TIPURI SOCIALE ALE

SOCIETĂȚII
TRADIȚIONALE
ROMÂNEȘTI
COPILUL
 COPILĂRIA – UN MOD DE A FI
Conform datelor etnografice, copilăria nu este numai o etapă distinctă de
celelalte vârste, ci și un mod de existență socială și un tip cultural de sine-
stătător.
În societatea tradițională românească, copiii nu sunt adulți în devenire, ci
actori sociali și generatori de cultură cu moduri de expresie, tipuri de
activitate și statute specifice, atât în familie, cât și în spațiul comunitar sau
în universul mitic.
Cunoașterea corectă a culturii copilăriei și compararea ei cu stereotipurile
pe care adulții le au asupra copilului și copilăriei poate sprijini rezolvarea
unor probleme legate de interdependența dintre generații.
 Copilăria ca obiect de studiu
Studiile moderne asupra copilăriei încep odată cu sec. XX prin apariția
pediatriei, puericulturii, psihologiei.
Motivul apariției acestor domenii, accentuarea preocupării sistematice
față de copii se originează însă odată cu descoperirea „momentului” de
apariție a copiilor ca clasă socială (Ariès, 1962), cu manifestarea unui
nou sentiment față de copilărie (pe care istoricii l-au denumit
„privatizarea copilăriei”), care începe a se manifesta din sec. al XV-lea și
al XVI-lea, dar mai ales în sec. al XVII-lea:
 „Persoane cu nevoi specifice”
Specialiștii explică „apariția copiilor” în spațiul social în sec. XVII prin două
fenomene:
a) dacă înainte erau considerați o subspecie, o categorie de „animăluțe”,
acum copiii devin „persoane” și sunt iubiți ca atare de către persoanele
adulte;
b) dacă erau considerați miniadulți, acum ei devin indivizi cu nevoi specifice.
Copiii au fost cercetați
• fie ca resursă – posesiune de valoare a adulților, care contribuie la
bunăstarea economică a familiilor și societăților sau ca investiție pe termen
mediu sau lung a societății ,
• fie ca povară și cost, mai ales al femeilor (Badinter, 2012).
 Separarea de copii
Sec. XX pune copiii „în carantină” față de lumea adulților: copiii se
ocupă cu jocul și educația, adulții cu munca și responsabilitatea
economică).
Separate în prealabil, cele două lumi pot fi comparate. Copiii sunt văzuți
ca persoane care încă nu au atins un statut juridic și economic deplin în
societate, persoane incapabile politic, intelectual, sexual sau economic.
Temele de cercetare asupra copilăriei: statutul de actori sociali
independenți, capabili de decizie și acțiune în propriile lor interese sau
drepturile copiilor (Tesar, 2016).
 Paideuma copilăriei
În abordările structuraliste, copilăria nu este numai un cadru de
manifestare a persoanelor-copii, ci o structură culturală autonomă.
Această perspectivă „clasică” a antropologiei a fost valorificată de Leo
Frobenius (în 1921), în teoria sa asupra vârstelor culturii.
Cultura copilăriei este una dominată de intuiție și animism - „paideuma
demonismului pueril”, reprezentată prin capacități creatoare aproape
nelimitate, alimentate de credința în prezențele nevăzute ale lumii și de
concepția continuității între centrul perceptiv și dispunerile,
concentrice, ale realității.
Societatea românească a cunoscut până de curând o cultură a copilăriei
extrem de consistentă, mai ales în dimensiunea sa țărănească
majoritară.
După cel de-al doilea război mondial, România avea încă peste trei
sferturi din populație țărănească și, din aceasta, aproape o treime erau
copii de până la 14 ani și numai o zecime bătrâni de peste 60 de ani
(Trebici, 1985). Adică o pereche de bunici avea, în medie, șase nepoți.
Profilul demografic a susținut și un profil socio-cultural în care copilăria
era foarte prezentă.
Cadrele și instituțiile de manifestare socială a copilului:
• familia,
• vecinătatea,
• grupul de vârstă și
• obștea,
adică întregul spațiul social, dar și lumea naturală și supranaturală.
Rolurile familiale (de filiație sau fratenitate) sunt completate de roluri
sociale importante, precum cel de practicant al unor forme de cult sau
a unor rituri specifice, care nu pot fi preluate de către alt grup social și
fără de care comunitatea poate fi în pericol. Activitățile specifice
combină acțiuni specifice de învățare socială cu acțiuni lucrative
(productive) sau ordonatoare (administrative).
