Despre cei nedialogabili Dialogos nu vine de la logos in doi, intr-o ordina numerica monolog-dialog, ci vine de la in logos, sau prin

logos, sau printre logos sau cum ar spune Constantin Noica, intru -logos. Logosul este o tema filosofica si religioasa care traverseaza istoria umanitatii, de la faimosul La inceput a fost Cuvantul de la inceputul Evangheliei dupa Ioan si pana la textul lui Bharthari, Vakyapadya- (Cuvantul care creaza pasind/cuvantul care paseste creand). Desi este legat de principiile prime ale existentei si are de a face cu geneza universului, Logosul are si o ambasada umana in fiecare dintre noi. Din nefericire, datorita entropiei relatia cu el se poate deteriora si de aici rezulta mai multe specii de oameni cu care nu se poate dialoga. Sa ii luam pe rand intr-o fulguranta tura de orizont. Nu poti dialoga cu atotstiutorii, cu cei care nu au nici un fel de intrebare, nici un fel de dilema, nici un fel de auto-chestionare. Ei au raspunsuri la toate, aplica o reteta in orice situatie, si le propun(sau chiar impun) si altora ceea ce cred ca functioneaza pentru ei. Ei sunt oameni universali, clone, pentru care algoritmul este solutia perfecta. Nu au ce sa invete de la tine, si nu au ce sa invete din intalnirea ta cu el, considerand ca apare un al treilea intre cei care dialogheaza, care este relatia dintre ei. Mai multe despre asta spune foarte frumos Martin Buber, in Eu si tu. Apoi dialogul este imposibil cu habotnicul religios, cu cel care arata ostentativ cu degetul, peroreaza incontinuu despre pacate si pedeapsa vesnica, iar mutra ii este acra de parca i-ar mirosi ceva. Cu orice prilej, habotnicul citeaza ceva din Sfintii Parinti, analizeaza totul prin prisma viziunii sale misticoide si incadreaza orice spun ceilalti in cercul (patrat) al existentei micului sau eu. Orice dialog inceput decent se surpa repede in preajma fanaticului. Acesta se aprinde repede, are senzatia permanenta a razboiului, si la limita, iti da cu ceva in cap. El se simte dator sa mearga pana in panzele albe. Resuscitat de propriile endorfine, nu mai aude nimic in jurul sau, nu mai vede oameni, ci inamici, si devine repede coleric . Cand argumenteaza incepe sa scoata stropi si se inroseste repede; dar nu de pudoare, ci datorita puseului de tensiune arteriala. Poate fi un ostas exemplar, un bun executant, eventual un adevarat patriotard, si la limita un kamikaze. Dialogul este de asemenea subminat din fasa de catre cei ca nu stiu sa asculte. Ei vorbesc tot timpul, si nu oricum, ci intr-un fel foarte specific: de ordinul cantitativului. In categoria asta ii gasim pe cei care ne spun cu orele despre probleme lor, despre ei, intotdeauna despre ei, si care nu se pot desprinde de propria fiinta cu nici un pret, chiar daca interlocutorilor li se prezinta niste banalitati total neinteresante, lucruri fade si chestiuni mediocre. Acestor veritabili cronofagi le-ar trebui anexata inca o viata in plus, pentru a o povesti pe prima. Absolut tot ce se intampla in ea. Nu trebuie ratat nimic. La polul celalalt al acestei categorii, a celor care nu stiu sa asculte, sunt cei care s-au trezit pe lumea asta salvatori, indrumatori spirituali si ghizi ai fericirii (inchipuiti bineinteles). Ei sunt interesantii(in viziunea lor). Daca le ceri o simpla parere despre un subiect sau altul, te poti pomeni cu o prelegere. Efluviile spirituale radiaza euforic din acesti oameni, si orice intrerupere, orice contra, orice argument din partea ta se va solda cu etichetarea sub specia nerecunoscatorului. Adica, gurul respectiv