui respectate următoarele 5
criterii:
1. În timpul unui surâs plin, marginea incizală a dinţilor maxilari anteriori
trebuie să fie încadrată de buza inferioară.
2. În timpul unui surâs plin, cuspizii vestibulari ai dinţilor posteriori
maxilari, trebuie să asigure o progresi vizuală de la vârful caninului fără
trepte în sus sau în jos.
 3. În repaos lejer (pacientul spune „M” sau „Emma”), la femeia adultă
tânără vor fi expuşi aprox. 3-4mm. a marginii incizale a incisivilor maxilari,
iar la bărbat 1-2mm.
După 40 de ani, dimensiunile acestea scad cu aprox. 1mm./decadă

4. Când pacientul pronunţă „E” va trebui să apară un spaţiu între buza

superioară şi cea inferioară. Dacă mai puţin de 50% din spaţiu este ocupat
de incisivii centrali maxilari, dinţii pot fi lungiţi din motive estetice. Totuşi
dacă mai mult de 70% din spaţiu este ocupat de incisivii centrali maxilari,
alungirea dinţilor maxilari anteriori nu va produce in efect estetic plăcut
 5. Când pacientul spune „F” sau „V” marginea incizală a incisivilor centrali
vor trebui să atingă uşor marginea umedă/uscată a buzei inferioare.

Criteriile de la 1-4 sunt utilizate împreună pentru a aproxima poziţia

corectă a marginii incizale pentru modelarea cu ceară în scop diagnostic. La
acest moment, poziţia marginii incizale este dictată strict de estetică.

Criteriul 5 ne ajută la evaluarea restaurării funcţiei fonetice.

 a) Conturul vestibular al incisivilor maxilari

Suprafaţa vestibulară a incisivilor maxilari se împarte în 2 planuri. ½

gingivală a dintelui trebuie să fie paralelă şi să se continuie în contur cu
suprafaţa ţesutului gingival ce acoperă procesul alveolar maxilar.
½ incizală este înclinată spre posterior pentru a facilita vorbirea şi
înghiţirea.
Supraconturarea vestibulară a unei restaurări coronare totale sau
parţiale a ½ gingivale poate provoca o inflamaţie gingivală cronică.
Supraconturarea vestibulară a ½ incizale poate determina o presiune a
buzei, provocând o linguoversie a dinţilor restauraţi sau o interferenţă în
spaţiu de închidere a buzelor.
 b) Conturul lingual al incisivilor maxilari

Spaţierea incorectă între dinţii anteriori maxilari şi mandibulari

poate provoca o articulare incorectă cu apariţia unei sâsâieli în
vorbire.

Aceasta poate apare atunci când există un spaţiu prea mic sau
prea mare, dar de obicei cauza este un spaţiu mai mic.

Dacă la un pacient apare acest fenomen după plasarea unei

restaurări provizorii sau definitive, poziţia marginilor incizale a
incisivilor mandibulari trebuie evaluată în relaţie cu incisivii centrali
maxilari atunci când pacientul pronunţă litera „S”.

Dacă incisivii mandibulari se apropie de cingulum sau de

concavitatea palatinală a incisivilor maxilari, fenomenul este corectat
prin creşterea concavităţii palatine a incisivilor maxilari.

Dacă totuşi, incisivul mandibular se apropie de marginea incizală

a incisivilor maxilari centrali, corectura se poate face prin modificarea
lungimii incisivilor centrali maxilari
 c) Zenitul gingival

Axele longitudinale ale dinţilor maxilari anteriori sunt înclinate spre

distal. De aceea, conturul gingival adiacent incisivilor maxilari nu este un arc
de cerc simetric. Mai curând, gingia marginală are o formă parabolică cu un
punct cel mai înalt (zenitul gingival) situat uşor distal de liia mediană a
dintelui. În chirurgia de reconturare a gingiei, zenitul gingival nu trebuie să
fie foarte accentuat. Deşi, un zenit distalizat este mai obişnuit, mulţi pacienţi
preferă o arhitectură gingivală mai simetrică
 d) Zonele de contact interproximale

Ariile de contact interproximale maxilare se situează progresiv mai spre

gingival de la incisivul central la canin.
Contactul interproximal între incisivii centrali maxilari este situat în 1/3
incizală a dinţilor. Totuşi, contactul interproximal între incisivii centrali şi cei
maxilari este la joncţiunea între 1/3 incizale cu 1/3 mijlocie; este uşor şi mai
gingival între incisivii laterali şi canini
Dacă contactul interproximal se extinde prea spre incizal, va rezulta o
ambrazură incizală închisă şi nenaturală.
Dacă contactul interproximal nu se extinde destul spre gingival va apare
o ambrazură gingivală deschisă sau un triunghi negru
 e) Ambrazurile incizale
Acestea cresc de la incisivul central maxilar spre canin.
În timp ce, ambrazura incizală între incisivii centrali maxilari este
minimă, ambrazura incizală între incisivul central şi cel lateral este mai
pronunţată, cea mai largă fiind între incisivul lateral şi canin. Ambazuri
incizale uniforme de la canin la canin sunt d.p.d.v. estetic, nenaturale
CONFIGURAŢIA MARGINII INCIZALE MAXILARE ŞI
MORFOLOGIA DENTARĂ
a) Forma marginii incizale maxilare (vestibulolingual)

