Universitatea Petrol-Gaze Ploiesti Facultatea de Litere si Stiinte Specializarea: Administratie Publica An I.

grupa 4482 Enache Catalina

Aspecte ale economiei si .administratiei geto-dacilor

n fruntea administraiei centrale se afla regele, care ntrunea funciile legislativ i executiv. Acesta era secondat de vicerege, demnitate care, de regul, era deinut de marele preot. Dac n cadrul statului lui Burebista aceast poziie a fost ocupat de Deceneu, mai trziu, n ierarhia statului lui Decebal, ea a fost deinut de ctre marele preot Vezina, cel care, potrivit lui Dio Cassius avea al doilea loc dup Decebal. Regele sau marele preot cumula i funcia de mare judector, aa cum este cazul lui Comosicus, devenit rege i mare preot, despre care istoricul Iordanes spune c era cel mai mare judector. n administrarea treburilor curente ale rii, regele era ajutat de un Consiliu cu rol consultativ, din care fceau parte probabil marele preot, membri ai casei regale i alte personaje de ncredere. Acestea din urm era foarte probabil reprezentani ai aristocraiei tribale, din rndurile creia provenea, de altfel, i regele. Relaiile politice ntreinute cu Imperiul Roman ne permit s identificm i o alt latur a aparatului administrativ central al statului geto-dac. Este vorba despre existena unei categorii de soli sau diplomai trimii de rege pentru a purta negocieri sau pentru a ncheia diverse nelegeri. De regul, acetia erau membri ai familiei regale sau ai pturii nobiliare (pileati). Semnificativ nacest sens este un episod relatat de istoricul Dio Cassius, n care se vorbete despre o misiune ncredinat de regele Decebal fratelui su Diegis, misiune prin care acesta din urm era nsrcinat s mearg, mpreun cu ali brbai de ncredere, la mpratul Domiian pentru a-I restitui armele capturate n cursul rzboiului din anii 85-89 d.Hr. Regele putea s apeleze ns i la serviciile unor alogeni, aa cum este cazul ceteanului grec Acornion, originar din oraul pontic Dyonisopolis, diplomat de carier pe care Burebista l-a folosit o lung perioad de timp. Nu este exclus ca Acornion s fi fost chiar unul dintre cei mai influeni sfetnici ai regelui, o inscripie descoperit la Balcic, n Bulgaria, descriindu-l ca fiind n cea dinti i cea mai mare prietenie cu Burebista. La curtea regelui dac este foarte probabil i existena unei cancelarii. n acest sens, poate fi citat istoricul Strabon care afirm c Burebista a impus neamului su ascultarea fa de porunci scrise (prostagma sau edictum). Una dintre consecinele unificrii politice a triburilor geto-dace a fost integrarea

structurilor ecleziastice n aparatul administrativ. Ea a oferit condiii pentru unificarea diverselor practici religioase existente n perioada anterioar, conducnd n cele din urm la instituirea unui cult oficial. Aceasta a atras dup sine i constituirea unui ierarhii clericale, care, prin persoana conductorului su suprem, marele preot, a fost direct asociat la conducerea treburilor statului. Rolul acestei ierarhii a fost acela de a fundamenta din punct de vedere teologic noua organizare politic, asigurndu-i astfel protecia sacr a divinitii. Pentru a obine bunvoina zeilor, au fost introduse precepte morale noi care au cptat valoare de lege. Funcia de supraveghere a modului n care erau aplicate aceste precepte a revenit, foarte probabil, tot clerului, care, n acest fel, a reuit s i consolideze poziiile importante obinute n cadrul statului i a contribuit n mod fundamental la ntrirea puterii regelui garantul profan al existenei statului. Aflat la nceputurile sale, n epoca lui Burebista, statul geto-dac nu a putut dispune de la nceput de un aparat administrativ local. Este foarte probabil c, iniial, att triburile getdace unificate, ct i celelalte neamuri aduse sub ascultare (celi, bastarni, sarmai i greci) i-au pstrat propriile forme de conducere locale, fiind schimbai doar titularii acestora, n scopul aducerii la conducere a unor cpetenii favorabile politicii duse de regele dac. Dependena triburilor periferice, n special a celor de neam diferit i a coloniilor pontice, fa de statul lui Burebista, se exprima prin plata unui tribut, prin renunarea la o politic extern proprie i prin furnizarea de contingente armate n vreme de rzboi. Aadar, centralizarea statului geto-dac a fost n prim faz mai mult una de factur politic dect administrativ. Dispariia lui Burebista, probabil n cursul anului 44 . Hr., a dat semnalul dezmembrrii statului pe care acesta l-a creat, primele entiti care s-au desprins fiind triburile de alte etnii i cetile greceti. Frmntrile interne n-au cruat ns nici teritoriile locuite de daci. Diferenele social-economice dintre diversele zone geografice locuite de geto-daci, interesele centrifuge ale aristocraiei tribale, precum i diminuarea pericolului extern roman, intervenit odat cu asasinarea conductorului statului roman, Caius Iulius Cesar, au determinat n cele din urm divizarea statului n mai multe formaiuni politice. Reunificarea inuturilor daco-getice s-a produs n jurul nucleului reprezentat de formaiunea din interiorul arcului carpatic, unde se va afla n continuare capitala statului. ntregul proces s-a ncheiat cndva la nceputul anilor 80 d. Hr. Personalitatea de al crei nume se leag refacerea unitii geto-dacilor este regele Decebal, cel care a reuit s reconstituie n mod parial statul lui Burebista. Noua structur politico-teritorial cuprindea Transilvania, Oltenia, Muntenia, Moldova i probabil o parte din inutul dintre Prut i Nistru. Factorul determinant n refacerea unitii statale l-a constituit de aceast dat politica roman la Dunrea de Jos, care, n cursul secolului I d. Hr., a trecut de la msuri predominat defensive la cele de natur ofensiv. n acest fel, o parte din teritoriile locuite de geto-daci au ajuns sub stpnire roman efectiv, aa cum era cazul Dobrogei. mpreun cu teritoriul aflat ntre Dunre i Munii Balcani, aceasta a intrat n componena provinciei Moesia, constituind pe mai departe o ameninare direct la adresa numeroaselor formaiuni politice desprinse din statul lui Burebista. Organizarea statului dac condus de Decebal nu difer prea mult de aceea din timpul lui Burebista. Regele era n continuare secondat de un vicerege, numit Vezina, care deinea aceeai demnitate de mare preot ca i predecesorul su, Deceneu. n politica extern l gsim foarte implicat pe Diegis, fratele lui Decebal, poziia sa n raporturile politico-militare

