altuia, ºi nimic de dragul adevãrului.

Dar dacã prefãcãtoria este un viciu în orice privinþã (cãci te împiedicã sã discerni adevãrul ºi l fals
apoi ea se împotriveºte cu desãvârºire prieteniei; ea distruge sinceritatea, fãrã de care numele de
prietenie nu mai are nici un sens. De vreme ce prietenie înseamnã ca din mai multe suflete sã se
plãmãdeascã, aºa zicând, unul singur, cum se va putea ajunge la aceasta, dacã nici mãcar sufletul
unuia nu va fi unul ºi mereu acelaºi, ci diferit, schimbãtor, cu multe feþe?
Într adevãr, ce poate fi atât de nestatornic, atât de nesigur ca sufletul celui care se schimbã nu nu
dupã sentimentul ºi voinþa altuia, dar chiar dupã înfãþiºarea ºi la un semn al lui?
Spune cineva nu, spun ºi eu nu. Spune da, spun ºi eu. În sfârºit, mi am impus mie însumi sã fiu în
toate de pãrerea altuia, dupã cum spune tot Terenþiu , prin gura personajului Gnatho; a þi face as
de prieteni înseamnã a fi cu totul uºuratic. Dar sunt mulþi oameni asemãnãtori lui Gnatho; când e
mai presus prin naºtere, situaþie ºi reputaþie, linguºirea lor e primejdioasã, fiindcã vorbelor lor
mincinoase li se adaugã ºi autoritatea.
Iar prietenul linguºitor, dacã eºti atent, se poate deosebi de cel sigur ºi se poate recunoaºte tot aº
cum putem distinge tot ce e falsificat ºi imitat de ce e natural ºi adevãrat. O adunare, care e form
din oameni foarte nepricepuþi, îºi dã seama totuºi de obicei care e deosebirea între un demagog, a
un cetãþean linguºitor si uºuratic, ºi între altul statornic, serios ºi grav. Prin ce linguºiri cãuta de c
C. Papirius sã câºtige aprobarea adunãrii, când propunea legea privitoare la realegerea tribunilor
poporului! Eu m am opus; dar nu voi spune nimic despre mine; voi vorbi mai bucuros despre Scipi
zei nemuritori, câtã gravitate ºi câtã maiestate a pus în discursul sãu! L ai fi putut numi uºor
conducãtorul poporului roman, nu un simplu tovar㺠de luptã. Dar aþi fost acolo, ºi cuvântarea se
în mâinile tuturor. Aºadar o lege popularã a fost respinsã prin votul poporului. ªi, ca sã revin la mi
vã amintiþi cât de popularã pãrea, în timpul consulilor Quintus Maximus, fratele lui Scipio, ºi Luciu
Mancinus , legea lui Caius Licinius Crassus privitoare la funcþiile sacerdotale. Cãci cooptarea în col
sacerdotale era trecutã pe seama poporului. Ba chiar acesta a început cel dintâi sã vorbeascã popo
cu faþa spre for ; totuºi, religia zeilor nemuritori, pe care o apãram eu, a învins uºor cuvântarea
demagogicã a aceluia. Aceasta s a petrecut în timpul preturii mele, cu cinci ani înainte de a fi deve
consul; astfel, cauza aceea a fost apãratã mai mult prin ea însãºi decât prin autoritatea deosebitã
oratorului.

XXVI.

Iar dacã pe scenã, adicã în adunarea poporului, unde e foarte mult loc pentru lucruri nãscocite ºi
închipuite, adevãrul totuºi învinge, numai sã fie dat la ivealã ºi pus în luminã, ce trebuie sã se întâ
în prietenie, al cãrei preþ stã în întregime în adevãr? În aceasta dacã nu vezi, cum se spune, o inim
deschisã ºi nu þi o deschizi pe a ta, nu e nimic sincer, nimic sigur, nici mãcar cã iubeºti sau eºti iub
fiindcã nu ºtii cât adevãr este aici.
De altminteri, aceastã linguºire, oricât de primejdioasã ar fi, nu poate dãuna totuºi nimãnui decât
care o primeºte ºi se încântã de ea. Aºa se face cã la vorbele linguºitorilor îºi pleacã urechea mai a
cel care el însuºi se aprobã ºi e foarte încântat de sine. Într adevãr, virtutea se iubeºte pe sine; cã
se cunoaºte foarte bine ºi înþelege cât e de vrednicã de iubire; eu însã vorbesc acum nu de virtute
de pãrerea falsã despre virtute. De fapt, cei mai mulþi doresc doar sã parã înzestraþi cu virtute de
sã fie într adevãr virtuoºi. Acestora le place linguºirea, aceºtia, când li se spun vorbe pe placul lor,
socotesc cã acele vorbe goale sunt o dovadã a meritelor lor. Aºadar, o astfel de prietenie, în care u
nu vrea sã audã adevãrul, iar celãlalt e gata sã mintã, n are nici o valoare. ªi linguºirea paraziþilor
comedii nu ne ar pãrea hazlie, dacã n ar exista soldaþi fanfaroni .
Thais îmi mulþumeºte mult?
Era de ajuns sã rãspundã: „Mult". „Grozav de mult", spune el. Linguºitorul umflã totdeauna ceea c
insul pe placul cãruia vorbeºte doreºte sã fie mare.
De aceea, deºi aceste minciuni linguºitoare au trecere la cei care ei înºiºi le cautã ºi le provoacã, t
chiar oamenii mai serioºi ºi mai statornici trebuie îndemnaþi sã ia seama sã nu se lase cumva înºe
prin linguºiri abile. Pe cel care linguºeºte pe faþã îl vede oricine, dacã nu e cu totul lipsit de minte;
trebuie sã ne ferim însã cu grijã sã nu se strecoare între noi linguºitorul viclean ºi ascuns. Cãci nu
prea uºor de recunoscut, deoarece adesea, chiar când se opune, aprobã ºi, prefãcându se cã must
linguºeºte, iar în cele din urmã se dã bãtut ºi admite sã fie învins, pentru ca cel care a fost înºelat
parã cã a avut dreptate. Ce e însã mai ruºinos decât sã fii înºelat? Trebuie sã ne ferim mai ales sã
se întâmple ca în acea comedie: