Conceptele de energia şi entropie

Informaţia – fundament al existenţei

Bazele biofizice ale analizei NLS
Bioenergie, bioenergetică, biocâmp

Ioan Mamulaş
iulie 2016
 Rezonanţa stocastică

= fenomenul prin care un semnal S, care în mod normal este prea slab pentru a fi detectat de
un senzor, poate fi amplificat prin adiţionarea la acel semnal a unui zgomot alb (ce conţine
un spectru larg de frecvenţe). Frecvenţele din zgomotul alb care corespund frecvenţelor lui S
vor rezona cu cele din urmă, amplificând semnalul original S, în vreme ce restul frecvenţelor
din zgomotul alb rămân neamplificate (în acest fel, raportul semnal/zgomot creşte). Mai
departe, zgomotul alb adăugat poate fi suficient pentru a fi detectat de către senzor, fiind
apoi filtrat pentru a se detecta numai semnalul original S, anterior nedetectabil.
 ENERGIA – “MĂSURĂ” A MIŞCĂRII

“Lucrurile” (indiferent de natura lor) care alcătuiesc lumea,

existenţa în accepţiunea cea mai generală, au două tendinţe
fundamentale: cea de mişcare şi cea de organizare/structurare.
Primei tendinţe îi asociem conceptul de “energie”, iar celei de-a
doua pe cel de “informaţie”.
Cu maximă generalitate, se poate spune că energia (termenul
provine din greaca veche: enérgeia = activitate, act, actualizare,
funcţionare, forţă în acţiune) este o “măsură” a mişcării. Aici,
termenul de “măsură” este utilizat nu cu semnificaţia lui curentă, de
determinare cantitativă a unei mărimi sau a unui parametru, ci în
sensul sugerat de expresii precum “dă seama de” sau “ţine seama
de”. Energia “dă seama de” schimbările şi procesele care au loc în
univers, de la simpla deplasare în spaţiu până la gândire.
 Conceptul de energie, ca orice concept, nu are vreo determinaţie
cantitativă (nu se măsoară ca, bunăoară, intensitatea curentului
electric dintr-un circuit), ci este o construcţie epistemică care reflectă
un anumit aspect al realităţii – cel de mişcare în cazul acesta. Ceea ce
se măsoară efectiv sunt “formele de manifestare în concret” ale
energiei, respectiv cele legate de anumite tipuri particulare de mişcare
(mecanică, termică, electrică etc.); de pildă, se poate evalua/măsura
energia electrică produsă, într-un interval de timp, de un curent
electric.
Din punct de vedere ştiinţific este nevoie însă de o definiţie
“instrumentală” a energiei, cu care să se poată opera atât teoretic cât
şi experimental.
 În fizică, energia este definită, de regulă, drept o mărime scalară
care indică capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic
când trece printr-o transformare din starea în care se află la un
moment dat într-o altă stare aleasă ca stare de referinţă. Lucrul
mecanic L efectuat de un sistem fizic oarecare este o mǎrime scalarǎ
dat de integrala produsului dintre forţa F şi elementul de distanţă pe
care acţionează acea forţă. Dacă forţa F este constantă şi face un
unghi zero cu deplasarea d, atunci lucrul mecanic L este dat de
produsul dintre F şi d: L = Fd.
Unitatea de măsură (în Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură) a
lucrului mecanic, şi deci şi a energiei, este Joule-ul (cu simbolul J); 1J = 1N·m. O
unitate de măsură tolerată (folosită mai des în chimie şi biochimie) pentru
energie este caloria: 1 cal = 4,18 J. Altă unitate de măsură tolerată este electron-
voltul (eV), utilizată în microfizică: 1 eV = 10 -19 J.
 Când un sistem fizic trece printr-o transformare din starea sa iniţială la
starea de referinţă, se produc schimbări atât ale lui cât şi ale sistemelor din
exteriorul său, adică: schimbarea poziţiei, vitezei, schimbarea stării termice,
modificarea stării electrice, magnetice, etc.
Din adiţionarea echivalenţilor în lucru mecanic al tuturor acţiunilor
externe care se produc când un sistem fizic trece, printr-o transformare, dintr-o
stare dată într-o stare de referinţă rezultă energia totală a sistemului fizic în
starea dată faţă de cea de referinţă şi reflectă capacitatea sistemului de a
produce lucru mecanic.
 Max Planck: „Energia sistemului într-o stare dată, raportată la starea
normală arbitrar selectată, este atunci egală cu suma algebrică a echivalenţilor
mecanici corespunzători tuturor efectelor produse în afara sistemului atunci când
el trece în orice mod de la starea dată la starea normală. De aceea, energia unui
sistem este uneori desemnată, pe scurt, drept capacitatea de a produce efecte
externe”.
Fiecare termen aditiv algebric (care, deci, poate avea semnul plus sau
semnul minus) din cea mai generală expresie a energiei totale a sistemelor fizice,
termen ce depinde exclusiv de o anumită clasă de mărimi de stare (de exemplu:
mărimi mecanice, termice, electrice magnetice etc.), desemnează o formă de
energie. De precizat că lucrul mecanic nu este o formă de energie, deoarece nu
caracterizează sistemele fizice, ci transformările lor, respectiv interacţiunea
dintre sistemele fizice în cursul transformării lor. Lucrul mecanic este o formă a
schimbului de energie.
 În fizică, noţiunea de energie s-a format şi s-a precizat o
dată cu elaborarea principiului (legii) conservării energiei,
pornindu-se de la baze empirice (de ex., imposibilitatea
realizǎrii unui perpetuum mobile care „creazǎ veşnic
mişcare”):
Într-un sistem dat, izolat, suma energiilor la sfârşitul unui
proces este egală cu suma energiilor de la începutul
procesului – fiindcă în cadrul lui nu poate avea loc decât
transformarea unor forme de energie în alte forme de energie.
 În Mecanică, principiul conservării energiei stipulează că energia
mecanică totală a unui sistem/corp fizic rămâne neschimbată dacă sistemul este
supus doar la forţe care depind de poziţie sau de configuraţie (forţe
conservative).
În mecanica teoretică, energia totală a unui sistem este numită
hamiltonian (după numele savantului britanic William Rowan Hamilton), notat
cu H. Ecuaţiile de mişcare pot fi scrise în termenii hamiltonianului, chiar şi în
cazul sistemelor foarte complexe, ecuaţiile rezultate fiind denumite ecuaţiile
canonice ale lui Hamilton. O altă funcţie din mecanica teoretică legată de energie
este lagrangianul (după numele teoreticianului francez Joseph Louis Lagrange),
notat cu L. Lagrangianul unui sistem este definit, în fizica nerelativistă, ca

diferenţa dintre energia cinetică a sistemului şi energia potenţială a acestuia.