Marginile incizale maxilare naturale în direcţie vestibulolinguală nu

sunt rotunde ci mai degrabă, ascuţite. Datorută uzurii, marginea incizo-
vestibulară la adulţi este relativ ascuţită şi se continuă cu o faţetă linguală
de 1 mm. după care cade în concavitatea suprafeţei linguale
Marginile incizale rotunde în acest sens conferă restaurării un aspect
nenatural datorită reflectării luminii pe o suprafaţă curbă.
 b) Efectul de halou

Anatomia marginii incizale a incisivilor maxilari de obicei, face ca la

marginea incizală să se manifeste un „efect de halou” subţire, alb, opac care
încadrează transluciditatea incizală.
 c) Forma marginii incizale mandibulare

Marginea incizală a incisivilor mandibulari trebuie să aibă un platou incizal

plat, îngust dar bine definit. Acest platou incizal trebuie să fie teşit uşor spre
vestibular. Acest aspect se numeşte „panta”-pitch platoului incizal. Unghiul
incizo-vestibular trebuie să fie uşor bizotat

Configuraţia marginii incizale nu numai că susţine estetica ci deasemeni,

îmbunătăţeşte şi funcţia. Din moment ce mandibula se mişcă spre înainte,
disocluzia se face mai eficient prin conducerea pe unghiul incizo-vestibular a
incisivilor mandibulari decât prin frecare (raclare) pe suprafaţa vestibulară mai
întinsă.
 d) Simetria conturului
Suprafeţele distale a incisivilor centrali şi laterali trebuie să aibă un
contur similar, ca şi unghiul disto incizal. Conturul simetric al incisivilor
centrali şi laterali trebuie să fie similar. O discrepanţă mare a conturului
(incisivi laterali cuneiformi) afectază negativ frumuseţea zâmbetului

e) Conturul vestibular al incisivilor maxilari

Suprafeţele vestibulare ale incisivilor maxilari nu trebuie să fie rotunde în
sens mezio-distal ci mai degrabă ar trebui să fie plate, rezultând astfel
unghiuri vestibulo-meziale şi vestibulo-distale abrupte cu ambrazuri
vestibulare adânci.
Restaurările cu suprafeţe vestibulare rotunde arată nenatural;
ambrazurile vestibulare nu sunt bine definite, rezultând o absenţă a
distincţiei vizuale a dinţilor maxilari anteriori
 PROPORŢIA ŞI LUNGIMEA INDIVIDUALĂ A
DINTELUI
Mărimea dentară este determinată de lăţimea MD(l) împărţită la
lungimea IG(L). Lăţimea este mai importantă decât lungimea.
Sunt 2 şcoli care s-au ocupat de mărimea IC maxilari.
Prima este a lui Rufenacht care a propus determinarea morfofiziologică
a unei proporţii ideale şi au sugerat că lungimea şi lăţimea IC ar
trebui să fie constantă pe tot parcursul vieţii. Această abordare se
sprijină pe noţiunea filosofică a tinereţii veşnice descrisă de sciitorul
francez Robert Brasillach care scria ”în viaţă există doar o singură
tinereţe iar restul zilelor ni-l petrecem regretând-o”.
Prin această prismă, rolul clinicianului nu este să acţioneze ca un
judecător ci ca un negociator al dorinţelor pacientului
A doua teorie: corpul nostru este într-o modificare continuă de-a lungul vieţii: ne
naştem mici, creştem iar în ultimii ani devenim mai „adunaţi”. Pielea noastră
are tonus şi supleţe la tinereţe dar devine mai flască şi rigidă odată ce
îmbătrânim.
Dentiţia nu este o excepţie de la această transformare. Atunci când incisivii
centrali erup ei sunt „virgini” cu lobi incizali bine definiţi, o textură de
suprafaţă aspră, un smalţ strălucitor, cu un raport l/L mai mică. În timpul
funcţionării normale, excluzând efectele unor patologii, marginea incizală se
uzează (un raport mai mare l/L), textura de suprafaţă devine mai netedă iar
smalţul devine mai estompat datorită unei translucenţe mai crescute. Aceste
procese sunt congruente cu îmbătrânirea restului corpului. Crearea unor
dinţi cu un aspect tineresc la o persoană mai în vârstă este discordantă şi
crează o senzaţie de artificial.
Incisivii centrali maxilari reprezintă piesa centrală a zâmbetului. Lungimea
medie a incisivului central maxilar este între 10-12mm.
Raportul înălţime/lărgime la incisivul central maxilar ar trebui să fie de 1.2
până la 1.0. Cu alte cuvinte, încisivul central trebuie să aibă o lăţime
egală cu 75% din înălţimea sa.
Raportul l/L a IC variază de la 0.75 la 0.8; o valoare mai mică de 0.6 crează
un dinte îngust şi lung şi una mai mare determină un dinte lat şi scurt
Este dificil, dacă nu imposibil să obţinem un efect estetic maxim pornind de
la dinţii maxilari anteriori scurţi.

