TIPURI ȘI IDENTITĂȚI

CULTURALE ALE SOCIETĂȚII

ROMÂNEȘTI
MORȚII
 Moartea – rit de trecere
Pe lângă reprezentările foarte complicate ale morţii ca acţiune sau ca
divinitate, există cele asupra acestei categorii sociale speciale, acestui
grup foarte implicat – putem spune fără să greşim foarte prezent – în
viaţa comunităţii: morţii.
Moartea, fapt firesc şi ordonator cosmic, poate căpăta, aşadar, atât
consecinţe benefice, atunci când mortul este primit în rândul
uncheşilor, al moşilor, deci a morţilor mitici protectori, cât şi malefice,
atunci când mortul, din diferite pricini, nu ajunge în locul destinat.
 Morții în comunitate
Morții sunt o comunitate aparte în societatea tradițională, dar nu
separată de aceasta.
Stereotipurile despre acest grup sunt de aceeași natură ca cele legate
de vârstă, sex sau stare matrimonială.
Ele pot fi grupate în funcție de încărcătura afectivă pozitivă sau negativă
pe care o au (sunt însoțite de sentimente de simpatie și încredere sau,
dimpotrivă, de cele de teamă și aversiune) sau în funcție de nivelul
structurii pe care o reprezintă: familială, socială (colectivitatea
obștească) și mitică (divinitățile, semidivinitățile și relația lor cu lumea
umană).
 I. Stereotipuri familiale: strămoșii (moșii)
Reprezentarea morților ca moși/strămoși este un stereotip de natură
familială prin care mortul este integrat grupului de neam.
Principala formă de solidaritate familială este cea verticală, a
descendenței, iar capacitatea reproductivă a grupului domestic este
dată de continuitatea dintre cei morți și cei vii.
Legătura dintre ascendenți și descendenți este materializarea
continuității familiale. În această legătură, „nașterea” unui strămoș este
la fel de importantă ca nașterea unui urmaș.
Strămoșii se fac din morți, dar nu în oric fel de condiții: ei sunt morții
buni ai neamului, cei care îndeplinesc toate condițiile de apartenență
concomitentă la comunitatea de neam și la comunitatea celor morți.
 Refacerea solidarității
Trecerea în rândul strămoșilor sau moșilor de neam este un rit de apropiere, de
integrare, de refacere a legăturilor cu ceilalți, cu cei care, deși de o condiție
esențial diferită (neînsuflețiți), ne sunt fundamental și esențial apropiați. De
asemenea, pe lângă sau în consecință la această funcție integratoare, are rolul
de a transforma straneitatea morții într-unul din pragurile de trecere care
jalonează existența. Ca atare, presupusa suferință care însoțește pierderea unui
membru al familiei este ponderată de conștiința intrării lui în altă stare, nu a
pierderii lui.
Tot ritualul îngrijirii muribundului, mortului până la înmormântare și apoi a
mortului îngropat este unul strict familial.
 Pregătirile
Pregătirea pentru moarte, înmormântarea, ca ritual necesar de consacrare a
morților, cu momentele sale importante (scalda și îngrijirea cadavrului,
privegherea lui, adăpostirea lui în sălaș (coșciug) împreună cu obiecte ritualice
necesare în parcursul spre lumea de dincolo și conducerea la groapă, apoi
slujirea sufletului sunt în primul rând sarcina familiei.
Măsura mortului pentru croirea exactă a coșciugului era luată cu o trestie, cu
un băț de alun sau „cu o ață care se pune într-o bortă ce se face deasupra ușii
de la odaia în care mortul și-a dat sufletul și apoi, lipindu-se bine pe deasupra,
rămâne acolo pentru totdeauna” (Burada, 2006, p. 16). În acest fel, un alt
substitut al celui răposat era păstrat în casă, în proximitatea celor vii; un obicei
de Sf. Vasile recomanda ridicarea copiilor mici de către moașe tocmai până la
grinzile după care erau ținute aceste măsuri ale strămoșilor – un contact real
între antecesori și succesori, un mod fizic de figurare a continuității familiale.
Cum se moare?
