Sunteți pe pagina 1din 34
V ictor M. Parachin Traducere : Cristina Neagu În vara anului 1871, un tânăr a

Victor M. Parachin

Traducere: Cristina Neagu

În vara anului 1871, un tânăr a citit 21 de cu- vinte care i-au schimbat viaţa. La vremea aceea, el era un student la Facultatea de Medicină plin de teamă cu privire la viitorul lui. Dar cele 21 de cuvinte au făcut din el unul dintre fizicienii de bază ai genera- ţiei lui şi unul dintre întemeietorii Institutului de Medicină şi Cercetare

Spune

NU

îngrijorării

Johns Hopkins. Wiliam Osler, acesta era numele tânărului, şi-a ales drept moto în viaţă următorul îndemn găsit în scrierile lui Thomas Carlyle: Ceea

ce trebuie să ne preocupe pe noi în primul rând nu este să distingem ce se întrezăreşte în depărtare, ci ce se găseşte chiar sub ochii noştri.

în depărtare, ci ce se găseşte chiar sub ochii noştri. C are este motivul pentru care

C are este motivul pentru care atât de multe persoane se îngrijorează? „Oamenii sunt singurele creaturi

înzestrate cu capacitatea de a se gândi la viitor. Lucrul acesta reprezintă sursa a nu- meroase avantaje. Planificarea, viziunea, perspectiva sunt doar câteva dintre ele. În acelaşi timp, o dată cu acestea vine şi recunoaşterea faptului că există şi posi- bilitatea ca nu toate lucrurile să iasă aşa cum au fost proiectate iniţial. Şi de aici încep să fie construite în minte o serie de scenarii, motiv pentru care încep să apară şi îngrijorările.” (Wiliam R. Carter, profesor-doctor de psihiatrie la Facul- tatea de Medicină din cadrul Universităţii Virginia) Îngrijorarea nu este însă un lucru ce trebuie acceptat ca atare. Ea nu trebuie să domine viaţa nimănui. Iată câteva su- gestii care merită să fie avute în vedere la capitolul „Cum să îţi învingi teama.”

Iată câteva su- gestii care merită să fie avute în vedere la capitolul „Cum să îţi

1. Dă-i replică îngrijorării

De cele mai multe ori, când ne îngrijorăm, nu vedem decât partea negativă a lucrurilor. Atunci când previziunile chiar se împlinesc, nu încerca să le vezi mai rele decât sunt în realitate. Cineva ilustra această atitudine în felul următor: „De curând, a trebuit să susţin un proiect la o întrunire la care erau prezenţi mai mulţi dintre şefii mei. La sfârşitul prezentării, m-am aşezat spunându-mi că a fost cea mai proastă prezentare pe care aş fi putut-o face. Şi toată ziua mi-am pierdut-o îngrijorându-mă cu privire la ce vor fi spus alţii. În cele din urmă, după mai multe frământări interioare, mi-am spus: ‘Nu a fost cea mai bună prezentare pe care aş fi putut-o face, dar am avut totuşi şi câteva puncte bune. Unii oameni chiar m-au apreciat. Am învăţat câteva lucruri noi. Data viitoare va fi şi mai bine.’”

3. Înfruntă viaţa

Psihologul Ann Kaiser Stearns a studiat tiparele emoţionale ale

oamenilor care s-au confruntat cu diferite greutăţi. Acestea ar fi putut constitui sursa unei lungi serii de îngrijorări, dar toţi cei care le-au depăşit erau caracterizaţi de un tonus optimist. Secre- tul lor era acela de a înfrunta viaţa gândind şi acţionând după următoarele direcţii:

Voi examina clar viitorul.gândind şi acţionând după următoarele direcţii: Nu mă voi lăsa înfrânt. Nu voi face pe victima.

Nu mă voi lăsa înfrânt.după următoarele direcţii: Voi examina clar viitorul. Nu voi face pe victima. Pot să fac un

Nu voi face pe victima.Voi examina clar viitorul. Nu mă voi lăsa înfrânt. Pot să fac un lucru dacă mi-l

Pot să fac un lucru dacă mi-l fixez clar în minte.Nu mă voi lăsa înfrânt. Nu voi face pe victima. să accept provocările vieţii. să încerc

să accept provocările vieţii.Pot să fac un lucru dacă mi-l fixez clar în minte. să încerc să profit de

să încerc să profit de oportunităţile care mi se ivesc.mi-l fixez clar în minte. să accept provocările vieţii. O O 2. Pune-ţi zilnic deoparte un

O

O

2. Pune-ţi zilnic deoparte un timp pentru îngrijorare

Încearcă să-ţi pui în fiecare zi deoparte un timp special în care să te îngrijorezi. Această tactică a fost recomandată de doc- torul Thomas Borkovec, cercetător pe probleme de anxietate la Pennsylvania State University. El a descoperit că, după doar trei săptămâni în care pacienţii şi-au pus deoparte un timp zilnic de îngrijorare, rata de îngrijorare în rândul lor a scăzut cu 40%. El a spus că cea mai simplă metodă în acest caz este să-ţi iei zilnic un timp de 30 de minute, aceleaşi în fiecare zi, să stai singur şi să-ţi scrii toate temerile. Păstrează toate îngrijorările pentru acel inter- val orar. „Nimic nu pare să dea rezultate mai bune decât această sesiune de îngrijorare.”

4. Ţine-te departe de îngrijorare

Acţiunea poate fi considerată cel mai bun antidot împotriva îngrijorării. Este aproape imposibil să fii îngrijorat şi ocupat în acelaşi timp. Un bun exemplu în această direcţie este viaţa lui Ulysses Grant, unul dintre preşedinţii Statelor Unite. În 1884, el şi familia lui s-au confruntat cu două situaţii destul de dificile. Într-un timp în care se părea că toate lucrurile se aşezaseră pe făgaşul lor, banca la care avea depuşi banii a dat faliment, lăsându-l fără nicio resursă la 62 de ani. Câteva luni mai târziu, în timp ce era la masă, preşedintele Grant a simţit o durere ascuţită la baza limbii, durere care a persistat. Diagnosticul nu a fost deloc unul bun. I s-a spus că suferea de o formă inoperabilă de cancer. Mai avea de trăit cel mult un an. În aceste condiţii, avea toate motivele să se îngrijoreze, dar el a ales să îşi ocupe timpul. Aflat într-o cursă contra cronometru pentru a oferi familiei o sursă de venit după moartea lui, a început să îşi scrie memoriile. Acest lucru îi ocupa aproape toată ziua. Nu îi mai rămânea deloc timp pentru îngri- jorare şi teamă. A terminat de lucrat la memorii cu câteva zile înainte de 23 iulie 1985, ziua în care a încetat din viaţă. Memoriile lui s-au vândut în 300.000 de exemplare, familiei lui revenindu-i, în urma vânzărilor, 450.000 de dolari.

5. Nu-L uita pe Dumnezeu

Nu uita că Dumnezeu este la fel de preocupat ca şi tine de liniştea şi de bunăstarea ta. Una dintre cele mai întâlnite expresii de pe paginile Bibliei este:

„Nu te teme!”. Probabil că a-ţi spune: „Ai încredere în Dumnezeu!” poate părea destul de simplist, dar în viaţa ta există cu siguranţă multe lucruri care să-ţi dovedească, o dată în plus, că Dumnezeu este preocupat de fiecare aspect al vieţii tale.

multe lucruri care să-ţi dovedească, o dată în plus, că Dumnezeu este preocupat de fiecare aspect

Numărul 1, August 2007

5

Fiecare zi poate fi tră- ită şi descifrată într-un anu- mit cod. Un cod al temerii de zi cu zi sau al încrederii

de zi cu zi. Al temerii că fie- care eveniment mai mare sau mai mic, începând cu autobuzul care întârzie şi părul care nu se aşază cum trebuie şi încheind cu o con- cediere sau un copil bolnav, lucrează spre nenorocirea ta sau al încrederii că aceleaşi lucruriaparentrelepotlucra spre binele tău. Şi, oricum

Codul …

încrederii

ar fi ziua, codul te ajută să

o decodifici în aşa fel, încât

fie să scazi, fie să creşti.

în aşa fel, încât fie să scazi, fie să creşti. C ristina Neagu Foto : George

Cristina Neagu Foto: George Nicolae

D iana şi Ghenadie s-au cunoscut într-un tren. Era trenul care îi purta pe amândoi din Republica Moldova

la studii în Bucureşti. Diana căuta o schim- bare, un loc al ei care să o definească. „Am plecat cu gândul de a schimba ceva. Simţeam că nu era locul meu la Chişinău, acolo unde absolvisem liceul. Iniţial, am vrut să merg să îmi continui studiile la Moscova. Dar am aflat de nişte burse la ASE, în Bucureşti, şi opţiunea mea s-a schimbat. Am depus dosarul, am fost admisă şi am plecat spre un loc cu totul necunoscut, în a cărui limbă nici măcar nu puteam să leg două vorbe. Dorinţa de schimbare însă a fost cea care m-a moti- vat cel mai mult să plec. Visam o carieră şi o viaţă plină de acţiune. O viaţă pusă sub semnul specialului care crezusem întotdeauna că mă defineşte.”

care crezusem întotdeauna că mă defineşte.” Pentru a-şi realiza visul, Diana a ales să studieze
care crezusem întotdeauna că mă defineşte.” Pentru a-şi realiza visul, Diana a ales să studieze
care crezusem întotdeauna că mă defineşte.” Pentru a-şi realiza visul, Diana a ales să studieze

Pentru a-şi realiza visul, Diana a ales să studieze marketingul şi să fie cea mai bună în tot ce face. Însă primul test pe care a trebuit să îl dea nu a fost nicidecum unul la o materie cu un nume lung şi ciudat, ci a fost cel al primei luni. Prima lună într-

un oraş nou în care nu-l cunoştea decât pe băiatul din tren, prima lună într-un loc cu totul străin, a cărui limbă nu înţelegea deloc, prima lună într-un mediu străin: o cameră de cămin şi şapte colege. „Prima lună de viaţă în Bucureşti a fost şi prima lună în care mi-a fost teamă. Teamă de o lume străină mie, la care nu voi reuşi să mă adaptez. În acea lună am fost de multe ori tentată să strâng totul şi să plec acasă. Dar am rămas.” A urmat o luptă zilnică, nu doar cu teama, ci şi cu dicţionarele care începeau rând pe rând să-şi dezvăluie tainele, cu tentaţia permanentă a marelui oraş, care oferea o gamă largă de activităţi ce puteau fi făcute în locul învăţării asidue de cuvinte, legi fonetice şi sintactice, cu tentaţia abandonului şi a biletului spre Moscova, unde cu siguranţă lucrurile ar fi fost mult mai simple.

Pe Ghenadie trenul l-a adus într-un oraş în care venise să studieze şi

atât. Dar cum planul de acasă şi realitatea nu se potrivesc în-

totdeauna, el s-a căsătorit cu fata din tren. La început, nu visase că ar putea-o cuceri vreodată şi o căutase doar la insistenţele a doi prieteni, îndră- gostiţi şi ei de

Diana, care aveau nevoie de cineva care să-i însoţească şi să-i susţină în încercările lor. Dintre cei trei, Diana l-a ales însă pe el. Şi astfel a început povestea lor. S-au căsătorit la scurt timp după alegerea ei. După nuntă, au apărut primele temeri, o dată cu grija întreţinerii familiei. Întemeierea unei familii constituie de altfel o mare provocare pentru un stu- dent. Pentru a realiza acest lucru, ai nevoie de suficientă încredere că vei găsi un loc de muncă într-un oraş a cărui limbă o vorbeşti stâlcit, ale cărui străzi nu le cunoşti, cu ai cărui oameni nu te identifici. Un serviciu care să te ajute să îţi întreţii familia. „Eram student, eram căsătorit şi căutam cu dis- perare un loc de muncă. Lucrasem şi până în acel moment, dar voiam ceva care să

îmi placă mai mult şi să îmi aducă mai

multe satisfacţii. Căutam în permanenţă, citeam liste întregi de anunţuri, dar nu găseam absolut

nimic.” Anunţul unei agenţii imo-

biliare s-a dovedit

a fi în cele din

urmă cel mai promiţător. Dar

cine ar fi angajat

un tânăr cu accent

moldovenesc, care abia învăţa să se descurce în marele oraş? Cine ar fi angajat un tânăr care a întârziat 45 de minute la interviu, care avea un singur costum prezentabil – pe cel de la nuntă – şi care îşi purta haina pe dos pentru că faţa era prea uzată? Probabil că nimeni. Dar Ghenadie a cerut şansa de a arăta că se poate descurca în ciuda tutu- ror aparenţelor. I s-a dat o lună pentru a dovedi acest lucru. Luna lui Ghenadie a fost una plină. Alergare, vizite, obişnuirea cu ritmul alert al unui Bucureşti pe care, cândva, ar fi vrut să îl ştie străin, muncă multă, mult timp de lucru suplimentar în căutarea cumpărătorului mult aşteptat. După cele 31 de zile de probă, nu apăruse însă niciun client. Şi înţelegerea fusese că, dacă în

niciun client. Şi înţelegerea fusese că, dacă în Prima lună de viaţă în Bucureşti a fost

Prima lună de viaţă în Bucureşti a fost şi prima lună în care mi-a fost teamă. Teamă de

o lume străină mie, la care nu voi reuşi să mă adaptez. În acea lună am fost de multe ori tentată să strâng totul şi să plec acasă. Dar

am rămas.

să strâng totul şi să plec acasă. Dar am rămas. Viaţa fiecăruia dintre noi este o
Viaţa fiecăruia dintre noi este o continuă alergare. Alergăm de la lucru acasă, de acolo,
Viaţa fiecăruia dintre noi este o continuă alergare.
Alergăm de la lucru acasă, de acolo, la grădiniţa sau la
şcoala copilului care abia aşteaptă să ne vadă, mereu şi
mereu dintr-un loc într-altul, abia prinzând cinci minute
ca să ne mai tragem sufletul. Într-un astfel de context,
Dumnezeu se reduce adesea la o noţiune personală,
individuală, de care ne aducem aminte din când în când,
din ce în ce mai rar. Există însă situaţii în care simţi totuşi,
în mod imperios, nevoia de a-ţi face timp pentru acest
aspect.