Raportul l/L: dintele albastru(0.8), roşu(ideal)-0.75 şi verde (0.6)

Grosimea VL prezintă variaţii mari, mergând de
la 2.5mm la 3.3mm pentru IC maxilari.
Grosimea este măsurată cu un etalon la
joncţiunea între 1/3 medie şi 1/3 incizală a
dintelui.
Pe lângă aceste principii fundamentale pot fi
introduse şi variaţii subtile care să ţină cont de
gen, rasă, factori faciali, morfopsihologici şi
psihologici

Dinţi feminini: un contur mai rotunjit cu unghiuri mai

atenuate şi o înclinare mezială a incisivilor laterali.

Dinţi masculini: un contur mai abrupt cu dominanţa

incisivului central şi înclinarea spre distal a incisivului
lateral
Principiul gradaţiei susţine că odată ce ochiul se mişcă
spre lateral de linia mediană, fiecare dinte ar trebui să
apară proporţional mai îngust decât vecinul său
mezial.

Văzuţi din faţă incisivii centrali maxilari vor trebui să fie

de 1.618 ori mai laţi decât incisivii laterali iar aceştia
vor fi de 1.618 ori mai laţi decât lăţimea vizuală a
caninului şi tot aşa odată ce ochiul se mişcă spre
distal.

Lucrurile nu sunt aşa simple; la un pacient cu o arcadă

maxilară foarte conicizată, incisivii centrali maxilari vor
apare laţi şi dinţii se pot apropia de proporţia de aur.
Totuşi la un pacient cu o arcadă de formă foarte
pătrată, proporţia de aur ar provoca nişte incisivi
centrali inestetici de laţi.
 Proporţii dento-dentare
Fiind stabilite regulile pentru stabilirea formei şi a
dimensiunii segmentului maxilar anterior şi în special
acelea ale IC maxilari, următorul punct este stabilirea
relaţiilor între incisivi şi canini.
Relaţia dinte/dinte frecvent se bazează pe proporţia
divină sau de aur şi simetria dinamică propusă de
grecii antici
În 530 î.H, Pytagora a sugerat că frumuseţea ar putea fi
definită ca un concept matematic exact care ar
conduce la Proporţia Divină sau de Aur:
(1/1.618=0.6189).
În mod similar, Platon a propus ca proporţie a frumuseţii
următoarea formulă: (1/1.733=0.577).
 Proporţia de Aur în legătură
cu lăţimea MD a IC, IL şi
faţa mezială a caninului

S L 2
   0,618
L S  L 1 5
Alţi cercetători au indicat că din punct de vedere
clinic, proporţia de Aur nu este întotdeauna
evidentă şi apar adesea variaţii.
Deşi aceasta nu este valoroasă ca punct de
plecare în aprecierea estetică, realitatea este
că orice raport de la 0.6 la 0.8 este estetic
acceptabil
Punctele remarcabile care trebuie discutate sunt:
- armonia,
- echilibru,
- morfopsihologia
- psihologia
În primul rând, pentru a crea armonia, , raportul
ales trebuie să se repete mişcându-ne spre
distal de la IC la IL şi la canini.

Armonia se sprijină mai curând pe proporţii

similare repetate decât de mărimea separată a
elementelor.

De exemplu dacă un individ are un nas mare,

ochi mici şi buze înguste, faţa nu va fi
armonioasă deoarece nasul va predomina; ochi
mari, buze pline şi un nas mare se unesc
armonios cu restul feţei.
 Echilibru

Echilibru: Il sunt înclinaţi lingual în

mod simetric (vedere frontală)

Echilibru: Il sunt înclinaţi lingual în mod

simetric (vedere ocluzală)

Echilibru: rotaţii mezio-vestibulare ale Il

stâng şi drept
În sfârşit factorii morfopsihologici şi psihologici pot
influenţa raportul dinte/dinte ales.

Dacă este intenţia să conferim masculinitate prin

alegerea unui raport mai mare pe o arcadă mică, o
imbricare disto-vestibulară a unuia sau mai multor dinţi
în segmentul anterior maxilar poate rezolva problema.

Invers, o imbricare mezio-vestibulară conferă feminitate

cu o arcadă maxilară mai îngustă.

Pentru a rezuma, mijlocul principal pentru a obţine un

aspect estetic în compoziţie este reprezentat de
armonie şi echilibru, indiferent de mărime şi raport.
Un alt marker estetic este înclinarea axului dinţilor
anteriori maxilari. Ideal, o înclinare mezială pare să
confere un aspect estetic atrăgător, în timp ce o
înclinare distală conferă o tensiune vizuală: curbura
unui obiect (convexă sau concavă) este importantă
după modul cum este percepută.

Concavităţile conferă receptivitate şi apropiere, în timp

ce convexităţile conferă opusul adică respingere şi
agresiune.