În locul bun rămas-ului, la moarte,
ca şi la nuntă, este obligatorie
iertăciunea, luată de muribund de
la toţi cei pe care i-a cunoscut în
timpul vieţii. Iertarea lor îi
neutralizează legăturile lumeşti,
şterge dezechilibrele, îl împacă,
adică îl desparte definitiv de ei.
 Etapele trecerii mortului:
1. Părăsirea acestei lumi și desprinderea
de trup
2. Eliberarea sufletului
3. Hrănirea/slujirea mortului
(revigorarea sufletelor)
.
4. Păstrarea continuității și legăturii între
morți și vii
„Ca și copilul la naștere, decedatul,
reînviat la o nouă viață, trebuie să-și
dezvolte aptitudinile ființării, văzute
îndeobște asemănătoare cu cele anterioare,
terestre: el trebuie să mănânce, să bea,
chiar să petreacă...” (Bucoveanu)
 Integrarea
Gogiul, Moșneagul și Baba, Chipărușul sau Uncheșii sunt asemenea
scenarii în care figuri divine sau semidivine care pătrund în gospodăria
celui mort fără a cere voie, în timpul priveghiului, în cadrul jocurilor
rituale obișnuite cu acest prilej.
Ei sunt strămoșii și venirea lor nu este fără motiv: îl vor recunoaște pe
cel de curând răposat, care li se va alătura. De aici înainte, cultul
strămoșilor acelui neam îl va avea în vedere și pe acesta, care va fi mai
atent slujit pe parcursul unor succesive perioade inițiatice de 3 zile, 40
de zile, 6 luni, șapte ani.
 Priveghiul
Integrarea în comunitatea strămoșilor este reprezentată în ritualuri
vechi și destul de neobișnuite pentru imaginea curentă asupra morții:
jocurile de priveghi. Departe de a fi numai un prilej de conștientizare a
limitelor vieții, priveghiul este o sărbătoare cu un ceremonial extrem de
complicat, care presupune, ca orice alt ceremonial, ritualuri, ospăț,
invitați și prezența divinităților.
„Mortul era legat de mâini şi de bust, cu sfori. Prin manevrarea
nevăzută a acestora, noaptea, când nimeni nu se aştepta, mortul îşi
ridica o mână sau se ridica aproape în şezut, şi crea astfel o panică de
neimaginat celor care îl privegheau” (Dumitru Gălăţan Jieţ, „Riturile de
trecere în Ţinutul Momârlanilor – Înmormântarea”)
La moartea oamenilor maturi şi bătrâni jucau mascaţii, vechi reprezentări
ale strămoșilor. În mijlocul ogrăzii ardea un foc mare, mereu înteţit cu
aşchii de brad. Cei care începeau jocul purtau măşti reprezentând figuri
omeneşti hidoase sau capete de animale sălbatice.
„Mascaţii vorbeau cu glasuri schimbate, ascuţite. Legau între ei
convorbiri pline de umor, necruţând pe nimeni din cei de faţă, nici chiar
pe mort. Toată lumea izbucnea în hohote de râs. Aveam impresia că se
desfăşoară acolo scene menite într-adevăr să sperie spiritele. Ei afirmau
cu toată convingerea că duhurile rele care pândesc prin preajmă trebuie
astfel speriate, pentru a nu se apropia de mort şi că veselia tuturora dă
curaj mortului: că viaţa lui pe lumea cealaltă va fi aşa cum i se face
priveghiul” (Ion Ghinoiu, 2013).
Obiceiul de a însoţi mortul cu muzică de dans este atestat pretutindeni în
România. Petrecerea mortului se făcea, de obicei, cu melodii de joc
îndrăgite de acesta.
 II. Stereotipuri sociale: Călătorii
Mortul este pribeag, rătăcitor. Trecerea de la existență la postexistență
presupune parcurgerea unui drum, pentru care morții sunt instruiți prin
ritual.
„Mortul nu este ființă nimicită, ci un călător care ne-a părăsit ca să nu mai
revină; și pentru a-l întâlni trebuie să mergem și noi acolo unde s-a dus el”
(Burada, 2006, p. 13).