cu Imperiul Roman amintind de rolul jucat n trecut de Acornion, precum i de instituia celui dinti prieten pe care acesta o reprezentase. Este foarte posibil ca, sub presiunea iminentelor atacuri romane, structurile interne ale statului s fi evoluat ctre un nceput de centralizare administrativ a teritoriului. n acest sens, unele izvoare istorice vorbesc despre existena unor prefeci pe care Decebal i-a aezat n fruntea agriculturii, rolul probabil al acestora fiind acela de controla producia agricol a rii i de a crea stocuri de provizii absolut necesare n perspectiva unor viitoare asedii. Alte surse menioneaz i existena unor garnizoane militare locale aflate sub comanda unor prefeci numii de ctre rege. Faptul este explicabil, dac avem n vedere c, n faa ameninrii romane, era absolut necesar organizarea unui sistem defensiv i a unui corp de dregtori militari care s comande garnizoanele teritoriale. Cucerirea statului geto-dac nu a adus ntregul teritoriu locuit de daci sub stpnire roman,tot astfel cum nici statul lui Decebal nu a fost complet integrat n componena noii provincii romane a Daciei. O mare parte a teritoriului su a intrat n componena provinciei Moesia Inferior n urma primului rzboi daco-roman i a rmas n aceast formul administrativ pe durata ntregii domnii a mpratului Traian. Este vorba despre colul sudestic al Transilvaniei, sudul Moldovei, cea mai mare parte a Munteniei i estul Olteniei. O alt parte a teritoriului fostului stat geto-dac (nordul Transilvaniei i aproape ntreaga Moldov) a rmas n afara provinciei romane, fiind locuite pe mai departe de ctre dacii liberi. n consecin, n timpul domniei lui Traian, provincia Dacia a rmas s cuprind Transilvania propriu-zis (cu excepia colului su sud-estic, reprezentat cu aproximaie de teritoriile judeelor Sibiu i Braov de astzi), Oltenia vestic (judeele actuale Mehedini i Gorj) i Banatul n ntregime. La moartea lui Traian au avut loc puternice atacuri ale vecinilor Romei aflai la Dunrea Mijlocie i Inferioar, ceea ce a reclamat prezena urgent a noului mprat Hadrian. Pentru mai mult siguran, acesta a abandonat Moldova Meridional i Cmpia Muntean, zone dificil de aprat din cauza configuraiei geografice. La nordul Dunrii nu a fost pstrat dect castrul de la Barboi, un cap de pod menit s supravegheze cursurilor inferioare ale Prutului i Siretului. Tot n scopul eficientizrii sistemului defensiv al Imperiului n acest sector, Hadrian a reorganizat provincia Dacia, diviznd-o n trei provincii dacice cu rang diferit: Dacia Superior, Dacia Inferioora i Dacia Porolissensis. Dacia Superioora cuprindea, se pare, cea mai mare parte a Daciei traiane, cu excepia teritoriului nord-vestic, aflat ntre rurile Arie i Mure. Dacia Inferioara, cuprindea teritoriile anexate la nordul Dunrii n urma primului rzboi daco-roman (101-102 d.Hr.), care, iniial, fuseser integrate n provincia Moesia Inferior: estul Olteniei, vestul Munteniei i sud-estul Transilvaniei. Dacia Porolissensis cuprindea teritoriul nord-estic al provinciei Dacia, cuprins ntre rurile Arie i Mure. Organizarea tripartit pus la punct de Hadrian a funcionat timp de jumtate de secol. n anii 167-168 d. Hr., n urma rzboaielor purtate cu marcomanii i iazygii, mpratul Marcus Aurelius (161-180 d. Hr.) a considerat necesar reorganizarea sistemului defensiv al provinciei prin aducerea unui a doua legiuni. Reorganizarea militar a avut consecine i n plan administrativ, ntruct cele trei provincii au fost aduse din nou sub autoritatea unui singur guvernator, aa cum se ntmplase n timpul domniei lui Traian. Tot acum a avut loc i schimbarea denumirilor pentru dou dintre provincii: Dacia Superior a devenit Dacia Apulensis, n vreme ce Dacia Inferior s-a transformat n Dacia Malvensis. Organizarea administrativ-militar pus la punct n timpul mpratului Marcus Aurelius sa meninut pn la prsirea Daciei de ctre armata i administraia roman, n anul 275 d. Hr.