Un exemplu este un zâmbet relaxat atunci când

concavitatea planului incizal maxilar este paralel cu
concavitatea buzei inferioare: ambele aceste
concavităţi sunt percepute ca prietenoase şi conferă
receptivitate, care reprezintă de fapt scopul ale unui
zâmbet.
 Armonia: proporţii repetate înguste ale sextantului
anterior maxilar (raport l/L=0.6: mic)

Armonia: proporţii repetate “ideale” ale sextantului

anterior maxilar (raport l/L=0.75)

Armonia: proporţii repetate largi ale sextantului

anterior maxilar (raport l/L>=0.8)
Până la un anumit punct, laţimea incisivului central faţă de cel
lateral este deasemeni o chestiune de gust personal. Proporţia
de aur produce incisivi centrali foarte abrupţi care i-ar atrage pe
unii indivizi.
Proporţia naturală a lăţimii incisivului central raportată la aceea a
incisivului lateral când a fost măsurată cu şublerul a fost de 1.2
la 1.0.
Proporţia de aur nu se bazează pe măsurătorile dentare
adevărate, ci pe proporţiile dentare atunci când privim din faţă.
Această proporţie în natură este de 1.4 la 1.0.
 Principiul iluminării
Vizual, obiectele deschise la culoare sunt percepute să apropie
privitorul iar cele întunecate se îndepărtează de privitor.
Acest principiu trebuie avut în vedere când sunt plasate răşini
compozite cu valoare mare numai pe dinţii maxilari anteriori,
deoarece rezultatul poate fi o separare inestetică a dinţilor
anteriori de cei posteriori.
O cuplare vizuală a segmentului anterior cu cel posterior poate
necesita plasarea unor restaurări pe unul sau chiar ambii
premolari maxilari.
REGULA FEŢEI DENTARE

Faţa unui dinte este acea porţiune a suprafeţei

vestibulare limitată de unghiurile de trecere atunci când
este privită din faţă.

Pentru a face dinţii cu lăţimi inegale să pară egale,

feţele aparente trebuie să fie făcute egale

Pentru a face un dinte anterior să apară mai lat,

unghiurile tranziţionale sunt mişcate înspre ambrazurile
vestibulare interproximale.

Invers, pentru a face un dinte anterior să apară

mai îngust aceste linii tranziţionale se vor mişca mai
spre mijlocul dintelui.
 Morfologia dinţilor
Morfologia dinţilor maxilarin anteriori este o fuziune între 3 forme de
bază: cerc, pătrat şi triunghi.

Aceste forme sunt analoge cu cele 3 culori primare din care poate fi
creată orice culorare: roşu, verde şi albastru.
Morfologia unică complexă a dinţilor permite şi diversitatea şi
individualitatea. În mod esenţial, 2 dinţi nu seamănă unul cu altul cu
toate că toţii posedă acealeaşi caracteristici geometrice.
Această configuraţie a permis naturii să producă forme inimitabile
bazându-se numai pe cele 3 variabile.

Bazându-se doar pe una din forme şi

limitând celelalte 2, producătorii dinţilor
artificiali pentru protezele mobile i-au
clasificat în dinţi “rotunjiţi”, „rectangulari”
sau „triunghiulari”.
 Caracterele fundamentale ale dinţilor anteriori
Dinţii naturali, în special în zona anterioară, suferă
modificări odată cu vârsta care interferă direct cu
aspectul şi culoarea lor.
Principalele modificări sunt în legătură cu o creştere în
grosime a dentinei şi o scădere a grosimii smalţului şi a
texturii de suprafaţă.
La un dinte nou erupt, straturile superficiale ale smalţului
sunt cele mai opace. Aceste straturi apar frecvent ca
nişte straturi albe de ghiaţă. Acest strat poate avea o
componentă organică mai mare, este mai puţin
mineralizat, iar spaţiile goale dintre prismele de smalţ
sunt mai multe, ceea ce îi va creşte opacitatea.
Dacă aceste straturi de la suprafaţă se uzează, smalţul
subiacent este mai puţin opac. Croma unui dinte, care în
primul rând provine de la dentină, va fi mai mică la un
dinte tânăr din cauza efectului mascant al smalţului.
Grosimea naturală a smalţului este mai mare la
nivel incizal şi cea mai mică la nivel cervical; de
aceea croma este cea mai mare la nivel cervical şi
scade spre marginea incizală.
Odată ce smalţul devine mai subţire cu vârsta,
dentina devine mai evidentă şi dintele devine mai
puţin monocromatic.
Smalţul tânăr este deasemeni mai permeabil şi se va
deshidrata rapid. Straturile mai profunde au mai
puţine spaţii cu aer şi sunt mai puternic
mineralizate, astfel încât ele sunt mult mai
translucide.
Percepţia şi înţelegerea caracteristicilor de bază ale
acestor dinţi şi modificările care se instalează în
timp devin importante în executarea restaurărilor
care caută să imite dinţii naturali
 Caracterele fundamentale ale smalţului

