Piața muncii

Curs universitar pentru studenții facultății

“Economie Generală şi Drept”, specialitatea “Economie generală”,
“Administrație publică”, „Managementul resurselor umane”, „Drept”,
anul 2

Titular: Dorin Vaculovschi

Dr. în economie,
conferențiar universitar

ASEM 2020
 Tema 1: Introducere în economia muncii

1. Obiectul de studiu al economiei muncii

2. Considerente metodologice

3. Conținutul muncii în sistemul economiei de piață

4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al economiei muncii

5. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor de muncă

 1. Obiectul de studiu al economiei muncii

 Economia muncii este o disciplină care se preocupă de comportamentele actorilor

sociali de pe piața muncii. Comportamentele actorilor sociali de pe piața muncii sunt
redate prin intermediul conceptelor de cerere şi ofertă de muncă, salariu,
productivitate a muncii, capital uman, a modelelor tradiționale ale pieței muncii,
precum şi prin analiza fenomenelor de șomaj, de discriminare pe piața muncii, de
mobilitate a forței de muncă, de pregătire profesională etc..

 Economia muncii este o disciplină relativ autonomă, derivată teoriei economice.

 Obiectul principal de studiu al economiei muncii reprezintă analiza şi explicarea

tuturor aspectelor legate de tranzacția unei mărfi specifice, şi anume munca umană.

 Obiectul de studiu al economiei muncii include şi analiza raporturilor de muncă, iar

conceptul de piață internă a muncii devine un nou obiect de studiu a economiei
muncii contemporane.
 1. Obiectul de studiu al economiei muncii

 Una din sarcinile de bază ale economiei muncii este de a explica şi înțelege
procesul de formare a cererii şi ofertei de muncă, precum şi mecanismul de
funcționare a pieței muncii prin intermediul căruia, în rezultatul confruntării
cererii şi ofertei de muncă are loc formarea prețului de echilibru al muncii
(nivelul salariului) şi se determină nivelul de ocupare al forței de muncă.

 O altă sarcină a economiei muncii se concentrează asupra aspectelor

macroeconomice ale funcționării pieței muncii, în special, asupra ocupării
forței de muncă (evoluția ocupării, structura ocupării, formele de ocupare),
șomajului (tipurile de șomaj, politicile anti-șomaj), precum şi asupra raportului
dintre creștere economică, distribuire a veniturilor şi ocupare.

 Piața muncii este un subsistem al economiei de piață şi, fiind o piață derivată,
ea reacționează la toate fluctuațiile de pe piața bunurilor şi serviciilor, piața
monetară, în general, din economia națională.
 1. Obiectul de studiu al economiei muncii
Caracteristicile de bază ale economiei muncii contemporane:

 Economia muncii este o disciplină atât microeconomică cât şi macroeconomică.

Microeconomia muncii utilizează în principal instrumente tradiționale de calcul
economic bazate pe „maximizare” şi „constrângere”, dar, totodată, tinde să
depășească rigiditatea teoriilor tradiționale ale concurenței pure şi perfecte,
orientându-se spre analiza relațiilor de muncă. Macroeconomia muncii, axată pe
problemele legate de aspectele cererii de muncă (teoria keynesistă), de asemenea,
se reorientează spre analiza proceselor ce au loc în cadrul întreprinderii, în special,
cele legate de procesele de flexibilizare a pieței muncii. Legătura dintre
microeconomia şi macroeconomia muncii este destul de complexă, iar studierea
fenomenelor de pe piața muncii printr-o singură abordare este dificilă.
 Exemple de probleme de care se preocupă microeconomia muncii:

 Cum va influența salariul minim ocuparea tineretului? Cum va influența creșterea salariului decizia lucrătorului de a lucra sau
de a nu lucra?

 Exemple de probleme de care se preocupă macroeconomia muncii:

 De ce nivelul șomajului uneori este ridicat iar uneori este jos? Cum va influența modificarea ratei dobânzii situația
economică, inclusiv nivelul ocupării?
 1. Obiectul de studiu al economiei muncii

 Economia muncii prin natura sa este interdisciplinară şi

pluridisciplinară. Ea a împrumutat de la mai multe discipline înrudite, ca
sociologia, managementul, dreptul etc., aparatul noțional, metode şi
instrumente de analiză, iar uneori chiar şi problematica de care se
preocupă acestea (de exemplu cum de înțeles şi de explicat specificul
relațiilor de muncă fără să se facă referință la caracteristicile contractului
de muncă). Însă abordarea pluridisciplinară a economiei muncii este de
dată recentă. Acum zece sau douăzeci de ani în urmă economia muncii
aborda numai probleme pur economice ca salariul, productivitatea
muncii necesarul numărului de resurse umane etc.
 1. Obiectul de studiu al economiei muncii

 Pe lângă analiza mecanismului de tranzacție a muncii umane, obiectul de

studiu al economiei muncii include şi analiza raporturilor de muncă. Într-
adevăr, demersurile științifice contemporane din domeniul economiei muncii,
inclusiv şi cele de inspirație neoclasică admit analiza şi a unor aspecte
neeconomice ca cele ale raporturilor de muncă (prestarea serviciilor de muncă
în schimbul unei remunerări este o decizie a individului mai mult decât
economică în comparație cu vânzarea unui bun obișnuit contra bani), ceea ce
reorientează spectrul de cercetare al disciplinei date spre managementul
întreprinderii, organizarea ergonomică a muncii şi managementul resurselor
umane. În general, modul în care decurg raporturile de muncă de pe piața
muncii conduce la anumite reflecții privind interdependența dintre piața
internă şi cea externă a muncii şi locul instituțiilor în reglementarea
comportamentului indivizilor pe piața muncii. Prin urmare, economia muncii
nu-şi poate reduce domeniul de cercetare doar la analiza schimbului serviciilor
de muncă pe salariu ca un schimb de piață.
 1. Obiectul de studiu al economiei muncii

 Cele mai relevante proprietăți ale raporturilor de muncă de care trebuie să tina
cont economia muncii în analizele sale sunt:
 Raporturile de muncă posedă anumite caracteristici specifice care necesită
o reglementare juridică mai deosebită (legislația muncii) decât schimbul
de pe piața bunurilor şi serviciilor. Anume din acest considerent, piața
muncii este cea mai instituționalizată şi reglementată piață.
 De regulă, raporturile de muncă au loc în cadrul întreprinderii, iar
condițiile de angajare şi nivelul salariului sunt determinate nu numai de
forțele pieței, ci şi de anumiți factori neeconomici.
 Raporturile de muncă au loc numai între agenți economici privați (salariați
şi angajatori). Alți actori sociali de pe piața muncii ca statul, sau organizația
sindicală influențează raporturile de muncă doar indirect, prin activități de
reglementare. Cadrul instituțional este deci, un element indispensabil al
pieței muncii.
 2. Considerente metodologice

 Ca orice știință, economia muncii, pe parcursul evoluției sale, din momentul

constituirii, şi-a creat o metodă proprie de cercetare. Fiind o știință relativ
tânără, ea a împrumutat mai multe instrumente şi tehnici de analiză de la
alte științe înrudite, constituite anterior. Cu toate acestea, majoritatea
metodelor, instrumentelor şi tehnicilor de analiză, utilizate de economia
muncii sunt preluate de la teoria economică, ea fiind o disciplină derivată a
teoriei economice.