Principiile i regulile de organizare a provinciilor n cadrul Imperiului Roman au fost statuate odat cu trecerea de la forma de organizare republican la cea imperial. Iniiativa n aceast direcie i-a revenit primului mprat Octavianus Augustus (27 . Hr. 14 d. Hr.), care a divizat provinciile n dou mari categorii: provincii senatoriale i provincii imperiale. Provinciile senatoriale erau situate de obicei n interiorul imperiului, motiv pentru care nu dispuneau de trupe. Ele erau conduse de guvernatori numii de ctre Senatul roman dintre acei membri ai si care exercitaser la Roma magistraturile supreme (consulatul i praetura). Provinciile imperiale erau situate de obicei la hotare, n consecin trebuiau s dispun de trupe. Aflate la dispoziia mpratului, provinciile imperiale erau administrate prin intermediul unor nali funcionari numii direct de ctre acesta. Provinciile imperiale n care staionau una sau mai multe legiuni (unitile de elit a armatei romane) erau rezervate unor guvernatori de rang senatorial (membri ai ordinului senatorial), care purtau titlul de legatus Augusti pro praetore (delegat al mpratului n loc de pretor). Provinciile lipsite de legiuni, a cror armat era alctuit numai din trupe auxiliare (alae i cohortes), erau guvernate de un membru al ordinului cavalerilor (ordo equester), care purta titlul de procurator Augusti vice praesidis cum iure gladii. Expresia vice praesidis nsemna c procuratorul de rang ecvestru inea locul unui guvernator de rang senatorial (care ar fi condos in mod normal provincia dac aceasta ar fi avut cel puin o legiune), n vreme ce expresia cum iure gladii arta c procuratorul avea comanda suprem asupra trupelor din provincia sa, precum i dreptul de a pronuna pedeapsa capital. Aceste titluri indicau faptul c titularul lor era un guvernator cu drepturi depline, chiar dac rangul su social era mai mic dect al guvernatorilor recrutai din rndurile ordinului senatorial. n timpul mpratului Traian, ntre anii 106-118, provincia Dacia a fost condus de un legatus Augusti pro praetore de ordin senatorial i de rang consular, adic un delegat al mpratului, innd loc de praetor, care provenea din rndul senatorilor romani care exercitaser magistratura suprem de consul. Rangul foarte nalt al guvernatorului se explic prin prezena pe teritoriul provinciei a nu mai puin de trei legiuni: a XIII-a Gemina, a IV-a Flavia i I Adiutrix. n urma reorganizrii administrative care a avut loc n timpul lui Hadrian, fiecare dintre cele trei provincii dacice nfiinate a primit cte o conducere proprie, independent de celelalte. Provincia Dacia Superior era guvernat de un senator vir praetorius (fost preator la Roma) ntruct aici se afla unde se afla cantonat singura legiune a provinciei, a XIII-a Gemina. Dei sediul legiunii se afla la Apulum, capitala Daciei Superior, precum i a ntregii provincii Dacia se afla la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Aici se afla i reedina procuratorului financiar al provinciei, un funcionar de rang ecvestru care se ocupa de problemele economice i fiscale i l nlocuia pe guvernator n absena acestuia. Provincia Dacia Inferior nu dispunea dect de trupe auxiliare, motiv pentru care era guvernat de un procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Capitala Daciei Inferior, dup toate probabilitile, era oraul Romula (Reca, jud. Olt). Provincia Dacia Porolissensis, nu dispunea nici ea de trupe de elit (legiuni), fiind guvernat de acelai procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Dei numele su provine de la localitatea Porolissum, cu rol strategic fundamental n sistemul defensiv al zonei, se pare totui c reedina guvernatorului i, n acelai timp, capitala provinciei se afla la Napoca.

Dup reforma administrativ introdus de mpratul Marcus Aurelius, conducerea provinciilor dacice a fost reunificat sub autoritatea unui singur guvernator, care i avea sediul la Apulum. Titlul guvernatorului era cel de legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, nsemnnd delegat al mpratului, n loc de preator, pentru cele trei Dacii. Prin aducerea n provincie a celei de-a doua legiuni, guvernatorul a primit i titlul de Consularis trium Daciarum. Aceasta indic faptul c guvernatorul era un fost consul al Romei, explicaia rangului su nalt fiind aceea c el avea sub comand dou legiuni: a XIII-a Gemina i a V-a Macedonica. Provinciile Dacia Porolissensis i Dacia Malvensis (Inferior) i-au pstrat ns identitatea i limitele teritoriale conturate n perioada anterioar. Ele au fost transformate acum n districte administrativ-financiare conduse de cte un procurator Augusti de rang ecvestru. Cei doi procuratori aveau numai atribuii civile, fiind aezai sub autoritatea guvernatorului Daciei Apulensis. Principalele instituii ale administraiei centrale n provinciile romane erau guvernatorul i Adunarea provincial. Guvernatorul avea atribuii largi n materie administrativ, fiscal, legislativ i judectoreasc. Practic, dup mprat, el deinea cea mai mare competen asupra locuitorilor din provincie (imperium maius). n plan legislativ, guvernatorul avea dreptul de a emite edicte sau legi cu caracter local n conformitate cu dreptul roman provincial. n plan judectoresc, competenele sale erau identice cu cele deinute de nalii magistrai ai oraului Roma (consulii, praetorii i prefectul), putnd judeca orice cauz, pentru care putea dispune orice pedeaps, mergnd pn la execuia capital. Adunarea Provincial (Concilium provinciae Daciarum Trium) era alctuit din reprezentanii oraelor din provincie, reunii cu toii sub preedinia preotului cultului oficial din provincie (sacerdos arae Augusti). Principala atribuie a Adunrii era ntreinerea cultului mpratului, introdus cu scopul prezervrii unitii statului i a teritoriului roman. Adunarea mai avea ns i alte atribuii, aa cum erau discutarea intereselor generale ale provinciei i susinerea lor n faa mpratului, ridicarea unor monumente sau statui n cinstea celor care fcuser binefaceri provinciei, aducerea de mulumiri guvernatorului, la ieirea din funcie, pentru modul cum administrase provincia etc. n provincia Dacia, ca de altfel n ntregul Imperiu Roman, au existat aezri oreneti (colonii i municipii) i aezri rurale. Populaia roman a aezrilor urbane era format din ceteni propriu-zii i strini, rezideni fr drept de cetenie. Dup poziia social deinut, cetenii oraelor se divizau n ceteni privilegiai (ordo decurionum) i cetenii de rnd(populus, plebs). Oraele romane din Dacia au fost mprite n dou categorii: municipiile (municipia) i coloniile (coloniae). Iniial, n epoca republican, deosebirea ntre cele dou tipuri era fundamental: municipiile se conduceau dup legi proprii, n vreme ce coloniile urmau legile oraului Roma. n plus, coloniile se bucurau de ficiunea lui ius italicum, ceea ce nsemna c pmnturile lor erau asimilate cu cele din peninsula italic (ager romanus). n acest fel, proprietile respective erau degrevate de sarcini fiscale, astfel nct proprietarii lor (cetenii)erau scutii complet de impozite funciare. n epoca imperial deosebirile s-au atenuat ns, ele reducndu-se n secolul al II-lea d. Hr. la faptul c municipiile erau considerate de rang inferior n raport cu coloniile. Oraele romane, indiferent de rang, se bucurau de privilegiul de a se conduce singure, prin organe de conducere proprii i magistrai alei. n acest fel beneficiau de un anumit grad de