Lagrangianul este de asemenea folosit pentru deducerea ecuaţiilor de mişcare
(inclusiv pentru câmpuri fizice), fiind mai convenabil în descrierea matematică a
sistemelor neconservative (de pildă, cele în care intervine frecarea).
 În teoria relativitǎţii restrânse, din dependenţa masei de viteză rezultă că
energia cinetică Ec câştigată de un corp atunci când viteza lui variază de la 0 la v
este:
Ec = mc2 – m0c2 =(m – m0)c2
unde m0 este masa de repaus, m este masa de mişcare, c este viteza luminii în vid.
Cantitatea constantă m0c2 este energia de repaus (sau energia stării de repaus) a
particulei, iar E = mc2 reprezintă energia totală a particulei şi este, prin definiţie,
egală cu suma dintre energia cinetică şi energia de repaus.
Relaţia de “echivalenţă” E = mc2 s-a dovedit ca exprimând o strictă
realitate, căci, în diferite transformări la nivel sub-atomic, masa inerţială fie
dispare şi apar radiaţii electromagnetice/fotonice, fie apare pe seama energiei
acestor radiaţii.
Faptul că masa unei particule este “echivalentul” unei anumite cantităţi de
energie arată că particula nu poate fi gândită ca un obiect static, ci ca o entitate
dinamică, deci ca un proces care implică energie, aceasta manifestându-se ca masă.
 Mecanica singură este insuficientă pentru descrierea proceselor în care
intervin şi forţe disipative cu efecte nemecanice, fiind nevoie să se introducă unii
parametri inexistenţi în mecanică: temperatura şi căldura.
Pentru abordarea unor astfel de procese s-a dezvoltat un alt domeniu al
fizicii: Termodinamica, care cercetează transformarea reciprocă a diferitelor
forme de mişcare ale materiei, cu referire specială la mişcarea termică.
Termodinamica studiază din punct de vedere energetic proprietăţile generale ale
sistemelor şi legile care guvernează mişcarea termică, fără a se ţine seama de
natura mişcărilor şi interacţiilor atomo-moleculare. În cadrul termodinamicii se
stabilesc relaţii între mărimi direct observabile, adică între mărimi măsurabile în
experienţe macroscopice, cum ar fi volumul, presiunea, temperatura,
concentraţia soluţiilor, intensitatea câmpului electric şi magnetic etc.
 Se defineşte energia internă (notată cu U) a unui sistem
termodinamic ca fiind suma dintre energiile cinetice ale mişcării termice,
energiile potenţiale determinate de forţele de interacţiune dintre
particule şi energiile potenţiale în câmpurile de forţe exterioare ale
tuturor particulelor din care este format sistemul.
Experimental, se arată că la trecerea sistemului termodinamic
dintr-o stare iniţială de energie internă U1 într-o stare finală de energie
internă U2, indiferent de caracterul reversibil sau ireversibil al
transformării, variaţia ΔU = U2 – U1 a energiei interne nu depinde de
stările intermediare prin care a trecut sistemul, ci doar de stările finală şi
iniţială. Aceasta înseamnă că energia internă este o mărime care
depinde doar de starea sistemului – este o mărime de stare. De
asemenea, energia internă este o mărime aditivă.
 Starea unui sistem termodinamic se poate modifica din cauza schimbului
de lucru mecanic dintre sistem şi mediul înconjurător; totodată, energia internă a
sistemului variază. Sistemul se afla în echilibru termodinamic dacă parametrii lui
nu se mai modifică în timp.
Dacă un sistem termodinamic suferă o transformare adiabatică – în care
modificarea stării de echilibru termodinamic se face numai prin schimb de lucru
mecanic cu exteriorul – de la starea iniţială A la starea finală B, şi dacă L este
lucrul mecanic efectuat asupra sistemului în această transformare, atunci din
principiul conservării energiei rezultă că variaţia de energie internă ΔU = U B – UA
este egală cu lucrul mecanic schimbat: ΔU = L. Dacă transformarea din starea A
în starea B este una oarecare, neadiabatică, experienţa arată că, în funcţie de
proces, lucrul mecanic efectuat asupra sistemului poate fi mai mare sau mai mic
decât ΔU. Aceasta înseamnă că în procesele adiabatice intervine o mărime de
proces, numită căldură, notată cu Q, şi care este dată de diferenţa dintre variaţia
energiei interne şi lucrul L efectuat asupra sistemului: Q = ΔU – L
 Caldura Q depinde nu numai de starile initiale A si
finala B, ci si de tipul transformarii din starea A in starea B.
Fiind o marime de proces, caldura Q este, ca si
lucrul mecanic L, o forma a schimbului de energie, si nu o
forma de energie.
Deosebirea fundamentala dintre L si Q: L poate
determina variatia oricarei forme de energie, dar Q poate
determina numai variatia energiei interne a sistemului.
 Principiul I al termodinamicii – expresie a principului conservării
energiei – afirmă că toate acţiunile pe care le poate efectua un sistem (deplasări
mecanice, producerea de căldură, generare de curenţi electrici etc.), ca şi toate
transformările pe care le poate suferi, reprezintă diferite forme ale variaţiei
energiei sale interne. În cazul sistemelor izolate, energia internă rămâne
constantă, diferitele tipuri de energii atomo-moleculare transformându-se unul
în altul. Energia internă a sistemelor neizolate variază la trecerea dintr-o stare în
alta cu o valoare ∆U egală cu suma algebrică a schimburilor de căldură (Q), de
lucru mecanic (L m), de energie electrică (We), de energie chimică (Wch) etc.: ∆U =
Q + Lm + We + Wch + ... (în această relaţie, oricare din mărimile din membrul
drept este pozitivă atunci când sistemul o “primeşte”, şi este negativă atunci
când o “cedează”).
 Principiul al II-lea al termodinamicii generalizează

constatarea practică a imposibilităţii transformării totale a

căldurii în lucru mecanic, arătând că numai o parte din energia

internă a unui sistem este liberă să fie convertită în forme utile

de travaliu, o altă parte fiind legată în sistem ca energie a

agitaţiei termice a moleculelor. → entropia termodinamicǎ S:

energia legatǎ în sistem este TS, iar partea liberǎ, efectiv

convertibilǎ în travaliu, este U – TS (T = temperatura absolutǎ).

 Ca şi în celelalte domenii ale fizicii, şi în electromagnetism noţiunea de
energie este esenţială, pentru că atât câmpul electric, precum şi cel magnetic, sunt
forme de stocare a energiei unei distribuţii de sarcini electrice, aflate în repaus şi,
respectiv, în mişcare. Energia celor două câmpuri, care se generează reciproc
atunci când sunt variabile, se propagă în spaţiu sub forma undelor
electromagnetice.
Energia radiantă electromagnetică se propagă perfect prin spaţiul vid, fără să
necesite existenţa vreunui mediu material, ceea ce a arătat că este ea însăşi o formă
specifică de existenţă a materiei. Dat fiind faptul că toată biosfera este o “creaţie” a
energiei radiante solare, consideraţiile fizice referitoare la energia undelor
electromagnetice sunt relevante în mod nemijlocit pentru energetica lumii vii.
 Orice corp emite o aşa-numită radiaţie termică prin transformarea energiei
de agitaţie termică în energie electromagnetică, radiaţie a cărei intensitate şi
distribuţie spectrală depinde de temperatură. Pentru a explica unele rezultate
experimentale aparent contradictorii, Max Planck a emis ipoteza – care s-a dovedit
a fi corectă – că oscilatorii electromagnetici microscopici din structura unui corp
emit şi absorb energie în cantităţi discrete, numite cuante de energie. Planck a
exprimat energia ε a unei cuante cu ajutorul frecvenţei ν a radiaţiei
electromagnetice prin relaţia:
ε = hν
unde h este constanta universală ce îi poartă numele. Aplicând ipoteza lui Planck la
explicarea fenomenului fotoelectric, Einstein a formulat la rându-i ipoteza
existenţei fotonilor, particulele care alcătuiesc radiaţia electromagnetică (deci şi
lumina). Prin urmare, radiaţia electromagnetică are simultan un caracter
ondulatoriu şi unul corpuscular.
 Fotonul (“particula de lumină”) nu are masă de repaus, are masă de
mişcare mf, are viteza c şi, din aplicarea formulelor precedente corespunzătoare,
are energia Ef şi impulsul pf date de expresiile (unde λf este lungimea de undă
asociată fotonului):
Ef = mfc2 = hν = hc/λ = cpf
pf = Ef/c = hν/c = h/λf
Louis de Broglie a extins dualismul undă-corpuscul la toţi corpusculii
materiali, afirmând că orice particulă aflată în mişcare (electron, proton, atom etc.)
are şi o comportare ondulatorie. El a a stabilit, prin analogie cu cazul fotonului, că
relaţia dintre lungimea de undă λ asociată particulei (numită lungime de undă de
Broglie) şi impulsul p al particulei este: p = h/λ.
 Descoperirea cuantelor de energie şi dualismul undă corpuscul, împreună
cu teoria structurii atomice au reprezentat impulsul iniţial pentru edificarea
mecanicii cuantice, care reflectă şi descrie tipul special de mişcare al sistemelor
microfizice (sistemele cuantice), acolo unde valoarea constantei lui Planck devine
semnificativă. Mecanica cuantică stipulează că un astfel de sistem sau ansamblu de
sisteme fizice este descris de o funcţie de undă complexă al cărui modul la pătrat
stabileşte probabilitatea de localizare spaţială a sistemului.
Ecuaţia de mişcare a unui sistem cuantic este ecuaţia lui Schrödinger, care
poate avea două forme: temporală şi atemporală. În ecuaţia lui Schrödinger
intervin funcţia de undă a sistemului, energia acestuia şi un operator matematic
numit hamiltonian. Operatorul hamiltonian descrie starea totală de energie a
sistemului. La fel ca în legea forţei din mecanica newtoniană, şi aici forma
operatorului hamiltonian trebuie presupusă sau stabilită independent, deoarece
depinde de proprietăţile intrinseci ale sistemului.
 Rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger pentru un anumit sistem cuantic
permite caracterizarea energetică a respectivului sistem. În cazul oscilatorului
cuantic armonic, se ajunge la rezultatul că energia E este dată de relaţia: E = hν(n +
1/2), unde n = 0,1,2,3 … Din această formulă reiese, în primul rând, că energia
oscilatorului este cuantificată, ea nu poate avea decât valori discrete (de 1/2, 3/2, 5/2
etc. din valoarea produsului dintre constanta lui Planck şi frecvenţa de oscilaţie);
aceasta este o trăsătură a multor sisteme cuantice, inclusiv a celor atomice şi
moleculare. În al doilea rând, se constată că cea mai mică energie accesibilă nu este
zero, ci hν/2, numită “energia de punct zero” (“zero-point energy”). Unii cercetători
presupun că “zero-point energy”, care apare şi în cazul altor sisteme cuantice,
reprezintă energia vidului. În al treilea rând, nivelurile energetice, corespunzătoare
valorilor lui n, sunt egal distanţate – spre deosebire, de pildă, de nivelurile
energetice ale electronilor din atom.
 Unul din rezultatele importante ale mecanicii cuantice îl reprezintă relaţiile
de incertitudine stabilite de Heisenberg. Una din aceste relaţii relevă o legătură
specială între energie şi timp, mai precis între incertitudinea ΔE asupra energiei şi
incertitudinea Δt asupra timpului, atunci când are loc un proces fizic:
ΔE·Δt ≥ h/2
Din cauza valorii foarte mici a constantei lui Planck, relaţia de incertitudine dintre
energie şi timp devine operantă doar la nivel microfizic.
O altă legătură între energie şi timp este exprimată de o teoremă a lui
Emmy Noether, conform căreia conservarea energiei este consecinţa matematică a
simetriei de translaţie a timpului, adică a faptului că toate legile fizicii sunt
invariante la translaţia timpului (nu se modifică pe măsură ce timpul trece).
 Pe scurt, caracteristicile generale energiei ar fi următoarele:
– este nemijlocit legată de mişcare;
– este mărime de stare a unui sistem;
– depinde de natura sistemului;
– se prezintă sub forme particulare;
– exprimă capacitatea sistemului de a modifica starea altor sisteme cu care
interacţionează;
– respectă o lege de conservare;
– este perceptibilă prin efecte directe sau indirecte;
– în unele sisteme microfizice, este cuantificată;
– este legată de masa inerţială şi de timp.
 Entropia termodinamică S
S este o mărime de stare aditivă reprezentând o “măsură” a cât de
aproape de echilibrul termodinamic este un sistem.

Q
dS 
T
J
[S]SI  (joule pe kelvin)
K

Termenul de “entropie” a fost introdus de R. Clausius in anul 1865, din rădăcinile

greceşti en = în şi tropé = schimbare, transformare.
 Spre deosebire de energie, entropia termodinamică S nu se
conservă, ci, prin orice proces care se produce într-un sistem
izolat, ea creşte: dS > 0, rămânând constantă la valoarea maximă
atunci când sistemul a ajuns în starea de echilibru, când în
interiorul lui nu se mai produce nici o transformare. La nivel
molecular, creşterea entropiei exprimă dezorganizarea
progresivă a sistemelor izolate, odată cu care energia lor liberă
scade, devenind minimă în starea de echilibru. Un sistem ajuns în
starea de echilibru nu mai poate efectua nici un travaliu,
efectuarea oricărei acţiuni realizându-se numai de către sistemele
ce evoluează către echilibru.
 Variaţia entropiei unui sistem neizolat este rezultanta a doi
termeni: o creştere a entropiei determinată de procesele ce au loc în
interiorul sistemului (diS > 0) şi un flux de entropie legat de
schimburile de căldură cu exteriorul: deS > 0 sau deS < 0. Deoarece
schimburile de căldură ale oricărui sistem pot fi în ambele sensuri,
acest termen poate să fie atât pozitiv, atunci când sistemul primeşte
căldură din exterior, cât şi negativ, atunci când el degajă căldură.
Primirea de căldură determină intensificarea agitaţiei termice din
sistem, deci accentuarea dezordinii moleculelor sale, ceea ce se exprimă
prin creşterea entropiei. Un sistem care elimină în exterior căldură îşi
scade entropia. Datorită termenului de schimburi ce exteriorul, deS,
variaţia globală a entropiei unui sistem neizolat, adică suma celor doi
termeni discutaţi anterior poate să fie şi negativă, ceea ce însemnă că
entropia (“dezordinea”) sistemelor neizolate poate şi să se diminueze,
în timp ce în sistemele izolate ea creşte întotdeauna.
 Afirmaţia că “orice proces determină creşterea entropiei
sistemului în care se produce” este valabilă numai pentru
sisteme izolate căci, chiar în sisteme fizice simple (simple în
raport cu, să zicem, organismele biologice) care au schimburi
energetice cu exteriorul, entropia poate şi să scadă. De
exemplu, apa lichidă, plasată într-un mediu cu temperatura
mai mică de 0 0C, se solidifică, trecând în stare cristalină. În
această stare entropia este mai scăzută, pentru că
posibilităţile de dispunere reciprocă a moleculelor sunt cu
mult mai reduse decât în starea lichidă. Poate fi, deci,
acceptată ideea că sistemele care degajă în exterior căldură
pot trece în stări mai ordonate, cu o dispunere spaţială a
moleculelor mai restrictivă.
 Sistemele vii nu se afla la echilibru termodinamic.
Ele sunt sisteme deschise care realizeaza permanent travaliu
impotriva “caderii in echilibru” (moartea biologica). Sistemele
vii pastreaza anumite grade de organizare/ordine ce indica
faptul ca entropia lor interna (gradul de dezordine) nu creste
in timp.
Sistemele vii isi diminueaza entropia consumand
hrana cu entropie mai scazuta (grad relativinalt de organizare)
si degradand-o la substante cu entropie mai crescuta (grad
relativ mic de organizare). De asemenea, sistemele vii isi scad
entropia prin eliberarea de caldura.
Sistemele biologice sunt sisteme dinamice neliniare
(relatiile dintre “intrari” si “iesiri” nu sunt liniare si evloueaza
in timp). In general, sistemele de acest tip care sunt capabile
sa transforme energia aleatorie in coerenta isi scad entropia.
 Entropia statistică SB

Noţiunea a fost introdusă de L. Boltzmann în anul 1870 şi

e definită prin formula:
S B  k  ln 

unde k este constanta lui Boltzmann, iar Ω este numărul de

microstări diferite compatibile cu o microstare a unui sistem.
Ω este întotdeauna finit, deşi poate să fie foarte mare.
Ω este denumit probabilitate termodinamică.
 Probabilitatea termodinamica Ω este un indicator al dezordinii unui

sistem; sistemele ordonate tind sa aiba foarte putine posibilitati de

configuratie, iar sistemele dezordonate au foarte multe astfel de posibilitati.