Numărul 1, August 2007

7

Am crescut împreună, ne-am dezvoltat împreună, am lucrat împreună la construirea micului nostru univers. decurs
Am crescut împreună, ne-am dezvoltat împreună, am lucrat împreună la construirea micului nostru univers. decurs

Am crescut împreună, ne-am dezvoltat împreună, am lucrat împreună la construirea micului nostru univers.

decurs de o lună nu făcea nicio vânzare, însemna că locul lui nu era acolo. Stilul lui de lucru, faptul că venea primul şi pleca ul-

timul, zi de zi, i-a mobilizat pe toţi ceilalţi angajaţi. Şi în cea de a 32-a zi, a venit şi primul client. A reuşit să vândă primul apartament. În doar două luni de zile, a ajuns şeful departamentului de închirieri

cadrul acelei firme. Codul încrederii a fost şi codul succesului. Astfel, visul lui, acela de a-i oferi Dianei toate condiţiile necesare unei vieţi fericite, în care să nu simtă lipsa niciunui lucru şi peste care să nu planeze umbra niciunui regret, prindea contur. Şi singura modalitate de a umple acel spaţiu proaspăt conturat era cariera. „Am crescut împreună, ne-am dezvol- tat împreună, am lucrat împreună la construirea micului nostru univers. Cari- era era prioritară pentru noi. Lucram amândoi non-stop, fără sâmbătă, fără duminică, fără concediu, fără zile libere. Când a apărut Andreea, primul nostru co- pil”, îşi aminteşte Ghenadie, „imediat ce vârsta i-a permis, am dus-o la o grădiniţă cu program prelungit. De cele mai multe ori, eu eram cel care mergea să o ia. O dată s-a dus şi Diana şi nu au vrut să îi dea copilul, pentru că nu o cunoşteau. Dar bucuria fetiţei, care a recunoscut-o şi care o striga, i-a convins.” Viaţa fiecăruia dintre noi este o continuă alergare. Alergăm de la lucru acasă, de acolo, la grădiniţa sau la şcoala copilului care abia aşteaptă să ne vadă, mereu şi mereu dintr-un loc într-altul, abia prinzând cinci minute ca să ne mai tragem sufletul. Într-un astfel de context, Dumnezeu se reduce adesea la o noţiune

d i n
d i
n
de context, Dumnezeu se reduce adesea la o noţiune d i n personală, individuală, de care

personală, individuală, de care ne aducem aminte din când în când, din ce în ce mai rar. Există însă situaţii în care simţi totuşi, în mod imperios, nevoia de a-ţi face timp pentru acest aspect.

Încercările care întăresc

Andreea s-a născut cu o malfor- maţie renală, motiv pentru care a fost de două ori la un pas de moarte. Avea doar un an şi jumătate când a suferit prima intervenţie chirurgicală. Nimeni nu ar fi crezut că acea fetiţă blonduţă şi drăgălaşă putea fi atât de bolnavă. În fiecare lună, făcea o infecţie urinară. Trebuia să îi fie ad- ministrate intra-venos antibiotice, o dată la şase ore. Eu”, îşi aminteşte Ghenadie, „devenisem omul rău, la a cărui vedere în- cepea să ţipe, pentru că eu eram cel care o ţinea când trebuia făcută injecţia.” Pen- tru Diana, soneria telefonului devenise su- netul cel mai înspăimântător. Telefonul la receptorul căruia cineva i-ar fi putut spune că Andreea are febră sau că nu se simte bine. Un astfel de telefon sunase într-una din cele două ocazii în care fetiţa fusese la un pas de moarte. „Îmi aduc aminte că, în acea perioadă, m-am rugat mult”, continuă Ghenadie. „Nu ştiam să mă rog, dar îmi doream ca Dumnezeu să aibă grijă de fetiţa mea şi credeam că El poate face acest lucru. Primele trei luni de după operaţia Andreei au părut un vis. Toate lu- crurile păreau să fi intrat pe făgaşul lor.”

Uneori însă, se întâmplă lucruri al căror sens nu îl înţelegem. Lucruri dincolo de care nu mai avem încredere să privim. Se întâmplă să primim un lucru pentru ca

un altul să ne fie luat. Nu înţelegem întot- deauna logica acestui schimb. De ce oare nu poţi avea totul? De ce uneori primeşti doar jumătăţi de măsură şi niciodată între- guri? La doar 3 luni de la operaţia Andreei

şi însănătoşirea ei treptată, mama Dianei

a murit. „Totul s-a petrecut brusc. Nimeni

nu se aşteptase la asta. În acele momente, eram foarte supărată pe Dumnezeu. Nu înţelegeam de ce bucuria mea nu putea fi una deplină. Acesta nu a fost singurul moment dificil din viaţa mea. Au mai fost şi altele. Toate, împreună, au dat naştere în mine dorinţei de a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu. Un adevăr la care nu avusesem niciodată acces. Am crescut într-o familie de atei. Tatăl meu era profe- sor universitar şi nu se putea altfel. După desfiinţarea Uniunii Sovietice, lucrurile au început să se schimbe. A fi credincios ajunsese chiar o modă. Treptat, am des- coperit că există Dumnezeu, dar legătura

dintre El şi mine era una destul de slabă. El avea treburile Lui sus în ceruri, eu aveam viaţa mea aici pe pământ. De El îmi adu- ceam aminte la sărbători, când consti- tuia pretextul potrivit pentru zile libere

şi întâlniri cu prietenii în jurul unei mese

îmbelşugate. Credinţa se limita la un ritual care trebuia îndeplinit pentru orice even- tualitate.” După un timp, lucrurile s-au liniştit. Carierele celor doi se consolidaseră. Andreea era sănătoasă de acum. Sasha,

cel de-al doilea copil, era un băieţel plin de viaţă. Se părea că toate visurile se realizaseră. Dar tocmai în astfel de vremuri, întrebările mereu ocolite apar din cele mai neaşteptate locuri, chiar şi dintre paginile unei cărţi, şi vin să îşi ceară răspunsul.

Întrebări și răspunsuri

„Într-o zi, o prietenă m-a întrebat dacă am citit ultima carte la modă – Codul lui Da Vinci. Nu fusesem niciodată adepta lucrurilor la modă, dar de data asta am citit-o, după ce, în prealabil, am trecut prin toate cărţile lui Dan Brown. Lectura ei i-a lăsat pe mulţi dintre prietenii mei indiferenţi, dar în mine a trezit o serie de întrebări, mult mai multe decât mi-am pus vreodată, legate de acest subiect. Dacă Dumnezeu nu este aşa cum Îl prezintă cartea, atunci cum este? Există sau nu? Şi Isus Hristos, a fost El Fiul lui Dumnezeu sau e doar o invenţie? Eu nu am intrat în categoria celor care au rămas imuni la de- scoperirea originii sărbătorii Crăciunului. Poate şi pentru că, în viaţa mea, datina şi ritualurile jucau un rol important. Eram plină de întrebări şi dornică să aflu cât mai degrabă răspunsuri, indiferent ce anume ar fi implicat ele. Voiam să aflu adevărul, oricare ar fi fost el.” Dumnezeu nu rămâne niciodată indiferent la întrebările noastre. Cu atât mai mult, cu cât ele vizează cunoaşterea Lui. Iar atunci când vin răspunsuri, des- tinatarul este întotdeauna conştient de provenienţa lor datorită felului special în care vin.

de provenienţa lor datorită felului special în care vin. „Era o zi de 1 Decembrie”, îşi

„Era o zi de 1 Decembrie”, îşi adu- ce aminte Ghenadie. „Deşi era o zi liberă, eu alesesem, la fel ca şi câţiva dintre angajaţii mei, să merg la firmă. Unul dintre ei mi-a prezentat la un moment dat nişte clienţi interesaţi de cumpărarea unui teren. Dintre aceştia, unul tăcea şi nu spunea nimic. Orice om de afaceri ştie cât de important este să îţi câştigi clientul

Cuvântul Lui era mult prea puternic şi am ales să-l respectăm, chiar dacă unora li
Cuvântul Lui era mult prea puternic şi am ales să-l respectăm,
chiar dacă unora li s-a părut ciudat ca nişte tineri ca noi, fericiţi,
împliniţi din punct de vedere material, să caute să Îl cunoască pe
Dumnezeu. El, de obicei, este rezervat oamenilor vârstnici, celor
bolnavi sau celor care se confruntă cu probleme grave, nicidecum
cuiva care aparent are totul. Însă am descoperit că nu poţi avea cu
adevărat totul decât atunci când Îl ai şi pe El.”

Numărul 1, August 2007

9

de partea ta, aşa că, având în minte acest gând, am intrat în discuţie cu omul tăcut. Chipul lui îmi părea a fi cel al unui medic, astfel că l-am întrebat dacă aceasta este meseria lui. Mi s-a recomandat drept un medic de suflete, un pastor. M-am gândit

că el ar putea avea răspunsul la întrebările noastre, aşa că i-am povestit despre toate frământările născute în urma citirii cărţii pe care o citeşte toată lumea. S-a oferit să ne răspundă la întrebări. Soţia mea a fost mai mult decât încântată atunci când

a

aflat că am găsit o astfel de persoană

şi

a insistat să îl invităm cât mai repede.

În după-amiaza următoare, în sufrageria noastră stătea acel domn.” „Discuţia a avut un curs interesant prin simplitatea ei”, îşi aduce aminte Diana ca ieri. „Nu a fost una centrată pe

contradicţii sau pe informaţii, ci pe Biblie.

El nu ne spunea niciodată ce părere are el

personal despre lucrul respectiv, ci doar ce spune Biblia despre un subiect sau altul, despre Dumnezeu, despre caracterul Lui, despre Fiul Său şi despre alte teme asupra cărora aveam o serie de nelămuriri. Nu

a fost deloc uşor să accept unele lucruri. Eram asemenea unui copil căruia îi este

unele lucruri. Eram asemenea unui copil căruia îi este greu să înţeleagă anumite lucruri, mai ales

greu să înţeleagă anumite lucruri, mai ales când sunt aduse în discuţie subiecte care cer schimbări. Dar treptat, cunoscându-L pe Dumnezeu şi descoperind minunile pe care El le făcea în vieţile noastre – aşa cum a fost situaţia în care casa vecinilor noştri a explodat din cauza unei eliminări de gaze, iar noi nu am păţit nimic pentru simplul motiv că ne-am trezit mai târziu decât plănuisem, sau când soţul meu a făcut o vânzare într-un moment în care avea cea mai mare nevoie de ea – am în- ceput să acceptăm şi schimbările pe care El ne cerea să le facem. Am început să

studiem tot mai mult şi să căutăm tot mai mult să ne convingem dacă ceea ce înce- peam să credem era chiar ceea ce trebuia să credem. De fapt, studiul Bibliei a fost cel care a lămurit fiecare dintre îndoielile noastre şi a şters toate părţile slabe pe care le găseam unui subiect sau altuia, astfel că, atunci când Dumnezeu ne cerea să facem un anumit lucru sau să renunţăm la ceva, nu mai puteam spune nimic. Cu- vântul Lui era mult prea puternic şi am ales să-l respectăm, chiar dacă unora li s-a părut ciudat ca nişte tineri ca noi, fericiţi, împliniţi din punct de vedere material, să caute să Îl cunoască pe Dumnezeu. El, de obicei, este rezervat oamenilor vârstnici, celor bolnavi sau celor care se confruntă cu probleme grave, nicidecum cuiva care aparent are totul. Însă am descoperit că nu poţi avea cu adevărat totul decât atunci când Îl ai şi pe El.” Temeri uneori mai sunt. Teama că într-o zi lucrurile s-ar putea schimba din nou, pentru ca o altă lecţie să fie învăţată. Însă citirea tuturor acestora într-un cod al încrederii în Dumnezeu este cheia calmării zbuciumului de fiecare zi. Tu în ce cod îţi citeşti zilele?

cod al încrederii în Dumnezeu este cheia calmării zbuciumului de fiecare zi. Tu în ce cod
cod al încrederii în Dumnezeu este cheia calmării zbuciumului de fiecare zi. Tu în ce cod

Numărul 1, August 2007

11

D e întrebarea aceasta s-au lovit creştinii, în încercarea lor de a apăra relatarea biblică a creaţiunii. De ea

s-au lovit şi oamenii de ştiinţă în lupta lor de a discredita geneza biblică: au ridicat-o ca un argument forte împotriva relatării

din Biblie, dar au trebuit, la rândul lor, să-i răspundă. Aşadar, de unde atâtea rase, nu doar umane, ci şi animale? Există două modele propuse ca răspuns la această întrebare. Ştiinţa de orientare evoluţionistă a răspuns: rasele s-au înmulţit ca urmare a evoluţiei de la organismele simple la cele complexe, prin mecanismul transformărilor. Ştiinţa de ori- entare creaţionistă a răspuns: Dumnezeu

a creat feluri, sau soiuri, de vieţuitoare, în care a pus un potenţial mare de variabili- tate genetică, ce a făcut ca speciile să se diversifice în mai multe rase.

a făcut ca speciile să se diversifice în mai multe rase. Modelul propus de ştiinţa de