• prezintă o suprafaţă foarte fină

• prezintă o transluciditate moale şi
luminoasă
• prezintă o culoare albăstruie luminoasă
• prezintă gradaţii fine ale nuanţei de
culoare (tentei)
• în funcţie de unghiul şi punctul de
observaţie prezintă un luciu portocaliu
Caractere fundamentale ale dinţilor la pacienţii
tineri
1) -la vârsta de 10 ani, smalţul prezintă o nuanţă coloristică
aproape albă ca laptele, este strălucitor şi translucid
2) -textura suprafeţei smalţului este accentuată, astfel încât
reflectând mai multă lumină par mai albi şi mai
strălucitori
3) -smalţul dinţilor pacienţilor tineri în general prezintă un
efect opalescent
4) -în regiunea marginii incizale, lobii dentinari sunt complet
acoperiţi de smalţ
5) -dentina este mai deschisă cu numai câteva mici variaţii
coloristice
6) -tubulii dentinari au un diametru mai mare
Aspect vestibular al incisivilor centrali la un băiat de 14 ani. Observaţi liniile albe
orizontale care s-au accentuat prin deshidratare, apărută prin izolarea relativă a câmpului
operator.
Se mai observă grosimea macro şi microtexturii de suprafaţă şi designul marginii incizale
Aspectul lingual al unui incisiv central extras. Observaţi marginea incizală practic intactă
şi localizată în totalitate în smalţ. Chiar dacă provine de la o persoană tânără se pot
observa câteva faţete mici de uzură
Aspect vestibular al unui incisiv central maxilar de la o persoană tânără, la care se observă
textura de suprafaţă, prezenţa unui halou incizal opac şi aspectul albăstrui al 1/3 incizale.
O observaţie atentă după eliminarea smalţului poate dezvălui vârfurile celor 3 lobi dentinari
care sunt localizaţi aproximativ la 1 până la 2 mm. de marginea incizală
Secţiune vestibulo-orală a aceluiaşi dinte observată sub diferite surse de lumină. De la
stânga la dreapta dinţii sunt sub lumină reflectată( lumină albă, violetă) şi lumină
transmisă direct. O atenţie specială trebuie acordată regiunii de joncţiune între smalţ
/dentină
Dinţi tineri cu o valoare mare, cromă mai mică, o
textură de suprafaţă mai mare şi un lustru mai
redus

Incisivi centrali maxilari “virgini” cu margini

incizale neuzate şi lobi de dezvoltare

Dinţi tineri: textura de suprafaţă este aspră,

perikimata este vizibilă şi smalţul este strălucitor
Caractere fundamentale ale dinţilor la pacienţii
adulţi
1) -la vârsta de 20 de ani, smalţul este mai puţin alb,
prezintă o transluciditate crescută iar conţinutul albăstrui
sau portocaliu al luminii devine mai vizibil
2) -la vârsta de 40 de ani, nuanţele albastre sau portocalie
şi transluciditatea mai mare devin mai evidente
3) -aceşti dinţi prezintă o micro şi macrotextură a suprafeţei
de smalţ, reflectând astfel mai puţin lumina şi părând
astfel mai închişi
4) -dentina este mai groasă şi mai închisă (saturată) decât
aceea a dinţilor tineri şi chiar poate fi expusă în regiunea
marginii incizale
5) -tubulii dentinari au un diametru mai mic decât la vârsta
de 10 ani
6) -pe de altă parte dentina este mai puţin opacă decât la
dinţii pacienţilor tineri
Aspect vestibular al unui incisiv central maxilar la un individ de 22 de ani. Se observă
că atât micro cât şi macrotextura sunt încă vizibile. Se observă designul creat de lobii
dentinari, care devin mai vizibili prin dentina “colorată” în regiunea incizală. Chiar dacă
pacientul este adult el practic nu are faţete de uzură la marginea incizală contrar de ce
Aspectul vestibular/incizal al unui incisiv central maxilar de la un pacient adult. Notaţi
uzura regiunii meziale a marginii incizale cât şi suprafaţa mare de dentină expusă
Se observă netezimea de suprafaţă provocată de uzura fiziologică. Se mai observă că textura
orizontală este încă prezentă în zonele depresionare; prezenţa unor fisuri în smalţ şi uzura
marginii incizale din regiunea mezială. După îndepărtarea smalţului vestibular se observă
dentina expusă în regiunea mezială a marginii incizale. În comparaţie cu dintele tânăr se
observă o creştere în saturaţia dentinei şi o reducere a grosimii smalţului
Secţiune vestibulo/linguală a dintelui unui pacient adult. Se observă expunerea dentinei în
regiunea incizală. Imaginea centrală este luată sub lumină reflectată, celelalte fiind sub
lumină transmisă. Se mai observă modificarea culorii smalţului
 Caractere fundamentale ale dinţilor la pacienţii în
vârstă
1) -la vârsta de 70 de ani, transluciditatea smalţului creşte
şi se observă o schimbare in tenta coloristică de la
albăstrui la lila sau gri
2) -microtextura de suprafaţă practic dispare, în timp ce
macrotextura devine considerabil mai redusă, ceea ce
va face ca dintele să reflecte mai puţină lumină şi să
pară mai închişi ca la 40 de ani
3) -pe marginea incizală, structura dentinei subiacente
pare ca un perete plat
4) -lobii individuali sunt cu greu de recunoscut şi rămân
numai nişte depresiuni uşoare
5) -mulţi tubuli dentinari sunt închişi prin depunerea de
dentină sclerotică
6) -dentina este relativ mai închisă şi mai puţin opacă
decât la dinţii pacienţilor tineri şi adulţi
Aspect vestibular al incisivilor maxilari la un pacient de 70 de ani. Se observă că haloul
opac este doar de o densitate mică şi pare să conflueze cu vârfurile mameloanelor
dentinare. În ciuda vârstei pacientului au rămas câteva caractere ale microtexturii de
suprafaţă în special în regiunile concave
Vedere linguală a unui incisiv central maxilar. Se observă uzura incizală amplă şi
zona largă de dentină expusă, modificată de culoare de pigmenţi extrinseci
Vestibular se observă netezimea superficială, prezenţa fisurilor în smalţ şi uzura amplă în
1/3 cervicală. Se observă haloul incizal opac, zona albăstruie şi “transparenţa” de culoare
oranj vizibilă şi în slide-ul anterior. După îndepărtarea smalţului vestibular se observă
vârfurile lobilor dentinari “dispersaţi” pe întreaga regiune gingivală. Dentina dinţilor
pacienţilor în vârstă este în general mai groasă, mai saturată şi mai translucidă. Smalţul
este mai subţire, mai mineralizat şi translucid. Lobii dentinari, indiferent de vârsta
pacienţilor, au o culoare albă
Acelaşi dinte observat sub 2 surse de lumină. De la stânga la dreapta se observă secţiunea
sub lumină reflectată şi lumină transmisă. O atenţie deosebită se acordă joncţiunii
smalţ/dentină şi modificării de culoare a smalţului. Se observă expunerea dentinară în
regiunea incizală şi pigmentaţia vizibilă anterior
Dinţii vârstnici: textura de suprafaţă este netedă ,
fisuri colorate şi o valoare mică cu smalţul opac