autonomie intern, limitat ns de interveniile frecvente ale puterii centrale. Consiliul decurionilor (ordo decurionum) era un organ colectiv de conducere a treburilor oreneti, format din circa 30-50 de persoane, care juca un rol similar cu cel deinut de Senat n funcionarea capitalei Imperiului. Membrii si erau alei pe 5 ani, de ctre magistraii superiori ai oraului, n limita locurilor disponibile. Condiiile pentru a fi ales vizau deinerea n trecut a unei demniti publice n administraia oraului, vrsta minim de 25 de ani i deinerea unei averi minime de 100 000 de sesteri. Atribuiile Consiliului decurionilor erau n principal de natur administrativ, hotrrile sale avnd caracter obligatoriu pentru toate organele de conducere: ncasarea contribuiilor impuse oraului de ctre autoritile imperiale; perceperea la timp a impozitelor ordinare datorate de ceteni; supravegherea lucrrilor edilitare; stabilirea prestaiilor n munc ce trebuiau fcute de ceteni; controlul asupra gestiunii financiare a oraului; acordarea de titluri, onoruri i imuniti; reprezentarea oraului n faa guvernatorului provinciei; trimiterea de delegaii la Roma cu diverse prilejuri. Magistraii erau alei pe o perioad de un singur an (cu posibilitatea de a fi realei), candidaii urmnd s ntruneasc mai multe condiii: de vrst, de avere, de rang social etc. Acetia rspundeau de ntreaga conducere a treburilor executive ale oraului, ducnd la ndeplinire hotrrile Consiliului decurionilor. Magistrai superiori erau considerai a fi duumvirii, n cazul coloniilor, i quattuorvirii, n cel al municipiilor. n plan administrativ, acetia prezidau alegerile municipale, organizau jocuri i serbri, administrau lucrrile publice, arendau proprietile oraului i gestionau finanele oraului. Tot n responsabilitatea lor intra executarea garaniilor financiare n tranzaciile private precum i recuperarea sumelor datorate fiscului prin vnzarea bunurilor debitorilor. n plan judectoresc, magistraii superiori aveau i competena de a judeca litigii de mic importan, care nu intrau n competena guvernatorului provinciei. Un rol important le revenea magistrailor superiori din colonii alei n al cincilea an (duumviri quinquennales). Acetia corespundeau cenzorilor din vechea Rom republican i aveau ca principal sarcin revizuirea i completarea listei cu membrii Ordinului decurionilor. Celelalte atribuii se refereau la realizarea recensmntului populaiei i stabilirea impozitelor; arendarea unor bunuri i drepturi ale oraului i alctuirea bugetului pe cinci ani al oraului. Magistrai inferiori erau considerai a fi edilii (aediles) i chestorii (questores). Poziia acestora n raport cu duumvirii i quattuorvirii era dat de absena atribuiilor judectoreti i militare. Edilii se ocupau cu ntreinerea drumurilor i a canalelor de deversare, arendarea bilor publice, organizarea lucrrilor publice, asigurarea poliiei interne a oraului, aprovizionarea pieelor, organizarea spectacolelor publice. La rndul lor, chestorii se ocupau cu ncasarea taxelor care urmau s intre n bugetul oraului i de ntreinerea arhivei Consiliului decurionilor. Magistraturile i calitatea de decurion erau demniti onorifice, neremunerate. De multe ori alegerea ntr-o astfel de demnitate nsemna o povar financiar pentru cei alei, ntruct erau obligai prin fora obiceiului consacrat, s fac danii n bani sau n alimente, s organizeze jocuri i spectacole sau s ridice construcii publice pe cheltuiala proprie. Magistraii oraelor erau ajutai n activitile lor de o multitudine de funcionari (scribi,

bibliotecari, crainici, servitori), unii recrutai din rndul oamenilor liberi, alii din rndul sclavilor publici. Spre deosebire de magistrai i consilieri, care exercitau funcii de demnitate public neremunerate, funcionarii erau retribuii din bugetul oraului. Paza i ordinea public n ora erau asigurate de lictori i de poliia urban (vigiles nocturni), subordonat edililor, n vreme ce sigurana drumurilor cdea n sarcina unei jandarmerii speciale a drumurilor (beneficiarii) i a paznicilor din aezrile aflate pe respectivele artere de circulaie. n jurul oraelor se aflau diverse uniti teritoriale care depindeau administrativ de acestea. Astfel de entiti administrativ-teritoriale erau forurile (fora) i conciliabule (conciliabula), un fel de trguri cu magistrai proprii, alei de locuitori. Cele mai importante uniti administrative erau ns inuturile (territoria). Unele dintre ele aveau chiar un oarecare grad de autonomie, conducerea lor fiind ncredinat unui sfat de consilieri comunali (ordo curialum), delegai ai satelor din inut. La conducerea sfatului se afla un magistrat ales pe o perioad de cinci ani, care putea fi simultan i conductorul unuia dintre satele componente ale inutului respectiv. Alte inuturi erau ns complet nglobate oraului de care depindeau, astfel nct reprezentau o prelungire teritorial-administrativ a acestuia. Satele (pagi sau vici) erau conduse de regul de ctre doi magistrai (magistrati), ns sunt cunoscute ns i cazuri n care conducerea era asigurat de un singur magistrat. n activitile lor, magistraii erau ajutai n chestiunile financiare de cte un questor, iar n cele administrative, de ctre un consiliu stesc (ordo). Conductorii satelor erau fie alei de ctre locuitori, fie numii de ctre autoritile superioare. O situaie juridic aparte o aveau aezrile rurale dezvoltate pe lng castrele romane: vicimilitares i canabae. Acestea erau, n general, formate din veterani, bancheri, negustori, meteugari, membri ai familiilor soldailor care nsoeau trupele. Ele se aflau sub autoritatea direct a comandantului unitii militare locale i depindeau de castru din toate punctele de vedere: militar, administrativ-fiscal i judectoresc.