 În general, Economia (inclusiv economia muncii) – reprezintă știința care

cercetează cum are loc procesul de corelare a nevoilor nelimitate a
indivizilor şi a agenților economici cu resursele rare. Cu alte cuvinte
economia cercetează alegerea indivizilor şi a agenților economici în
condițiile unor resurse limitate în scopul obținerii unui câștig maxim.
 2. Considerente metodologice

 În condițiile economiei de piață orice tranzacție pe dintre actorii sociali de pe piață

este liberă şi benevolă. Acesta înseamnă această tranzacție trebuie să fie reciproc
avantajoasă, adică fiecare din participanți la tranzacție vor obține un câștig.

 Condițiile de maximizare a câștigurilor din urma tranzacțiilor de pe piață se realizează

în situația de optim-Pareto care s-a stabilit pe piață. Situația de optim-Pareto
presupune că orice creștere a bunăstării unei persoane din urma tranzacției va avea
loc doar din contul diminuării bunăstării altor persoane. În condițiile de optim-Pareto
toate tranzacțiile benevole şi reciproc avantajoase s-au realizat, iar alte tranzacții nu
mai poartă un caracter benevol, deoarece acestea nu aduc un câștig reciproc
avantajos participanților la tranzacție. Mai degrabă acestea poartă un caracter
redistributiv. De regulă statul este acela care poate impune careva tranzacții (de
exemplu prin intermediul politicii fiscale) care poartă un caracter redistributiv şi ne
benevol, reieșind din dreptul lui exclusiv de constrângere.
 2. Considerente metodologice

 Metoda economică de cercetare se bazează pe două principii fundamentale:

 Principiul de constrângere reiese din legea rarității, lege economică generală,
formulată de clasicii economiei politice. Potrivit acestei legi, resursele sunt rare, şi
dacă acestea au fost utilizate pentru satisfacerea unei nevoi, ele nu pot fi îndreptate
spre satisfacerea altei nevoi. Astfel, dacă o resursă umană a fost utilizată pentru
construcția drumurilor, ea nu poate fi utilizată pentru prestarea serviciilor
educaționale.
 Principiul de raționalitate presupune că toți subiecții dintr-o economie au un
comportament rațional, potrivit căruia ei tind să-şi maximizeze utilitatea şi să-şi
minimizeze costurile. Orice individ dorește să obțină un efect mai mare cu un efort
mai mic. În acest caz, atât utilitatea cât şi costurile au un conținut mai larg decât
abordarea lor tradițională monetară, iar maximizarea profitului întreprinderii sau a
salariului lucrătorului sunt doar cazuri particulare de maximizare a utilității.
 2. Considerente metodologice

 Decizia economică optimă a oricărui individ sau agent economic rezultată dintr-o
alegere liberă reprezintă rezultatul combinării principiilor de constrângere şi
raționalitate. Iar analiza comparativă a efectelor (câștigurilor) şi a eforturilor (costurilor)
din cadrul oricărui fenomen, proces, activități etc. reprezintă caracteristica de bază a
metodei economice care deosebește știința economică de alte științe socio-umane care
pot avea același obiect de studiu.
 Reieșind din considerentul, că orice individ își are propriul sistem de apreciere a
utilităților, care deseori nu se supune unor evaluări monetare, decizia economică
individuală poartă un caracter subiectiv. Acest enunț are o importanță deosebită în
analiza cererii şi ofertei individuale de muncă, or decizia de a presta sau de a nu presta
servicii de muncă pe piața muncii este determinată nu numai de nivelul salariului, dar şi
de o serie de factori neeconomici.
 2. Considerente metodologice

 Cum are loc procesul de luare a unei decizii raționale:

 se formulează scopul;
 sunt identificate mai multe modalități de alternativă pentru realizarea
scopului dat;
 sunt evaluate resursele utilizate şi câștigurile așteptate. Se determină
dintre acestea diferența pentru fiecare variantă admisă.
 se alege varianta pentru care diferența este maximă.
 2. Considerente metodologice

 Realitatea economică este cercetată prin intermediul a două abordări:

 Abordarea pozitivă tinde să explice realitatea economică prin observații şi
analize pasive, fără a interveni în realitatea economică dată şi fără a formula
careva propuneri de schimbare a acesteia. Abordarea pozitivă se bazează pe
enunțul „cum este”, „cum a fost”, „de ce fenomenul are loc”. Abordarea
pozitivă se bazează pe următoarele principii:
 faptele pot fi verificate şi dovedite;
 Concluziile şi enunțurile științifice se bazează pe date statistice şi fapte
reale;
 de regulă aceste enunțuri nu provoacă divergențe între economiști şi
cercetători.
 Exemplu de abordare pozitivă:
 Economistul demonstrează, în baza datelor colectate, că dacă salariul minim va crește cu X lei, Y
lucrători de calificare joasă pot deveni șomeri.
 2. Considerente metodologice

 Abordarea normativă se axează pe enunțul „ce şi cum trebuie să fie”. De regulă,

abordarea normativă este utilizată în elaborarea şi promovarea politicilor
economice. Orice enunț normativ, de regulă, se bazează pe anumite păreri şi valori
subiective. De exemplu, se presupune că orice politică de pe piața muncii care va
conduce la o distribuire cât mai uniformă a câștigurilor lucrătorilor, ulterior se
divizează în consum şi economii. Dar nimeni nu poate să demonstreze adevărul
acestui enunț. Abordarea normativă se bazează pe următoarele principii:
 faptele nu pot fi verificate şi dovedite;
 enunțurile se bazează mai degrabă, pe anumite valori subiective;
 de regulă aceste enunțuri permanent provoacă divergențe între economiști şi
cercetători.
 Exemplu de abordare normativă
 Economistul afirmă că în scopul evitării unei creșteri a șomajului lucrătorii trebuie să primească un salariu de Z lei.
 2. Considerente metodologice

Economia muncii utilizează mai multe metode şi instrumente de cercetare

împrumutate:

 Fizico-matematice. Prin intermediul metodelor fizico-matematice realitatea

economică este privită ca un fenomen fizic, încercând să se descopere legi şi
principii similare celor fizice, exprimate prin diverse formule sau modele
matematice.