Modelul propus de ştiinţa de orientare evoluţionistă

Susţine că, prin nenumărate transformări, de-a lungul a miliarde de ani, organismele au evoluat unele din altele şi

s-au diversificat în mai multe specii şi rase. Acest model trebuie însă să răspundă la

douăîntrebări:(1)Câtdemultetransformări

sunt posibile şi necesare ca dintr-un organ- ism să obţinem altul? şi (2) Prin ce meca- nisme apar aceste transformări? În funcţie de răspunsul la aceste întrebări, îi putem da crezare sau nu. La prima întrebare, ştiinţa evoluţionistă nu a reuşit să răspundă. Timp de mai multe decenii, musculiţa beţivă, sau Drosophila, a fost folosită de geneticieni pe post de cobai, în speranţa că vor putea da răspunsul la această întrebare. Pe ea s-a testat orice agent mutant, de orice natură ar fi fost el. Rezultatul? După mii de generaţii create prin tot soiul de combinări de gene şi de mutaţii genetice, musculiţa beţivă arată tot ca o musculiţă beţivă! Cu alte dimensiuni ale aripilor, cu trăsături modificate, dar tot o musculiţă beţivă. Nu

a evoluat în altceva, într-o albină de exem-

plu. Astfel, ştiinţa nu a reuşit să arate de câte transformări este nevoie pentru ca

Dacă Adam şi de unde au apăr

Cristinel Sava

un organism să evolueze în altul. Mai mult, testele efectuate pe musculiţa beţivă nu au făcut decât să demonstreze că, oricât de multe transformări ar suferi un orga-

nism, o astfel de evoluţie nu este posibilă. Nici la a doua întrebare ştiinţa evoluţionistă nu

reuşeşte să răspundă. Sau, mai bine zis, nu într-un mod convingător. S-au propus ca mecan- isme prin care apar t r a n s f o r m ă r i l e

următoarele patru:

influenţa mediului, recombinarea genetică, mutaţiile şi selecţia naturală. Totuşi nici-

unul dintre aceste mecanisme nu conduce la transformări de tip macroevolutiv. Influenţa mediului produce, într-

adevăr, diferenţe între indivizi, dar acestea sunt o expresie a posibilităţilor de combin- are genetică ale organismului; influenţa mediului nu produce

gene noi. Recombinarea genetică este rearan- jarea genelor în tim- pul diviziunii celulare. Ea dă seama de unici- tatea indivizilor din

aceeaşi specie: niciun om nu seamănă cu altul. Atunci când este dirijată, vorbim de selecţie artificială, care

când este dirijată, vorbim de selecţie artificială, care Influenţa mediului produce, într-adevăr, diferenţe

Influenţa mediului produce, într-adevăr, diferenţe între indivizi, dar acestea sunt o expresie a posibilităţilor de combinare gene- tică ale organismului; influenţa mediului nu produce gene noi.

Eva au fost albi, ut celelalte rase?

este folosită pentru a se obţine diverse rase specializate. Astfel, ea este tot o expresie a variabilităţii genetice deja existente în organism şi nu produce nicio genă nouă. Mutaţiile nu sunt decât de două feluri: neutre – cele care nu scad capaci- tatea de supravieţuire a speciei – şi de- generative – cele care duc la slăbirea sau dispariţia speciei. Astfel, mutaţiile nu aduc nimic nou, ci distrug ceea ce există deja. Selecţia naturală se produce în mod pasiv, ca urmare a interacţiunii din- tre specie şi mediu. Ea, într-adevăr, pro- duce nişte modificări, dar unele limitate, nu ample, modificări legate de aspecte exterioare, dar nu de structura internă a organismelor.

Modelul propus de ştiinţa de orientare creaţionistă

Plecând de la aceleaşi date, ştiinţa bazată pe Scriptură propune un model co- erent: Dumnezeu a creat multe feluri, sau soiuri, de organisme (a se vedea Geneza 1,21.25), în interiorul cărora au acţionat cele patru mecanisme de variaţie menţionate mai sus. Aceste soiuri au fost perfecte, idee susţinută şi de fenomenul mutaţiei genetice, care presupune un or- ganism mai bun afectat negativ, degen- erativ, de mutaţie. Felurile create, pe care am putea să le numim prototipuri, manifestau un

Numărul 1, August 2007

mare potenţial de variabilitate genetică, variabilitate care se menţine în anumite limite şi astăzi; de exemplu, fiecare organ- ism este unic, nu seamănă cu celelalte din cadrul aceleiaşi specii. Rasele diferite din cadrul unei specii au rezultat din manife- starea acestui potenţial pentru variabili- tate genetică, existent deja. Astfel, nu se creează nimic nou, ci se exprimă noi combinaţii de gene în cadrul aceleiaşi specii. Combinaţiile funcţionale au supravieţuit şi şi-au ocupat locul lor în ecosistem; cele nefuncţionale au dispărut.

Ştiinţa care se întemeiază peBibliepoatedaastfelunrăspuns coerent întrebării din titlu, în timp ce ştiinţa care preferă să nu ia în seamă relatările biblice are de luptat cu o mulţime de semne de întrebare, de inconsecvenţe şi de dovezi contrarii.

Absenţa unor fosile de tranziţie

şi de dovezi contrarii. Absenţa unor fosile de tranziţie în evoluţia de la un organism la

în

evoluţia de la un organism la altul este

o

altă mărturie care sprijină ideea unor

feluri originare perfecte modificate prin combinaţii de gene preexistente. Din acest punct de vedere, homo sapiens este „felul” originar reprezentativ, prototipul. Omul de Neanderthal (un tip oarecum degenerat) şi Cro-Magnon (un tip „modern”) sunt varietăţi ale lui homo sapi- ens, rezultate mai degrabă ale variaţiei sau ale degenerării decât trepte ale dezvoltării. Iar Australopitecus robustus, Australopite- cus africanus şi Australopitecus boisei pot fi clasificate mai degrabă ca variaţii ale fam- iliei maimuţelor decât ale familiei omului. Tot din această perspectivă, dacă Adam şi Eva au fost albi – deşi nu ştim acest lucru – rasele celelalte au putut apărea ca urmare a variabilităţii genetice existente în primii oameni şi urmaşii lor. Ştiinţa care se întemeiază pe Biblie poate da astfel un răspuns coerent întrebării din titlu, în timp ce ştiinţa care preferă să nu ia în seamă relatările biblice are de luptat cu o mulţime de semne de întrebare, de inconsecvenţe şi de dovezi contrarii.

seamă relatările biblice are de luptat cu o mulţime de semne de întrebare, de inconsecvenţe şi

13

Sola Scriptura a fost

Interviu realizat de:

Sola Scriptura a fost Interviu realizat de: C ristinel Sava Foto : George Nicolae Rep: Povesteşte-ne

Cristinel Sava

Foto: George Nicolae

Rep: Povesteşte-ne cum ai ajuns să te în- scrii la Sola Scriptura. VT: S-a întâmplat asta în anul 2002, cred

că la început. Erau în oraş nişte tarabe.

Oamenii se înscriau. După mai multe zile

în

care am văzut că oamenii se înscriu

la

aceste măsuţe, m-am apropiat şi eu,

mi-am luat inima-n dinţi şi am completat

un talon Sola Scriptura, pentru programul

academic de studiere a Bibliei în 2 ani. Rep: Deci primul a fost programul acade- mic de studiere a Bibliei. Mai citiseşi din Biblie până atunci? VT: Nu, nu mai citisem. Încercasem să

citesc, dar din diferite motive şi pentru că

mi s-a părut prea greu, am renunţat.

Există acele momente în viaţa fiecăruia dintre noi, când se întâmplă ceva care ne schimbă direcţia cu 180°, care ne fac să avem o altă atitudine faţă de viaţă. Pentru unii poate fi un accident, un eveniment trist în familie, pentru alţii – o revelaţie avută în faţa unui apus de soare. Pentru Vasile Tatu, un tânăr de 28 de ani din Ploieşti, acest moment l-a constituit întâlnirea cu Biblia la Institutul de Studii Biblice prin Corespondenţă „Sola Scriptura”.

Rep: De ce ai ales exact acest curs şi nu altul? VT: Sincer, nu ştiu, dar am făcut bine că am ales acest curs. Spre deosebire de alte

persoane, am ales cursul cel lung, cu toate

că nu ştiam la ce mă înscriu, dar mi-a părut

bine că l-am ales şi am reuşit să-l termin. Rep: Când ai început să studiezi din Biblie, ai început cu Vechiul Testament. Cum ţi s-a părut: uşor, greu? VT: Normal, este foarte greu, când citeşti prima oară, să înţelegi, să îţi scoţi din cap toate ideile preconcepute des- pre Dumnezeu, dar treptat, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să am o idee generală despre Dumnezeu şi despre planul Lui cu oamenii.

Rep: Se pare că ţi-ai dorit să studiezi mai mult după ce ai terminat programul academic de citire a Bibliei. Ce ai făcut în continuare? VT: Păi, după ce am terminat programul academic, am mai făcut cursuri de scurtă durată: cursuri de familie, de sănătate, am participat la diferite cursuri de Apocalipsa,

de Daniel …

Rep: Ca o curiozitate, ai terminat toate cursurile de la Sola Scriptura? VT: Nu ştiu, nu cred că le-am terminat chiar pe toate, dar oricum au fost foarte interesante şi mi-a plăcut să le fac.

doar primul pas

Rep: În prezent ştiu că mai ţii legătura cu Sola Scriptura. În ce aspecte colaborezi cu oamenii de aici? Cu ce anume îi ajuţi? VT: Păi, îi ajut cu plăcere la tot ce mă cheamă să fac. Am fost, de exemplu, acum

2 ani de zile, într-un TinSerV * , într-un mic, cum să zic eu, ajutor pentru oameni, un voluntariat pentru tineri. Am mai participat

la împărţirea taloanelor pentru înscrierea la

programul academic şi la alte cursuri. Cam atât. Îi ajut la orice mă cheamă. Am stat şi pe-aici, am vândut cărţi…

Rep: De ce faci toate lucrurile acestea?

VT: Pur şi simplu, pentru că îmi place şi

e necesar pentru oameni. Când îi ajut, nu

mă gândesc la cine ştie ce avantaje. Pur şi simplu, chiar îmi place ce fac. Rep: Te-a schimbat cu ceva toată ex- perienţa Sola Scriptura, tot ce s-a întâmplat din 2002 până astăzi?

VT: Da, începând cu citirea Bibliei. Biblia m-a schimbat în felul de a gândi, de a-L pri-

vi pe Dumnezeu, de a privi relaţiile mele cu

ceilalţi oameni din jur … Pur şi simplu, m-a schimbat. Mi-a plăcut foarte mult să studi- ez la Sola Scriptura, m-a motivat, mi-a dat

o altă motivaţie în viaţă, a dat un alt sens

vieţii mele. Acum, datorită Bibliei, noile mele planuri sunt diferite de cele dinainte. Rep: Am înţeles că experienţa aceasta de a studia din Biblie, din Cuvântul lui Dumnezeu,

nu s-a oprit doar la a studia la Sola Scriptura. Am înţeles că ai mai făcut un pas. VT: Da. Printr-un prieten creştin, am fost propus la o şcoală creştină din Norvegia

şi am fost acceptat. Acest stagiu a durat

un an de zile şi acolo am avut experienţe minunate: am învăţat despre Dumnezeu, despre modul de închinare, multe lu-

cruri noi, care, pentru mine, au fost o cărare spre succes. Am tras învăţăminte din această experienţă. Am putut să văd cum este văzut Dumnezeu în afara ţării,

în afara mediului nostru ortodox, în afara

mediului românesc. Am fost studenţi din 15 ţări diferite în aceeaşi clasă, din toate continentele, şi pentru mine a fost o experienţă minunată. Dar aceasta, pentru că am reuşit să fiu un simplu student la Sola Scriptura.

Rep: Ai recomanda şi altora Sola Scriptura? VT: Normal, tuturor oamenilor. Nu

contează câţi ani au, din ce religie fac parte sau, eu ştiu, altceva. Contează pur şi sim- plu să citească, să vină cu Biblia în mână,

să fie sinceri cu ei, în primul rând cu ei,

când citesc şi, pe urmă, cred că Dumnezeu

va lucra. E cu neputinţă să nu lucreze.

Rep: Ce a reprezentat pentru tine Sola Scriptura? VT: Sola Scriptura a fost pentru mine în-

ceputul, începutul a tot, un fel de naştere din nou, un botez, dacă se poate spune aşa, un botez spiritual. E un mod de a pri-

vi lucrurile altfel faţă de cum le priveam

înainte, un mod de a privi lucrurile altfel faţă de majoritatea oamenilor. Cum să zic eu, e o experienţă pe care nu am cum s-o exprim. Trebuie să o trăieşti, să vii la Sola Scriptura.

exprim. Trebuie să o trăieşti, să vii la Sola Scriptura. * TinSerV – programul de voluntariat

* TinSerV – programul de voluntariat „Tineri în Serviciu Voluntar”, în cadrul căruia o echipă de

tineri merg într-o localitate oarecare şi, timp de

o săptămână, se pun la dispoziţia oamenilor de

acolo, ajutându-i pe cei care au nevoie de ajutor

(în general, bătrâni şi familii sărace). Totul se face

în

colaborare cu primăria localităţii respective şi

în

folosul oamenilor.

localităţii respective şi în folosul oamenilor. Sola Scriptura e o expe- rienţă pe care nu am

Sola Scriptura e o expe- rienţă pe care nu am cum s-o exprim. Trebuie să o trăieşti, să vii la Sola Scriptura.

rienţă pe care nu am cum s-o exprim. Trebuie să o trăieşti, să vii la Sola

Numărul 1, August 2007

15

Veste bună despre

sfârşitul lumii

Veste bună despre sfârşitul lu mi i C ristinel Sava Ne îngrozeşte ideea unui sfârşit al

Cristinel Sava

Ne îngrozeşte ideea unui sfârşit al lumii. Şi nu unul oarecare, ci unul catastrofal. Şi totuşi, să fie adevărat că vom pieri cu toţii în mijlocul unor scene apocaliptice, cu asteroizi căzând din cer peste noi sau cu extratereştri ori insecte uriaşe devorându-ne până la ultimul oscior? Slavă Domnului, nu! Aceasta este vestea bună despre care vreau să vorbesc. Sau, altfel spus, aceasta este Evanghelia Apocalipsei.

