DCCI curs 12 Regulile INCOTERMS 2010

16.01.2013

Natura juridica au caracterul unor conditii generale de contract adoptate de catre camera de comert internationala din Paris; acestea nu se impun partile, nefiind o conventie internationala, nici o lege. Au caracter facultativ, se aplica numai daca partile fac trimitere la ele. Trimiterea poate fi facuta: Printr-o cauza contractuala (receptiune contractuala) a regulilor Incoterms, per relationem (prin raportare). Este posibil ca trimiterea la regulile Incoterms sa se faca si implicit, tacit, in cazul in care, din elementele contractului sau din aspecte exterioare contractului, instanta de judecata concluzioneaza in sensul ca vointa partilor a fost aceea de a receptiona contractual o regula Incoterms.

Partile sunt libere sa aleaga orice regula Incoterms, dar alegerea uneia dintre regulile Incoterms nu este intamplatoare, fiind expresia raportului de forte economice dintre parti. Din cele 11 reguli actuale, primele din ele in ordinea reglementarii lor sunt favorabile vanzatorului, in sensul ca prevad mai putine obligatii pentru vanzator si mai putine pentru cumparator. Daca piata este favorabila vanzatorului, acesta va putea sa impuna o regula Incoterms care ii este mai convenabila, cu mai putine obligatii pentru el si mai putine pentru cumparator. Daca piata este favorabila cumparatorului, acesta va fi cel care va putea sa determine o regula mai favorabila lui. Alegerea este o chestiune de negociere. Partile pot sa modifice sau sa completeze regulile. Aceste reguli reprezinta numai o baza de negociere. Este recomandabil ca acest lucru sa nu se intample, fiecare regula avand un echilibru, este un tot unitar, iar daca o obligatie este modificata, pot aparea consecinte de necorelare cu celelalte obligatii. Regulile Incoterms, prin ele insele, nu reprezinta lex causae. Lex causae legea aplicabila unui contract este un sistem de drept aplicabil in cauza. Regulile Incoterms reprezinta conditii generale de contractare, nu pot sa joace rolul de lex causae. Daca nu prevad un aspect, se completeaza cu legea aplicabila contractului. Natura juridica si obiectul regulilor Natura juridica caracterul unor uzante codificate. Astfel au fost si adoptate. Operatiunea de elaborare a regulilor incoterms a inceput in perioada interbelica, prima varianta fiind in 1928, apoi a continuat codificarea dupa cel de-al doilea razboi, s-a adoptat o varianta de baza in 1953 continuata ulterior cu varianta 1990, 2000 si 2010. Acestea au fost gandite la inceput ca un tabel comparativ de uzante din principalele tari europene, pentru ca apoi sa fie uniformizate, codificate in forma de astazi ca si conceptie juridica. Obiectul contractul de vanzare internationala de marfuri. Asadar, acestea se aplica in relatia dintre vanzator si cumparator. Regulile reglementeaza si obligatii ale vanzatorului si cumparatorului privind incheierea altor contracte de acestia mai ales transport si asigurare (nu