 Copilul în familie
Bogăția ritualică a gesturilor care însoțesc așteptarea copilului între nuntă și graviditate și
sarcina sunt un semn al importanței familiale a copilului.
Copilul este așteptat în familie ca
martor al stării binecuvântate a femeii, care își vădește esența maternă și atinge astfel
cel mai important statut social pe care îl poate avea;
ca martor al învestiturii bărbatului, care devine cap de familie și intră în continuitatea
descendenței, plătindu-și datoria față de strămoși;
ca martor al bătrânilor-părinți, care își reînnoiesc statutul familial ca „părinții cei buni”
(bunici), „cei mari” (mamă-mare, tată-mare) sau, cu același sens, „cei bătrâni” (mama-
bătrână, tata-bătrân);
ca martor al casei sau neamului în care aduce evidența sporului, fertilității și belșugului.
 NAȘTEREA
„Aducerea pe lume a unui copil a fost simțită de oamenii din totdeauna
drept un act miraculos, misterios, cei implicati direct în acesta (mama si
fatul) fiind investiți cu forțe deosebite și tratați ca atare de întreaga
colectivitate. Subsumată riturilor de trecere, nașterea, ca și moartea,
reprezintă o trecere efectivă dintr-o „lume” într-alta, dintr-o stare în
alta, cea din care vine copilul și cea în care merge mortul fiind notate
întotdeauna negativ în raport cu lumea noastră, lumea „albă”, lumea
„cu dor”.” (Constantinescu, 2000)
 Nașterea biologică
Nașterea fizică se putea petrece acasă, în grădină, la câmp, acolo unde
femeia își făcea treburile onișnuite.
Uneori se întâmpla să fie singură, dar de cele mai multe ori asistența
era asigurată din timp de una dintre cele mai importante figuri ale
familiei, neamului sau, mai recent, ale comunității – moașa, cea mai
bătrână femeie din neamul tatălui, care primea copilul în poală.
Ca și în familia antichității clasice europene, nașterea fizică nu însemna
nimic fără nașterea simbolică: copilul trebuia întâmpinat și slujit, nu
atât de mamă, cât de moașă, de nașă sau de ființe supranaturale,
precum divinitățile destinului (Ursitoarele).
 Morlaca, Racșa, iulie, 1942
„Mamă alăptând” „Mamă legănând copilul”
 Nașterea simbolică – primele zile
Nașterea este imediat urmată de prima scaldă, un important rit de
separare, dar și ocazie de influențare, de către cei calificați (de moașă, în
primul rând) a stării fizice și morale a copilului (apa, obiectele adăugate în
scaldă, timpul și locul scăldătoarei sunt riguros fixate prin datină).
Urmează riturile de integrare, închinarea la vatră și la foc, centru de
energie și vitalitate al gospodăriei, când copilul primește, un nume
generic, rămas necunoscut uneori și mamei.
O perioadă periculoasă este cea dintre această primă integrare și botez,
cele patruzeci de zile în care copilul este ținut departe de orice ochi străin.
 Botezul
Botezul, al doilea prag de separare de condiția „nelumită” a copilului și de integrare
în comunitate, alătură paznicilor de până acum ai copilului (moașa, părinții) și nașii,
cu care legătura va fi la fel de trainică ca o legătură de sânge.
Nașa și moașa sunt cele două mame spirituale ale copilului a căror autoritate este
uneori mai puternică decât a părinților de sânge, se prelungește dincolo de
copilărie, dincolo de căsătoria „nepotului” și nu încetează decât după moartea lui:
„Nu iese finul din vorba nașei cât trăiește, că (ea, nașa) dă seamă lui Dumnezeu de
el. Că nașa-i mai mare și ca tata și ca mama și ca toate neamurile finului, care
trebuie să-i dea ascultare, că ea poartă vorba lui Dumnezeu. Că dacă rămâne omul
fără nașă e mai rău ca când i-a murit mama, că cine-l plătește la groapă?” (Stahl,
1998)
 Refacerea solidarității cu neamul de
dincolo
Copilul, ca nou venit din altă lume, reface legăturile dintre vii și morți.
Obiceiul numirii băiatului cu numele bunicului după tată, al fetei cu
numele bunicii după mamă a rezistat destulă vreme în fața dreptului
nașilor de numire prin botez.