Viziunea contemporană a Apocalipsei

Evanghelia Apocalipsei. Viziunea contemporană a Apocalipsei F ilmele americane ne-au asaltat în ultimul timp cu

F ilmele americane ne-au asaltat în ultimul timp cu scenarii înfri- coşătoare ale sfârşitului lumii. Titluri de filme ca Armaghedon sau Ziua Independenţei fac să ne tremure picioarele de frică la

gândul unui astfel de sfârşit al planetei. Nu vreau să mă gândesc ce panică s-ar crea dacă s-ar afla că, într-adevăr, un asteroid ar avea o traiectorie care s-ar intersecta cu cea a Pământului. Există o mulţime de previziuni legate de sfârşitul lumii. Alarmiştii, cum am văzut, cred că vom fi atacaţi de extratereştri sau că un asteroid uriaş va lovi Pământul, iar acesta va intra într-o nouă eră glaciară. Oamenii de ştiinţă vin cu argumente şi mai credibile: din cauza efectului de seră, temperatura Pământului a crescut şi este încă în urcare; ca urmare, gheţarii de la Polul Nord se topesc. Re- zultatul este o creştere anuală periculoasă a nivelului mării. Ideea este că, dacă nu vom face ceva, vom muri înecaţi de apele mărilor şi oceanelor, nu înainte de a muri din cauza înghesuielii care se va crea în zonele în care vor mai exista condiţii de locuit. Tot ştiinţa oferă şi alte motive de îngrijorare legate de polaritatea în schim- bare a Pământului şi de deplasarea polilor. Adepţii teoriei conspiraţioniste prevăd un genocid pus la cale de o elită politico-militară care plănuieşte să ia în stăpânire planeta. Eventual, cu puţin ajutor extraterestru. Toate aceste previziuni, mult întărite de filme, nu fac decât să se transforme în convingeri care ne inspiră teamă de viitor sau, cel puţin, nesiguranţă. La unii se manifestă mai mult această frică şi încep să-şi construiască buncăre în care să se adăpostească în caz de catastrofe. La alţii ea se manifestă mai puţin, dar există undeva într-un colţ de inimă o nesiguranţă cu privire la cum va sfârşi lumea aceasta.

Şi cum întotdeauna trebuie să existe un salvator, se caută cu disperare unul. În oamenii politici capabili să lupte contra terorismului, în oamenii de ştiinţă care ar putea cumva să refacă stratul de ozon şi să reechilibreze ecosistemul, în personajele de film înzestrate cu inteligenţă şi ceva muşchi, care vor putea să se bată cu fiinţele ucigaşe sau care vor putea să se împotrivească unei ameninţări din Cosmos. Cam acestea ar fi sentimentele pe care ni le trezeşte cuvântul „apocalipsă”. Ştim că undeva, în ultima carte a Bibliei, se spune că Pământul va fi distrus, iar oamenii vor muri în chi- nuri groaznice şi, astfel, ajungem să caracterizăm orice teorie cu adjectivul „apocaliptic”. Dar despre ce vorbeşte în realitate Apocalipsa?

Evanghelia Apocalipsei

În primul rând, Apocalipsa nu este o carte numai despre sfârşitul lumii. Ea prezintă, prin simboluri, istoria creştinismului de la începutul până la sfârşitul lui, sfârşit ce coincide, într-adevăr, cu cel al lumii. Mai mult decât atât, ea prezintă o viziune de ansam- blu asupra istoriei, urmărind ca un fir roşu conflictul de veacuri dintre bine şi rău – Dumnezeu şi Diavolul.

În al doilea rând, este adevărat că Apocalipsa prezintă scene de coşmar. Şapte îngeri sunt prezentaţi ţinând în mână şapte potire de aur pline cu urgii, care urmează să fie vărsate pes- te locuitorii Pământului: o rană rea şi dureroasă va apărea pe oa- meni, apa mărilor şi a izvoarelor va fi prefăcută în sânge, soarele

şi a izvoarelor va fi prefăcută în sânge, soarele Vestea bună este că Pământul nu va
şi a izvoarelor va fi prefăcută în sânge, soarele Vestea bună este că Pământul nu va

Vestea bună este că Pământul nu va intra într-o nouă era glaciară, ci într-o veşnicie de fericire, pace şi frumos. Vestea bună este nu că vor exista unii care se vor salva, ci că există Unul care îi va salva pe toţi cei care se vor lăsa salvaţi.

va dogori de câteva ori mai tare. La toate acestea se vor adăuga războaie, cutremure, foamete, ciume (a se vedea şi Evanghelia după Matei, capitolul 24). Şi totuşi, care este vestea bună a Apocalipsei? Unde este raza de speranţă pe care o aduce ea? Prin ce diferă această viziune de previziunile sumbre actuale? Vestea bună este aceea că planeta nu va fi distrusă, iar oa- menii nu vor pieri întru totul. Vestea bună este că Pământul nu va intra într-o nouă era glaciară, ci într-o veşnicie de fericire, pace şi frumos. Vestea bună este nu că vor exista unii care se vor salva, ci că există Unul care îi va salva pe toţi cei care se vor lăsa salvaţi. Aceasta este vestea bună a Apocalipsei, care, din păcate, nu este de- loc amintită atunci când se vorbeşte despre profeţiile apocaliptice. Pentru cei care vor accepta să fie salvaţi, vor urma clipe

uluitoare, care vor face uitate evenimentele catastrofice de di- nainte: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou … Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă …, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai

lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai Apocalipsa nu prezice

Apocalipsa nu prezice distrugerea oamenilor, cu atât mai mult nu condamnă rasa umană la dispariţie totală. Apocalipsa prezice doar că există o zi în care va fi distrus păcatul, cel care i-a urâţit şi denaturat pe oameni.

fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut». … Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu.” (Apocalipsa 21,1-4.7). Cum putem să biruim şi, astfel, să moştenim aceste lu- cruri? Există o singură cale – credinţa în Cel care spune despre Sine: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Evanghelia după Ioan 14,6). Această credinţă mântuitoare în Isus Hristos au mărturisit-o şi apostolii la începutul erei creştine, când spuneau: „În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele Apostolilor 4,12). Aceeaşi credinţă mân- tuitoare este singurul motiv pentru care eu pot privi fără teamă viitorul şi pentru care şi tu poţi avea siguranţa că te vei bucura de Evanghelia Apocalipsei. Cartea Apocalipsei conţine o veste bună: biruinţa lui Hristos, „Mielul care a fost junghiat” (Apocalipsa 5,12). Mai mult, biruinţa lui Hristos înseamnă biruinţa tuturor celor ce cred în El, inclusiv a mea sau a ta. Nu sunt limite de număr pentru cei ce vor fi salvaţi; nu vor fi oameni care vor pieri din cauză că antidotul pe care vreun savant l-ar descoperi nu ajunge pentru toţi sau din cauză că nava salvatoare nu-i cuprinde pe toţi. Singurul impedi- ment în calea salvării noastre suntem noi înşine. Cei care vor trăi bucuria unui nou pământ „şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Apocalipsa 7,14), o metaforă pentru cei care, acceptând jertfa mântuitoare a Mielului Isus Hristos, sunt iertaţi de păcate, „au hainele albite”. Apocalipsa nu prezice distrugerea oamenilor, cu atât mai mult nu condamnă rasa umană la dispariţie totală. Apocalipsa prezice doar că există o zi în care va fi distrus păcatul, cel care i-a urâţit şi denaturat pe oameni. În această ultimă zi a Pământului, vor pieri doar cei ce vor alege să nu renunţe la păcat şi vor fi salvaţi doar cei ce-L aleg pe Dumnezeu. Ca pe timpuri, Dumnezeu îi spune generaţiei de azi: „Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. … Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti.” (Deuteronom 30,15.19). Alegerea este a ta!

blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti. ” (Deuteronom 30,15.19). Alegerea este a ta! Numărul 1, August

Numărul 1, August 2007

17

Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.

chestionar

Ce este frica?

V-aţi întrebat vreodată care vă este cea mai mare teamă? Am adresat această întrebare oamenilor de lângă noi şi iată răspunsurile lor:

Lidia Mihaela Nicolae,

32 de ani, director comercial

Da, sunt grijile de zi cu zi, dar sunt mici, nu sunt atât de mari, încât să nu pot dormi noaptea. De obicei, las timpul să decidă şi nu îmi fac griji din orice, nu intru în panică. Dacă sunt probleme mai mari, atunci da, devin mai stresată şi mă tem, dar altfel nu. Însă cea mai mare temere a mea este că nu voi reuşi să realizez ceva în viaţă, că trec anii pe lângă mine fără să fac ceva. Îmi este teamă că va veni o zi când o să mă uit în urma mea să văd dacă am lăsat ceva şi… Şi nu cred că există o soluţie pentru a schimba ceva în acest sens.

Constanţa Grigore,

43 de ani, administrator firmă

Nicolae Grigore,

47 de ani, administrator firmă şi şofer

Vorba românului, am „grija zilei de mâine”, pentru că trăim în

neştiinţă de cauză, legile se fac de la o zi la alta şi, când aflăm noi, este foarte târziu. Eu lucrez în comerţ şi am parte de surprize de la o zi

la alta. Mai ales acum, cu intrarea în Uniunea Europeană, sunt debu- solat total, nu ştiu ce mă aşteaptă.

Am întrebat organele competente şi nu au ştiut ce să îmi spună. Asta este frica, necunoscutul de mâine. În momentul în care ştii ce ai de făcut, încerci să te organizezi, să te planifici, să intri pe un făgaş. Dar

aşa, neştiind ce va fi mâine, stai cu teamă. Te gândeşti: Ce va fi? Îmi închide magazinul sau nu? Este greu! Am un băiat de 16 ani şi pentru el ne chinuim, eu şi soţia, să-i facem

un viitor mai bun. Grija părintelui o are oricine. Şi mama mea, dacă

ajung diseară acasă şi nu îi dau un telefon, îşi face griji. Se întreabă:

„Ce s-o fi întâmplat cu copiii mei de nu m-au sunat?”

Alexandra Gruia Niculescu,

20 de ani, secretară

Grijile mele sunt legate mai mult de ziua de mâine, de aspectul

material. La o anumită vârstă, începi să te gândeşti, pentru că nu ştii ce îţi rezervă viitorul. Ne

zbatem ca fiului nostru să-i fie mai uşor decât ne-a fost nouă. Să nu mai dea piept cu viaţa aşa cum a trebuit să facem noi. Eu, de felul meu, sunt mai pesimistă decât soţul meu şi intru destul

de uşor în panică. Până la urmă, şanse de rezolvare sunt, dar tensiunea în care eşti pus de multe ori te macină şi, de cele mai multe ori, se răsfrânge şi asupra celor din jurul tău. Dacă tu eşti îngrijorat, starea asta se transmite şi celorlalţi.

Frica poate fi o stare de nelinişte, provocată de un pericol real sau imaginar; sau pur şi simplu lipsa de curaj (DEX).

Florentina Dumitrache,

32 de ani, lucrător comercial

Îngrijorarea mea cea mai mare o reprezintă copilul meu. Am un băieţel de şapte ani, care este foarte sensibil. Nici măcar o ridicare

Cea mai mare temere a mea este că nu o să realizez nimic, că nu

de voce nu suportă şi, dacă lui i se pare ceva în neregulă, începe să

o

să am forţa să lupt cu viaţa asta, care este foarte grea, şi că nu

plângă. O altă îngrijorare ar fi un trai mai prost decât cel pe care

o

să am o familie şi un copil pe care să-l educ şi să îl cresc cum

îl avem acum: nesiguranţa locului de muncă. Îmi dau seama că,

mi

se pare mie că trebuie să fie crescut un copil. Cu siguranţă vă

în privinţa copilului, mai avem de învăţat şi de luptat, eu şi soţul

gândiţi că am 20 de ani şi că am toată viaţa înainte, însă eu simt

meu. Iar în privinţa locului de muncă, nu cred că am ce să fac,

nu mai are rost să lupt pentru ceva. Mă simt ca la 60 de ani şi

pentru că trăim într-o lume nesigură.

nu

mai am putere să lupt. Am obosit înainte de vreme.

pentru că trăim într-o lume nesigură. nu mai am putere să lupt. Am obosit înainte de

1. Acelaşi Dumnezeu care a creat viaţa în tine este demn de încredere atunci când este vorba de detaliile din ea

„De aceea vă spun: «Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?»” (Evanghelia după Matei 6,25)

Când începem să ne ocupăm pe cont propriu de realizarea tuturor lucrurilor pe care le avem de făcut şi să depindem de propria noastră înţelepciune pentru succes, noi luăm asupra noastră o povară pe care Dumnezeu nu ne-a dat-o. Ne asumăm responsabilităţi care Îi aparţin lui Dumnezeu şi, astfel, ne aşezăm realmente în locul Său. În aceste condiţii, suntem îndreptăţiţi să ne temem şi să anticipăm pericolele şi eşecul, deoarece ele vor veni în mod sigur asupra noastră. Dar, dacă credem cu adevărat că Dumnezeu ne iubeşte şi ne doreşte binele, vom înceta să ne îngrijorăm cu privire la viitor. Dacă ne vom încrede în El, aşa cum se încrede un copil în părintele lui, atunci necazurile şi crizele vieţii noastre vor dispărea.