Dinţi uzaţi, cu o valoare mai mică, o cromă mai

mare, o textură de suprafaţă mai mică şi un lustru
mai mare

Incisivi maxilari centrali cu margini incizale uzate,

conferind dentiţiei un aspect în vârstă
Pe lângă diferenţele marcante în ce priveşte textura
de suprafaţă a smalţului ce apar odată cu vârstă, în
general, există în timp o scădere a texturii de
suprafaţă.
Totuşi, acest tipar nu pare să fie consistent şi de
aceea nu trebuie să fie utilizat ca bază pentru
design-ul texturii de suprafaţă; mai curând, textura
de suprafaţă va fi evaluată de la caz la caz.
Textura de suprafaţă a unui dinte este influenţată de
2 factori:
1)-microtextura de suprafaţă, sau gradul de
asperitate sau netezime al suprafeţei
2)-luciul sau gradul de strălucire al restaurării
Microtextura de suprafaţă se referă la
numărul de convexităţi şi depresiuni sau
punţi şi şanţuri, întâlnită pe suprafaţa
unui dinte, care în dentiţia normală este
rezultatul formării dintelui şi tiparului de
mineralizare în smalţ.

Design-ul microtexturii de suprafaţă variază

în diferite zone ale dintelui.

Microtextura zonelor interproximale,

marginale şi perimarginale va trebui să
fie pe cât de netedă posibil pentru a
minimiza acumularea de placă .
După Sulikowiski şi Zoshida(2007) sunt 2
elemente distinctive din punct de vedere
morfologic pe suprafaţa dentară:
crestele şi şanţurile orizontale şi/sau
verticale: componentele anatomice ale
unui dinte cunoscute ca şanţuri şi
creste verticale şi orizontale
neregularităţi mici de suprafaţă:
modificări minime în suprafaţa dentară,
de obicei în legătură cu apoziţia şi
calcificarea matricei smalţului în timpul
formării dintelui: fosetele şi liniile
verticale definite prin joncţiunea a 2 lobi
de dezvoltare şi suprafaţa externă a
liniilor lui Retzius, denumite perikimata.
Caracterele texturii de suprafaţă: 1.creste verticale; 2.şanţuri verticale; 3.creste orizontale;
4.şanţuri orizontale.
Neregularităţi de suprafaţă mici: 5.perikimata; 6.fosete în smalţ şi neregularităţi verticale
Luciul este definit ca gradul global de
strălucire de pe suprafaţa unui dinte,
proprietate la care ne referim şi prin
termenul de strălucire.

Luciul va regla cantitatea de lumină

reflectată de pe suprafaţa coronară şi este
la fel de importantă ca şi culoarea şi forma
în reconstituirea aspectului natural.