Moașa, oficiantă a ritualului nașterii și a cultului divinităților nașterii,
este cea mai bătrână femeie din neam, cea mai aproape de
moșii/morții neamului noului născut; existența acestui statut familial și
a cultului pe care îl oficia a fost atestată deja în populațiile geto-dace.
 Moașa – slujitoarea nașterii și morții
Investigarea etimologică a termenului de „moașă” (Vulcănescu, 1987) a
pus în evidență mai multe idei:
1) trimiterea la o ordine familială matriarhală, în care cultul morților și
al nou-născuților este atribuția femeii vârstnice, iar moșul nu
reprezintă o funcție echivalentă, ci este „soțul moașei”;
2) legătura de de formă și conținut între moașă și moșie (pământ, loc
de îngropare a moșilor, adică a morților), ceea ce extinde funcția
ceremonială a moașei la una sacerdotală, de oficiantă a unui cult
neolitic al pământului și al divinităților telurice ale morții și
fertilității.
 Orfanul - copilul cosmic
Orfanii erau crescuți de familia cea mare, de rude din neam, de vecini
și, în ultimă instanță, de obște.
De cele mai multe ori, o rudă îi creștea până se puteau întoarce în
rosturile casei lor; sau o femeie care își dorea copii îi cerea rudelor.
În afară de aceste puteri concentrice ale satului, copiii orfani se
adăposteau (spre deosebire de orfanii din mediul urban) în casa și
pământul lor, care nu dispăreau odată cu moartea părinților.
Și, foarte important, erau în paza lui Dumnezeu (Majuru, 2006)
 Mântuirea se face prin copilul orfan
Sacrificiul copilului a fost asimilat de Eliade interpretării legendelor jertfei
zidirii (precum legenda Mănăstirii Argeșului) şi a fost pus în legătură cu
sacrificiul anterior al părintelui (al tatălui, al mamei sau al amândurora).
Sacrificiul copilului nu poate fi împlinit, jerfta nu are valoarea maximă
decât dacă nu mai este copilul cuiva, ci copilul întregii lumi, a cărui
apariție se leagă neapărat de o taină:
„Importantă, în lumea mitului, este investirea lui cu atributele şi destinul
orfanului, a copilului prin excelenţă, adică a copilului primordial, în
absoluta şi invulnerabila lui singurătate cosmică, în perfecta lui unicitate.
Apariţia unui asemenea copil coincide cu un moment primordial: crearea
Cosmosului, crearea unei lumi noi, o nouă epocă istorică (Vergil), o „viaţă
nouă” în orice nivel al realului” (Eliade, 1992).
 Copilul în mitologie – lumea basmelor
Dacă prin joc copilul se iniţiază în scenariul mitic, prin poveste el
deprinde spiritul mitic (Blaga, 1969).
Povestea transmite un anumit sentiment al realităţii: din ea fac parte nu
numai obiectele, fenomenele, personajele pe care le vede, ci şi cele pe
care nu le vede.
Lumea copilului de la ţară este, prin basm, eterogenizată – prin
diversitatea extraordinară a patronilor, mitici, demonici sau umani care
guvernează segmentele existenţei – şi în totalitate însufleţită.
Dimpotrivă, lumea copilului din oraş este artificială, omogenă şi moartă
(Blaga, 1969).
 Comunitatea mistică
Basmul este continuat organic în joc, în mit şi, mai apoi, în morală.
Păstrarea copiilor în proximitatea acestei dimensiuni mitice a existenţei
le creează o apartenenţă cu mult mai puternică (şi infinit superioară)
celei pe care noile reţele ale socialităţii urbane, civilizate o pot oferi:
apartenenţa la grupul familial și social, pe de o parte, şi apartenenţa la
comunitatea transcendentă, pe de altă parte.
 O orientare morală
Prin poveste, se precizează și un sistem moral, se stabilesc limitele absolute: ale
binelui şi răului, mai cu seamă, dar şi ale frumosului şi urâtului, ale adevărului şi
minciunii.
Exclusivismul acestor categorii este deplin, astfel că nu se poate evita conflictul cel
mai explicit între reprezentărilor lor.
Rolul violenţei este de a potenţa conflictul şi deci diferenţierea categoriilor mitice,
transferate, odată cu maturizarea, în categorii morale.
Moartea însăşi nu este pentru copilăria însoţită cu basmul, un eveniment terifiant, ci
un eveniment expiator sau purificator (când cel care moare este un personaj
negativ) sau un sacrificiu, adică o întoarcere a morţii spre viaţă (moartea şi învierea
lui Făt-Frumos) (Candrea, 2001).