2. Îngrijorarea cu privire la viitor îţi stânjeneşte eforturile de astăzi

„Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.” (Evanghelia după Matei 6,34)

Rezolvarea cu succes a situaţiilor de azi este cea mai bună pregătire pentru provocările zilei de mâine. Nu adunaţi toate grijile şi

posibilităţile zilei de mâine pentru a le adăuga poverilor zilei de azi.

A face planuri pentru mâine înseamnă a folosi bine timpul; a te îngri-

jora pentru mâine înseamnă a-l irosi. Uneori, este dificil de spus care este diferenţa. Planificarea atentă înseamnă a te gândi dinainte la scopuri, paşi şi programări şi a te încrede în călăuzirea lui Dumnezeu. Când este făcută bine, planificarea ajută la îndepărtarea îngrijorării. Cel care se îngrijorează este consumat de teamă şi descoperă că este dificil să se încreadă în Dumnezeu. Nu lăsa ca îngrijorările pen- tru ziua de mâine să afecteze astăzi relaţia ta cu Dumnezeu. Nouă nu ne aparţine decât prezentul şi fiecare zi trebuie să o trăim cu responsabilitate şi bucurie. Să încredinţăm în mâna lui Dumnezeu toate planurile şi obiectivele noastre pentru această singură zi.

3. Dumnezeu nu-i ignoră pe cei care se bazează şi depind de El

„Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi târziu ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere, căci preaiubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn.” (Psalmul 127,2)

Încearcă să aduci înaintea lui Dumnezeu nevoile, bucuriile, neca- zurile, grijile şi temerile tale. Poverile tale nu-L vor obosi. El nu rămâne indiferent la nevoile oamenilor. Inima Sa iubitoare este mişcată de necazurile şi de strigătele noastre de durere. Nimic nu este prea greu pentru Dumnezeu, căci El este Cel care ţine lumile şi guvernează întregul Univers. Nimic din ceea ce, într-un fel oare- care, are legătură cu pacea noastră nu este prea neînsemnat, pen- tru ca El să nu-l ia în seamă. În experienţa noastră, nu există un capitol prea întunecat pe care să nu-L poată citi şi nici încurcături atât de dificile, încât să nu le poată rezolva. Nicio nenorocire nu se abate asupra celui mai neînsemnat om, nicio îngrijorare nu-i chinuie sufletul, nicio bucurie nu-l încântă şi nicio rugăciune sinceră nu-i iese de pe buze fără ca Tatăl ceresc să nu observe, fără ca El să nu manifeste un interes viu pentru toate acestea.

4. Îngrijorarea mai mult strică decât ajută

„Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la lungimea vieţii lui? Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte?” (Evanghelia după Luca 12,25.26)

Dumnezeu nu condamnă prudenţa şi spiritul de prevedere în administrarea lucrurilor acestei vieţi. Însă, deşi nevoile prezente sunt împlinite, mulţi oameni nu sunt dispuşi să se încreadă în Dumnezeu

pentru nevoile viitoare şi sunt neliniştiţi. Alţii anticipează întotdea- una răul sau măresc imaginea dificultăţilor care există în realitate, astfel încât nu mai pot vedea binecuvântările pentru care ar trebui să fie mulţumitori. Obstacolele pe care le întâmpină – în loc să-i de- termine să caute ajutorul la Dumnezeu – îi despart de El, deoarece

ei sunt neliniştiţi şi plini de resentimente.

deoarece ei sunt neliniştiţi şi plini de resentimente. Motive biblice ca să nu te îngrijorezi Numărul
deoarece ei sunt neliniştiţi şi plini de resentimente. Motive biblice ca să nu te îngrijorezi Numărul

Motive biblice ca să nu te îngrijorezi

Numărul 1, August 2007

21

S e întâmplă uneori să te priveşti în oglindă şi să nu recunoşti străinul de acolo. Ai vrea să poţi da masca jos şi să laşi ca adevăratul tău chip să se poată vedea şi adevăratul tău

suflet să se poată contura în toată frumuseţea lui. În fiecare zi, duci o permanentă luptă de dezvăluire, de de-mascare a ta. În

o permanentă luptă de dezvăluire, de de-mascare a ta. În să înţeleg lumea prin intermediul lor.

să înţeleg lumea prin intermediul lor. Una dintre preocupările mele era înţelegerea felului în care sunetele dădeau naştere anu- mitor sensuri. Nu-mi plăcea să mă joc cu copiii de vârsta mea. Nu îmi plăcea să mă implic în năzdrăvăniile lor. Eram foarte cuminte. Părinţii încercau adesea să mă determine să mai ies afară din casă,

fiecare zi, încerci să îi faci pe oameni să vadă dincolo de masca chipului tău şi să te cunoască aşa cum eşti. Şi asta pentru că faţa nu te lasă să transmiţi foarte mult. Nu poţi zâmbi, nu poţi schiţa niciun sentiment. De aceea, încerci să cauţi alte me- tode pentru a te face auzit de ceilalţi: poezia, pictura, muzica

etc. Dintre toate, Adrian Stroici

ales muzica. La naşterea lui, din cauza unei neatenţii, medicii i-au schimonosit chipul cu „ajutorul” forcepsului, determinându-l astfel să-şi găsească mereu şi mereu o altă cale de a se exprima. Din cauza neatenţiei, muşchii feţei lui nu se pot mişca pentru a schiţa nici măcar un zâmbet. „Am fost un copil mai puţin obişnuit, şi aceasta nu neapărat din cauza felului în care arătam. Joa- ca mea era lumea sunetelor. Î ncerc a m

care arătam. Joa- ca mea era lumea sunetelor. Î ncerc a m să petrec timp cu
care arătam. Joa- ca mea era lumea sunetelor. Î ncerc a m să petrec timp cu
care arătam. Joa- ca mea era lumea sunetelor. Î ncerc a m să petrec timp cu

să petrec timp cu cei de vârsta mea, dar nu prea reuşeau. Iar atunci când ieşeam, nu încer- cam să fac nimic altceva decât să îmi imaginez cum s-ar vedea natura prin sunete. În orice îm- prejurare găseam câte o portiţă spre lumea mea muzicală.” Crescut într-o lume a muzi- cii, copilul a făcut primii paşi spre instrument la doar trei ani. De atunci, pianul a devenit parte componentă a unei lumi care, până în acel moment, îşi creionase contururile. A urmat şcoala de muzică, liceul, Conservatorul. Şi, în tot acest timp, muzica a fost principalul mijloc de comunicare cu lumea. În măsura în care lumea îşi lua timp pentru a-i descifra lim- bajul. „Muzica poate fi o limbă prin care ne exprimăm şi prin care putem comunica cele mai profunde sentimente, cele mai profunde

dureri, cele mai mari realizări. Ea m-a ajutat foarte mult în orice du- rere, în orice bucurie, pentru că, prin ea, am simţit că mă pot expri- ma cel mai bine şi că pot atinge inima celui de lângă mine.” Se spune că Dumnezeu nu ne ia un lucru decât pentru a ne da un altul şi mai bun. Ne ia un vis pentru a-i face loc unuia şi mai fru- mos, ne ia uneori auzul pentru a putea face din noi un Beethoven, care să rămână în mintea şi inima tuturor prin compoziţiile lui, ne ia poate vederea pentru a face din noi un John Milton, un poet de marcă, ne fixează într-un scaun cu rotile

O viaţă printre

pentru ca, de acolo, să îi conducem pe alţii.

gratiile

portativului

C
C

Interviu realizat de:

ristina Neagu

Foto: George Nicolae

„Am considerat mereu muzica drept un dar din partea lui Dumnezeu pentru ceea ce mi-a fost luat la naştere. Treptat, muzica a devenit nu doar un mijloc de comunicare, ci şi unul de inte- grare. Colegii mei reuşeau să treacă dincolo de aspectul meu fizic şi mă acceptau pentru ceea ce eram. Am încercat să pun în valoare tot ce aveam mai bun în mine, dincolo de aspectul fizic, prin studiu şi învăţătură. Frumuseţea este oricum ceva trecător, aşa că am încercat să in- vestesc în lucrurile care rămân. Dacă era cineva care nu mă accepta aşa cum eram, acela eram eu. Şi, treptat, am devenit conştient că nu voi reuşi niciodată să trec peste acest aspect de unul singur.”

După o îndelungată perioadă de muncă asiduă, au început să apară şi roadele. Concerte

cu diferite orchestre, concursuri câştigate, creaţii recunoscute. „Muzica devenise raţiunea mea de

a trăi. Erau cursuri la care se întâmpla să mă

trezesc singur. Nu toţi erau la fel de interesaţi

de muzică cum erau eu. Şi totuşi, la examene,

se întâmpla să fim trataţi la fel. Şi eu, cel care veneam la fiecare curs, şi ei, care veneau rare- ori. Era nedrept. Dar muzica continua să domine peste toate. Am terminat Conservatorul ca şef de promoţie.” Vine un timp în viaţa fiecăruia în care ceea ce suntem şi facem nu ne mai este de ajuns.

În care lucrurile cu care încercăm să ne umplem

în permanenţă viaţa nu ne mai sunt suficiente.

Nu ne mai sunt de ajuns nici banii, nici prietenii, nici toate vârfurile cucerite, nici toate colţurile de lume atinse, nici muzica. Vine un timp în care

ai vrea mai mult, dar nu ştii exact ce.

„Treptat, am ajuns la concluzia că muzi- ca nu mai era de ajuns. Muzica nu putea ţine locul oamenilor sau relaţiilor. Aveam nevoie să dezvolt o relaţie cu Cel care pusese muzica în mine, pentru că întotdeauna am considerat dra- gostea pentru muzică şi talentul drept un dar

din partea lui Dumnezeu, dar pe care trebuia să

îl dezvolt. Astfel, în singurătatea mea, am în-

ceput să fiu interesat de muzica sacră. În timpul studenţiei, am început să petrec din ce în ce mai mult timp în biserici, dornic de liniştea pe care nu o mai gă- seam nicăieri altundeva. Încercam să aduc în muzică pa- cea şi liniştea bisericii. În orele de

Numărul 1, August 2007

liniştea bisericii. În orele de Numărul 1, August 2007 Muzica poate fi o limbă prin care

Muzica poate fi o limbă prin care ne exprimăm şi prin care putem comunica cele mai profunde sentimente, cele mai profunde dureri, cele mai mari realizări. Ea m-a ajutat foarte mult în orice durere, în orice bucurie, pentru că, prin ea, am simţit că mă pot exprima cel mai bine şi că pot atinge inima celui de lângă mine.

23

linişte, mi-am dat seama că viaţa trebuie

să fie mai mult decât ceea ce aveam eu.

Mai mult decât singurătatea celui ce se ştie deosebit de restul lumii, mai mult decât nedreptatea studentului studios, care se vede catalogat la fel ca cel ce nu vine la cursuri, mai mult decât zilele ce treceau unele după altele într-o lipsă clară de sens, mai mult decât teama de a fi

respins, de a nu fi acceptat din cauza fizic- ului şi din cauza prejudecăţilor oamenilor.

În toată această căutare, m-am rugat ca

Dumnezeu să îmi arate acea cale, dacă exista într-adevăr una, prin care aş putea înţelege limbajul Lui şi ceea ce El aşteaptă de la mine. La scurt timp după aceea, întrebările mele şi-au găsit răspuns. Peste frământările mele a coborât pacea, atunci când am primit în dar un Nou Testament. Viaţa mea de cămin fusese marcată de familia electricianului. Acesta împreună cu soţia dânsului avuseseră

întotdeauna, într-un fel sau altul, pe peri- oada studenţiei, grijă de mine. Când eram bolnav, ei îmi ofereau o cană de ceai cald. Când aveam o problemă, puteam apela la ei. Noul Testament l-am primit în dar din partea lor într-o dimineaţă de iarnă. L-am găsit în camera mea. Când l-am deschis şi am citit primele texte, mi-am dat seama

că acela era răspunsul Lui pentru mine.