Luciul nu este în legătură cu vârsta şi este

determinat genetic şi congenital.
Gradul de strălucire variază larg printre toţi
pacienţii de toate vârstele.
Poziţia dintelui sau a restaurării pe arcadă afectează de
asemeni gradul de strălucire.

În cazul unei rotaţii dentare, una din crestele marginale

va fi situată mai spre vestibular decât cealaltă. Acest
lucru poate provoca o abraziune mai mare, o
suprafaţă mai netedă şi de aceea un luciu mai
accentuat.

Prin schimbarea unghiului de vedere (observaţie), a

incidenţei şi a intensităţii luminoase, observatorul va
putea percepe mult mai bine detaliile texturii de
suprafaţă.

De exemplu, absorbţia luminii în fisuri şi concavităţi va

provoca diminuarea luminii ce vine din aceste zone.
Lumina este reflectată mai mult de pe zonele bombate şi
convexe care sunt în general mai uzate şi mai lustruite
Culoarea
În stomatologie culoarea este descrisă în 4 dimensiuni.
Tenta este culoarea bazală a dintelui care este de obicei în spectru
galben.
Croma este saturaţia sau intensitatea tentei.
Valoarea este o măsură a strălucirii dinţilor; un dinte cu valoare mare
apare strălucitor în timp ce unul cu valoare mică pare mai închis.
În final culorile particulare sunt zone delimitate ale căror culori sunt
diferite de culoarea fundamentală
Dinţii naturali sunt policromatici. În general ei au o cromă mai mare în
1/3 gingivală, şi se translează spre o cromă mai mică şi o valoare mai
mare în 1/3 medie. 1/3 incizală este caracterizată de tranziţia spre
transparenţa incizală care este încadrată de efectul de halou. Culorile
particulare pot apare oriunde şi ei individualizează fiecare dinte în parte
Croma incisivului lateral maxilar este aproape la fel ca aceea a
incisivului central maxilar; totuşi valoarea lui este de obicei mai mică.
La caninul maxilar, croma este în general mai mare, în special în 1/3
gingivală iar valoarea este mai mică.
Transparenţa incizală este de obicei minimală la caninul maxilar şi
adesea nu apare nici efectul de halou
Imaginea

Prezentarea globală a zâmbetului poate fi descrisă ca

fiind imaginea.
Miller a discutat despre diferenţele între ”imaginea
naturală” şi „imaginea media”.
Cu imaginea media, dinţii sunt în general mai simetrici,
monocromatici şi cu o valoare foarte mare.
Imaginea naturală, incorporează, asimetrii,
policromicitatea şi o valoare mai mică şi o croma mai
mare.
Medicii de obicei, fac alegerile estetice pentru pacienţi
bazându-se mai mult pe noţiunile lor despre frumuseţe
decât pe dorinţele pacienţilor.
Când restaurăm dinţii anteriori maxilari, este esenţial ca
medicul să înţeleagă imaginea globală pa care pacientul
o doreşte
 CARACTERELE DENTARE ÎN FUNCŢIE DE VÂRSTĂ

Atât culoarea cât şi textura de suprafaţă variază odată cu vârsta

Croma şi valoarea

Valoarea sau strălucirea este mai mare la pacienţii tineri, şi scade odată cu vârsta.
Dimpotrivă, croma sau saturaţia culorii este mai mică la pacienţii tineri şi creşte
odată cu vârsta

Textura de suprafaţă

Ea este mai mare la pacienţii tineri şi scade odată cu vârsta.

Luciul de suprafaţă este o funcţie a cantităţii de textură de suprafaţă.
De aceea, dinţii tineri cu o textură de suprafaţă mai mare au un luciu mai mic.
Odată ce textura de suprafaţă este uzată cu vârsta, luciul de suprafaţă creşte
Dinţi tineri cu o valoare mare,
cromă mai mică, o textură de
suprafaţă mai mare şi un lustru mai
redus

Dinţi bătrâni, cu o valoare mai mică,

o cromă mai mare, o textură de
suprafaţă mai mică şi un lustru mai
mare
 CONTURUL CANINILOR MAXILARI

Jumătatea distală a caninului maxilar nu trebuie să fie vizibilă la o vedere

de faţă. Odată ce ochii se mişcă spre lateral de la mediană, fiecare dinte ar
trebui să apară proporţional mai îngust decât vecinul său mezial. Acest aspect
se numeşte principiul gradaţiei. După plasarea unei restaurări în zona
anterioară, dintele care afectează cel mai mult acest principiu este caninul. El
pare prea larg în relaţie atât cu incisivul lateral cât şi cu primul premolar
deoarece înălţimea meziodistală a conturului este situată prea distal
Plasarea corectă a înălţimii(vârfului) mezio-distal al conturului pe suprafaţa
vestibulară a restaurărilor pe canin implică îndemânarea medicului, deoarece
el trebui să îndepărteze suficientă structură dentară de pe jumătatea disto-
vestibulară a caninului.
PROPORŢIA ŞI LUNGIMEA INDIVIDUALĂ A DINTELUI
Incisivii centrali maxilari reprezintă piesa centrală a zâmbetului. Lungimea medie
a incisivului central maxilar este între 10-11mm. Raportul înălţime/lărgime la
incisivul central maxilar ar trebui să fie de 1.2 până la 1.0. Cu alte cuvinte,
încisivul central trebuie să aibă o lăţime egală cu 75% din înălţimea sa. Când
evaluăm un zâmbet, medicul trebuie să înceapă cu poziţia şi mărimea incisivului
central maxilar. Este dificil, dacă nu imposibil să obţinem un efect estetic maxim
pornind de la dinţii maxilari anteriori scurţi
Proporţii dento-dentare