ECONOMIA GETO-DACILOR Atunci cand cuprindem sub mantia civilizatiei economia geto-dacilor avem in vedere acel mod al lor de luare in stapanire a unei parti din natura in vederea sustinerii materiale a existentei lor, adica ocupatii,tehnici folosite, organizarea si functionarea proprietatii, a productiei in general, comertul etc. a. Una dintre problemele cele mai importante in ecuatia economiei geto-dacilor o constituie cea a organizarii si functionarii proprietatii, a relatiilor de proprietate. Iata insa ca tocmai in legatura cu acest aspect informatiile sunt cele mai sarace, fapt pentru care istoriografia noastra ne ofera puncte de vedere foarte diferite. Intr-o societate predominant pastoral-agrara ca cea geto-dacica, proprietatea asupra pamantului constituie aspectul principal. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este ca forma dominanta de stapanire a pamantului era cea comuna, insa nu arhaic-gentilica, ci sub forma obstilor ulterioare, capabile sa ingaduie existenta unor contradictii sociale cu rezonante in organizarea statala. Problema daca, in toata vremea statului dacic, obstea sateasca a existat sau daca ea a intrat in disolutie, principiul proprietatii private asupra locului de aratura luand locul celui al stapanirii comune, ramane inca un deziderat al cercetarii istorice.

b. Mult mai multe aspecte stim insa despre ocupatiile si tehnicile productive ale getodacilor. Cele mai multe date despre acest extraordinar ''furnicar'', pe care il reprezenta, in perioada sa clasica, si indeosebi in zona centrala transilvaneana, societatea geto-dacica, le avem de pe urma descoperirilor arheologice. Dupa opinia noastra ocupatia principala a getodacilor a fost cresterea animalelor (vite, oi, capre, porci, cai, alte animale domestice). Mai multe aspecte ne indeamna spre o astfel de concluzie. In primul rand, conditiile naturale erau foarte favorabile pentru asa ceva, de la ses si pana in varful muntilor. Apoi, cresterea acestor animale nu necesita un efort transformator deosebit asupra naturii, nici in ceea ce priveste asigurarea hranei acestora, nici cresterea animalelor in sine. Animalele de tot felul asigurau oamenilor nevoi de hrana diverse si in permanenta, precum si cele necesare pentru confectionarea (prin prelucrare simpla sau mai complexa) a imbracamintei. Unele dintre animale (vitele, caii) constituiau mijlocul principal pentru desfasurarea altor activitati productive (pentru tractiune sau deplasare), inclusiv in razboi. De cresterea animalelor se puteau ocupa si acei membri ai familiei (copii, batrani, femei) care nu erau cuprinsi in alte activitati (mestesuguri complicate, care necesitau forta fizica deosebita sau parasirea comunitatii pentru un timp, razboaie, comert etc.). Animalele puteau fi mult mai usor puse la adapost in fata actiunilor pradalnice ale altora, iar produsele animaliere erau foarte cautate de negustorii straini. Intr-o vreme in care hrana constituia o mare problema, vitala chiar, animalele constituiau un element de siguranta si securitate pentru orice comunitate, o bogatie deosebita, un simbol al starii si puterii sociale. In conditiile in care pamantul se cultiva greu, productia era mica si la cheremul capriciilor naturii, dusmanilor si animalelor de prada, ca sa nu mai vorbim de durata ciclului productiei agricole, cresterea animalelor constituia cea mai buna iesire din aceasta alternativa existentiala. Nu degeaba, cum vom vedea, geto-dacii au venerat unele dintre animale. Foarte aproape de ocupatia de mai sus se situeaza, ca aspect general si complementar, pescuitul, apicultura si vanatoarea, ocupatii pentru care, de asemenea, conditiile naturale erau foarte prielnice si pe care geto-dacii le puteau practica, unii ca preocupare principala, daca nu cumva exclusiva, altii ca pe una secundara, complementara, temporara sau chiar intamplatoare, ca simpli ''culegatori''. O ocupatie foarte raspandita in lumea geto-dacica (am putea-o situa pe locul al doilea) era agricultura, in intelesul antic al termenului - de lucrare a pamantului pentru cultivarea plantelor in vederea asigurarii hranei pentru om, dar si pentru animale, pentru realizarea unor elemente de imbracaminte. Dacii cultivau si/sau foloseau graul, secara, meiul, dragaica, orzul, zazania, mustarul, zamosita, lusca, orzoaica, bobul, lintea, rapita, macul, spanacul, mohorul, ine, canepa etc., pentru hrana sau pentru produse textile, cel putin asa ne arata semintele carbonizate descoperite in diverse sapaturi arheologice. Nu cunoastem amploarea uneia sau alteia dintre aceste plante in ansamblul celor cultivate si/sau folosite de catre geto-daci. Spunem ''cultivate si/sau folosite'' deoarece este evident faptul ca pentru hrana lor geto-dacii foloseau si foarte multe produse ale unor plante (frunze, radacini, fructe etc.), fara ca aceste plante sa fie cultivate efectiv, ele crescand de la sine. Date certe avem despre modul in care geto-dacii pastrau boabele unor plante, ale cerealelor indeosebi, cele mai cultivate dintre plantele pentru hrana in lumea geto-dacica. Aceste cereale constituiau chiar produse strategice, ca sa folosim un termen mai modern. Asa se explica faptul ca in zona