 Biologo-organiciste. Metodele şi instrumentele biologo-organiciste caută să

analizeze realitatea economică în contextul legilor vieții organice. Această
concepție este mai nuanțată, mai puțin rigidă, ea reușind să scoată omul din
ecuațiile matematice.

 Psihosociologice. Metodele şi instrumentele psihosociologice se deosebesc de

celelalte prin faptul că privesc omul concomitent şi ca obiect şi ca subiect al
realității economice, el fiind atât observator, cât şi observat.
 2. Considerente metodologice
Instrumentele procesului de cercetare şi analiză utilizate de economia muncii:
 principiul “ceteris paribus” – pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt stabile, în timp
ce altele sunt variabile. Acesta este o aplicare a logicii, conform căruia interpretarea fenomenului se face prin
neglijarea acelor elemente şi factori care sunt variabile şi nu au o legătură directă cu evoluția fenomenului. De
regulă, sunt considerate stabile acele elemente care pot fi cuantificate matematic.
 abstracția științifică – este o altă componentă a metodologiei economiei. Caracterul complex al economiei şi
posibilitățile limitate ale fiecărui cercetător fac necesară înaintarea în trepte pe drumul dificil al cercetării.
 unitatea dintre analiză şi sinteză – Analiza înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului
sau fenomenului cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca pârți necesare
ale întregului. Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin
resorturi interne şi desemnarea acestuia printr-un simbol.
 unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică – Metoda istorică înseamnă reflectarea,
descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, așa cum s-au petrecut ele în timp. Cercetarea logică este aceea
care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esențial şi
constituie verigi obiectiv necesare.
 unitatea analizei cantitative şi calitative – Pornindu-se de la premisa că realitatea însăși se caracterizează printr-o
asemenea unitate, cercetarea trebuie să țină seama de conexiunile dintre actele şi faptele economice (aspectul
calitativ al analizei). În măsura în care sunt cunoscute legile de mișcare a economiei, analiza cantitativă este calea
de aflare a sensului şi intensității acestei mișcări.
 modelarea matematică – (reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear sau
analog, în scopul studierii modului de desfășurare a procesului şi fenomenului real) constituie o treaptă
importantă în indicarea de la abstract la concret, în realizarea efectivă a unității analizei calitative şi cantitative.
 3. Conținutul muncii în sistemul economiei
de piaţă
Etimologic, „munca” provine de slavonul „мучитьcя” ceea ce înseamnă chin,
suferință, iar originea cuvântului francez "travail" se află în latinescul "tripalium" -
instrument de tortură compus din trei stâlpi de care era legată victima spre a fi
chinuită.

Munca –activitate umană

Munca – activitate orientată spre producerea bunurilor necesare pentru
satisfacerea nevoilor umane
Munca- activitate rațională
Munca – element de cuantificare a valorii
Munca – principalul factor de producție
Munca – dezutilitate
Munca –activitate destinată pentru clasele de jos ale populației
 3. Conținutul muncii în sistemul economiei
de piață
Interpretarea conținutului muncii în funcție de perioada istorică:
 Lumea antică era predominată de presupunerea că munca este destinată pentru sclavi. Ca atare, ea era
socialmente disprețuită şi considerată un efort penibil, o suferință, o tortură (se poate semnala în legătură
cu aceasta că cuvântul muncă provine de la slavonul „мучитьcя” ceea ce înseamnă chin, suferință, iar
originea cuvântului francez "travail" se află în latinescul "tripalium" - instrument de tortură compus din
trei stâlpi de care era legată victima spre a fi chinuită). Clasele dominante, oamenii liberi, spre deosebire
de sclavi se ocupau cu sportul, artele, politica şi filozofia care nu erau considerate muncă.

 Evul Mediu creștin interpretează munca ca o pedeapsă pentru păcatul originar al omului care a fost
alungat din paradis şi condamnat să-şi câștige pâinea cu sudoarea frunții. Munca apare, deci, ca o
fatalitate, ca o cale de resemnare şi plată pentru păcatul originar.

 Apariția religiei protestante, mai ales a doctrinei calviniste, marchează o schimbare profundă în definirea
conținutului muncii. Fatalitatea predestinată şi propagată de catolicism a fost înlocuită cu o altă idee mai
progresistă, şi anume, îndreptățirea muncii, abordându-se o misiune mai optimistă. Ideile reformatoare
ale religiei protestante au contribuit la liberalizarea conștiinței sociale, care, la rândul ei, a contribuit şi la
liberalizarea muncii. Aceasta din urmă s-a manifestat, în special, în alegerea liberă a profesiei, ceea ce nu
era caracteristic nici sclavagismului, nici feudalismului. Munca pentru om s-a transformat astfel dintr-o
pedeapsă a lui Dumnezeu într-o sursă de îmbunătățire a condițiilor de trai. Sărăcia care era stimulată de
catolicism a devenit în cadrul noii religii ideologii o cauză a leneviei, beției etc. Condamnându-se sărăcia, s-
a proslăvit munca.
 3. Conținutul muncii în sistemul economiei de
piața
 Secolul al 18-lea a adus mari schimbări calitative, atât în domeniul dezvoltării economice, cât şi în cel
ideologic. În Anglia s-a produs revoluția industrială, s-au pus bazele economiei politice clasice de către
Adam Smith. În Franța a avut loc Revoluția burgheză care a proclamat libertatea omului, şi a pus începutul
creării societății capitaliste consolidată în continuare prin activitatea politică a lui Napoleon Bonaparte. Au
luat naștere diferite teorii liberaliste care s-au manifestat cu succes în diferite domenii în secolul următor
şi care au patentat dezvoltarea unor științe socio-umane ca: filozofia, sociologia, economia, științele
juridice etc. Au fost puse bazele teoretice ale economiei de piață. În acest context munca şi-a schimbat
statutul, iar teoria muncii libere a căpătat o pondere mare, inclusiv şi abordările ei extrem de ostile, opuse
chiar.

