DE CE IUBESC SA TRAIESC IN BUCURESTI Pentru ca incearca sa muste din mine cu marait de maidanez, de interlop si de masina incinsa in semafor, cand

eu stiu bine ca nici Milano, nici Stambul, nici Paris si nici Rio nu au asa ceva, ca doar Bucuresti este singurul oras murder, transpirat sau inundat de pe lume. Pentru ca incearca sa ma inece in mareea de oameni de sub pamant, care dimineata ar fi in stare sa isi rupa gatul pentru a transpira cu 2 minute mai devreme decat va sosi urmatorul metrou, si care seara masoara cu pasi obositi treptele catre ziua de maine. Pentru ca astfel imi spune ca nu vrea sa se lase descoperit de oricine, oricand si oricum. Pentru ca, asemeni unei virgine sfioase si neincrezatoare, alege sa faca dragoste cu mine doar dupa ce simte ca nu sunt pe interes. Ca nu vreau sa o pacalesc o noapte si sa fug rusinat dimineata, ca nu alerg doar pentru banii ei, ca nu aleg sa ma transform intr-un mitocan sau intr-un parvenit sau in amandoua. Ca nu stau cu ea abia asteptand s-o insel cu un mal de mare sau cu un colt de munte. Bucuresti ascunde locurile pentru suflet in care mi s-a soptit cum dragostea dureaza doar 3 ani, pentru a ma descumpani apoi spunandu-mi ca dragostea poate fi la nesfarsit. Pentru ca ma pot ascunde de timp pe stradute imbratisate de istorie, umbra si tei. Pentru ca dincolo de sticla si betonul din jurul pasului meu, de lumina rece a reclamelor ce instiga la consum de orice, tot el ma imbraca in lumina de apusuri aprinse, in parfumuri de ceainarie de Cotroceni, in verdele crud de iarba din Herastrau si in linistea din Gradina Icoanei. Tot el ma ispiteste, daca vreau sa nu ma grabesc, cu pravalii de anticari sfatosi in care inca vad studenti boemi fotografiind manuscrise vechi si fara sens pentru noi, cei care respiram cash flow, antreprenoriat, twitter, branding, media si blackberry. Pentru ca langa magazinul de netbooks stau taraba de vintage si shopul de haine garage, stau gropile de pe Lipscani intovarasite de halbe de bere si muzica din negura timpului. Iar prin Gara de Nord pasul meu bate drumul sacoselor cu haine, carti si bucate de acasa trimise de intreaga Romanie unui oras care a ales sa traiasca nu numai pe fast food, dar si pe fast forward. Pentru ca ma imbie cu trenduri si mode si capricii de sezon fara sa imi ceara sa ii spun raspicat daca intr-adevar ma identific cu trend-ul sau doar imi e mai comod sa fiu in turma. Aici ma ridic si ma arunc inapoi pe boxele fiecarui concert in care fiecare melodie rasuna de emotia mea si a valului de oameni de langa mine. Aici Nea Marin a devenit miliardar si Margelatu si-a povestit ispravile, aici ma rastignesc pe fiecare scaun de teatru si plec daca nu un alt om, un altfel de om care se intreaba daca viata e o scena.. sau daca poate chiar scena, cu alegoriile ei despre adevar, utopie, dragoste, sex, si fericire este viata insasi. Pentru ca NU m-a impiedicat niciodata sa imi fac coltul meu de paradis in care sa il invit si pe el, indiferent de tangoul pe asfalt pe care trebuie sa il fac pana in sufletul lui.

Pentru ca fiecare cartier musteste de istoria din spatele lui. Am un an si jumatate de viata in Bucuresti, nu am facut foamea de student de Bucuresti, dar am venit cu pofta de viata si lam arat in multe weekend-uri intre IMGB si Pipera, intre Berceni si Militari, privindu-l cum se trezeste dimineata sau refuza sa se culce noaptea. Si in jurul meu suspectez ca, pe langa multimea de pierde-vara si face-bani, ma intersectez si cu copiii muncitorilor de la atelierele Grivita, cu fete de intelectuali optzecisti, cu nepotii actorilor si poetilor pe a caror ardere de artisti parintii nostri s-au cunoscut si s-au iubit pe furis, pe intuneric, pe frig, pentru a ne face si a ne creste pe noi, cei de azi. Iar eu, copil de dobrogean gospodar cu privirea sarata de mare, am cunoscut copii de oltence aprige de gura, de moldovence mereu curioase si mestere in bucate, de ardeleni inca indragostiti de palinca aromata in cutele palmelor si asprimea pamantului pe care UE nu o va intelege niciodata. Si platesc, la fel ca ei, chirii, rate, stau cu ochii pe facturi, euro, pe carduri si pe televizor, pe minim doua mobile si pe calculator pentru ca NIMIC sa nu se intample fara voia mea, sau macar fara stirea mea. Fara sa fim, eu si ei, eroi urbani sau macar contemporani informati. In Bucuresti a ajuns si partea buna a capitalismului de import, care nu a distrus niciodata cunoasterea, dezvoltarea profesionala, curiozitatea, cultura, ci doar le-a ajutat cel mult sa invete sa se autofinanteze. In multe alte locuri din Romania, poate cu exceptia Timisoarei, partea buna a strainilor n-a mai ajuns, si astfel pana acum doar in Bucuresti pot sa fac ce imi place si aproape sa nu mai simt ca muncesc atunci cand fac ce imi place. Aici timpul, banii, visele si libertatea unui popor se macina intr-un cocktail nebun care fie imi fura sufletul, fie se ascund in el. Ii lipsesc multe Bucurestiului, pentru ca noua insine ne lipsesc multe pe care, negasindu-le pentru noi insine, nu mai apucam nici sa le oferim celorlalti. Dar acest oras, indiferent de cati bani am in buzunar sau cate comori am in suflet, imi cere in primul rand sa iubesc sa traiesc, si cand incerc sa nu ma mai grabesc il vad cum traieste alaturi de mine, si prin mine. Pentru ca niciodata, dar niciodata, nu m-a impiedicat sa ALEG sa alerg fie in cautarea timpului pierdut, fie in cautarea timpului TRAIT.

Ganduri ordonate pentru provocarea facuta aici.