Exemplu:
 Informatia – fundament al existentei
Aristotel – patru cauze ale “lucrurilor”:

– Cauza materiala → materie/substanta fizico-chimica

– Cauza eficienta/motrice → energie

– Cauza formala
informatie
– Cauza finala(scop)
Triada ontologica/metodologica:
substanta – energie - informatie

Informatia: “masura” a ordinii/organizarii

 John A. Wheeler (1989) : “It from bit”:
bit”
Fiecare “ceva” (it) – fiecare particulă, fiecare câmp de
forţă, chiar continuum-ul spaţio-temporal – îşi derivă funcţia,
semnificaţia, însăşi existenţa, din biţi. Natura ni se prezintă
cuantizată pentru că informaţia este cuantizată.

“Wheeler eye”
“It from bit”
sau
“Bit from it”
?
 Adrian Restian (1989) – “Unitatea lumii şi integrarea ştiinţelor sau
Integronica”

Fiind expresia neuniformităţii distribuţiei substanţei şi energiei în

spaţiu şi timp, informaţia nu poate fi despărţită de substanţa şi energia
care o generează şi o transportă. Dar, cu toate acestea, informaţia nu
poate fi totuşi confundată cu ele, deoarece, fiind partea cea mai
comunicabilă a realităţii, poate trece foarte uşor de pe o substanţă [formă
de energie] pe alta, ceea ce face ca substanţe diferite [forme de energie
diferite] să poată aduce aceeaşi informaţie şi substanţe [forme de
energie] asemănătoare să poată aduce informaţii diferite. Deşi este
indisolubil legată de substanţa şi energia care o generează şi o
transportă, informaţia reprezintă un alt aspect al materiei, care are alte
legi de transformare şi de conservare.
 Pentru a putea ajunge de la sursă la
destinatar, informaţia trebuie să treacă de multe
ori de pe un substrat pe altul. Substratul care
transportă informaţia de la sursă la destinatar se
numeşte semnal. Semnalul, format de obicei din
cantitaţi foarte mici de substanţă şi energie, nu se
reprezintă pe sine, ci starea sursei care l-a emis.
 Datorită diferitelor sale aspecte, informaţia face
posibilă apariţia unor legături particulare între
elementele sistemului. Spre deosebire de legăturile
substanţiale şi energetice, legăturile informaţionale nu
determină, ci doar declanşează anumite modificări în
starea destinatarului. → pe lângă cauzalitatea
substanţială şi energetică, există cauzalitatea
informaţională.
 Mulţumită faptului că se transmit mult mai
uşor, în cadrul unui sistem se pot realiza mult mai
multe legături informaţionale decât legături
substanţiale şi energetice. Putând trece de pe un
substrat pe altul, informaţia poate lega sisteme cu
structuri foarte diferite, iar datorită faptului că
necesită cantităţi foarte mici de substanţă şi de
energie, ea măreşte randamentul sistemului care
îşi va folosi energia de care dispune la momentul
oportun.
 Aspectul informaţional este relativ independent de
aspectul substanţial-energetic. Acest lucru poate fi
demonstrat şi de faptul că, pentru a stabili legătura
informaţională dintre sursa şi receptor, nu este necesară o
anumită substanţă şi energie, ci este suficientă modularea
într-un fel sau altul a diferitelor substanţe şi energii, care
se aleg în funcţie de particularităţile sistemului prin care
trebuie transmisă informaţia respectivă, deoarece printr-un
sistem nu se poate transmite orice fel de subtanţă sau
energie.
 Entropia informaţională (Shanonn)

Informaţia dobândită despre un eveniment înlătură caracterul lui

nedeterminat faţă de observator. Gradul nedeterminării se
caracterizează prin noţiunea de probabilitate. Probabilitatea poate
fi înţeleasă ca „măsura” posibilităţii de a avea loc un eveniment,
eveniment ce se poate produce în unele cazuri şi nu se poate
produce în altele.
Probabilitatea poate primi valori între 0 şi 1. Dacă evenimentul
nu se poate produce niciodată, probabilitatea este cu 0, dacă
evenimentul se produce întotdeauna – probabilitatea este egală cu
1. Cu cât probabilitatea evenimentului este mai mare, cu atât mai
mare este încrederea că acest eveniment va avea loc şi cu atât mai
puţină informaţie conţine comunicarea că acest eveniment a avut
loc. Când probabilitatea evenimentului este mică, comunicarea
despre faptul că acest eveniment a avut loc este foarte informativă,
adică conţine un volum mare de informaţie.
 Volumul de informaţie depinde de gradul de nedeterminare, care
se caracterizează la rândul său prin probabilitate. Această dependenţă
a fost exprimată de C. Shannon astfel: dacă „obiectul” se poate afla în
una din “n” stări numerotate cu cifrele 1, 2, 3, . . . n şi aceste stări pot
avea loc cu probabilităţile P1, P2, P3, . . . Pn respectiv, entropia
informaţională (H) ce caracterizează starea în care se află „obiectul”
este egală cu:
H = - (P1log2P1 + P2log2 P2 + ... +Pnlog2Pn)
Când „obiectul” se poate afla în una din “n” stări şi fiecare din
această stare poate avea loc cu aceiaşi probabilitate 1/n (Hartley),
atunci formula devine:
I = - n((1/n)log2(1/n) = - log2(1/n) = log2n
Dacă „obiectul” se poate afla în una din două stări egal probabile,
atunci cantitatea de informaţie din comunicarea ce determină starea
obiectului este egală cu 1:
I = log22 = 1 → bit-ul
 Bitul este unitatea de măsură a informaţiei şi reprezintă cantitatea
de informaţie cu ajutorul căreia se evidenţiază una din două stări egal
probabile ale „obiectului”. De ex., la rotirea unei monede, unde sunt
posibile două evenimente egale ca probabilitate, I este mai mic decât
în cazul rostogolirii unui zar, unde există 6 posibile evenimente de
egală probabilitate.
În cazul a 8 stări, I= lg28 = 3 biţi, în cazul a 16 stări I= lg216 = 4 biţi,
în cazul a 256 stări I= lg2256 = 8 biţi = 1 bait (bait – provine de la
cuvântul engl. byte).
 În teoria informației, entropia informațională Shannon H măsoară
incertitudinea asociată cu o variabilă aleatoare. Această măsură indică
și cantitatea de informație conținută într-un mesaj, exprimată de obicei
în biți sau în biți pe simbol. Când este exprimată în biți, ea reprezintă
lungimea minimă pe care trebuie să o aibă un mesaj pentru a comunica
informația.
H mai reprezintă și o limită absolută a celei mai bune compresii
fără pierderi aplicabilă unor date comunicate: tratând un mesaj ca pe o
serie de simboluri, cea mai scurtă reprezentare posibilă a mesajului are
lungimea egală cu entropia Shannon în biți pe simbol înmulțită cu
numărul de simboluri din mesajul original.
O aruncare a monezii are entropia de un bit. Dar, dacă moneda nu
este echilibrată, atunci incertitudinea este mai mică (se știe că există o
probabilitate mai mare ca ea să cadă cu o anume parte a ei în sus), și
astfel entropia Shannon este mai mică. Un șir lung de caractere repeta-
te au entropia H = 0, deoarece fiecare caracter este previzibil.
 Informatia si negentropia – L. Brillouin