 Apariția teoriilor marginaliste în a doua jumătate a secolului al 19-lea au perfectat conținutul muncii în
condițiile economiei de piață. Urmărind scopul de a modela cât mai autentic procesele economice din
societate, reprezentanții marginalismului interpretau munca, în primul rând, ca o dezutilitate, ca ceva
neplăcut, pe care lucrătorii o efectuează numai în schimbul unei utilități – salariul, destinat procurării
bunurilor de consum, întreținerii lor şi a familiei, distracțiilor etc.

 Prin urmare, economia de piață fixează categoria "muncă" ca factor de producție. Acesta include în sine
totalitatea capacităților fizice şi intelectuale ale oamenilor, folosite în activitatea lor economică, în special
în producția bunurilor materiale şi a serviciilor. Trebuie menționat faptul că munca nu oricând poate fi
considerată drept factor de producție. Teoria economiei de piață susține că numai acea muncă care este
prestată în schimbul unei remunerări, în afară de satisfacția primită de la ea, se consideră a fi o categorie
economică. Astfel, activitățile școlarilor de rezolvare a problemelor – spun acești autori – nu pot fi
considerate muncă în sensul economic.
 3. Conținutul muncii în sistemul economiei de
piață
 Apologeții comunismului au dat şi ei o definiție muncii, considerând-o ca prima necesitate vitală. Dorind
să construiască o societate comunistă bazată pe egalitarism şi alte principii ca: "De la fiecare după
capacități, fiecăruia după necesități" ei au distrus echilibrul economic, psihosocial, juridic etc. determinat
de evoluția istorică normală a societății conform unor legi obiective. Activitatea "constructorilor
comunismului" a adus prejudicii grave dezvoltării social-economice şi psihologice de mai departe a
societății. Ignorând condițiile existente ale dezvoltării forțelor de producție, ale conținutului muncii de
atunci, ei au încercat să implementeze ideea de muncă ca prima necesitate vitală. Munca, într-adevăr,
poate fi o necesitate vitală pentru oameni dacă ea este liberă şi creatoare, de exemplu, munca oamenilor
de artă, munca oamenilor de știință, munca inventatorilor etc., or, la începutul secolului 20, ca şi în
prezent, încă nu au apărut acele condiții obiective, acel nivel de dezvoltare al tehnologiilor care să asigure
majorității populației o ocupare cu muncile sus-numite.
 Acea parte a populației, în special, intelectualitatea, care înțelegea caracterul absurd al acestei aventuri şi
nu dorea să participe la construcția noii societăți era declarată dușman al poporului şi trimisă la
"reeducare" la munci silnice în Siberia. Organizarea "subotnicilor" comuniste erau şi ele un fel de
"exerciții de formare a omului de tip nou”. Evident că o societate de acest tip poate să se mențină numai
în condiții de totalitarism.
 Consecință gravă a teoriei şi practicii comuniste, este că ele au afectat puternic comportamentul
populației, atitudinea ei față de muncă. Restabilirea lor va necesita o perioadă foarte îndelungată, fapt ce
va contribui la creșterea perioadei de tranziție la economia de piață care se desfășoară actualmente în
fostele state socialiste, inclusiv şi în Republica Moldova.
 3. Conținutul muncii în sistemul economiei
de piaţă

Forme de manifestare a activității de muncă

Munca simplă Munca productivă Munca utilă Munca Munca
formală liberă

Munca complexă Munca Munca inutilă Munca Munca

neproductivă informală forțată
Munca calificată Munca inovativă Munca legală

Munca Munca monotonă Munca ilegală

necalificată
 3. Conținutul muncii în sistemul economiei de
piață

ce se vinde pe piața muncii - munca sau forța de muncă?

Una din principalele probleme metodologice, obiectul multiplelor discuții în cercurile
științifice se referă la determinarea obiectului real al tranzacțiilor economice de pe
piața muncii: ce se vinde pe piața muncii - munca sau forța de muncă?
Teoria marxistă, în formularea teoriilor sale privind exploatarea muncii şi a făuririi unei
societăți noi, libere de exploatare, susține că pe piața muncii se vinde forța de muncă,
interpretată ca capacitatea oamenilor de a muncii, adică calificarea, experiența,
competențele de care aceștia dispun. Potrivit teoriei marxiste, în procesul utilizării
forței de muncă, ca atare, în procesul de muncă, este creată o valoare nouă,
materializată în bunuri de consum. Această valoare reprezintă o valoare a muncii.
Totodată, angajatul primește în schimb pentru munca depusă numai o parte din
valoarea creată, considerată drept cost al forței de muncă. Cealaltă parte a valorii nou-
create de angajat este însușită de către antreprenor, ceea ce reprezintă forma de
manifestare a exploatării muncii. În acest context, teoria marxistă utilizează termenul
de „piață a forței de muncă”.
 3. Conținutul muncii în sistemul economiei
de piață
 Totodată, teoria dată neagă participarea în crearea valorii noi unor astfel de factori şi
neo-factori de producție ca capitalul, pământul, antreprenoriatul.
 Adepții teoriei marxiste susțin, că pe piața muncii se vinde forța de muncă şi nu
munca, deoarece nu se poate vinde ceea ce nu există. Într-adevăr, întâlnindu-se pe
piața muncii lucrătorul şi angajatorul nu pot unul vinde, iar celălalt cumpăra munca,
deoarece aceasta, ca atare, nu există. Or, munca reprezintă o activitate rațională a
oamenilor în vederea producerii unor utilități concretizate în bunuri şi servicii, şi
este însoțită de consumul de energie fizică şi nervoasă a individului.
 Lucrurile ar fi stat astfel, dacă s-ar face o analogie între mecanismul pieței muncii şi
cel al pieței bunurilor de consum. În realitate, o asemenea analogie nu poate fi
făcută. Dacă pe piața bunurilor de consum actul de cumpărare şi de vânzare se
petrece simultan, mecanismul de funcționare a pieței muncii este ceva mai
complicat. Însăși contractul de cumpărare-vânzare a serviciilor de muncă între
actorii sociali ai pieței muncii se încheie înainte ca serviciile de muncă să fie
prestate. Totodată, actul de cumpărare-vânzare a serviciilor de muncă se realizează
doar după ce munca a avut loc. În acest caz angajatorul este interesat mai mult de
rezultatul muncii depuse pentru care acesta plătește bani, decât de capacitatea
lucrătorului de a muncii.
 3. Conținutul muncii în sistemul economiei
de piață

Totodată, mecanismul de piață, determinat de legile cererii şi ofertei presupune, că:

actul de cumpărare-vânzare are loc doar în cazul când cumpărătorul este în stare şi
dorește să cumpere bunul (serviciul) de care el are nevoie, iar vânzătorul dispune de
acest bun şi este gata şi dorește să-l vândă;
actul de cumpărare-vânzare este însoțit de schimbarea proprietarului bunului în
cauză;
proprietarul bunului dat se bucură de cel puțin trei drepturi - de posesie, de
folosință şi de dispoziție;
actul de cumpărare-vânzare pe o piață concurențială se prezintă drept un schimb
echivalent, determinat de legile cererii şi ofertei.

 3. Conținutul muncii în sistemul economiei
de piață
 Reieșind din caracteristicile mecanismului de piață, forța de muncă nu poate
corespunde cerințelor sus-numite, deoarece:
 fiind interpretată drept capacitatea omului de a munci, forța de muncă nu poate fi separată de
lucrător, prin urmare, ea nu poate fi vândută fără să fie vândut însăși lucrătorul. O asemenea
situație se poate întâmpla doar în cazul când lucrătorul este sclav. Or, într-o societate liberă acest
fapt este imposibil;
 dacă forța de muncă nu poate fi separată de lucrător, ea nu poate deveni proprietatea
cumpărătorului forței de muncă;
 dacă cumpărătorul forței de muncă nu poate deveni proprietarul acesteia, el nu poate dispune de
ea, deoarece dreptul de dispoziție aparține lucrătorului. În acest caz angajatorul poate doar
închiria forța de muncă pe o anumită perioadă de timp, iar închirierea nu poate fi considerată un
act de cumpărare-vânzare. Prin urmare, actul de cumpărare-vânzare nu este prezent, lipsesc
cumpărătorul şi vânzătorul forței de muncă;
 potrivit lui Marx, în procesul angajării forței de muncă lipsește schimbul echivalent, deoarece
costul forței de muncă este mai mic decât valoarea pe care aceasta o creează. Însă, în situația când
schimbul echivalent lipsește, nu poate fi vorba despre raporturi economice de piață civilizate.
 3. Conținutul muncii în sistemul economiei de
piață
 Potrivit teoriei factorilor de producție, formulată de clasicii științei economice, pe piața muncii se
vinde munca, iar salariul reprezintă costul muncii (şi nu a forței de muncă precum susțin mai mulți
cercetători) – un venit factorial ca şi veniturile altor factori de producție. Totodată termenul de "forța
de muncă", interpretat ca capacitatea individului de a munci este echivalat cu termenul de ofertă de
muncă.
 Prin urmare, mecanismul de piață, inclusiv şi cel al pieței muncii funcționează astfel:
 pe piața muncii obiectul de tranzacție dintre cumpărător şi vânzător este munca viitoare;
 procurând o anumită cantitate de muncă, angajatorul devine proprietarul acesteia, mai bine-zis al
rezultatelor ei, deoarece munca se concretizează în utilitățile produse de ea. Lucrătorul pentru
munca depusă primește prețul acesteia concretizat în salariu;
 devenind proprietarul rezultatelor muncii angajatorul are dreptul atât de posesie, cât şi de dispoziție
şi de folosință;
 actul de cumpărare-vânzare a muncii poate fi considerat un schimb echivalent, iar salariul reprezintă
plata pentru utilizarea cantității date de muncă. Actul de cumpărare-vânzare a muncii nu presupune
nici un fel de exploatare, iar noua valoare adăugată este creată în rezultatul utilizării a patru factori şi
neo-factori de producție - munca, capital, pământ şi antreprenoriat. Mărimea salariului ca venit al
muncii este determinată de conjunctura pieței muncii, determinată, la rândul ei, de cererea şi oferta
de muncă, de cadrul instituțional-legislativ existent, de sistemul de securitate socială de pe piața
muncii, precum şi de alți factori de ordin teritorial sau național.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii

 Raporturile de muncă reprezintă interacțiunea şi interdependența dintre

participanții în procesul de producție şi de muncă în vederea creșterii
calității vieții active de muncă a lor. Trebuie menționat faptul că raporturile
de muncă sunt mai degrabă subiective decât obiective, deoarece ele reflectă
intențiile şi acțiunile unor indivizi concreți, influențate atât de factori
endogeni, cât şi exogeni. Prin esența sa, raporturile de muncă se manifestă
fie ca raporturi reale, obiective sau subiective de muncă, fie ca raporturi de
muncă formalizate, reflectate în cadrul instituțional, legislativ şi normativ al
organizației sau a statului care le reglementează.

 Raporturile de muncă sunt definite de următoarele elemente:

 subiecții şi nivelurile raporturilor de muncă;

 obiectul raporturilor de muncă;

 tipurile raporturilor de muncă şi principiile ce stau la baza formării lor.

 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii

 Calitatea vieții active de muncă reprezintă totalitatea caracteristicilor şi a

condițiilor de muncă în sensul larg al cuvântului, care permit evaluarea
gradului de realizare a intereselor şi necesităților lucrătorilor în muncă, precum
şi a utilizării cât mai eficiente a capacităților lor (fizice, intelectuale, creative,
organizatorice etc.) în procesul activității de muncă.

 Calitatea vieții – reprezintă o caracteristică sintetică a nivelului şi a condițiilor

de trai a populației, care ia în evidență şi componența familiei, şi starea
sănătății a membrilor acesteia, şi gradul de satisfacție de viața socială etc.
Calitatea vieții populației reprezintă rezultatul acțiuni factorilor de ordin
economic, demografic, ecologic, geografic, politic, cultural, moral etc.
subiectivi şi obiectivi. Printre aceștia un rol important îl ocupă satisfacția de
muncă şi de condițiile de trai, posibilitățile de dezvoltare a individului şi a
familiei lui, poziției familiei în societate, starea financiară, calitatea vieții de
muncă, calitatea mediului ambiant etc.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii

 În calitate de subiect al raporturilor de muncă poate fi un individ sau un grup de

indivizi grupați după un anumit criteriu. Respectiv, raporturile de muncă pot fi
individuale sau de grup (colective). În funcție de numărul de subiecți implicați,
raporturile de muncă pot fi unilaterale, bilaterale sau multilaterale. În calitate de
subiect al raporturilor de muncă poate fi, de asemenea, organizația, un grup de
organizații, o anumită entitate teritorială, precum şi un stat aparte. În condițiile
economiei de piață principalii subiecți ai raporturilor de muncă sunt lucrătorul
salariat, angajatorul şi statul.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii
 Lucrătorul salariat – reprezintă persoana care a semnat un contract de muncă cu
angajatorul sau cu o altă persoană în vederea prestării serviciilor de muncă. Acest contract,
care poate fi în formă scrisă sau nescrisă, determină raporturile de muncă dintre subiecții
dați. Lucrătorul salariat este o categorie generală. În realitate, în calitate de lucrător salariat
ca subiect al raporturilor de muncă poate fi atât o persoană, cât şi un grup de persoane
unite după statutul lor profesional, ocupațional, atitudinea față de muncă, precum şi alte
criterii ca: vârsta, sexul, starea sănătății, nivelul de studii, domeniul de activitate, mediul de
reședință etc. Criteriile date influențează puternic natura raporturilor de muncă.