Sarmzegetusei s-au descoperit cantitati impresionante uneori, depozitate in mari hambare speciale, in gropi (in interiorul sau exteriorul locuintei) sau in chiupuri (oale de lut foarte mari). Despre tehnici de asolament practicate de geto-daci nu avem nici o stire certa, informatia lui Horatius fiind comentata si tradusa in felurite moduri. Cea mai elocventa dovada insa a practicarii pe scara larga a agriculturii de catre getodaci o constituie uneltele de fier cu o astfel de destinatie, descoperite in locuinte si in depozite ingropate. Ceea ce se remarca la mai toate uneltele este forma lor elocventa, superioara, identica adeseori cu cea a celor de azi (coase, seceri, cosoare, sape etc.). Exceptie face brazdarul plugului cu tractiune animala, care, spre deosebire de cel utilizat azi (asimetric, ce rastoarna brazdele), era simetric, confectionat dintr-o bara masiva de fier aplatizata si indoita, cu o nervura centrala la capatul ce intra in pamant si prevazuta, la partea superioara, cu un carlig (cui) ce se fixa in grindeiul plugului. Aceasta forma (intalnita astazi la prasitoarele cu tractiune animala sau mecanica) ducea la desprinderea egala (favorizata si de cutitul ce-l premergea) a pamantului si indepartarea spre ambele laturi, patrunzand doar in patura superioara a solului. Acest gen de plug a fost preluat de daci din lumea sud-tracica unde este atestat inca in secolul al IV-lea i.d.Hr. Alaturi de agricultura, geto-dacii se ocupau cu pomicultura, despre care avem mai multe stiri indirecte decat exprese, cu viticultura, insemnarile lui Strabon fiind edificatoare in acest sens. Necesara, dar anevoioasa, cultivarea plantelor constituia, dupa opinia noastra, o ocupatie complementara, ca rosturi, structura si tip de activitate, celei de crestere a animalelor. Actiunea asupra naturii necesita omului tot felul de unelte. Primitive la inceput, ele devin, pe masura intrebuintarii metalelor, din ce in ce mai diversificate si eficiente. Din acest punct de vedere fierul a provocat o adevarata revolutionare. Pornind de la prelucrarea fierului si in stransa legatura cu posibilitatile oferite de uneltele din fier, in societatea geto-dacica s-a dezvoltat un ansamblu diversificat de mestesuguri. Desi cunoscut de mai multe veacuri, fierul a inceput sa fie intrebuintat pe teritoriul Daciei masiv abia in a doua jumatate a secolului al II - i.e.n.. In aparitia si dezvoltarea metalurgiei fierului, a crearii si difuzarii unor categorii de unelte, dacii au suferit influenta benefica a contactelor cu civilizatiile celtica, greceasca si romana, asimilarea unor cunostinte evoluate impulsionand activitatea in diverse ramuri. Dacii exploatau si reduceau in cuptoare proprii minereul care se afla, din belsug, in zona Hunedoarei, apropiata capitalei, activitati nu la indemana oricui si deloc simple. In urma operatiunii de reducere a minereului se obtineau lupele de fier - materia prima pentru atelierele metalurgice. Numai in capitala statului dac, de exemplu, au fost descoperite trei astfel de ateliere si, judecand dupa prezenta uneltelor de faurarie si in celelalte cetati si asezari din zona, se poate spune ca ocupatia aceasta era practicata pe scara larga. Judecand dupa inventarul atelierelor aflate la Sarmizegetusa, dupa cantitatea impresionanta de fier brut gasita aici, dupa multimea uneltelor de faurarie si marea cantitate de produse finite si diversitatea lor, se poate conchide ca in capitala Daciei au functionat cele mai mari ateliere de forja cunoscute pana acum in zona sud-est europeana, in epoca Latne. Toate produsele de fier dacice cunoscute pana astazi au fost lucrate exclusiv prin martelare. Se cunosteau, de catre cei care lucrau in