Călătoria spre locurile morților este parte a stereotipului social al mortului-
plecat, pribeagul. Drumul spre rai sau spre iad leagă aceste locuri de locul
rezidenței sociale, colective, de sat și distanța este măsurată față de acesta:
drumul până la iad este scurt și în vale față de sat, druul până la rai este
lung și în urcuș. Satul ca societate are, în stereotipul asupra mortului călător
între sat și rai sau iad, oglinda amplasamentului său într-un cosmos mitic.
• Parcursul mortului de acasă până la mormânt, în cosciugul-luntre, este
repetarea parcursului sufletului de acasă până în rai: trei poduri, trei
vămi, douăsprezece stări/popasuri la răspântii.
• Călător – în întuneric, peste ape (trecerile, podurile), spre dincolo
(separare relativă), prin vămi.

Ia seama unde te duci, Să te duci pe cel cu flori,

C-acolo-s trei drumuri lungi, Veo găsi frați și surori.
Să te duci pe cel de brazi Să te duci pe cel cu piatră,
Ți-i găsi frați și cumnați. Vei găsi mamă și tată.
„Drumul de la noi din sat
Până jos la sfântul Iad,
Este scurt cât un oftat, sau
Treci cântând peste un iaz, „Hai, hai, hai,
Sari în șagă un pârleaz, Pân-la rai,
Mergi cu gândul, Că pân-la iad
Fluerând ca vântul, E num-un gard
Treci un câmp roșu de maci Și acela-i spart”
Nu vezi nici urmă de draci, (Marian)
Porțile nezăvorâte
Se deschid deodată mute (...)”
(Vulcănescu)
Așa cum cimitirul reproduce așezarea, pe neamuri și vecinătăți, a
satului viu, iadul și raiul, locurile spre care călătoresc morții, sunt
populate cu oamenii cunoscuți din obște: jurații, birăul, boierul sau
chiar femeia, mândra din tinerețe a omului.
„La ușa iadului „Și văzui pe mândra mea
Stau jurații satului Chinuind doi draci la ea”
Taie lemne dracului. (Marian)
Iar birăul cel mai mare
Ținea pe dracu-n spinare”;
 Moartea bună, acasă
Stereotipul social al călătorului poate fi atât pozitiv, cât și negativ.
Pentru cei care au murit acasă, slujiți de familie, parcursul este anticipabil. Ei
sunt avertizați asupra căilor pe care vor umbla, drumul de acasă până la
mormânt fiind o repetiție înaintea parcursului inițiatic al sufletului pe lumea
cealaltă: sunt marcate podurile, vămile și cele douăsprezece stări sau
popasuri la răspântii.
Trecerea de la existență la postexistență presupune parcurgerea unui drum al
trupului și unui alt drum al sufletului, drumuri telurice, acvatice sau eterice.
Sufletul-pasăre se desprinde de trup la înmormântare. (A. Fochi: „numai
sufletele au chip de păsări și stau în pomi. Cei buni cântă, ceilalți nu.”)
Atunci când omul moare însă năprasnic, în afara casei sau chiar a satului, situația sa este
diferită: dintr-un călător pe căi știute, el devine un rătăcit.
Cel răpus pe drum nu este bine să se întoarcă în obşte, ci să rămână pe locul pe care a
murit, şi chiar acolo să se şi îngroape. Asemenea locuri rele se însemnează cu cruci, pentru
a nu a mai face rău şi altora. Pe de altă parte, există pericolul ca nenorocul să se infiltreze
în comunitate odată cu cel omorât, aşa că acesta este exilat post mortem, degrevat fiind
totuşi de orice vină.
Este de remarcat că, în calitate de călători, încă neintegrați unei structuri familiale, ei nu
constituie o comunitate. Ei sunt parte din prototipul străinului, cel altfel, cel de niciun fel,
și, ca atare, pot vehicula un potențial nociv.
Reglarea comunitară prin stereotipul călătorului este supravegherea lor și delimitarea de
pericolul pe care îl pot aduce. Cu alte cuvinte, protejarea comunității cere totodată și
asistarea „călătorilor” spre lumea de dincolo pentru a-și atinge destinația în cadrele
ritualice cunoscute.