 Angajatorul ca subiect al raporturilor de muncă, conform clasificărilor internaționale,

reprezintă acea persoană care lucrează de sine stătător şi angajează pentru muncă alte
persoane. De regulă, angajatorul este şi proprietarul mijloacelor de producție. Totodată în
calitate de angajator poate fi şi un șef din sectorul public care poate angaja persoane, fiind şi
el un salariat.

 Statul în cadrul raporturilor de muncă apare, de regulă, în calitate de legislator, protector al

drepturilor, regulator, angajator, arbitru. Gradul de manifestare a fiecărei din calitățile date
este determinat de condițiile istorice, politice şi economice de dezvoltare a țării. De aceea,
rolul statului în reglementarea raporturilor de muncă se modifică destul de des.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii

 În analiza calității raporturilor de muncă se utilizează noțiunea de „nivel al

raporturilor de muncă”. Raporturile de muncă pot fi la nivel individual sau de
grup. La nivel individual, variante de parteneri ai raporturilor de muncă pot fi:
lucrător-lucrător; lucrător-angajator; angajator-angajator. La nivel de grup
raporturile de muncă se stabilesc între sindicate şi patronat. Un nivel special
reprezintă raporturile de muncă dintre lucrător şi stat sau angajator şi stat. De
asemenea, raporturi de muncă pot apare şi la nivel de întreprindere, ramură
economică, sau regiune.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu
al economiei muncii

 În calitate de obiect al raporturilor de muncă la nivel de individ pot fi unele

elemente ale vieții active de muncă a persoanei, conținutul cărora depinde
de faza ciclului de viață al omului, de specificul scopurilor urmărite de
persoană la faza dată.

 Obiectele raporturilor de muncă pot fi structurate în trei categorii:

 raporturi de muncă legate de ocupare;

 raporturi de muncă legate de organizare şi eficiență;
 raporturi de muncă legate de recompensarea muncii.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii

 Tipurile raporturilor de muncă se deosebesc în funcție de modul de soluționare

a problemelor apărute în cadrul acestora, precum şi în funcție de modul de luare
a deciziilor – în baza principiilor de egalitate sau inegalitate în realizarea
drepturilor, posibilităților şi șanselor subiecților raporturilor de muncă. Tipul
raporturilor de muncă depinde, în mare măsură, de modul de combinare a unor
astfel de principii ca:
 solidaritatea,
 subsidiaritatea,
 paternalismul,
 parteneriatul,
 conflictul sau colaborarea conflictuală,
 discriminarea.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii

 Principiul de solidaritate – un ideal formulat de om în procesul dezvoltării

social-economice – presupune o responsabilitate colectivă a oamenilor, bazată
pe responsabilitate individuală, consens şi unitate de interese. Viziunea creștină
asupra societății şi ordinii sociale, alte curente religioase, iar mai târziu, mișcarea
muncitorească şi sindicală din perioada formării societății industriale i-au
atribuit acestui principiu o importanță mare. Esența acestui principiu constă în
realizarea intereselor comune, precum şi depășirea riscurilor economice şi
sociale comune, caracteristice pentru același grup de populație, prin eforturile
unite ale membrilor grupului dat. În acest context, principiul de solidaritate este
caracteristic activității sindicatelor, care anume grație lui își ating cu succes
scopurile lor. De asemenea, principiul de solidaritate este aplicat destul de reușit
în organizarea sistemelor de pensionare ca solidaritate a generațiilor. În prezent,
principiul de solidaritate poate să-şi piardă parțial din importanță drept rezultat
a dezvoltării unor sisteme de protecție socială împotriva riscurilor economice şi
sociale mai performante.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii

 Paternalismul. Implicarea pronunțată a statului în reglementarea raporturilor de

muncă determină așa-numitul paternalism de stat. Principiul de paternalism
poate fi prezent şi la nivel de întreprindere în cazul aplicării unor reglementări
rigide şi autoritare ale raporturilor de muncă. Aplicarea acestui principiu al
raporturilor de muncă în unele condiții istorice, politice sau culturale a fost fi
destul de eficientă (experiența raporturilor de muncă din cadrul întreprinderilor
din Japonia). Totodată, este cunoscută şi o experiență negativă în aplicarea
acestui principiu al raporturilor de muncă, care se manifestă prin pasivitate în
comportamentul de muncă, diminuarea exigențelor față de calitatea vieții,
inclusiv şi a calității vieții de muncă.

 Subsidiaritatea. Conform principiului dat, persoana, de regulă, contează pe

propriile puteri, şi numai în caz de necesitate acută, apelează la o terță parte, de
regulă statul, care acordă asistența subsidiară necesară. Astfel, principiul de
subsidiaritate este orientat, mai degrabă, spre motivarea responsabilității
personale a individului.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii

 Parteneriatul. În țările dezvoltate cu o economie de piață modernă parteneriatul

social reprezintă principiul predominant al raporturilor de muncă. Însăși formarea
parteneriatului social ca principiu şi tip al raporturilor de muncă a avut loc drept
rezultat al trecerii evolutive de la raporturile de muncă bazate pe concurență
conflictuală spre raporturile de muncă bazate pe colaborarea conflictuală. Ambele
tipuri presupuneau o poziție activă a subiecților raporturilor de muncă în
promovarea intereselor lor, care a condus la lărgirea competențelor şi a sferelor
de influență a lor (a sindicatelor şi a patronatelor) până la nivel internațional.
Trebuie menționat faptul că în aplicarea principiului de solidaritate activismul
subiecților raporturilor de muncă nu este atât de necesar ca în cazul
parteneriatului.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii
 Conflictul. În general, conflictul reprezintă o confruntare a subiecților raporturilor
de muncă generată de diferența pronunțată dintre scopurile şi interesele pe care le
promovează ei. Conflictul reprezintă situația de extremă a confruntărilor dintre
subiecții raporturilor de muncă. Conflictul de muncă este o formă a conflictului
social. Cauze ale conflictelor de muncă pot fi, de regulă, condițiile tehnice şi
tehnologice ale procesului de producție, precum şi diverse aspecte socio-
psihologice ale activității economice, manageriale din cadrul întreprinderii.
Conflictul de muncă se poate manifesta prin mai multe forme ca: nemulțumirea
ascunsă, nemulțumirea deschisă, litigiul de muncă, greva, etc. Explicarea corectă a
naturii conflictului, a cauzelor care l-au generat este importantă pentru
soluționarea eficientă a lui. În general, conflictul reprezintă o formă de socializare
şi o formă de acțiune socială a omului. Conflictul este inevitabil şi, uneori, chiar şi
necesar în calitate de factor determinant al dezvoltării sociale, deoarece el permite
deschiderea unor căi noi spre inovație şi contribuie la formarea unui nou nivel de
înțelegere şi colaborare. Totodată, conflictul poate fi şi un factor distructiv al
raporturilor de muncă, deoarece grație lui are loc o scădere a calității producției şi
a productivității muncii, creșterea fluctuației cadrelor etc. Gestionarea eficientă a
conflictului are loc, de regulă prin parteneriatul social.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii
 Discriminarea reprezintă o limitare nejustificată a drepturilor şi posibilităților unei
persoane. Discriminarea reprezintă un principiu al raporturilor de muncă care
presupune limitarea șanselor egale pe piața muncii. Discriminarea poate afecta
orice grup de salariați. Astfel se cunoaște discriminarea după sex, după rasă, după
naționalitate, după religie, după vârstă etc. În cadrul raporturilor de muncă se
disting următoarele forme de discriminare:
 discriminarea în timpul angajării sau disponibilizării - se manifestă prin faptul cu unele
categorii de populație este angajată în ultimul rând şi disponibilizată în primul rând.
Drept rezultat șomajul în cadrul acestui grup de populație este mai ridicat;
 discriminarea în alegerea profesiei sau în promovarea profesională - se manifestă
atunci când unui grup social i se limitează accesul la anumite domenii de activitate,
specialități sau funcții;
 discriminarea în remunerarea muncii - se manifestă prin faptul că unor persoane
pentru același volum de muncă li se plătește un salariu mai mic;
 discriminarea în procesul de studii sau pregătirea profesională - se manifestă prin
limitarea accesului la studii sau pregătire profesională unor grupuri sociale.
 4. Raporturile de muncă ca obiect de studiu al
economiei muncii
 Șansele egale în cadrul raporturilor de muncă reprezintă principalul indice al nivelului înalt de
dezvoltare a societății, precum şi a raporturilor de muncă. Acestea sunt asigurate, de regulă,
printr-un cadru instituțional şi legislativ care elimină discriminarea din societate. Egalitatea
șanselor şi posibilităților în cadrul raporturilor de muncă sunt stipulate în constituție, în codul
muncii precum şi în alte acte normative. Republica Moldova a ratificat convențiile referitoare la
discriminare după sex, rasă, naționalitate, limba vorbită, mediu de reședință, religie etc. Cu toate
acestea politica șanselor egale este ceva nou pentru managementul resurselor umane din cadrul
întreprinderilor din republică.
 În funcție principiile sus-numite se disting două tipuri principale ale raporturilor de muncă:
paternalism şi parteneriat social. Totodată, tipurile raporturilor de muncă nu există în formă
pură. În realitate, ele reprezintă rezultatul combinării principiilor şi metodelor de reglementare a
raporturilor de muncă care, pe lângă cele două tipuri ale raporturilor de muncă creează multe
alte.
 Procesul de formare a raporturilor de muncă are loc sub influența mai multor factori, importantă
cărora este determinată de condițiile istorice, economice, politice, culturale. Printre principalii
factori de formare a raporturilor de muncă pot fi numiți: politica socială, globalizarea economică,
dezvoltarea procesului de producție şi a conținutului muncii.
 5. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor
de muncă
 Ocuparea forței de muncă reprezintă o activitate social-economică a populației, în
procesul căruia indivizii își asigură necesitățile lor legate de muncă. În acest context,
ocuparea poate fi considerată nu numai un mod de obținere a surselor de existență,
dar şi o cale de dezvoltare multilaterală a indivizilor, o cale de autorealizare şi auto
manifestare. Cu toate că ocuparea forței de muncă reprezintă unul din parametrii
principali ai funcționalității economiei naționale, ea are un caracter social pronunțat.
Fiecare etapă de dezvoltare social-economică se caracterizează printr-un model
(concepție) propriu al ocupării forței de muncă.
 Concepția ocupării forței de muncă reprezintă un sistem de idei, reguli, interpretări,
obiective ale raporturilor de muncă legate de problemele de angajare şi
disponibilizare a lucrătorilor într-o etapă istorică concretă de dezvoltare social-
economică a țării.
 De regulă, se consideră că în condițiile economiei de piață obiectivul de bază al
ocupării forței de muncă este asigurarea echilibrului dintre cererea şi oferta de pe
piață muncii. Dacă șomaj nu există, atunci problema ocupării forței de muncă este
rezolvată.
 5. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor
de muncă
 Concepția ocupării forței de muncă în condițiile unei economii de piață se bazează pe două
principii fundamentale:
 dreptul exclusiv al persoanelor în decizia de a presta sau de a nu presta servicii de
muncă. În condițiile unei societăți libere şi democratice în care raporturile de piață sunt
predominante activitatea de muncă este benevolă. Orice individ are dreptul să-şi aleagă în
mod liber meseria, domeniul de ocupare, volumul şi regimul de muncă prestată. Orice
formă de impunere în prestarea serviciilor de muncă este inadmisibilă, cu excepția
cazurilor prevăzute de lege. Or, ocuparea nu este unica activitate social-utilă a omului, cum
era interpretată în epoca construcției socialiste, în care munca era obligatorie. Orice
persoană poate avea şi alte activități utile ca studiile, educarea copiilor, menajul etc.
Principiul dat presupune că numai individul decide unde să lucreze şi cât să lucreze. Adică,
fiecare individ, de sinestătător, își alege acel regim de lucru care-i convine. Astfel, ocuparea
lui în câmpul muncii poate fi deplină, parțială, sezonieră ocazională, temporară indiferent
de sex, vârstă, naționalitate etc. Nu mai puțin important în decizia individului este şi
alegerea profesiei şi a domeniului ocupațional care-i convine individului (inclusiv şi
autoocuparea sau activitatea individuală de muncă). Totodată, trebuie de menționat faptul,
că dreptul persoanei de a-şi alege profesia care-i place nu presupune şi obligativitatea
statului de a-i asigura ocuparea acesteia în domeniul dat. Rolul societății, în acest caz, se
reduce la asigurarea individului a șanselor egale şi a condițiilor favorabile de realizare a
potențialului individului şi de integrare în societate.
 5. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor
de muncă
 Cel de al doilea principiu al concepției de ocupare presupune responsabilitatea statului în
asigurarea condițiilor de realizare a drepturilor indivizilor legate de ocupare. Principiul dat
presupune plecarea de la reglementarea rigidă a regimului de ocupare, a formelor de ocupare,
a domeniului de ocupare, a obligativității muncii şi promovarea libertăților omului în activitățile
social-umane ale lui. Principiul dat se realizează prin crearea de către stat a unui cadru
instituțional-legislativ care asigură reglementarea comportamentului economic al indivizilor
prin metode indirecte, de stimulare şi nu de impunere, care ar încălca drepturile şi libertățile
omului. Principiul dat presupune, de asemenea, şi motivarea indivizilor de a participa activ la
procesele de luare a deciziilor legate de promovarea intereselor lor pe piața muncii fie prin
intermediul sindicatelor, fie prin intermediul altor instituții abilitate în domeniul dat. Or,
participarea activă a lucrătorilor în dialogul social cu angajatorii lor contribuie în mod direct la
îmbunătățirea climatului ocupării, la ameliorarea comportamentului activ de muncă, la
dispariția indiferenței indivizilor față de soarta lor, ceea ce conduce, prin urmare, la
îmbunătățirea calității vieții active de muncă, la creșterea potențialului uman, la îmbunătățirea
situației demografice şi social-economice a țării.
 5. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor
de muncă
 Noua concepție a ocupării forței de muncă condiționează schimbări şi în noțiunea de
ocupare deplină – scopul oricărei politici de ocupare a forței de muncă. Economia de
piață presupune un alt conținut al „ocupării depline”. Dacă în perioada construcției
socialiste ocuparea deplină presupunea utilizarea cât mai deplină a potențialului uman
existent într-o economie, în noile condiții economice ocuparea deplină presupune
asigurarea fiecărui individ cu un loc de muncă numai în cazul în care acest individ
dorește să presteze servicii de muncă. În condițiile economiei de piață ocuparea
deplină presupune existența șomajului. De regulă, acest șomaj este voluntar.

