Batranul Calinic era o mana de om, micut si linistit ca flacara din candela.

Ochii lui albastri nu aveau pic de ascunzis, iar degetele subtiri, delicat spiritualizate, pareau aidoma sfintelor moaste. O vorba de asprime macar nu auzeai din gura lui. Daca il suparai cumva sau cadeai in greseala, nu zicea nimic. Te pedepsea, pedepsindu-se pe sine si facand in locul tau canonul de indreptare - fara nici un repros, fara o privire aspra macar. Era o icoana, un suflet de inger. Cand trecea pe langa tine, ti se taia rasuflarea - in jur iradia numai lumina. Intreg trupul - si buzele, si vorbele, si ochii - emana in permanenta pace si impacare cu sine, cu aproapele, cu pasarile si copacii, cu toata faptura lui Dumnezeu. Lucrul sau era numai si numai spre bine. Suferea oricand si pentru oricine. Odata s-a pedepsit cu post negru, timp de o saptamana, pentru ca omorase, in altar, fara sa vrea, o furnica. In anii de prigoana comunista, statea ore intregi in fata lacatului pus la usa bisericii si plangea in hohote, pana se uda camasa de pe el. Nu s-a lasat si, cu orice risc, si-a facut din chilie paraclis, unde primea credinciosii si savarsea Sfanta Liturghie in ascuns. Orice calugar sau frate de manastire devenea copilul sau. Avea atata dragoste in suflet incat ar fi umplut intreg pamantul cu ea. Adeseori, intra in bucatarie si-i alunga cu blandete pe frati, trimitandu-i sa se roage, in timp ce el ramanea sa curete cartofi, sa spele vasele, sa gateasca. Cand cineva il certa, el se bucura. Radia numai tihna si impacare in jur. Nu-l puteai lovi cu nici o vorba, nu-i puteai rapi prin nimic linistea. Se facea de la sine atat de mic, incat era deasupra tuturor. Staret fiind, el grijea de vite, el dadea cu matura prin ograda si tot el mesterea in trapeza fripturica de urzici si alte asemenea bunatati, ca fratii mai tineri sa aiba timp de lectura si de meditatii, sa-si implineasca studiile teologice si sa-L iubeasca pe Cristos cu inima, dar si cu mintea, asa cum se cuvine unui monah adevarat. Se spune ca odata, un calugar cuprins de mari indoieli s-a dus in Athos, cautand raspuns la marii duhovnici de acolo. A ajuns la Cuviosul Iosif Athonitul care, auzind despre ce era vorba, l-a alungat. Ce cauti aici?, l-a intrebat. N-am nici un sfat pentru tine. Daca esti roman, ai Luceafar la Lainici. Il ai pe Calinic Caravan. La el sa te duci!... Nici un alt calugar nu avea puterea rugaciunii cum o avea el. Niste oameni din Polovragi au venit la Lainici, dimpreuna cu un mut, ruda de-a lor, cerandu-i parintelui Caravan sa-l tamaduiasca. La inceput, parintele i-a refuzat, zicandu-le ca el e pacatos, ca nu are nici o putere si sa mearga la altii, mai priceputi. A inceput totusi sa citeasca Molitvele Sfantului Vasile, si pe la jumatatea rugaciunii, au incremenit cu totii. Mutul se ruga si el, cu voce tare, dimpreuna cu batranul Calinic. Cuviosul Calinic Caravan era cu adevarat un mistic incandescent si profund. Traia rugaciunea cu toata fiinta, fara a pierde vreodata iubirea cartilor. Vorbea precum traia. Parintele Vasile isi aminteste ca odata a intrat in chilia Cuviosului sa-l intrebe ceva si l-a gasit la rugaciune. Doua ore mai tarziu, spre miezul noptii, l-a gasit la fel. Nici la 4 dimineata nu se ridicase din genunchi. Asa a trait Calinic Caravan, dormind 2-3 ore pe noapte. In rest, se ruga. Chiar si pe patul de moarte, cineva l-a intrebat: Parinte, te mai rogi?, si Cuviosul a dat din cap, ca un ultim indemn adresat celor mai tineri: Asa sa faceti si voi, pana la ultima suflare. Multe, chiar foarte multe nu se stiu despre Cuviosul Calinic. Ultimii ani de viata i-a petrecut in ascuns, in schimnicia unei chilii, unde asemenea Sfantului Antonie cel Mare, se lupta cu diavolii, care il bateau cu pumnii si picioarele si chiar faceau in fata lui liturghia neagra. Din intamplare sau mai pe furis, puteai sa vezi pe trupul sau urmele vinetii ale loviturilor, dar parintele nu se plangea niciodata. Pe toate le rabda cu nesfarsita sa blandete, fiind - asemenea Sfantului Siluan Athonitul deopotriva in razboi cu vrajmasul si in dialog cu cerul. A cunoscut iadul, asa cum astazi cunoaste negresit Imparatia lui Dumnezeu. Toata viata a trait pentru altii, pentru sine neoprindu-si nimic. Daca il intrebi cum era duhovnicul sau, Caravan, parintele Vasile tresare si, fara a mai sta pe ganduri, rosteste usor, cu infinita tandrete, de parca Cuviosul s-ar afla chiar langa el: Era ca o umbra, ca o rasuflare de copil. Nu deranja pe nimeni.