Descoperisem ceva ce trecea dincolo de muzică. Atunci am îngenuncheat pentru prima dată în viaţa mea. I-am cerut lui

Dumnezeu să mă ajute să Îl cunosc mai bine. Şi viaţa mea de atunci s-a aşezat pe acest făgaş.” Luptele nu sunt niciodată uşoare. Şi, într-un

fel sau altul, implică întot-

deauna pierderi. Cel ce luptă pentru un anumit lucru la a cărui realizare visează în permanenţă pierde timp, pierde pri-

eteni uneori, pierde unele bucurii de moment, pierde unele ocazii. Toate aces- tea doar pentru a dobân-

di acel ceva pe care şi-l

doreşte mai mult decât orice. Atunci când lupta se duce însă cu Dumnezeu,

decât orice. Atunci când lupta se duce însă cu Dumnezeu, orice pierdere aparentă în faţa Lui

orice pierdere aparentă în faţa Lui nu este decât sursa unei noi binecuvântări. „A fost

o luptă grea. Pentru părinţii mei, adepţi

ai comunismului, credinţa în Dumnezeu era o dezonoare. Ei erau de părere că, din acel moment, cariera şi viitorul meu vor fi compromise. Aparent, aşa a fost. Când am refuzat să compun muzica pentru imnurile închinate Elenei şi lui Nicolae Ceauşescu,

am fost repartizat, la terminarea facultăţii,

la Centrul de Creaţie şi Interpretare de la

Târgovişte. Un fel de Şcoală Populară de Arte. Dar biblioteca de acolo îmi oferea linişteadecareaveamnevoiepentrucreaţie. Aceasta era direcţia în care îmi doream să

merg. Voiam să compun. Voiam ca, în sim- foniile mele, să transpun transformările pe care le poate aduce Dumnezeu în viaţa omului. Compoziţia a rămas principala mea preocupare şi astăzi. După căderea comunismului, am avut posibilitatea să susţin concerte în Germania şi Olanda. Am scos o serie de CD-uri cu muzică sacră. De curând, am scos împreună cu fiica mea, Sarah, care continuă tradiţia familiei şi a ales să facă din muzică principalul obiect de studiu, un CD cu prelucrări după difer- ite imnuri creştine. În tot acest timp, am descoperit că Dumnezeu transformă orice pierdere aparentă într-o victorie şi des- chide întotdeauna o uşă acolo unde te aştepţi mai puţin.” A te cunoaşte pe tine, a şti cine eşti dincolo de ceea ce vede lumea, a fi conştient de valoarea şi de unicitatea ta este probabil unul dintre secretele în- frângerii oricărei temeri. Nu îţi va fi teamă de ceea ce cred alţii despre tine, dacă tu ştii bine cine eşti. Nu va exista teama de eşec sau de discriminare, dacă vei da

mereu ce ai mai bun în tine. Este posibil ca,

la început, să le inspiri teamă prin felul în

care arăţi, dar, când vor descoperi ceea ce

poţi face, orice fel de teamă va dispărea. Unele şcoli nu l-au primit să pre- dea de teamă că elevii s-ar putea speria de el. Uneori, elevii nu l-au respectat la

început, dar, de fiecare dată, Adrian Stroici

a reuşit să se impună prin muzica lui şi

prin devotamentul şi dragostea cu care o

împarte şi altora. Astăzi, el este profesor la Liceul de Muzică din Piatra-Neamţ şi continuă să compună. Momentan,

îşi pregăteşte simfonia pentru doctorat. Apoi, va veni rândul altor creaţii, care aşteaptă liniştite cli- pa în care vor fi puse pe portativ. În orice bucată muzicală compusă de el, Dumnezeu Îşi face pe deplin simţită prezenţa, pentru că „Dumnezeu este Cel care a făcut deplină muzica în viaţa mea. Fără El, muzica mea nu are sens.”

Dumnezeu este Cel care a făcut deplină muzica în viaţa mea. Fără El, muzica mea
Dumnezeu este
Cel care a făcut deplină
muzica în viaţa mea.
Fără El, muzica mea nu
are sens.
nu are sens.” Dumnezeu este Cel care a făcut deplină muzica în viaţa mea. Fără El,
E ste posibil ca francezii şi englezii să nu fi fost în relaţii bune în

E ste posibil ca francezii şi englezii să nu fi fost în relaţii bune în trecut. Probabil că te gândeşti la numeroa-

se motive care ar fi putut constitui sursa

disputei: alianţe politice, neînţelegeri, noi colonii. Dar, după îndelungi căutări, am descoperit adevăratul motiv al acestei dispute. Ceaiul. Chiar el. Programul ordo- nat al britanicilor, cu ceaiul întotdeauna la

ora cinci şi ritmul destul de agitat şi alert

al francezilor – şi al multora dintre noi de

altfel – au fost mereu în conflict. Având destul de mult sânge francez în vene, nici

nu mă miră faptul că, până de curând, am fost destul de reticentă cu privire la adevăratele beneficii ale unei pauze de ceai.

Într-o zi însă, prietena mea, Michele, m-a introdus pe lista ei de invitaţi

la ceai, un grup on-line de femei cărora le

plac toate lucrurile care au legătură cu

acest obicei. În felul acesta, a reuşit să îmi trezească interesul. Subiectele lor de discuţie nu erau nicidecum temperatura

la care fierbe apa, aroma ceaiului sau ul-

timele bârfe. Era mai mult decât atât. Era împlinirea nevoii de linişte. Pauza de ceai răspunde doru- lui nostru după un timp calm, aşezat, resimţit atât de mult într-o lume agitată, aflată într-o continuă goană după ceva. Nu doar actul în sine de a bea un ceai este

liniştitor, ci şi felul în care faci acest lucru aduce o notă de calm în plus. De fapt, tot

ce are legătură cu pauza de ceai ajută la

crearea stării de linişte: ceştile de ceai,

prăjiturelele sau tartinele de pâine prăjită care îl însoţesc. Pauza de ceai poate fi echivalentă cu câteva minute de linişte într-o grădină înflorită. Nu am fost niciodată o mare amatoare de ceai (din cauza sângelui meu francez), dar m-am hotărât să dau

o şansă acestei oferte. Nu sunt foarte

sigură cum funcţionează totul. Poate cal- mul apare datorită serviciului de ceşti, pe care îl foloseam de obicei doar în zilele de sărbătoare. Poate datorită întregului ritual de pregătire a ceaiului: fierberea apei, găsirea aromei potrivite, ritmul aşezat în care este făcut totul. Dar este adevărat că

Sunt multe lucruri simple pe care le putem face pentru a alunga îngrijorarea. Lucruri pentru care, din dife- rite motive, rareori ne luăm timp. În căutările noastre, am găsit un articol despre pauza de ceai. Suntem siguri că un timp pentru un ceai cald şi aromat va fi mereu un timp de linişte. Dacă, la sfârşitul lecturii, v-aţi hotărât să vă luaţi măcar o dată pe săptămână un astfel de timp de linişte, anunţaţi-ne şi pe noi pentru a pune de ceai.

Pauza de ceai

Zona liberă de îngrijorare

a pune de ceai. Pauza de ceai Zona liberă de îngrijorare C eleste Perrino Walker Traducere

Celeste Perrino Walker

Traducere: Cristina Neagu

pauza de ceai este tot ce se spune despre ea că este. Există o gamă variată de ceaiuri din plante. Singura cale de a descoperi care este favoritul tău este de a le încerca pe toate. Multe dintre ele nu au nevoie de îndulcitori, aşa că încearcă-le prima dată pentru a le simţi gustul din plin. A prepa- ra un ceai din plante este mai uşor decât crezi, prin urmare nu trebuie să te sperie

gândul de a trece la acţiune. Modalitatea de preparare poate fi scrisă pe cutie sau în interiorul ei. Nu te lăsa descurajat. O dată

ce vei prinde gustul preparării lui, ea însăţi va deveni o parte a bucuriei. Acum am ajuns să pregătesc câte

o cană caldă de ceai şi pentru mama şi

sora mea sau pentru copiii mei şi întreaga lor familie de ursuleţi. Mai beau câte o cană cu o prietenă apropiată sau doar cu mine. Atunci când vrei să bei ceaiul cu copiii, te sfătuiesc să nu foloseşti setul cel mai pretenţios, pentru că o să ai mult de lucru apoi la curăţatul lui sau s-ar putea chiar să rămâi fără el. Pe acela păstrează-l pentru adulţi. Ia-ţi ceva timp săptămâna aceas- ta pentru tine şi descoperă pauza de ceai. Apoi, mulţumeşte-le englezilor. Ei au avut întotdeauna dreptate. C’est la vie!

Ei au avut întotdeauna dreptate. C’est la vie! Celeste Perrino Walker ia zilnic o pauză de

Celeste Perrino Walker ia zilnic o pauză de ceai în căsuţa ei din Rutland, Vermont.

o pauză de ceai în căsuţa ei din Rutland, Vermont. Pauza de ceai răspunde dorului nostru
o pauză de ceai în căsuţa ei din Rutland, Vermont. Pauza de ceai răspunde dorului nostru

Pauza de ceai răspunde dorului nostru după un timp calm, aşezat, resimţit atât de mult într-o lume agitată, aflată într-o continuă goană după ceva.

Numărul 1, August 2007

25

Tratament pentru Cristinel Sava
Tratament pentru
Cristinel Sava

Vă este teamă de viitor? De ce vi s-ar putea întâmpla în timpul unui cata- clism natural, cum ar fi o inundaţie sau un cutremur? Vă este teamă şi ruşine să mergeţi în faţa lui Dumnezeu încărcaţi de povara multelor păcate pe care le-aţi făcut? Sau poate vă temeţi cumva pentru ziua de mâine, când nu ştiţi ce veţi aşeza pe masă la prânz? O scurtă călătorie pe paginile Scripturii ne va ajuta să înţelegem cum „tratează” Dumnezeu teama, de orice natură ar fi ea.

Dumnezeu şi fricoasa pereche (Geneza, capitolul 3)

Adam şi Eva încălcaseră ordinul clar al lui Dumnezeu de a nu

mânca din fructul oprit, iar acum erau trişti, ruşinaţi unul de celălalt

– deoarece descoperiseră, muşcând din fruct, că sunt goi –, cu nişte

frunze cusute laolaltă pentru a le ascunde goliciunea trupească, dar cu nimic care să le ascundă goliciunea sufletească. Atmosfera frumoasă care existase până atunci între ei dispăruse; în locul ei, apăruseră sentimente de vinovăţie şi de învinuire reciprocă. În aceste momente negre, Dumnezeu a venit la întâlnirea obişnuită cu ei. Numai că, surpriză!, Adam şi Eva nu erau prezenţi. Se simţeau atât de vinovaţi, încât nu mai puteau da ochii cu El, cu Tatăl şi Creatorul lor. Şi atunci, Dumnezeu a început căutarea:

„Adame, Eva, unde sunteţi? De ce vă ascundeţi?” Probabil că ceva din glasul lui Dumnezeu le-a transmis celor doi siguranţă, căci Adam, din ascunzişul lui, a îndrăznit să răspundă: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am

ascuns.” Şi, ca să-şi găsească o justificare, a dat vina pe femeie; iar aceasta, la rândul ei, a dat vina pe şarpe. De unde a apărut frica într-o familie care nu o cunoscuse mai înainte? Mai mult, de unde a apărut frica de Dumnezeu, de Tatăl lor, cu care până atunci avuseseră cea mai strânsă legătură? Frica lor a apărut din conştientizarea faptului că păcătuiseră şi că aveau să suporte consecinţele pe care, de altfel, le cunoşteau. Dumnezeu le spusese care aveau să fie urmările păcatului lor, atunci când i-a avertizat să nu mănânce din fructul oprit. Frica lor

a apărut şi din credinţa că Dumnezeu nu îi mai iubea. Însă El nu a încetat să îi iubească pentru că nu Îl ascultaseră. El i-a iubit în continuare, chiar dacă nu putea împiedica urmările care aveau să vină peste ei. Putea totuşi să facă ceva. Putea să îi ajute şi să îi înveţe cum să le supravieţuiască. Aşa că le-a croit El Însuşi nişte haine mai rezistente şi mai călduroase, iar în acest lucru Şi-a arătat dragostea pe care încă o avea faţă de ei. Lumea noastră funcţionează după nişte legi care nu pot

fi schimbate şi, în virtutea acestor legi, noi suportăm consecinţele

faptelor noastre. Dar când se întâmplă acest lucru, nu înseamnă că am căzut în dizgraţia lui Dumnezeu. Cu toate că Dumnezeu nu tolerează păcatul la nesfârşit, totuşi, „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9). Dar după ce ne iartă, El întotdeauna ne zice: „Du-te şi să nu mai păcătuieşti.” (Ioan 8,11).

(1 Ioan 1,9). Dar după ce ne iartă, El întotdeauna ne zice: „Du-te şi să nu
Dumnezeu ne spune să nu ne fie frică, ci, prin credinţă, să stăm liniştiţi, căci
Dumnezeu ne spune să
nu ne fie frică, ci, prin credinţă,
să stăm liniştiţi, căci nici măcar
un fir de păr nu ne cade fără
ştirea Lui (Matei 10,30). Şi asta,
pentru că avem preţ în ochii Lui
(Isaia 43,4).

Dumnezeu şi fricoşii uce- nici (Matei 8,23-27 şi Marcu

4,36-41)

Într-o seară, după o zi extenuantă, ucenicii şi Isus s-au urcat într-o corabie pentru a traversa Marea Galileii. Ajunşi în larg, vântul a început să bată şi s-a por- nit o furtună cum nu mai întâlniseră până atunci, chiar dacă erau pescari. Oameni ai mării cu oarecare experienţă, ucenicii au încercat să facă tot ce era posibil pentru a ajunge cu bine la mal, însă furtuna era prea puternică. Iar corabia lor era atât de fragilă şi de neputincioasă în faţa mării dezlănţuite! În disperare, L-au căutat pe Isus, care, spre surprinderea lor, dormea liniştit într-un colţ. Contrariaţi, L-au trezit şi I-au spus cu groază în glas: „Doamne, scapă-ne, că pierim! Chiar nu-ţi pasă?” Răspunsul lui Isus a venit şocant de simplu: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Şi, la porunca Lui: „Taci, fii liniştită!”, marea s-a potolit îndată. În situaţii periculoase, când, omeneşte, nu mai există nicio soluţie sau atunci când împrejurările în care trăim par ieşite de sub control, Dumnezeu ne spune să nu ne fie frică, ci, prin credinţă, să stăm liniştiţi, căci nici măcar un fir de păr nu ne cade fără ştirea Lui (Matei 10,30). Şi asta, pentru că avem preţ în ochii Lui (Isaia

43,4).

Dumnezeu şi oamenii care se tem pentru ziua de mâine (Matei 6,25-34)

Pasajul biblic din Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele 25-34, este atât de frumos şi exprimă atât de bine grija lui Dumnezeu pentru noi, încât alte cuvinte sunt de prisos. Domnul Isus le spunea celor din timpul Lui, dar ne spune şi nouă astăzi: „Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu- vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui? Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbră- căminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Nu vă îngrijoraţi deci, zicând: «Ce vom mânca?» sau: «Ce vom bea?» sau:

«Cu ce ne vom îmbrăca?» Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi deci de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.”