 Ocuparea deplină poate fi atinsă în condițiile oricărui grad de atragere a populației

apte de muncă, dacă acesta corespunde satisfacerii necesităților populației în locuri de
muncă productive. În acest caz, un loc de muncă este considerat productiv dacă acesta
îi permite lucrătorului să atingă o productivitate maximă a muncii, un salariu adecvat
pentru un trai decent, să fie inofensiv pentru sănătate, precum corespunzător unor
norme de muncă decentă. Astfel, ocuparea deplină în aceste condiții nu presupune
implicarea întregului potențial uman în câmpul muncii. Orice persoană are dreptul să-
şi aleagă un domeniu din activitățile sociale umane. Totodată, activitatea de bază este
considerată cea de muncă care aduce un venit pentru asigurarea traiului decent.
 5. Ocuparea – domeniu de bază al
raporturilor de muncă
 Gradul de ocupare se determină prin raportul dintre numărul persoanelor ocupate
în economia națională la numărul persoanelor apte de muncă. Această proporție
poate fi considerată optimă dacă ea corespunde intereselor de creștere a eficienței
economice, implementării rezultatelor progresului tehnic, creșterii productivității
muncii, precum şi reproducerii populației sănătoase, bine pregătite şi active.
 Ocuparea deplină care corespunde tuturor criteriilor menționate poate fi numită
ocupare productivă. Ocuparea productivă nu este identică cu eficienta muncii.
Ultima reprezintă doar un element al ocupării productive. În cazul în care ocuparea
deplină este asigurată prin prezența unor locuri de muncă nejustificate, sau a unor
locuri de muncă care nu corespund componenței profesionale sau calificative a
lucrătorilor, sau nivelul ocupării nu corespunde cu problemele legate de
reproducerea populației, o astfel de ocupare este considerată inacceptabilă.
 Prin urmare, ocuparea deplină productivă şi ocuparea liberă reflectă echilibrul
cantitativ şi calitativ dintre necesitățile populației în muncă şi disponibilitatea
locurilor de muncă în cadrul cărora sunt create condițiile favorabile pentru
progresul social şi economic al societății. Ocuparea deplină productivă poate fi
asigurată doar într-o economie de piață funcțională.
 5. Ocuparea – domeniu de bază al raporturilor
de muncă
 Ocuparea este considerată eficientă dacă este în stare să-i asigure lucrătorului un
venit necesar pentru un trai decent, un nivel înalt al sănătății, dezvoltare a
personalității şi a capitalului uman, precum şi a productivității muncii.

 Ocuparea eficientă se caracterizează printr-o serie de indicatori care reflectă politica

şi ideologia statului în ceea ce privește creșterea productivității sociale a muncii. În
primul rând, aceasta este rara de ocupare a potențialului uman existent la
activitatea de muncă. Ea arată la ce nivel al productivității muncii sunt satisfăcute
necesitățile populației în muncă, precum şi prin ce metode se asigură ocuparea
deplină. Cu cât este mai înaltă productivitatea muncii, cu atât or fi mai mari
veniturile lucrătorilor, cu atât conținutul muncii şi condițiile de muncă vor fi mai
perfecte, cu atât nivelul de calificare a lucrătorilor va fi mai înalt. O productivitate a
muncii mai înaltă permite societății de a acorda o atenție mai mare studiilor,
educației copiilor etc. În acest context, ocuparea deplină poate fi asigurată cu o
participare mai redusă a populației la activitatea de muncă, concomitent cu
creșterea numărului persoanelor ocupate de studii sau de menaj. Oricum, un nivel
înalt al ocupării presupune şi o ocupare ineficientă, deoarece, în acest caz ocuparea
nu asigură nici productivitatea înaltă a muncii, nici un venit destul de înalt.