reglementeaza obligatii din contractul de transport sau asigurare, doar obligatiile acestor parti de a incheia sau nu aceste contracte). Finalitatea regulilor este de a asigura transferul marfii de la vanzator la cumparator. S-a pus problema daca regulile Incoterms se aplica numai pentru vanzarea internationala sau si pentru vanzarea interna. Foarte mult timp s-a considerat ca se aplica numai in vanzarea internatioanala si au existat si hotarari arbitrale in acest sens. Varianta 2010 a precizat in mod explicit ca se aplica si pentru vanzarea interna, datorita aparitiei blocurilor economice (precum UE) unde nu mai exista granite intre state din punct de vedere economic, disparand ideea de frontiera. Regulile Incoterms nu sunt singurele codificari de uzante la nivel international. Incoterms-ul priveste zona europeana la care a aderat cu dificultate si Anglia. Insa au existat si alte codificari (RAFTD revised american foreign traid definition fiind cea mai cunoscuta, varianta 1941; nu s-a mai lucrat la ele de atunci, clauzele nu difera mult, dar difera). In ultimii ani, chiar camera de comert de la Washington a recomandat Incoterms. Au fost 13 reguli, insa in Incoterms 2010 sunt 11. Au disparut 2 din contractele maritime (DES, DEQ). Acestea au fost incluse in alte reguli existente. Regulile s-au sistematizat dupa momentul livrarii, pentru ca obligatia de livrare este obligatia centrala a vanzatorului. In functie de criteriul momentului livrarii, s-au impartit in urmatoarele categorii: 1. Prima grupa E: Ex works (EXW) se caracterizeaza prin faptul ca livrarea se face la sediul vanzatorului sau la locul de productie al vanzatorului. Traducerea franco fabrica. 2. A doua grupa F: FCA (free carrier) franco transportator; FAS (free alongside ship) liber de-a lungul vasului; FOB (free on bord) liber la bord. Au in comun faptul ca vanzatorul preda marfa primului transportator, primului caraus desemnat de cumparator si cu transportul platit de cumparator. Pana la momentul predarii raman riscurile la vanzator. 3. A treia grupa C: CPT (carriedge paid to) transport platit pana la; CIP (carriedge and insurance paid to) transport si asigurare platit pana la; CFR (cost and freight) cost si navlu, cu aratarea locului de destinatie convenit; CIF (cost, insurance and freight) cost, asigurare si navlu. Ultimele doua sunt maritime. Ceea ce particularizeaza aceasta grupa este faptul ca livrarea se considera efectuata in momentul in care marfa se preda carausului (din acest punct de vederea seamana cu grupa F), dar, spre deosebire de grupa F, unde transportul este platit de cumparator, la grupa C transportul este platit de catre vanzator, iar la regulile care au si I (asigurarea), vanzatorul plateste si asigurarea. Vanzatorul, insa, nu isi asuma riscul de pierdere sau de deteriorare a marfii si nici nu suporta costurile suplimentare dupa momentul livrarii. 4. A patra grupa D: DAT (delivered at terminal) livrat la terminal, cu aratarea numelui terminalului, in portul sau in locul de destinatie convenit; DAP (delivered at place) livrat la locul aratat, fiind vorba de locul de destinatie convenit;

DDP (delivered dutty paid) livrat cu taxe vamale platite, cu aratarea locului de destinatie convenit. Aceste reguli se caracterizeaza prin faptul ca predarea marfii se face la terminal, care poate fi intr-un loc intermediar sau la locul de destinatie. Vanzatorul trebuie sa suporte riscurile si costurile legate de aducerea marfii in acel loc.

Din punct de vedere al clasificarii in cele 4 grupe (dupa momentul livrarii) aceasta este una din clasificarile de fond. A doua clasificare dupa modalitatea de transport la care se aplica regula. Dupa regulile de clasificare in regulile maritime FAS, FOB, CFR, CIF; acestea folosindu-se numai in transporturile martime. Acestea au fost cele mai vechi si nu au fost inlaturate. Au disparut 2 care nu erau atat de utilizate. Toate celelalte 7 reguli se pot folosi in orice mijloc de transport (inclusiv maritim). A mai existat o clasificare vanzari la plecare si vanzari la sosire. Ex: vanzari la plecare cele din grupele E, F si C, iar vanzari la sosire cele din grupa D. Mai este o clasificare vanzari interne si vanzari externe. Aceasta era legata de criteriul cine plateste taxele vamale de export si de import, mai precis cine plateste taxele de export si cine plateste taxele si cheltuielile de import. Cea mai importanta modificare in Incoterms 2000 mentinuta si in 2010 privind regula FAS. In Incoterms 1990 (ele au fost 3 variante de baza 1936, 1953, 1990 etapa computerizarii) adica varianta de baza, FAS-ul era o vanzare interna pentru ca free alongside ship inseamna pe cheiul portului de incarcare. Livrarea se facea pe cheiul portului de incarcare care era pe teritoriul Romaniei, vanzarea fiind interna. In consecinta, toate cheltuielile de export din Romania reveneau cumparatorului. Cumparatorul, care era din strainatate, trebuia sa isi angajeze un agent in portul Constanta care sa faca aceste operatiuni, fiind create dificultati in practica pentru cumparatorii din strainatate. Din acest motiv, in Incoterms 2000, FAS-ul a devenit o vanzare externa, desi nu s-a schimbat locul. Cheltuielile de export din Romania reveneau vanzatorului roman, desi marfa nu trecea frontiera (aceasta trece frontiera cand este incarcata pe vas). Fiecare regula Incoterms exprima o anumita impartire a obligatiilor intre vanzator si cumparator. Din acest motiv, la toate cele 11 reguli Incoterms se gasesc 10 obligatii ale vanzatorului notate cu A1-A10 si 10 obligatii ale cumparatorului notate cu B1-B10. Obligatiile vanzatorului (categorii de probleme): A1. Obligatiile generale ale vanzatorului; A2. Licente, autorizatii, controlul de securitate si alte formalitati; A3. Contractele de transport si asigurare; A4. Livrarea marfii; A5. Transferul riscurilor; A6. Repartizarea cheltuielilor; A7. Notificarea cumparatorului;