Fie un sistem care, initial, poate prezenta P 0 diferite stari, toate avand
probabilitati egale a priori. Prin achizitia de informatie, numarul de stari se
reduce la P1 (P1 < P0). Masura acestei informatii se considera a fi proportionala
cu logaritmul raportului P0/P1. P
I 0  K ln( 0 )  ln 1  0
P0
P0
I1  K ln( )0
P1
Daca K = k = constanta lui Boltzmann:
P
I1  k ln( 0 )  k ln P0  k ln P1
P1
Pe de alta parte, entropiile SB sunt:
S B 0  k ln P0 si S B1  k ln P1

Rezulta: S B1  S B 0  I1 Informatia corespunde unui termen negativ in entropia

finala. Informatia = negentropie. “Informatia poate fi transformata in negentropie

si invers”.
 Quantum-entropic logic theory [QELT] (Th. Van Hooven, S. Nesterov)
QELT studiază legile generale ale achiziţiei şi procesării
informaţiei în sisteme prin aplicarea legilor mecanicii cuantice, foloseşte
modele matematice pentru canalele informaţionale în vederea cercetării
potentialităţilor sistemelor şi dezvoltă principii ale utilizării lor raţionale.
Postulatele QELT:
QELT
1.Informaţia este o categorie materială, precum energia şi masa unui sistem.
2.Deoarece informaţia este materială, ea se supune unei legi de conservare.
Informaţia nu poate dispărea fără urme, şi nici nu apare de nicăieri. Într-un
sistem închis (care nu schimbă masă, energie şi informaţie cu exteriorul),
informaţia rămâne constantă. Informaţia, ca şi energia, este descrisă de
ecuaţii cuantice. De asemenea, există un câmp fizic al informaţiei, iar
particulele fizice sunt capabile să transporte informaţii.
 Concluziile QELT:
QELT

1.Orice obiect material de natură biologică sau nebiologică îşi creşte

nivelul de organizare structurală atunci când absoarbe informaţie din
mediul exterior, adică devine mai complex şi mai stabil.
2.Orice obiect material de natură biologică sau nebiologică îşi diminuează
nivelul de organizare structurală atunci când pierde informaţie, devenind
astfel mai puţin stabil şi mai dezorganizat. Pentru un obiect biologic,
pierderea de organizare structurală (de informaţie) duce la înrăutăţirea
comportamentului adaptativ, la dezvoltarea de boli şi, în final, la moarte.
3. Există întotdeauna un zgomot informaţional în jurul oricărui obiect ce
se degradează/destructurează prin pierderea de informaţie. Cu cât
este mai intensă destructurarea, cu atât mai acut este cursul
îmbolnăvirii la un obiect biologic si cu atât mai ridicat este nivelul
zgomotului informaţional din jurul acelui obiect. De aceea, dacă se
măsoară nivelul zgomotului informaţional din jurul unui obiect
biologic, se poate aprecia viteza/rata de destructurare din acel obiect.
Dacă se înregistrează/determină/analizează caracteristicile în
frecvenţă ale zgomotului de fond (spectrele lui), se poate afla care
ţesuturi din organism s-au deteriorat/modificat mai mult decât altele,
deoarece fiecare ţesut dintr-un organism viu are propriul spectru
radiativ, diferit de altele.
 Bazele biofizice ale analizei diagnostice NLS

1.Sistemele vii sunt sisteme neliniare negentropice în care fenomenele

electromagnetice au un rol important în producerea, transmiterea şi prelucrarea
informaţiei.
2.Fiecare celulă/ţesut/organ dintr-un organism poate fi privită ca un emiţător-
receptor de semnale electromagnetice complex modulate.
3.Fiecare componentă de frecvenţa înaltă este modulata de o componenta cu
frecvenţa mai mică. De aceea, în analiza NLS este receptat şi analizat zgomotul
informaţional electromagnetic în gama de frecvenţe foarte joase: 1,8 – 8,2 Hz în 9
valori standard. Fiecare ţesut biologic este reprezentat în acesta gamă de
frecvenţe, dar, la o valoare anume din gama respectivă, amplitudinea semnalului,
tipică pentru un anumit ţesut, depăşeşte toate celelalte componente frecvenţiale.
Frecvenţa respectivă este proprie pentru acel ţesut → frecvenţa de biorezonanţă.
 Natural frequencies of the tissues within the following standard frequency band
(in Hz):

- 1.8 skeletal system;

- 2.6 coarse connective tissue, joints, and cardiac valves;
- 2.6 - 3.4 loose connective tissue, striated muscular, and cardiac muscle;
- 3.4 unstriated muscular tissue.
- 4.2 tessellated epithelium of the digestive tract;
- 4.9 stratifies squamous and columnar epithelia. Parenchymatous liver tissue
and tissue of the biliary tract;
- 4.9 - 5.8 kidney tissue epithelium and reproductive organs;
- 5.8 lymphoid ring of the pharynx, upper section of the respirato-ry tract,
lymphatic system, spleen, ovaries, and prostrate;
- 6.6 peripheral nervous system, bronchus epithelium, adrenals, and thyroid;
- 7.4 central sections of sensory analysers except the optic ones,and
sub cortical structures of the brain, pons cerebelli; cerebellum,limbic
system and lungs parenchyma;
- 8.2 retina, optic nerve, cerebral cortex
4. Purtatorii interactiunilor informationale in structurile vii sunt
campurile de torsiune. In organismul uman, sursele majore de
generare a campurilor torsionare (care acompaniaza campurile
bioelectromagnetice) sunt creierul, inima si ficatul. Intre aceste surse
se stabilesc zone de interferenta si intensificare a campurilor de
torsiune. → matricea torsionara/bioelectromagnetica

Pentru obiectivarea zonelor/punctelor de

interferenta torsionara se utilizeaza
frecvente in gama GHz. Precizia analizei
creste cu marirea frecventei generatorului
de frecvente inalte, permitand si
investigarea de structuri microscopice.
5. Cu cat organizarea structurala a tesutului este mai inalta, cu atat mai mare
este frecventa de biorezonanta (pentru tesutul osos – 1,8 Hz, pentru
cortexul cerebral – 8,2 Hz).
6. Conform teoriei campurilor de torsiune (care insotesc campurile
electromagnetice “obisnuite”) si QELT, semnalul de intrare intr-un sistem
(adica, relativ la receptarea/achizitia de informatie) este corelat cu efectul
polului magnetic S; semnalul de iesire (relativ la pierderea de informatie)
este conectat cu efectul polului magnetic N.
7. Daca sistemul biologic este in stare normala/echilibrata, nivelul
zgomotului in sistem este aproape nul, pentru ca in acest caz semnalele
de intrare si de iesire sunt relativ similare.
8. Daca sistemul se afla intr-o stare de destructurare/degradare, apare o
diferenta intre semnalele de intrare si de iesire (disocierea semnalelor).
Cu cat disocierea este mai mare, cu atat este mai inalt nivelul zgomotului
informational din vecinatatea sistemului, si cu atat mai mari sunt viteza lui
de degradare/destructurare si extinderea degradarii/destructurarii.
9. Viteza si extinderea degaradarii/dezorganizarii se pot aprecia din datele
furnizate de analiza spectrala a zgomotului informational de fond → care
tesuturi sunt afectate mai rapid si mai extensiv. Parametrul “Entropie
(Entropy)” din analiza NLS exprima (prin indici de la 0 la 7) tendinta
ipotetica a unei stari de dezordine de a atinge maximum de omogenitate
10. Metoda de orientare diagnostica prin analiza NLS are ca “obiect” concret
de explorare creierul, dat fiind rolul primordial al acestuia in functionarea
informationala a organismului.
11. Prin inflentarea emisferei cerebrale stangi cu un inductor magnetic N la
frecventa de biorezonanta a acestei emisfere, se supreseaza dominanta
ei. In acelasi timp, se activeaza cu un inductor magnetic S emisfera
dreapta la frecventa respectiva de rezonanta. De asemenea, se
activeaza rezonant, folosind inductorul S, ariile specifice din emisfera
dreapta conectate cu organele interne si cu caile reglatorii ale acestora.
Semnalele detectate ca urmare a acestor activari sunt prelucrate
computerizate cu programe speciale.
12. Orice sistem biologic poate fi considerat ca un sistem cibernetic/”cutie
neagra” care functioneaza daca sunt prezente semnale de intrare si de iesire.
Semnalul de iesire reprezinta raspunsul sistemului la sistemele de integrare
(biofeedback). Intr-un sistem echilibrat, semnalul de intrare coincide aproape
complet cu semnalul de iesire → nu exista zgomot informational in sistem.

Polul magnetic Sud Polul magnetic Nord

Semnal de intrare Sistem biologic Semnal de iesire

Stabilizator/stimulator (“cutie neagra”) Destabilizator/inhibitor

Yang Yin
Exterior → Interior Interior → Exterior

In practica, exista o anumita uzura a sistemului, semnalata de diferenta dintre

semnalul de intrare si de iesire.
 Tesut
sanatos

Tesut
malign
 Bioenergetica. Bioenergia

1826: Jean-Louis-Maurice Laurent – „Mémoirs explicatifs des tableaux

synoptiques d’anatomie physiologique”: bionergie – ştiinţa care are ca obiect
de studiu „les actions des corps vivants”.

1911: Jules Lefevre – „Chaleur animale et bioénergétique”.

1956: A. Szent-Györgyi a publicat un articol în revista SCIENCE

intitulat “Bioenergetics”, iar în anul următor a publicat o carte cu acelaşi
titlu. „În aceastǎ carte este susţinutǎ ideea cǎ interacţiuni multiple pot avea loc
fǎrǎ contact direct, fie prin benzi de energie, fie prin câmpul electromagnetic,
care, astfel apare împreunǎ cu apa şi structurile sale ca matrice a reacţiilor
biologice”.
 ~ 1956 – Psihoterapeutul american Alexander Lowen utilizeazǎ propriul concept

de bioenergie ca stând la baza unei metode psiho-terapeutice botezată “analiză

bioenergetică” (bioenergetic analysis), metodă ce porneşte de la principiul că “procesul

energetic din organism” influenţează atât spiritul, cât şi corpul. “Noi lucrăm – spune

Lowen – cu ipoteza că există, în corpul uman, o singură energie fundamentală care se

manifestă atât în fenomenele psihice cât şi în mişcarea somatică. Numim această energie,

simplu, ‘bioenergie’. Procesele psihice ca şi procesele somatice sunt determinate de

funcţionarea acestei bioenergii. Toate procesele vieţii pot fi reduse la manifestări ale

acestei bioenergii”.
 În paralel cu bioenergetica “statuată ştiinţific", termenilor de “bioenergie” şi
“bioenergetică” li s-au dat şi li se dau semnificaţii bazate pe concepţii
vitaliste/neovitaliste. În esenţă, astfel de concepţii (dintre care unele încearcă să
transpună în limbaj modern noţiuni şi idei din diferite doctrine filozofice şi medicale
vechi/tradiţionale) postulează existenţa unei/unor forme de energie specifice lumii vii,
pentru care sunt folosite o multitudine de denumiri – mai vechi sau mai noi, mai mult
sau mai puţin sinonime –, printre care şi cea de “bioenergie”. Spre deosebire de
bioenergetica “oficială”, unde termenul de “bioenergie” ca atare nu este folosit, acelaşi
termen este folosit din plin, considerându-se reală existenţa unei “bioenergii” ce nu ar fi
subsumată fenomenologiilor fizico-chimice îndeobşte recunoscute în ştiinţă.
 Începând din anii 1970, cercetători din fostele URSS şi
Cehoslovacia au folosit (din motive de natură politico-
ideologică) termenul de ”bioenergetică” pentru a desemna
ansamblul a ceea ce parapsihologii occidentali denumeau
fenomene psihokinetice.
Termenul de “bioenergie” mai este utilizat pentru a
denumi energia produsă prin tehnologiile de prelucrare a
biomasei.
 Se pot distinge două concepţii generale privind semnificaţiile
bioenergiei şi bioenergeticii:
1) – concepţia chimico-fizicalistă, care consideră că nu există o formă
aparte de energie specifică viului, iar bioenergetica trebuie să
studieze mecanismele şi legităţile transformărilor suferite, în
organismele vii şi în biosferă, de formele de energie cunoscute şi
atestate prin paradigmele ştiinţifice. Acest tip de bioenergetică
poate fi denumit bioenergetică bioenergetică de tip convenţional
(BEC);
2) – concepţia vitalistă (cu diverse variante), care se fundamentează

pe paradigma că bioenergia/bioenergiile există ca atare, fiind

principial diferită/diferite de alte feluri de energie studiate de
fizică şi chimie. În mod corespunzător, am avea deci o
bioenergetică neconvenţională (BENC). De fapt, ar fi vorba de
mai multe bioenergetici neconvenţionale, ţinând seama de
diferitele doctrine vitaliste.
 Bioenergetica convenţonală

BEC consideră sistemele biologice ca sisteme chimico-fizice complexe şi înalt

organizate, în care captarea, stocarea, conversia şi utilizarea energiei se efectuează
conform principiilor recunoscute de ştiinţa actuală. Astfel, se afirmă că “nu există
experimente care să sugereze alte principii active în sistemele vii în afara
binecunoscutelor legi fundamentale ale fizicii: mecanica cuantică a atomilor şi
moleculelor şi legile de conservare” (F. Dörr, 1983). Într-un mod încă mai restrictiv,
bioenergetica este definită (D.G. Nicholls & S.J. Fergusson, 1993) şi ca studiul “foarte
specializat al soluţiei unei singure probleme: mecanismul prin care energia disponibilizată
prin oxidarea substraturilor, sau prin absorbţia luminii, poate fi cuplată cu reacţii precum
sinteza ATP din ADP şi Pi sau acumularea ionilor printr-o membrană”. Într-un mod mai
„neutru” (V.P. Skulachev, 2013): „Bioenergetica este suma proceselor din sistemele vii
de transformare a energiilor furnizate de surse externe în lucru biologic util”. Ideea de
bază este că aspectele bio-energetice ale formării, dezvoltării şi structurilor biologice
pot fi înţelese complet în cadrul fizicii şi chimiei actuale.
 Legile BEC (Skulachev, 2013)

1. Sistemele vii evită utilizarea directă a energiei din sursele externe atunci când
realizează lucru util biologic. Mai întâi, ele transformă această energie într-o formă
convertibilă (ATP, ∆μH+, sau ∆μNa+) şi apoi o utilizează în diferite procese consumatoare de
energie.

Surse de energie → ATP, diferenţă de potenţial electrochimic al ionilor de hidrogen sau

diferenţă de potenţial electrochimic al ionilor de sodiu → lucru util biologic

Sistemele biologice preferă banii, nu barter-ul.

2. Fiecare celulă vie are cel puţin două forme de energie interconvertibilă: ATP şi
∆μH+ sau ∆μNa+.

Celula vie are în portofel atât cash cât şi o carte de credit.

3. O celulă vie îşi poate satisface toate nevoile de energie dacă poate obţine din
sursele externe de energie cel puţin una din cele trei forme de energie interconvertibilă.