aceste ateliere - autohtoni si straini, mai multe procedee de calire a produselor menite a le spori densitatea si rezistenta, ajungandu-se pana la operatiuni de mare rafinament, cum ar fi calirea diferentiata. Unul dintre mestesugurile foarte raspandite era tamplariadulgheria. In ansamblul elementelor descoperite in Muntii Orastiei, cele de tamplarie -dulgherie constituie lotul cel mai numeros (topoare, barzi,tesle, fierastraie, dalti, sfredele, cutitoaie, rindele, cuie si piroane,balamale si tatani, tinte etc.). Acest lucru este normal, caci lemnul, considerat in antichitate materialul de constructie prin excelenta, exista din abundenta in Dacia, iar grandioasele edificii din piatra si nevoia de locuinte au impulsionat dezvoltarea acestor ocupatii. O alta categorie de mestesugari, mai ales in zona capitalei, a constituit-o cea a constructorilor (zidari si cei care fasonau piatra). Fasonarea pietrei se facea in carierele de la Calan si Uroi, in zona de constructie practicandu-se doar mici retusuri. Cantitatile impresionante de astfel de blocuri de piatra (numai zidurile fortificatiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici insumeaza aproximativ 120.000 m3 de piatra, de exemplu), aduse de la o distanta de 40-90 Km, somptuoasele cetati dacice, dau dimensiunea extraordinara a acestui gen de activitate. Un alt mestesug practicat in Dacia, certificat de existenta uneltelor si a produselor respective, este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, plumb), de obtinerea si prelucrarea bronzului. De asemenea, este atestata obtinerea si prelucrarea sticlei, producerea mijloacelor de transport (mai multe tipuri de carute), a tot felul de obiecte de uz cotidian (cutite, frigari, caldari, cazane, crampoane pentru incaltaminte) si a podoabelor. Un loc aparte il constituiau fauritorii de arme. Se confectionau scuturi (din lemn, de regula, doar cele de parade fiind din metal), lanci, sulite, sageti (cu varful in forma de frunza sau in trei-patru muchii, cu toc sau peduncul de inmanusare), sabii de tot felul, romane, celtice, dar si tipul curb (falx), considerat, desi era raspandit in toata lumea tracica, tipul de sabie specifica dacilor, apoi pumnale curbe (sicae), cutite de lovit. Se confectionau, cu sprijinul mesterilor straini, masini de lupta, din pacate nici una nu a fost descoperita pana acum. Aceasta extraordinara activitate de prelucrare a fierului, care a nascut, precum am vazut, ocupatii colaterale diverse si impresionante ca amploare si maiestrie, ii determina pe foarte multi autori sa vorbeasca de o adevarata civilizatie a fierului la geto-dacii din epoca clasica a statului lor. Daca foarte multe aspecte ce tin de tehnica producerii si de produsul in sine nu sunt inventii ale geto-dacilor, aceasta nu scade cu nimic valoarea deosebita si meritul istoric al acestora. Ei s-au dovedit capabili sa asimileze si sa converteasca in fapte de civilizatie unele dintre cele mai avansate tehnici si produse ale antichitatii. Una dintre activitatile cele mai interesante ale geto-dacilor este cea legata de ceramica. Prin ceramica - fapt de civilizatie intelegem atat tehnica (priceperea imbinarii si modelarii unui amestec plastic format din diverse argile si alti ingredienti, a decorarii, eventual smaltuirii, uscarii si arderii), cat si gama extrem de diversificata a produselor ceramice. In ansamblul asezarilor dacice predomina, nu obiectele de metal - oricum destul de rar, scump si pretios in prelucrare, ci cele de lut ars. Din lut se facea o gama larga de obiecte, incepand cu greutatile de la razboaiele de tesut si modestele fusaiole (acele garnituri de la fusele primitive servind la ingrosarea tijei si la lestarea ei pentru a usura

10

miscarea de rotatie) sau jetoane de joc, continuand cu cateii de vatra (suportii folositi in vetrele deschise pentru asezarea lemnelor de dimensiuni mari in asa fel incat sa se asigure tirajul focului), calapoadele pentru confectionat ceramica, tiglele si caramizile, terminand cu vasele de tot felul, asupra carora ne vom opri in continuare. Geto-dacii au realizat doua categorii de vase din ceramica: vase lucrate cu mana si cele realizate la roata olarului. Ceramica lucrata cu mana este, in general, facuta dintr-o pasta groasa, cu multe impuritati, constand, mai ales, din putine resturi vegetale si din nisip, folosit ca degresant. In functie de felul arderii,oxidanta sau inoxidanta, culoarea vaselor variaza de la castaniu pana la rosu aprins. Cuptoarele de ars vasele aveau camera de combustie separata de cea superioara, in care se asezau oale uscate pentru ars, printr-un gratar perforat, sprijinit de un picior median. Foarte probabil, ceramica de uz comun era lucrata pe loc, in gospodariile de rand, si nu in totalitate de mesteri olari. Asa se explica marea ei diversitate de forme si ornamentatii in cadrul unui numar limitat de tipuri: ceasca dacica, vasul-borcan, cana cu o toarta, vasul cu gura larga cu torti sioala cu o toarta. Ceramica lucrata la roata, produsa in atelierele specializate, este reprezentata de urmatoarele tipuri: fructiere cu picior inalt, strachina fara picior, strachina cu picior scurt, ulciorul cu o toarta, cana cu o toarta, vasul cu doua torti si ornamente lustruite, farfuria, vasul tronconic, capacul, vasul-clopot, oala, vasul cu tub si chiupul. Acest gen de vase se caracterizeaza prin forme elegante si precizia executiei. Inciziile de pe unele dintre aceste vase sunt, probabil, marci de atelier. La aceste vase, de multe ori, fundul inelar era lipit ulterior, cum tot ulterior se adaugau butonasii sau tortile. In cazul chiupurilor mari, de zeci de litri, sa constatat confectionarea lor pe bucati, ce erau ulterior lipite. Marimea acestor vase ridica probleme deosebite in ceea ce priveste arderea. Unele dintre vase, dintr-o pasta foarte fina si uniform arse, se acopereau, prin scufundarea in intregime a vasului, cu un strat subtire de angoba (un fel de glazura din argila foarte fina si opaca, dizolvata in apa) de culoare alba, in general. Despre decorarea unor vase, putin mai incolo. Cat priveste roata olarului, aceasta a fost preluata de catre getodaci de la greci, cu multe secole inainte, cum multe din tehnicile lucrarii ceramicii au fost, la randu-le, preluate. Schimbul de produse nu putea sa lipseasca intr-o societate atat de prospera, activa, deschisa spre exterior, avida de a face, a sti si a avea. Forma dominanta, dupa opinia noastra, a schimbului intracomunitar si intre comunitatile apropiate, ca si o parte a celui cu popoarele vecine, era cea bazata pe troc, aspect care s-a pastrat in societatea romaneasca, mai ales in mediul rural, pana aproape de zilele noastre. Societatea geto-dacica a folosit insa de timpuriu moneda ca element al echivalentului produselor si al schimbului, dar si ca element de tezaurizare si simbol al pozitiei sociale si bogatiei. Comertul intern dezvoltat a facut ca tetradrahmele thasiene sa circule in lumea geto dacica pana la inceputul secolului I i.d.Hr., mult dupa ce emiterea lor incetase sau ca drahmele din Dyrrhachium si Apollonia sa se afle in tezaure alaturi de ultimele emisiuni romane republicane, desi primul dintre aceste orase nu mai bate moneda proprie dupa anul 100 i.d.Hr. , iar drahmele celui de-al doilea inceteaza, in jurul aceleiasi date, sa mai patrunda la nordul Dunarii. Moneda cea mai numeroasa de pe ''piata'' dacica, in ultimele doua secole a existentei statului dacic, a fost insa denarul roman republican si imperial.