Principiul gradaţiei susţine că odată ce ochiul se mişcă spre lateral de linia mediană,
fiecare dinte ar trebui să apară proporţional mai îngust decât vecinul său mezial.

A fost propusă proporţia de aur (1.618:1.0) care a fost formulată ca unul din
elementele lui Euclid. Văzuţi din faţă incisivii centrali maxilari vor trebui să fie de
1.618 ori mai laţi decât incisivii laterali iar aceştia vor fi de 1.618 ori mai laţi decât
lăţimea vizuală a caninului şi tot aşa odată ce ochiul se mişcă spre distal. Lucrurile
nu sunt aşa simple; la un pacient cu o arcadă maxilară foarte conicizată, incisivii
centrali maxilari vor apare laţi şi dinţii se pot apropia de proporţia de aur. Totuşi la
un pacient cu o arcadă de formă foarte pătrată, proporţia de aur ar provoca nişte
incisivi centrali inestetici laţi.
Până la un anumit punct, laţimea incisivului central faţă de cel lateral este deasemeni
o chestiune de gust personal. Proporţia de aur produce incisivi centrali foarte
abrupţi care i-ar atrage pe unii indivizi. Totuşi, la dinţii naturali situaţi pe arcade
uniforme naturale, proprţia naturală apare adesea. Proporţia naturală a lăţimii
incisivului central raportată la aceea a incisivului lateral când a fost măsurată cu
şublerul a fost de 1.2 la 1.0. Proporţia de aur nu se bazează pe măsurătorile dentare
adevărate, ci pe proporţiile dentare atunci când privim din faţă. Această proporţie
este de 1.4 la 1-0 în natură.
 Principiul iluminării

Vizual, obiectele deschise la culoare sunt percepute să apropie privitorul iar cele
întunecate se îndepărtează de privitor.

Acest principiu trebuie avut în vedere când sunt plasate răşini compozite cu
valoare mare numai pe dinţii maxilari anteriori, deoarece rezultatul poate fi o
separare inestetică a dinţilor anteriori de cei posteriori.O cuplare vizuală a
segmentului anterior cu cel posterior poate necesita plasarea unor restaurări pe unul
sau chiar ambii premolari maxilari.
 REGULA FEŢEI DENTARE

Faţa unui dinte este acea porţiune a suprafeţei vestibulare limitată de

unghiurile de trecere atunci când este privită din faţă.

Pentru a face dinţii cu lăţimi inegale să pară egale, feţele aparente trebuie să
fie făcute egale
 Pentru a face un dinte anterior să apară mai lat, unghiurile tranziţionale
sunt mişcate înspre ambrazurile vestibulare interproximale.

Invers, pentru a face un dinte anterior să apară mai îngust aceste linii
tranziţionale se vor mişca mai spre mijlocul dinterlui.
Pentru a transfera aceste informaţii la un articulator, se poate folosi un arc facial,
înainte de a fi ataşat dispozitivul pentru înregistrat ocluzia, deoarece componenta
orizontală a arcului este fabricată paralel cu orizontul.

Poate fi folosit şi un plan incizal înregistrat în ocluzie. Se aplică între incisivii

maxilari şi mandibulari o pastă de înregistrat ocluzia. A riglă subţire care va fi
orientată paralel cu orizontul este înglobată în această pastă. Această relaţie
ocluzală poate după aceea să fie folosită pentru a monta modelul maxilar cu o
orientare cât mai fidela a planului incizal la componenta maxilară a articulatorului.
Modificatorii de culoare
S-a stabilit că, culoarea părului, a pielii şi aceea a rujului
afectează în mod semnificativ selectarea culorii atunci când avem
de plasat restaurări în zona anterioară.
Din aceşti parametri, culoarea pielii este de departe cea mai
importantă. O anumită nuanţă dată va apare mai deschisă şi mai
mare în valoare la un pacient cu pielea mai închisă. Dimpotrivă
aceeaşi nuanţă va apare mai galben şi cu o valoare mai mică la
un pacient cu pielea foarte deschisă
Când alegem culoarea la un pacient cu o culoare facială variabilă,
de ex. un pacient Caucazian cu un bronz profund, impactul culorii
pielii trebuie să fie discutat cu pacientul înainte de tratament.
Dacă restaurările se aplică atunci când pielea este bronzată,
restaurările vor deveni mai galbene şi cu o valoare mai mică odată
ce timpul trece