Tratament pentru frică

Toate situaţiile discutate mai sus au ceva în comun: frica oamenilor şi modul în care Dumnezeu încearcă să o „vindece”. Invariabil, teama vine din lipsa

Numărul 1, August 2007

credinţei sau din puţinătatea ei. Leacul lui Dumnezeu este relaţia personală dintre

El şi om, relaţie bazată pe iubire şi pe în-

credere, relaţie prin care omul este asigurat

că viaţa lui este în mâna lui Dumnezeu.

Regele David, autor a numeroşi psalmi, spunea într-unul dintre aceştia:

„Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întu- neric, nici de molima care bântuie ziua namiaza mare … Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost!» şi faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge” (Psalmul 91,5.6.9.10). Aceasta înseamnă credinţă, iar credinţa înseamnă absenţa fricii. Nu pentru că cel credincios ar călca pe roze, ci

pentru că ştie că toate lucrurile, fie ele rele, lucrează spre binele lui (Romani 8,28). Lui Dumnezeu nu Îi place teama noastră, oricare ar fi ea, pentru că ne iubeşte. Lui nu Îi place când suntem împovăraţi de vinovăţie, de teama că ni se poate întâmpla ceva rău în orice moment sau de grija pentru ziua de mâine. El ar vrea atât de mult să ne scape de ea şi să ne arate că viaţa noastră Îi este scumpă; trebuie doar să avem credinţă şi să Îl lăsăm să ne poarte aşa cum ştie El mai bine. Atunci când dezvoltăm o relaţie cu El şi învăţăm

să ne încredem în El în orice situaţie, teama

dispare, pentru că „în dragoste nu este frică,

ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica”

(1 Ioan 4,18). Apostolul Petru, cel care a învăţat, din experienţa furtunii de pe mare, să se încreadă în Dumnezeu, are un sfat pentru noi, îngrijoraţii şi stresaţii de astăzi:

„Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5,7).

„Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5,7). 2
„Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5,7). 2

27

Efectul Bibliei:

„Nu mă mai recunosc!”

Efectul Bibliei: „Nu mă mai recunosc!” C ristinel Sava Foto : George Nicolae Georgiana este studentă

Cristinel Sava

Foto: George Nicolae

Georgiana este studentă la Universitatea „Petrol şi Gaze”, dar, de 2 ani de zile, şi la Institutul de Studii Biblice prin Corespondenţă „Sola Scriptura”. Ne-am întrebat ce anume l-ar face pe un student să studieze din Biblie, aşa că am fost şi am intervievat-o. Am aşteptat-o să iasă de la un club de sănătate organizat de Asociaţia pentru Sănătate, Educaţie şi Familie (ASEF) şi nu am regretat aşteptarea.

Georgiana Cristache a descoperit Biblia. Şi n-a mai fost niciodată la fel.
Georgiana Cristache a descoperit Biblia.
Şi n-a mai fost niciodată la fel.

Rep: Georgiana, am o întrebare care îmi stă pe limbă: De ce este un student interesat de Biblie, de Dumnezeu? De ce ai fost tu, în par- ticular, interesată să studiezi Biblia? GC: Probabil că nu aş putea spune de ce sunt interesaţi ceilalţi studenţi de Biblie, pentru că fiecare are propriile lui motive, fie- care gândeşte în felul lui şi poate avea diverse motivaţii pentru a face anumite lucruri. Eu, personal, la început, am fost curioasă să cunosc. Auzeam în stânga şi-n dreapta pe unii şi pe alţii că ei au citit Biblia, că au aflat de acolo foarte multe lucruri despre trecut, prezent şi viitor, şi mi-am zis: „De ce să nu aflu şi eu aceste lu- cruri?” Din păcate, nu toată lumea vorbeşte despre Biblie, deşi ar fi un lucru bun ca această carte sfântă să fie pe buzele tuturor. La început, mi-a fost destul de greu să mă apuc s-o citesc de la cap la coadă, dar pot să zic că Sola Scriptura a fost soluţia pentru mine. Impunându-mi un program de citire, m-a ambiţionat să reuşesc. Dacă nu ar fi fost cineva care să mă împingă de la spate să citesc, să mă menţin după un program, poate că nu aş fi reuşit. Rep: Cum ai aflat de Sola Scriptura? GC: La Sola Scriptura m-a adus un prieten pe care-l cunoşteam din liceu, însă venirea mea aici a fost oarecum întâmplătoare. Noi nu veniserăm cu intenţia să ne înscriem la vreun club sau … Eu habar n-aveam unde vin. Ajungând la librăria Sola Scriptura din Ploieşti, prietenul meu mi-a spus că aici este un institut biblic, care realizează şi nişte cursuri, şi că, dacă mă interesează vreunul, pot să mă înscriu. În momentul acela, am zis: „Da! Vreau să mă în- scriu.” M-am înscris la cursurile scurte – de familie, despre Fericiri – şi apoi mi s-a propus să încep şi studiul Bibliei. Când am auzit că durează doi ani, iar eu rămăsesem în urmă cu citirea Bibliei, am

ezitat. Trebuia să citesc din urmă, pentru că începuse din ianuarie şi acum era, cred, sfârşitul lui februarie sau chiar martie, deci trecuse o lună şi jumătate. Mi-era teamă că n-o să pot să citesc atât de mult. Dar, până la urmă, am zis: „Cred că nu mai e timp să aştept până la anul. Trebuie neapărat să citesc Biblia anul acesta, pentru că, poate cine ştie, n-o să mai apuc.” Rep: Ai avut anumite aşteptări când te-ai înscris la programul academic? GC: Da, atunci aveam anumite întrebări pe care mi le puneam de mult timp, iar acum parcă sunt chiar mai multe decât la în- ceput. Am găsit răspuns la aceste întrebări, care, în prezent, mi se par banale, simple,

dar

acum sunt chiar mai multe lucruri care

frământă, mai de profunzime.

Rep: Prin urmare, ai putea spune că Sola Scriptura ţi-a răspuns la aşteptările pe care le aveai când te-ai înscris? GC: Da. Mi-a răspuns şi continuă să-mi răspundă.

Rep: Mi-ai zis că ţi-a fost greu să citeşti

Biblia. Nu o mai citiseşi până să vii aici. GC: Nu. Am avut încercări repetate, ceva

de

genul: îmi impuneam la sfârşitul anului

ca,

de la 1 ianuarie al anului următor, să

încep să citesc regulat şi să ajung să o termin. Dar, din diverse motive, renun- ţam. Şi limbajul

mi se părea foarte

greoi, nu prea înţe- legeam, aşa că am renunţat. Rep: Ţi-a schim- bat Biblia cu ceva viaţa sau concepţia despre viaţă? E vreo diferenţă între Georgiana dinainte de a se înscrie la programul acade- mic şi Georgiana, actuală studentă a Bibliei la Sola Scriptura? GC: Da, pot să zic că este o diferenţă, dar mi-e foarte greu să răspund la această întrebare

dar mi-e foarte greu să răspund la această întrebare pentru că nu mai ştiu exact …,

pentru că nu mai ştiu exact …, practic, nici măcar nu îmi mai amintesc cum eram înainte. Există doar anumite situaţii cu care mă confrunt în diferite momente ale vieţii, situaţii care îmi amintesc de cum eram eu, dar frânturi din mine, nu eu în to- talitate. Poate că citirea Bibliei mi-a arătat cum sunt eu cu adevărat, mi-a revelat personalitatea. Rep: Ce urmează în continuare? Ai anumite planuri tot în domeniul acesta spiritual, religios, legat de Sola Scriptura eventual? GC: Da, după încheierea acestui studiu biblic, aş vrea să-l reiau, pentru a înţelege mult mai bine Biblia. Rep: Să reiei programul academic?! GC: Da. Iar dacă vor apărea cluburi noi

academic?! GC: Da. Iar dacă vor apărea cluburi noi Nu îmi mai amintesc cum eramînaintesăcitescBiblia.Există

Nu îmi mai amintesc cum eramînaintesăcitescBiblia.Există doar anumite situaţii cu care mă confrunt în diferite momente ale vieţii, situaţii care îmi amintesc de cum eram eu, dar frânturi din mine

Numărul 1, August 2007

sau cursuri noi, le voi face şi pe acelea. Rep: Apropo de cluburi, acum la câte cluburi participi? GC: Păi, momentan, la „Viaţa lui Isus” şi la cluburi de sănătate, pentru că „Daniel şi Apocalipsa” încă nu a început, din câte ştiu eu. De fapt, nu a reînceput. Am terminat până în vară „Daniel” şi urma să reluăm cu „Apocalipsa”. Rep: Din ce motiv participi la aceste cluburi? Pentru că ai putea să fii un student ca oricare altul, care doar studiază cursurile prin corespondenţă, fără să participe la cluburi. Ce te îndeamnă să vii şi la cluburi? GC: Nu ştiu, eu consider că un curs in- teractiv este mult mai uşor de înţeles. Interacţionând cu oamenii, înţelegi mai bine, experimentezi anumite lucruri pe care, citind o foaie pur şi simplu şi răspunzând la nişte întrebări, nu le simţi. Aşa cum o carte, dacă o deschizi, nu-ţi oferă răspunsuri la toate întrebările. Având un profesor, măcar ai ocazia să te docu- mentezi şi să cauţi răspunsuri la întrebările tale şi în alte surse. Rep: Sola Scriptura are ca moto: „Sola Scriptura – răspunsul căutărilor reuşite”. Aş vrea să te întreb în final: Pentru tine, a fost răspunsul căutărilor reuşite? GC: Categoric.

Aş vrea să te întreb în final: Pentru tine, a fost răspunsul căutărilor reuşite? GC: Categoric.

29

Am spus la început:

Tatăl nostru care locuieşti în ceruri, sfinţească-se nu- mele Tău – Te recunosc pe Tine – şi, mai departe, vie împărăţia Ta aici, în inima mea, şi, mai departe, facă- Se voia Ta cu mine şi cu toate părticelele mele, ca să trăiesc şi eu precum în cer, aşa şi pe pământ. Apoi, am spus: Pâinea noastră – mă identific cu ceilalţi – dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Am ajuns astfel aici, la mie- zul rugăciunii – iertarea.

Tatăl nostru

D umnezeu ştie care sunt nevoile fiecăruia dintre noi. El ştie care este teama cu care ne confruntăm cel

mai des, până în momentul morţii, dar şi cât de important este să ne trăim viaţa luminos şi senin. Tocmai de aceea a pus în rugăciunea Tatăl nostru şi cererea pentru iertare.

Adesea, la moartea cuiva, se spune:

„Dumnezeu să îl ierte!” Indiferent dacă a fost om bun sau nu, se spun în dreptul lui aceleaşi cuvinte. De ce oare? Pentru că nu- mitorul comun al tuturor oamenilor, chiar şi în rândul celor care se bucură de toate

chiar şi în rândul celor care se bucură de toate L ucian Cristescu recomandările, este păcatul.
L
L

ucian Cristescu

recomandările, este păcatul. Păcatul, aşa cum este el descoperit în Scriptură, nu

este un accident, ci ceva care ne-a cuprins toate celulele, ceva cu care ne-am născut;

o

genă a morţii şi a condamnării, pe care

o

purtăm şi o dezvoltăm în viaţa noastră.

Oamenii moderni au încercat să dimi- nueze sau chiar să anuleze păcatul, să facă inutilă această cerere din rugăciunea Tatăl nostru.

Evoluţionismul spune despre om că este un animal care evoluează, că omul este imperfect şi că e normal să fie aşa. Nici vorbă de vreo vină. Omul se află

acum la un anumit nivel, dar este plasat pe

o linie evolutivă spre divinitate şi, curând,

nu va mai fi imperfect. Nu există păcat. El

este doar o chestiune ce ţine de un nivel

înapoiat. Alţii sunt de părere că a greşi e omeneşte şi, în consecinţă, este normal să mai şi greşim. Deci nu are rost să ne mai chinuim din cauza păcatului. Într-o viziune mai modernă, susţinută şi de Freud, se urmărea scoaterea omului de sub com- plexul de vinovăţie, explicând accesele negative drept nişte refulări. Se propunea

o spălare a creierului de ceea ce noi numim

culpă. În vechime, se practica metoda ispăşirii personale. Oamenii făceau tot felul de eforturi prin care să aducă durere sufle- tului lor, în speranţa că vor scăpa de păcat. Cu toate acestea, criza omului continuă să se concentreze în jurul acestui punct care face să erupă problema în relaţiile interu- mane: păcatul. Isus Hristos, Cel care ne cunoaşte cel mai bine, a pregătit pentru noi soluţia de care aveam cea mai mare nevoie: „Ne iartă nouă greşelile noastre”. Iertarea este axa centrală a întregului plan de mântuire, plan din care răzbate în modul cel mai direct iubirea lui Dumnezeu. În momentul culminant al jertfei Sale, Isus, pironit între doi tâlhari, batjocorit de mulţime, se roagă pentru iertare: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Dumnezeu, prin jertfa lui Isus Hristos de pe cruce, oferă garanţia iertării oricărui păcătos, indiferent de stadiul în care este.

Cum iartă Dumnezeu? În ce condiţii poate avea loc iertarea?