11

Dacii au preferat sa imite ei insisi denarii romani. Analizele efectuate au dovedit ca aceste imitatii nu se deosebesc de originale nici sub aspectul greutatii, nici sub cel al finetii metalului. Aceste imitatii nu sunt ''ilegale'', cum s-a crezut atata timp. Ele se realizau sub controlul direct al autoritatii statale, uneori chiar in capitala statului. Dacii au continuat sa imite monede romane mult timp dupa ce originalele incetasera de a mai fi batute. Copierea fidela a monedei romane a avut un rol covarsitor in integrarea Daciei in vastul schimb de valori ale antichitatii. Daca in secolele anterioare grecii controlau cea mai mare parte a comertului cu getodacii, incepand cu sfarsitul secolului al II-lea i.d.Hr. ponderea acestora scade in favoarea negustorilor romani, pentru ca in perioada anterioara confruntarilor cu romanii produsele romane sa domine in ansamblul celor aduse in Dacia. Erau aduse in Dacia produse de buna calitate, in special marfuri de lux - vase de bronz, obiecte de argint, vase de sticla, dar si obiecte din fier sau chiar vase de ceramica. Adeseori aceste produse serveau drept model mesterilor locali (autohtoni sau straini). Aveau trecere in Dacia vinul si untdelemnul, obiectele de podoaba, tot felul de ''maruntisuri'' capabile sa satisfaca curiozitatea si placerea dacilor bogati (oglinzi, cutite, etc.) si nevoile vietii cotidiene sau profesionale ale grecilor si romanilor din Dacia. Mult mai greu este de stabilit continutul ''exportului'' din Dacia spre lumea greceasca si romana. E limpede ca nu poate fi vorba de produse mestesugaresti, dar lemnul, mierea, ceara, blanurile, vitele, pestele, sarea erau articole cerute de negustorii straini. Oricum, exporturile" geto-dacilor trebuie sa fi fost considerabile avandu-se in vedere marea cantitate de moneda romana aflata in circulatie in Dacia.

12

Bibliografie *** Civilizaia roman n Dacia, coordonator: Mihai Brbulescu, Cluj-Napoca, 1997. *** Din istoria Transilvaniei, coordonatori: C. Daicoviciu i M. Constantinescu, Vol. I, Bucureti, 1960. *** Enciclopedia civilizaiei romane, coordonator: Dumitru Tudor, Editura tiinific i Enciclopedic, Bucureti, 1982. *** Istoria dreptului romnesc, coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum Vladimir Hanga, secretar tiinific i coordonator tehnic Liviu P. Marcu, Editura Academiei RSR, Bucureti, 1980, p. 83-94. *** Istoria romnilor, vol. II, Daco-romani, romanici, alogeni, Editura Enciclopedic, Bucureti, 2001, p. 45-73. *** Istoria Transilvaniei, vol. I, coordonatori: Ioan Aurel Pop i Thomas Ngler, Institutul Cultural Romn. Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2003. Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului romnesc, Editura Nitnelav, Galai, 2003. Ardevan, R., Viaa municipal n Dacia roman, Timioara, 1998. Brbulescu, Mihai, Din istoria militar a Daciei romane. Legiunea V Macedonica i castrul de la Potaissa, Cluj-Napoca, 1987. Brbulescu, Mihai; Deletant, Denis; Hitchins, Keith; Papacostea, erban, Teodor, Pompiliu, Istoria Romniei, ediie revzut i adugit, Editura Corint, Bucureti, 2007. Benea, D., Din istoria militar a Moesiei Superior i a Daciei. Legiunea a VII-lea Claudia i legiunea a III-a Flavia, Cluj-Napoca, 1983. Branga, N., Urbanismul Daciei Romane, Editura Facla, Timioara, 1980. Cernea, Emil, Molcu Emil, Istoria statului i dreptului romnesc, ediia a II-a, Casa de editur i pres ansa SRL, Bucureti, 1992, p. 18-23. Gionea, Vasile, Organizarea teritorial n Dacia Traian i normele de drept public care se aplicau, n Studii de drept constituional i istoria dreptului, vol. I, Regia Autonom Monitorul Oficial, Bucureti, 1993, p. 65-74. Guan, Manuel, Istoria administraiei publice romneti, ediia a II-a, revzut i adugit, Editua Hamangiu, Bucureti, 2006, p. 15-25. Macrea, M., Viaa n Dacia roman, Bucureti, 1969. Moga, V,. Din istoria militar a Daciei romane. Legiunea a XIII-a Gemina, Cluj-Napoca, 1985. Molcu, Emil; Oancea Dan, Drept roman, Casa de editur i pres ansa, Bucureti, 1993. Petolescu, Constantin C., Dacia i Imperiul Roman. De la Burebista la sfritul antichitii, Editura Teora, Bucureti, 2000, p. 209-222. Petrescu-Dmbovia, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Brzu, Ligia; Preda, Florentina, Istoria romnilor de la nceputuri pn n secolul al VIII-lea, Editura Didactic i Pedagogic, Bucureti, 1995, p. 216-241. Popa, D., Viaa rural n Transilvania roman, Sibiu, 2001. Tudor, Dumitru, Orae, trguri i sate n Dacia roman, Bucureti, 1968.

13

14