Pentru celula vie este indiferent dacă plăteşte cash sau cu o carte de credit.
 Unii dintre susţinătorii teoriilor vitaliste reproşează BEC că este

reducţionistă. Dar, până la un punct, reducţionismul fizico-chimic şi-a dovedit din

plin eficienţa, căci o multitudine din procesele energetice ce se petrec în lumea vie

au putut fi astfel descifrate. Oricine poate specula, cu mai multă sau mai puţină

îndreptăţire, că viaţa nu se reduce la un “joc” complicat al atomilor şi

moleculelor, sau că ea este mai mult decât “un curent foarte slab de electroni”

(cum spunea A. Szent Györgyi), dar aceşti atomi, molecule şi electroni alcătuiesc

baza materială a vieţii şi, ca atare, modul lor de “funcţionare” trebuie cunoscut,

dacă dorim să înţelegem viul sub multiplele lui aspecte.

 Raportul dintre BEC şi BENC ar trebui gândit ca unul de complementaritate, iar

constituirea unei veritabile Bioenergetici atotcuprinzătoare ar fi rezultatul emergent şi

sinergic al îmbinării elementelor/rezultatelor valabile conţinute în cele două modalităţi de

abordare a fenomenologiei biologice.

De altfel, demersul având la bază concepţia chimico-fizicalistă este departe de a-şi fi

epuizat posibilităţile. Pe lângă preocupările devenite clasice, există abordări ale

fenomenelor energetice din lumea vie şi din alte perspective, cum ar fi: teoria vibraţiilor

coerente în structurile biologice, ipotezele privind rolul solitonilor în transportul energiei,

ipoteza bioplasmei, studiul proprietăţilor semiconductoare şi supraconductoare ale

formaţiunilor bio-organice, cercetarea radiaţiilor biofotonice, energia vidului etc.

 Teoria lui H. Fröhlich privind vibraţiile electrice coerente în sistemele vii

Unele din cele mai interesante proprietăţi descrise de fizica materialelor

pot fi explicate în termenii comportamentului colectiv (cooperativ) al
atomilor şi moleculelor, asociat de obicei cu un anume tip de ordine la
distanţă, ce apare cel mai frecvent într-un pattern spaţial definit. Un tip de
ordine la distanţă este cel întâlnit în superfluiditate şi în
supraconductibilitate, şi este strâns legat de conceptul de coerenţă:
corelaţia de fază la distanţă. Superfluidele şi supraconductorii suferă, la
temperaturi foarte joase, tranziţii de fază care le conferă, respectiv,
vâscozitate zero şi conductibilitate electrică zero. Cel mai simpul model
care să descrie acest tip de tranziţie este aşa-numita “condensare Bose-
Einstein” a unui gaz cuantic de bosoni (particule cu spin întreg), în care –
pe măsura scăderii temperaturii – din ce în ce mai multe particule trec
(“condensează”) într-o aceeaşi stare cuantică.
 Herbert Fröhlich a reuşit să arate că, în condiţii adecvate, care

se întâlnesc în structurile vii, un fenomen similar condensării Bose-

Einstein se poate produce în substanţe ce posedă moduri

longitudinale de vibraţii electrice. Dacă se furnizează energie

acestor moduri vibratorii, se atinge o stare staţionară în care

conţinutul energetic al modurilor de vibraţie electrică este mai mare

decât la echilibrul termic. Acest exces energetic este “canalizat”

într-un singur mod de vibraţie – ca în condensarea Bose-Einstein –

cu condiţia ca furnizarea de energie să depăşească o valoare

critică. În aceste circumstanţe, o furnizare randomizată de energie

cu o anumită rată nu mai este complet termalizată, ci este utilizată

parţial pentru menţinerea în sistem a unor unde electromagnetice

coerente, prin corelaţii de fază la distanţă.

 Fröhlich porneşte de la constatările privind proprietăţile
dielectrice deosebite ale unor componenţi structurali importanţi din
sistemele vii. Astfel, membrana celulară este un strat puternic
polarizat (de un câmp electric foarte intens de ordinul a 10 7 V/m), a
cărui vibraţie generează oscilaţii electromagnetice coerente. De
asemenea, macromoleculele biologice au proprietăţi intens dipolare
(în special din cauza legăturilor de hidrogen), conformaţiile de tip alfa-
helix prezentând oscilaţii dipolare colective în acelaşi domeniu de
frecvenţe. Alte surse de oscilaţii dipolare coerente din gama
respectivă de frecvenţe sunt constituite de electronii nelocalizaţi din
unele regiuni ale celulei vii.
 Oscilatii electromagnetice coerente:

• Lanturi proteice: 1012 – 1013 Hz

• ADN: ~ 109 Hz

• Membrane biologice: 1011 – 1012 Hz

 Dacă anumite condiţii sunt satisfăcute, furnizarea de energie (metabolică sau de
alt gen) la o rată P conduce la excitarea coerentă a unui singur mod de vibraţie, în
cazul în care P depăşeşte o valoare de prag P0. Această excitaţie poate avea
consecinţe biologice notabile. Dacă, în particular, efectul biologic constă dintr-un
număr de evenimente înlănţuite, dintre care numai unul particular este stimulat de
excitarea coerentă, în vreme ce celelalte sunt independente de excitare, atunci rata R a
efectului depinde de P după relaţia :
R = [a(P – P0)n]/[1 + b(P – P0)n]
unde a, b şi n > 1 sunt constante pozitive. Dacă PM este contribuţia metabolică la P, iar
Pm este o contribuţie suplimentară externă sau internă (deci P = PM + Pm), şi
presupunem că sistemul biologic este pregătit pentru evenimentul particular prin
furnizarea de energie la o rată Pm = P0 – p (doar cu puţin sub valoarea critică P0), atunci
o rată mică Pm > p va declanşa evenimentul. Trebuie subliniat în acest context că
energia necesară pentru răspunsul biologic la un impact extern foarte mic este
întotdeauna disponibilă pentru sistemul biologic; impactul extern nu face decât să
declanşeze evenimentul.
 Bioenergetica neconvenţională

Teoria şi practicile „magnetismului animal” ale lui Mesmer reprezintă un fel de arhetip pentru

multe din bioenergeticile neconvenţionale occidentale (pe care, pe unele dintre ele, s-au altoit

elemente din doctrine extrem-orientale). Tezele principale ale lui Mesmer:

– un “fluid” subtil inefabil, umple universul, penetrând toate corpurile şi acţionând în mod

specific, prin curenţi fluidici ce intră/ies în/din anumite zone/puncte, în organismele vii;

– fluidul respectiv relaţionează fiinţa umană cu mediul înconjurător (inclusiv cu cel cosmic,

precum şi cu alţi oameni)

– maladia rezultă dintr-o repartiţie dezechilibrată a acestui fluid în corpul uman, vindecarea

constând în restaurarea echilibrului şi armoniei circulaţiei fluidului în organism;

– prin tehnici anume, acest fluid poate fi canalizat, stocat şi transmis la distanţă în vederea unor

acţiuni terapeutice.
 Dacă înlocuim termenul de “fluid” – sau de “virtute magnetică” ori altele
asemenea din vocabularul lui Mesmer – cu cele moderne (şi aparent mai
“ştiinţifice”) de “energie subtilă” ori “bioenergie” (sau echivalenţi), vom
observa că tezele lui Mesmer nu sunt diferite decât în detalii şi nuanţe de cele
ale bioenergeticienilor neconvenţionali de azi.
 Dr. Valerie Hunt, de la Universitatea din California (UCLA) a adaptat

un electromiograf pentru înregistrarea frecvenţelor proprii ale potenţialelor

bioelectrice înregistrate la nivelul chakras. Înregistrările s-au efectuat prin

intermediul unor electrozi din argint clorurat, aplicaţi pe piele în regiunile

corespondente chakrelor, semnalele bioelectrice cutanate astfel captate

fiind apoi prelucrate prin analiză Fourier. În paralel cu aceste înregistrări,

au fost consemnate şi observaţiile făcute de mai mulţi yoghini, care

raportau percepţiile lor extrasenzoriale privind caracteristicile chakrelor

respective (culoare, dimensiuni, dinamică). Rezultatele obţinute au indicat

– cu caracter repetitiv – o strânsă corelaţie între gamele de frecvenţe ale

semnalelor bioelectrice cutanate şi culorile chakrelor percepute de yoghini.