 „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă și dacă-i popă, să cetească”
Joaca este o formă de activitate care presupune dedicaţia absolută a
participanţilor, joaca este şi o formă de revenire la formule arhaice,
primitive (în sensul de fundamentale) de manifestare.
Este, de asemenea, formula perfectă de educare în afara familiei și de
integrare în spaţiul public. Această integrare nu presupune numai
adaptarea funcţională, crearea deprinderilor de a opera cu obiectele
spaţiului public şi de a folosi resursele acestui spaţiu în interes propriu,
ci și înțelegerea de către copil a formelor comunitare extrafamiliale și
adoptarea lor.
Intrarea în grupul de joacă înseamnă intrarea în grupul de vârstă,
uneori prin ritualuri de integrare în condiții ezoterice.
 1942, Racșa
Copii mâncând flori de salcâm
 Joaca – mit și ritual
Joaca în comunitatea tradiţională are întotdeauna un scenariu ce
reproduce fragmente sau mituri ancestrale, ce pot fi păstrate ca atare
sau în forme de magie infantilă concentrată care fac trimitere la
formulele religioase fundamentale ale sacrificiului, nașterii, morţii etc..
Ele cuprin „o dialectică a vieții și a morții, a binelui și răului”, sensurile
confruntărilor și încheierilor mitice creștine și precreștine (Geană,
2017).
Numărătorile din jocurile de copii conţin mitologemul alegerii prin
tragere la sorţi. Sorţii sunt chemaţi să desemneze, în scenariile mitice, o
jerftă umană sau un mesager al comunităţii către divinitate.
 Joaca cu morții
În jocuri sunt prezente şi întruchipări ale morţii: jocul de-a puia-gaia (uliul şi
porumbeii) conţine personajele mitice ale morţii şi ale vieţii; Baba-oarba (sau de-a
mija sau mijita), joc atestat pe tot cuprinsul spaţiului românesc, este un joc în care
personajul principal – întruchipare a morţii – caută să prindă o victimă pe care o
adoptă prin contagiune.
Morţii sunt prezenţi în jocurile cu leuca (care se joacă în noaptea dintre sâmbăta şi
duminica Paştelui în cimitir, în jurul unui foc aprins din crucile putrezite sau stricate),
jocurile felegii, jocul cetelor de surate, fetelor din ceata Lioarei sau Lilioarei.
Ele se desfăşoară ca dansuri ritualice, începute pe mormintele din cimitir de către
fete şi continuate în afara cimitirului, în sat, pe câmpuri, pe drumuri, când sunt
antrenate şi alte persoane.
 Leagănul, mingea, cercul
Chiar şi leagănul are sensuri mitologice multiple. El este vehicolul care
însoţeşte trecerile marilor praguri: naşterea (copilul nou-născut este
aşezat în covata în care se frământă şi pâinea, este scăldat şi legănat
pentru a creşte uşor) şi moartea (după informaţiile oferite de Ivan
Evseev, cele mai vechi sicrie aveau formă de leagăn sau de barcă-
monoxilă, menită a poarte sufletul peste apele ce despart lumea de aici
de cea de dincolo, iar bocetele vorbesc despre „cel legănel”, în care
călătoreşte sufletul mortului) .
Jocurile cu mingea, cercul sau piatra au funcţii cosmologice şi atribute
solare sau lunare.
 Structurarea comunității viitoare
După 7-8 ani, din grupurile de joacă nestructurate iau naștere asocieri
ritualizate, în forma cetelor (de colindat, de exemplu) sau legăturilor
primare de comuniune ritualică („legarea” fraților sau surorilor de cruce).
Integrarea în aceste formule comunitare extrafamiliale se făcea fie prin
trecerea unor probe (de rezistență, îndemânare, discreție – în cazul cetei),
fie prin schimbul ritualic de substanţă vitală, de sânge sau prin consumarea
ritualică a acelorași alimente.
Aceste grupuri de vârstă cu organizare distinctă și autonomă față de lumea
adulților realizau un tip de socializare extrem de puternică, prin care copiii
se legau în solidarități orizontale care aveau să țină comunitatea puternic
legată și aveau să le garanteze o solidă integrare socială în viitor .
Boboteaza, cu „chiroleisa”
 ...și a memoriei colective
Alteori, statutul lor era de inițiere în unul din cele mai importante roluri
ale unei comunități lipsite de scriere, acela de martori.