iti spune (de fapt iti citeaza din el insusi!) din intelepciunea lui, si trebuie subliniata aici originalitatea lui, si tu te trezesti argumentand. Singura ipostaza permisa a ta este aceea de a primi neconditionat, ca un adevarat discipol surprins de simfonia vietii menita sa te copleseasca. Nu are nici o importanta ca nu ai timp, ca trebuie sa pleci, ca te asteapta treburi urgente, ca ai vreo intalnire, ca trebuie sa ajungi la o ora stabilita. Nu, totul trebuie amanat, urgenta spirituala fiind mai presus de orice. O alta specie de nedialogabili este aceea a posesorilor de adevaruri, cu subspecia proprietarilor. Acestia au patentat adevarul, iar la limita insusi Dumnezeu este ar trebui sa le dea raportul. Duhul nu mai sufla unde vrea El, si catre cine vrea El, ci intotdeauna la indicatiile acestor posesori. Cu acestia nu ai nici o sansa sa dialoghezi. Trebuie doar sa ii asculti cuminte, sa te inregimentezi in doctrina si sa fii supus. De

asemenea nu se poate dialoga cu cei care se cred superiori. Acestia si-au gonflat propriul eu, si prin prisma lui ii vede pe ceilalti ca printr-un binoclu intors: adica ii vede pe toti mici, pe care in cel mai bun caz el trebuie sa ii dascaleasca, sa ii ajute sa creasca pana la propriile sale dimensiuni; asta daca cumva are chef de dialog; pardon, de monolog. O categorie radacina as spune, a celor nedialogabili, care se regaseste in toate celelalte este aceea a prostilor care se cred destepti. Vorbim aici de prostul autentic, cel betonat in propriile viziuni, pentru care opinia propria este intotdeauna un punct de sosire, si nu de plecare. Sigur,exista zone de penumbra si insule de prostie si in cei destepti, doar ca acestia le constientizeaza, se alarmeaza repede in privinta lor si incep sa faca ceva. Ei se gasesc intr-o tensiune benefica, menita sa ii transforme si care reprezinta un adevarat solve et coagula. Ei sunt amplasati in socraticul stiu ca nu stiu, ceea ce le permite sa nu ramana aceeasi. Drumul le este caracteristic acestora, pe cand celor dintai, adica prostilor, le este caracteristica destinatia. Categoria poate fi extinsa la cei care sunt ignoranti si se cred intelepti, si aici merita citat Gurdjieff care spunea ca se teme cel mai mult de cei care dorm si tipa la ceilalti sa se trezeasca (bineinteles este vorba de trezia interioa, de trezvie, de trezirea mistica, de autocunoastere). Este ceva ridicol cand vezi simpli gugustiuci care se dau soimi, si fazani care se cred vulturi. Intr-o scurta prelegere pe aceeasi tema, Alexadru Dragomir inventariaza cateva categorii de elemente care fac dialogul cu neputinta: 1) lipsa de disciplina: intreruperi, prolixitate, contradictii, patima, marlanie; 2) argumente ad hominem; 3) afectivitati nemarturisite(pica, invidia); 4) argumente logic gresite; 5) neintelegerea argumentelor celorlalte sau nerabdarea; 6) abateri de la tema, voite sau nu. (Al. Dragomir ,Crase banalitati metafizica,ed. Humanitas, p.114 ). Care sa fie cauza veritabila a acestor devieri? De unde apare aceasta schimonosire? Si care este antidotul? Care este indreptarea acestor strambaturi sufletesti? In nici un caz nu se poate raspunde in doi peri si nu pot fi date solutii pentru toate cazurile. Dar un prim raspuns care apare acestui tavalug entropic este stoparea lui, si anume prin inversul a ceea ce este comun tuturor categoriilor de mai sus, adica palavrageala sterila. Si care este acest invers, decat tacerea. Un mic exercitiu de tacere, de abtinere, de continenta a logoreei nu ar strica deloc. Macar cinci minute pe zi.