 Cei omorâți, cei sacrificați
Despre cei omorâţi de alt om sau de vreo fiară ori stihie, se crede că sunt iertaţi de
toate păcatele: cel ucis de trăznet merge drept în rai, cel înecat este al Maicii
Domnului, cel ucis de alţi oameni este iertat căci ucigaşul îşi ia asupra-şi toate
greşelile acestuia.
XCIII Înainte de a ajunge la Istru, [Darius] îi supune mai întâi pe geţii care se cred
nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la
miazănoapte de Apollonia şi de oraşul Mesambria - numiţi skyrmiazi şi nipsei - i s-
au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii, însă, care luaseră
hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta], au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei
mai viteji şi mai drepţi dintre traci.
XCIV Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că nu mor, ci că cel care
piere se duce la Zamolxis - divinitatea lor - pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis.
Tot în al cincilea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul
îl trimit cu solie la Zalmoxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor.
Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu
vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel
trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă
în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns,
rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl
învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el,
trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când
tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre
cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor.
(Herodot, Istorii)
 III. Stereotipuri mitice: strigoii
Dacă stereotipul strămoșului, al mortului bun, este unul de factură familială,
iar cel al călătorului, al mortului în deplasare, în devenire, este de natură
socială, strigoiul, moroiul, mortul rău, este un stereotip care se articulează și
se gestionează numai la nivel mitic.
Atât familia, cât și comunitatea sunt depășite de această categorie de morți; ei
s-au „făcut” din sinucigași (persoane sustrase ordinii familiale și celei sociale,
dar care, în pofida voinței lor nu se pot sustrage și ordinii divine), din copiii
morți înainte de a fi botezați (ființe cu existența suspendată din punct de
vedere mitic, care nu au avut timpul să se integreze nici familial, nici social)
sau din oameni daimonizați (Vulcănescu, 1987), a căror fire a fost coruptă, fie
printr-o greșeală ritualică, fie prin contaminare cu o altă divinitate malefică.
 Sniamănul și sinucigașii
Sinucigașii, morții fără mormânt, nu au nici un templu, nici un cult sau vreo
divinitate protectoare. În religia populară – ca în cele mai multe religii
tradiţionale – sinucigaşii sunt oamenii lipsiţi de protecţie divină, cei care, tocmai
de aceea, sunt damnaţii veşnici.
Atunci când gestul sinuciderii este prea evident, încât nu poate încăpea în nici
unul din scenariile mitologice, ci se reduce, cel mult, la o interpretare de
psihologie populară (sminteală provocată de disperare, singurătate, dragoste
neîmplinită), nefericitul este pedepsit post-mortem ca o sursă de nebunie
contagioasă, deci abia acum cu adevărat periculoasă: „omul sinucis nu are
nicicând odihnă în pământ, ci /.../ zi şi noapte aleargă încolo şi încoace, căutând
a aduce şi pe alţi oameni la rătăcire, ca să facă şi ei ceea ce a făcut el...”
(Marian, 2000)
 Morții malefici
Mult mai periculoși sunt însă moroii și strigoii, care nu mai sunt suflete
damnate, ci semidivinități malefice puternice.
Moroii se fac din copiii care mor înainte de a fi botezaţi, se nasc morţi sau
sunt „pierduţi” din pântecele mamelor înainte de vreme. De obicei, nefiind
consideraţi morţi, ci „mortăciuni”, fiinţe neînduhovnicite, nu sunt îngropaţi
în cimitire, ci, fără ritual şi fără coşciug, abia înveliţi într-o pânză, sunt
îngropaţi de către mame sau de moaşe noaptea, în grădină, după casă sau
într-un colţ din gardul cimitirului.
Nebotezaţi, moroii strică rânduielile gospodăriilor în care bântuie (cele
unde sunt îngropaţi) sau sperie oamenii, pocindu-i şi strâmbându-le
mădularele. Se spune că se arată ca pisici, câini sau lumânări la miezul
nopţii, până ce cântă cocoşii; miaună, hămăie, se bat între ei.
 Moroii
„Moroii sunt, în genere, foarte răi. Când ies pe la miezul nopţii, unii plâng şi se vaietă
ca copiii, alergând în toate părţile, strigând botez şi cerând ceva de pomană sau
(...)miorlăind ca mâţele şi hărăind ca ogarii. Alţii se duc pe la mamele lor, care nu s-au
îngrijit de dânşii ca să toarne în ziua de Bobotează agheazmă mare pe mormintele
lor, şi, unde le află, încep a le schimonosi până ce le lasă ca vai de ele. Dacă sunt
îngropaţi sub talpa vreunei case, moroii, ieşind din mormintele lor, se suie în podul
casei, aleargă încolo şi încoace, răstoarnă tot ce le vine înainte, hodorogesc, strigă,
ţipă, se vaită, în scurt, fac fel şi chipuri de nebunii (...) Dar de multe ori nu se lasă
numai cu atâta ci, după ce se satură de răsturnat şi aruncat prin podul casei, se
scoboară în casă, se apucă de capul oamenilor, nu le dau pace să doarmă, îi aruncă
jos din paturi, îi ghiontesc, li se pun pe piept şi vreau să-i năduşască, îi scuipă; apoi
aruncă toate obiectele în mijlocul casei, murdăresc totul, mai pe scurt, fac câte nu te
mai taie prin cap.” (Marian, 2000)
 Strigoii – măsura răului
Reprezentaţi în general ca spirite ale morţilor care nu ajung în lumea cealaltă şi
nici lumii acesteia nu mai aparţin, sunt cu adevărat reprezentări malefice în
imaginarul popular românesc. Influenţa lor este nocivă: iau viaţa rudelor
apropiate, aduc molime, grindină şi alte suferinţe (Ghinoiu, 2001).
Deşi cutumiarul românesc cunoaşte două categorii de strigoi, strigoi morţi şi
strigoi vii (distincţie pe care B. P. Haşdeu a cansacrat-o drept clasificare), ei
aparţin cu toţii, ca familie demonică, alaiului de reprezentări legate de moarte.
Chiar şi strigoii vii – făcuţi din copii născuţi „în cămaşă”, cu căciulă sau căiţă pe
cap, de către femei care au băut apă necurată, amestecată cu bale diavoleşti
(demonizată) sau care au ieşit noaptea afară cu capul gol – au manifestări
cataleptice, care îi integrează clasei morţilor.
 Strigoii morți
Apogeul manifestărilor malefice este însă atins de strigoii „permanenţi”, strigoii
morţi, mai puternici şi mai răi decât cei vii. Ei puteau să omoare oameni, să le ia
sângele, să strice recoltele.
Aceste făpturi malefice provin fie din strigoii vii care mor, fie din morţi nepăziţi,
cărora nu li s-a respectat ritualul înmormântării (al căror suflet şi-a găsit adăpost
temporar într-un animal spurcat – câine sau pisică – ce le-a tulburat priveghiul) sau
care au murit năprasnic.
Se cunoşteau după evidenţa acelei ireconciliabile viaţă-în-moarte care, am văzut
deja, este aproape singura ipostază malefică a morţii – moartea nedesăvârşită,
nerealizată, în care trupul nu putrezeşte, sufletul nu pleacă, iar cel repauzat se
strigoieşte.
 IV. Cei drepți
Reprezentarea este în primul rând una fizică, cu trimitere evidentă la poziția dreaptă, rigidă a
mortului, în contract total cu poziția chircită adoptată adesea în timpul vieții și caracterstică și
vieții intrauterine.
Această poziție, în care trupul este perfect drept, a fost mai adesea pusă în legătură simbolică
cu planul vertical (Gilbert Durand), cu simbolurile ascensionale, inclusiv legate de moarte.
În cultura tradițională românească, avem, în timpul vieții, pomul ca substitut și simbol
antropomorf, iar, după moarte, pomul mort, fără frunze și ramuri, stilizat în forma stâlpului
funerar sau chiar a crucii.
Păstrarea acestei reprezentări poate avea funcția de a marca trecerea de la simbolistica
matriarhală (îngroparea chircită) la cea patriarhală, în care morții nu mai sunt primiți, ca
prunci, de către pământul mamă, ci așteaptă judecata divinității patriarhale. În al doilea rând,
drepții sunt și cei care nu mai greșesc, ceai care au acces la adevărurile de aici, dar și la altele.