În acest scop cei mai buni dintre copiii erau selectați și bătuți ritualic la
stabilirea hotarelor dintre ogoare.
Gândirea contemporană se grăbește să condamne bătaia copiilor în
societățile tradiționale, dar nu cunoaște – sau nu menționează –
importanța socială și prestigiul pe care copilul bătut la stabilirea unui
hotar le va avea în fața comunității, când va fi singurul ce va putea să
judece în pricinile publice ale reglementării proprietății (Stahl, 2000).
 De la joacă la slujire - Caloianul
Unul dintre cele mai răspândite obiceiuri, parte a practicilor de magie
meteorologică, este Caloianul. Păpuşă plămădită din lut de copii (uneori se
făceau două chipuri mititele, „tatăl soarelui” şi „mumuliţa ploii”), Caloianul
era îngropat şi după trei zile dezgropat ritualic şi azvârlit într-un puţ sau pe o
apă curgătoare, pentru dezlegarea ploilor sau, dimpotrivă, pentru legarea lor.
Informaţiile etnografice spun că personajul este întruchiparea unui copil
dispărut în condiţii necunoscute, probabil înecat, căutat şi plâns de mama sa
pe tot spaţiul vetrei şi moşiei satului. Alte cercetări îl alătură unor personaje
mitologice ale antichității (Adonis, Attis, Osiris, Sabazios, Dionysos, chiar
Zalmoxis) sau ale creștinismului (Ioan Botezătorul sau Ioan cel Frumos,
Caloianis). Prin ritual, el este investit ca mesager al comunităţii la divinitatea
ploii sau a soarelui.
Copii cu Caloianul
Bordei verde, Brăila, 2011, „Copii cu Caloianul”
 Paparuda
este o zeiţă pluviometrică, întruchipată tot de copii, mai ales de fetiţe,
mici preotese ale acestui cult prin care se solicită bunăvoinţa divinităţii
în a abate seceta.
Culte similare au fost identificare de Frazer în India (1890; 1980), iar
Ovidiu Bîrlea (1981) consideră că structura poetică a textului și melodiei
sugerează o origine arhaică, preistorică a obiceiului.
 Copilul și munca
Deși începea să muncească de la cele mai mici vârste, copilul muncea
nu peste puterile lui, ci pe măsura lor; de aceea, aceste puteri i se
făceau cunoscute și se dezvoltau prin activitatea fizică.
În sat, munca era un dat ontologic şi cultural şi nu o activitate
economică. Scopul ei nu era câştigul, ci sporul, o calitate cu
semnificaţie mai puţin economică şi mai mult magică, pe care o vizează
cele mai multe din preocupările domestice ale oamenilor şi care
conţine în sine o bogăţie de sensuri economice, sociale şi religioase. O
gospodărie „cu spor” este una în care oamenii sunt voioşi şi sănătoşi,
muncesc împreună (dar nu la fel), mici și mari, cu plăcere şi cu folos; o
gospodărie în care copiii sunt „gloată”, vitele sunt grase şi recoltele
abundente
Racșa,
„Bunicul cu nepotul
la mulsul oilor”
Racșa, 1935
„Ciobănași în vârful Pietrișului”
 Școala muncii
Simion Mehedinţi: Munca în gospodărie este și cea mai bună educație
familială pe care copilul o primește.
A munci nu este nici o ruşine, nici o traumatizare a copiilor, ci o urmărire a
firii, a rânduielii date a lumii. Mai mult, munca este continuarea firească a
jocului, iar copiii muncesc, spune Mehedinţi, chiar şi atunci când nouă ni se
pare că se joacă (când imită, cu stângăcia vârstei, munca părinţilor).
Dimpotrivă, „simulacrul de muncă, începând cu falsitatea anumitor jocuri
fröbeliane (adevărate caricaturi) şi sfârşind cu învăţătura verbală din şcolile
secundare şi chiar superioare, e calea cea mai sigură nu numai spre ignoranţă,
dar şi spre lipsa de caracter. (...) Aşadar, ca să nu greşim cumva drumul,
trebuie să pornim în orice etate, pe cât se poate, de la munci adevărate. Acest
îndreptar e cel mai sigur dintre toate acelea pe care etnografia şi etnologia le-
a pus la îndemâna pedagogiei şi moralei” (Mehedinți, 2006).
Fotografii vechi din Transilvania