A8. Documentul de livrare; A9. Verificarea, ambalajul si marcarea; A10. Asistenta pentru obtinerea informatiilor si cheltuielile asociate. Obligatiile cumparatorului: B1. Obligatiile generale ale cumparatorului; B2. Identic A2; B3. Identic A3; B4. Preluarea marfii; B5. Identic A5; B6. Identic A6; B7. Notificarea vanzatorului; B8. Dovada livrarii; B9. Inspectarea marfii; B10. Identic A10. Obligatiile generale ale vanzatorului Vanzatorul trebuie sa furnizeze marfurile si factura comerciala in conformitate cu contractul de vanzare, precum si orice alta dovada de conformitate care poate fi ceruta de contract. Din acest text rezulta ca obligatiile generale ale vanzatorului sunt: obligatia de livrare si obligatia de remitere a documentelor cu privire la marfa. Orice document la care se refera regulile poate fi o inregistrare electronica sau o procedura echivalenta daca acest lucru este admis de parti sau este uzual. Pentru prima data in Incoterms 2010 se echivaleaza practic comunicarile pe suport electronic cu cele pe suport de hartie. Obligatia generala a cumparatorului de a plati pretul asa cum este prevazut in contractul de vanzare. Obligatia de livrare este coroborata cu obligatia de transfer al riscurilor transferul riscurilor se produce in momentul livrarii. Incoterms-ul nu reglementeaza transferul proprietatii, cum nu o face nici Conventia de la Viena. Reglementeaza doar transferul riscurilor. Livrarea la EXW, vanzatorul este obligat sa puna marfa la dispozitia cumparatorului, la locul de livrare convenit, la sediul vanzatorului, cum ar fi uzina, fabrica, depozit, la data stabilita in contract sau in cadrul perioadei stabilite in contract sau, daca acestea nu sunt determinate, la locul si in termenul uzual pentru livrarea marfii. La FCA, vanzatorul este tinut sa livreze marfa transportatorului indicat de cumparator, in locul convenit, la data sau in intervalul de timp prevazute pentru livrare.

La CPT, vanzatorul este tinut sa predea marfa in custodia transportatorului, pentru a fi transportata la locul de destinatie, la data si in cadrul perioadei stabilite in contract. La CIP, acelasi lucru ca la CPT, plus vanzatorul plateste si asigurarea. La DAT, vanzatorul este obligat sa transporte marfa pana la terminal, sa o descarce si sa o pune la dispozitia cumparatorului, la termenul convenit, la data sau in intervalul de timp prevazut pentru livrare. Vanzatorul plateste asadar transportul pana la terminal, nu insa si asigurarea. La DAP, vanzatorul este obligat sa puna marfa la dispozitia cumparatorului, in mijlocul de transport gata pentru descarcare, la locul de destinatie, la data sau in intervalul de timp prevazut in contract. Deci vanzatorul suporta si transportul pana la locul de destinatie, nu insa si descarcarea. La DDP, vanzatorul este obligat sa puna marfa la dispozitia cumparatorul, in mijlocul de transport gata pentru descarcare, la locul de destinatie convenit, la data sau in cadrul perioadei stabilite in contract. Vanzatorul suporta transportul pana la destinatie, precum si exportul, tranzitul si importul. La cele 4 din transporturile maritime: regula FAS, vanzatorul este obligat sa livreze marfa dea lungul vasului desemnat de catre cumparator, la locul de incarcare stabilit de catre cumparator, in portul de incarcare convenit, la data sau in cadrul perioadei prevazute in contract. Vanzatorul nu suporta nici transportul, nici asigurarea, dar suporta exportul. La FOB, vanzatorul trebuie sa livreze marfa la bordul vasului desemnat de catre cumparator, in portul convenit, dupa uzanta portului, la data sau in cadrul perioadei stabilite. Vanzatorul nu suporta transportul, nici asigurarea, dar suporta exportul, iar livrarea se produce in momentul in care marfa este depusa la bordul vasului. La CFR, vanzatorul este obligat sa livreze marfa la bordul vasului, in portul de incarcare convenit, la data sau in cadrul perioadei stabilite. Vanzatorul suporta transportul, nu si asigurarea, si suporta exportul. La CIF, vanzatorul este obligat sa livreze marfa la bordul vasului, in portul de incarcare convenit, la data sau in cadrul perioadei stabilite. Vanzatorul suporta transportul, asigurarea si exportul.