 Culorile chakras percepute de yoghini şi frecvenţele
semnalelor bioelectrice cutanate corespunzătoare.

Culoarea chakrei Gama de frecvenţe a semnalelor

percepută de yoghini bioelectrice cutanate, în Hz
albastru 250 – 275 (plus 1200)
verde 250 – 475
galben 500 – 700
oranj 950 – 1050
roşu 1000 – 1200
violet 1000 – 200 (300 – 400; 600 – 800)
alb 1100 – 2000
 Biocâmpul

Ipotezele şi teoriile privind biocâmpul au apărut din

încercările de a descrie şi explica:

 Apariţia şi dezvoltarea formelor biologice

(biomorfogeneza)

 Proprietăţile holistice ale organismelor vii

 Interacţiunile neconvenţionale intra-biologice, inter-

biologice şi cele dintre organismele vii şi mediul

înconjurător
 Diferite ipoteze privind biocâmpul:

Biocâmpul este un câmp electromagnetic endogen al

organismelor vii, cel puţin parţial coerent;

Biocâmpul este un câmp emergent; el emerge din câmpurile

celulare clasice ale unui anumit organism, dar capătă unele
caracteristici noi;

Biocâmpul este un câmp complementar (de exemplu: aşa-numitul

câmp magnetoelectric, câmpurile torsionice, câmpurile morfice
etc.);

Biocâmpul este un câmp de o cu totul altă natură decât câmpurile

fizice, fiind specific doar lumii vii.
 În anul 1994, National Institutes of Health (NIH) din Statele Unite
a adoptat termenul de “terapii prin biocâmp” (“biofield
therapeutics”) pentru a desemna o clasă de terapii neconvenţionale
ce include practici precum: healing science, healing touch, huna,
mari-el, natural healing, reiki, polarity therapy, qigong, shen therapy,
therapeutic touch, definind biocâmpul astfel: “Biocâmp: 1) un mediu
fluidic neponderal, cu proprietatea distinctivă de a avea efecte
biologice. (...) 2) Mecanismul operaţional în modalităţile de «hands-
on healing»”.
Termenul “biocâmp” (biofield) a fost acceptat de Biblioteca
Naţională de Medicină a Statelor Unite (US National Library of
Medicine) ca “subiect medical principal de căutare” (medical subject
heading search – MESH).
 IPOTEZE PERSONALE
Natura biocâmpului
• Biocâmpul este o realitate obiectivă de ordin diferit de cea a câmpurilor fizice
cunoscute/acceptate de fizica actuală: pentru biocâmp nu se poate scrie o
ecuaţie de mişcare în sensul celor folosite pentru a descrie, de exemplu, câmpul
electromagnetic (tot aşa cum ansamblul proceselor chimice/biochimice dintr-
un organism viu nu poate fi exprimat complet printr-o singură ecuatie
chimică).
• Biocâmpul este un câmp dinamic, relaţional (de tip câmp de influenţă) si de
echilibru.
• Aspectul preponderent informaţional al biocâmpului este dat de o componentă
a sa – pe care o denumesc câmp biotic – ce realizează integrarea
informaţională a celorlalte câmpuri biofizice generate/implicate de procesele
biologice.
 BIOCÂMP COMPLEX INTEGRATOR =
CÂMP BIOTIC  CÂMPURI BIO-FIZICO-CHIMICE
Simbolul  nu are semnificaţia unei simple însumări, ci pe aceea a
unei integrări complexe, sinergice (cooperative) şi informaţionale.

Între câmpul biotic şi câmpurile bio-fizico-chimice există un cuplaj

cuantic.
Câmp biotic Câmpuri bio-fizico-chimice
Cuplaj cuantic

Biocâmp
 Câmpul biotic
• Are ca particulă asociată (mediatoare) bioson-ul
• Structurează alte câmpuri
• Interfaţă între câmpurile fizice “obişnuite” şi câmpul
fundamental (metacâmpul)
• Are componente/proprietăţi atât fizice cât şi para-
fizice
• Depăşeşte “fizicalismul” câmpurilor biofizice
• Factor determinant în totalizarea funcţională a
organismului
• Asigură trecerea de la local la global şi invers în
sistemul viu
 Ipoteză: câmpul biotic are o particulă asociată (mediatoare) – pe care am
numit-o bioson – având ca temperatură de producere T  3000 K . Biosonul este o
b
particulă de tip boson, cu spin întreg.

Din relaţia: m c2  kT , unde c este viteza luminii în vid, iar k este

b b
constanta lui Boltzmann, rezultă masa de repaus m b a biosonului:
m b  4,6 x 10-37 kg
“Dimensiunea” biosonului (raza de interacţiune biotică) este dată de
h
lungimea de undă Compton (  bC ) proprie: Λ  , unde h este constanta lui
bC m c
b
Planck:
 bC  4,78 x 10-6 m (ordinul de mărime al celulelor biologice)
Durata interacţiunii mediate de bioson este:
Λ
t  bC  1.59 1014s
bC c
 Pe seama agitaţiei termice de la temperatura biologică, biosonii capătă
viteze foarte mari: v b  0,866  c , iar lungimea de undă de Broglie a undei
asociate biosonului devine: λ bDB  h  2,7  10 6 m , unde pb este impulsul
p
b
biosonului.
 Într-un organism viu se produc permanent, cu o cheltuială metabolică
minimă, fluxuri de biosoni purtători de informaţii biologice şi biopsihice
(la organismele cerebrale) ce pot fi recepţionate şi utilizate şi de alte
organisme vii.
 Prin fenomenul de condensare Bose-Einstein al biosonilor s-ar putea
explica, în mare măsură, comportamentul coerent al
organismelor/sistemelor vii.
 Interacţiunile biosonilor cu DM (dark matter) şi DE (dark energy) →
cuplarea cosmică, bioritmuri etc.
 Caracteristici ale biocâmpului complex integrator
 Sistemic, sistematizant, integrator, coerent şi
holistic/non-local.
 Dinamic şi holografic.
 Varianţă calitativă în spaţiu-timp; “legile de
acţiune/influenţă” ale biocâmpului sunt funcţii de
coordonatele spaţio-temporale; varianţa calitativă
este expresia informaţiei din biocâmp; spre
deosebire de câmpurile fizice uzuale, biocâmpul este
un câmp informat şi informatizant.
 Biocâmpul influenţează atât structuri substanţiale,
cât şi procese în care sunt implicate structurile
respective.
 Caracter spectral, dat de nivelurile la care se produc
acţiunile/influenţele biocâmpului.
 Funcţii ale biocâmpului complex integrator
 Preponderent informaţională, ordonatoare, organizatoare.
 Formatoare: structurală (morfogenetică şi homeomorfică) şi
relaţională (comunicaţională şi ecologică). Biocâmpul “injectează”
ordine dinamică.
 Integratoare şi reglatoare.
 Sinergică/Emergentică.
 Generatoare de coerenţă.
 Antientropică.
 Cuplează fiinţa vie cu microcosmosul şi macrocosmosul.
 Produce/facilitează manifestările para - fizice/biologice/psihologice.