Un păcătos este târât în faţa lui Hristos: o femeie prinsă în adulter. Şi, plângând în praf, aude cuvintele lui Hristos:

„Nici eu nu te osândesc.” Eliberare! Iertare! Vei spune probabil că Dumnezeu îi iartă pe cei cărora le pare rău pentru faptele lor. Ce cuvinte le spunea însă Hristos celor care urlau şi Îl batjocoreau la răstignirea Lui? El nu îi ierta doar pe cei căiţi, ci şi pe cei străini. Dumnezeu iartă gratuit, pentru că El are inima plină de dragoste. El iartă în mod absolut, necondiţionat, în speranţa

că bunătatea Lui îl va îndemna pe om la pocăinţă (Romani 2,4). Când vezi preţul pe care l-a plătit Dumnezeu, în bunătatea Lui, pentru salvarea ta, inima nu mai poate fi deloc nesimţitoare şi, astfel, se naşte acolo o atitudine de acceptare. Această atitudine de rezonare faţă de mila infinită care vine de la Dumnezeu spre fiecare dintre noi face posibilă şi operativă iertarea. Am citit odată un articol semnat de capelanul care i-a asistat pe cei condamnaţi la moarte în urma procesului de la Nürenberg. Acesta a stat cu ei un an şi jumătate, dezvăluind aces- tor minţi rătăcite, derutate, lumina Evangheliei. Când a ajuns la Fritz Sauchel, unul dintre cârmuitorii Reichului, acesta, văzându-i

Biblia, i-a spus: „Pastore, citeşte-mi!”, apoi a continuat: „Dumnezeu

e iubitor cu un păcătos ca mine!” Şi cu acest gând a mers spre locul condamnării. Wilhelm Keitel, şeful Înaltului Comandament al Armatei, mărturisea: „Eu ştiu că Dumnezeu poate iubi un păcătos ca mine.” Iar când Joachim von Ribentropp, ministru de externe,

a ajuns să cunoască mila lui Dumnezeu, a declarat: „Fie ca Isus

Hristos să fie Salvatorul meu şi să rămână cu mine în veac!” Poate că cineva s-ar gândi că astfel de oameni nu au ce căuta în cer. Cerul ar fi ceva mult prea ieftin dacă până şi aceştia ar avea parte de el. Aşa credem noi, oamenii. Cântărim mereu în funcţie de gravitatea păcatului. Dumnezeu însă nu are niciodată în vedere mărimea păcatului. Înaintea Lui, păcatul, în orice măsură ar fi el, este păcat, este mortal. Înaintea Lui este importantă ati- tudinea păcătosului şi dorinţa lui de eliberare. Nu există limită din partea lui Dumnezeu. Şi dacă totuşi există una, aceasta este una stabilită de om. Este posibil ca omul să ajungă la un stadiu în care să nu îşi mai dorească iertarea. Păcatul nu-L schimbă pe Dumnezeu, ci ne sluţeşte pe noi. Este fundamentală înţelegerea faptului că Dumnezeu iartă gratuit, necondiţionat, indiferent de natura păcatului, dar omul are libertatea de a alege să fie iertat sau nu. În final, va beneficia de iertare acela care nu se va împotrivi cursului normal al confruntării cu jertfa de la Golgota şi care va alege o atitudine de întreită acceptare: a vinei lui, a iertării lui Dumnezeu şi a unei perspective de vieţuire cu El. Punctul acesta din rugăciunea Tatăl nostru este cel care face distincţia între creştinism şi oricare altă religie. Coranul spune: „Pe duşman, cu duşmănie să-l duşmăneşti”, iar hindu- ismul manifestă faţă de păcat o atitudine rece, o sfidare. Şi tot aici se află şi punctul cel mai friabil, pentru că prima parte este completată de o a doua: „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Toată speranţa primirii iertării din partea lui Dumnezeu se poate spulbera când te gândeşti la cei din jurul tău. Domnul Isus continuă să pună accent, în continuarea predicii de pe munte, pe relaţia cu duşmanul. În limba greacă, termenul folosit pentru iertare se poate traduce şi prin: „a lăsa să treacă”, „a arunca departe”, „a uita”, „a îngădui”, „a dezlega”. Este, de fapt, gestul iertării divine, care le face pe toate acestea, iar din partea omului se aşteaptă o reeditare a acestui proces şi în dreptul aproapelui. Actul iertării poate fi concentrat în trei aspecte, dincolo de cel formal: (1) anu- larea datoriilor, (2) ridicarea blocadei afective – când cineva ne aduce o pagubă, chiar dacă, în mod formal, iertăm, atitudinea

noastră rămâne una rece – şi (3) arderea amintirilor, a clişeelor. A păstra amintirea înseamnă a ţine barda la spate, cea cu care vei da lovitura la vremea potrivită.

De ce ne este atât de greu să iertăm?

Se poate spune că există două aspecte: unul personal şi unul juridic. Ne este greu să iertăm din cauza orgoliului rănit. Iar din punct de vedere juridic, suntem de părere că a ierta înseamnă a distruge etica. Omul trebuie să înveţe că răsplata se dă în funcţie de faptele lui. Iertarea poate lăsa impresia că anulează dreptatea şi, de aceea, cel ce iubeşte dreptatea nu va fi dispus să ierte. Există un principiu roman conform căruia nu există iertare decât prin pedeapsă. Omul este iertat doar dacă plăteşte. Lucrul acesta este prezent şi pe paginile Bibliei. Dumnezeu nu poate ierta decât pedepsind. Şi acest lucru poate fi înţeles cel mai bine privind la Golgota: Nevinovatul care plăteşte pentru păcatele mele. Iertarea este, într-adevăr, numai prin pedeapsă. Şi aici se află punctul forte al planului de mântuire. Dumnezeu L-a dat pe Isus Hristos ca, plătind cu vârf şi îndesat pentru păcatele oricui, să poată declara în dreptul fiecăruia: „Te iert!”. Dumnezeu nu iartă însă păcatele, ci doar pe păcătos. Păcatele se plătesc. În privinţa aspectului personal, Isus Hristos insistă foarte mult, în predica de pe munte, pe un alt tip de dreptate, o dreptate izvorâtă din ceea ce Îi datorăm noi lui Dumnezeu în contul iertării Lui. Acolo se vorbeşte despre cel ce vrea să îţi ia haina, despre cel ce îţi dă o palmă, despre cel ce te face să mergi o milă, cel ce te prigoneşte. Mântuitorul spune: „Iubeşte!”. Iar în privinţa orgoliului rănit, şi acesta se rezolvă la un moment dat. Un alt aspect şocant ar fi acela că Dumnezeu nu oferă iertarea fără să Se ofere pe Sine. Dacă vrei să primeşti iertarea Sa, o poţi căpăta primindu-L şi pe El. Şi acest aspect e cu totul adevărat privind crucea. Mântuitorul este Dumnezeu Însuşi şi S-a dat pe Sine împreună cu iertarea. În momentul în care am primit iertarea, deci şi pe Isus Hristos în inima mea, atunci El îmi schimbă viaţa. Şi Isus din mine nu mai poate purta ranchiună cuiva. Lui nu îi va mai fi silă de cel care a greşit şi va ierta. Nu condiţionat. El iartă cu bucurie. Pentru cel care Îl are pe Isus în inimă, este o bucurie să poată ierta. Nu este nicidecum o gravi- tate, ci o onoare. Iertarea acordată semenilor noştri nu trebuie percepută drept o condiţie preliminară în vederea obţinerii iertării lui Dumnezeu, ci este o reflectare a experienţei iertării din partea lui Hristos şi o confirmare a faptului că L-am primit pe Hristos în inimă. Suntem iertaţi atât timp cât rămânem în iertare. Suntem acum singuri înaintea lui Dumnezeu. Am putea ca, în aceste momente de aducere aminte, să deschidem inimile noastre înaintea Lui şi să spunem: „Doamne, sunt nevrednic de Tine şi Tu totuşi mă iubeşti. Nu te plictiseşti să mă ierţi şi nu eşti obosit de greşelile mele repetate. Ajută-mă ca inima mea de piatră să fie zdrobită. Doresc să locuieşti Tu în ea, pentru ca, astfel, să-l pot privi pe semenul meu care mi-a greşit, să merg spre el şi să îl ajut să se întoarcă spre lumină.”

meu care mi-a greşit, să merg spre el şi să îl ajut să se întoarcă spre

Numărul 1, August 2007

31

C ristinel Sava Începutul noului a fost martorul unui mileniu atac fără precedent la adresa

Cristinel Sava

Începutul

noului

a fost

martorul

unui

mileniu

atac

fără

precedent

la

adresa

creştinismului, în speţă la

aces-

tuia – Isus Hristos. Codul

lui Da Vinci, Evanghelia

Mormântul

după

figura

centrală

a

Iuda,

pierdut

printre cele mai mediati-

zate producţii care pun

la îndoială credinţa în

Hristosul Evangheliilor. Dar sunt multe altele asemenea lor de mai puţină notorietate.

al

lui

Isus

sunt

Isus

sub asediu

D intre cele trei menţionate mai sus, Codul lui Da Vinci a stârnit parcă cele

D intre cele trei menţionate mai sus, Codul lui Da Vinci a stârnit parcă cele mai violente reacţii. Poate şi pentru că, la data apariţiei celorlalte două, eram deja obişnuiţi cu

noul tip de scandal. Vaticanul a încercat să împiedice răspândirea cărţii şi, mai apoi, difuzarea filmului. Alţii au aruncat blesteme asupra celor care aveau să citească best-sellerul lui Brown sau să vizioneze filmul regizat de Ron Howard. Alţii pur şi simplu s-au scandalizat şi au jurat că în viaţa lor nu vor pune ochii pe aşa ceva. Care este reacţia potrivită în faţa unor astfel de producţii?

lor. O atitudine mai degrabă inchizitorială, care nu se potriveşte cu secolul XXI. Apostolul Petru a procedat în felul acesta, iar Mântuitorul l-a mustrat. Când veniseră soldaţii să-l prindă pe Isus în grădina Ghetsemani, Petru, ca să-L apere pe Învăţătorul său, a scos sabia şi i-a tăiat urechea unui soldat. Atunci Isus l-a mustrat şi i-a zis: „Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple?” (Evanghelia după Matei 26,52-54)

„Descoperirea secolului”

Reacţia potrivită

Consider că reacţia cea mai potrivită este aceea de autoanaliză. E adevărat că aceste producţii sunt o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, dar ele nu au apărut decât în urma eşecului creştinismului de a-L pre- zenta corect pe acest Dumnezeu. Dacă fiecare creştin ar fi trăit în conformitate cu crezul pe care-l mărturisea, atunci frumuseţea caracte- rului lui Dumnezeu s-ar fi reflectat în caracte- rele credincioşilor. Dumnezeu l-a creat pe om fizic „după chipul Său” (Geneza 1,27), iar sen- sul religiei este ca omul să devină şi la caracter după chipul lui Dumnezeu. Atunci când omul nu reuşeşte să facă acest lucru, el devine ceea ce Biblia numeşte „o piatră de poticnire”, iar apos- tolul Pavel sfătuieşte: „Să nu ne mai judecăm, deci, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.” (Romani

14,13).

Foarte multe persoane au avut această reacţie: „Ce ches-

tie! 2000 de ani de minciună. Ia uite câte secrete ascundeau de noi oamenii ăştia. Asta da descoperire! Să vedem pe unde mai scot cămaşa preoţii şi toţi cei care încă mai cred în povestea cu Isus Hristos.” În general cei care s-au grăbit să salute noua „descoperire” sunt oameni care căutau un motiv să nu mai creadă şi acum au găsit unul. Cer introducerea Evangheliei după Iuda în canonul biblic, acuzând

o conspiraţie a celor care au întemeiat canonul

încă de la început. Aceştia, se presupune, nu au introdus Evangheliile apocrife printre cărţile in- spirate deoarece ele prezentau anumite aspecte

ale vieţii lui Isus Hristos pe care ei intenţionau să

le ţină secrete.

Astfel de persoane uită că Evanghelia lui Iuda a fost scrisă la vreo 300 de ani după perioa- da în care a trăit Isus Hristos şi că autenticitatea manuscrisului nu înseamnă veridicitate, ci doar faptul că într-adevăr este de prin secolul IV. Ei uită că romanul Codul lui Da Vinci este o ficţiune, o scriere literară, care nu are câtuşi de puţin pretenţia de a prezenta fapte reale, mai ales atunci când autorul o scrie în mod vădit cu intenţia de face bani buni pe ea. Ei mai uită şi că oameni de ştiinţă, care nu sunt neapărat creştini, râd de pretenţia documentarului lui James Cameron că ar fi ştiinţific (problema cu ADN-ul lui Isus Hristos este de-a dreptul hilară).

cu ADN-ul lui Isus Hristos este de-a dreptul hilară). De ce un îndemn la autoanaliză? Pen-

De ce un îndemn la autoanaliză? Pen- tru că, aşa cum zice tot apostolul Pavel, orice creştin este o epistolă „cunoscută şi citită de toţi oamenii” (2 Corinteni 3,2). Prin urmare, nu ar trebui să mă îngrijoreze atât de mult ce citesc oamenii despre Dumnezeu în Codul lui Da Vinci sau în Evanghelia după Iuda, ci mult mai îngrijorat ar trebui să fiu de ceea ce aceiaşi oameni citesc în faptele mele, în vorbele mele, în mimica feţei mele. Nu astfel de producţii îi îndepărtează pe credincioşi de Dumnezeu, ci imaginea lui Dumnezeu reflectată în semenii lor care sunt altceva decât pretind.

Sunt oameni care au citit Codul lui Da Vinci şi şi-au pus întrebări pe care nu şi le puseseră mai înainte şi, în felul acesta, L-au descoperit pe Dumnezeu. Dar la fel de bine sunt oameni care m-au citit pe mine, creştinul cu vorba, şi care au fost dezgustaţi, poate, de Dumnezeul pe care L-au descoperit în mine.

În final, rugăciunea mea este: Doamne, fă din viaţa mea best-sellerul Tău!

„Să-i ardem pe rug!”

Dacă atitudinea de mai sus nu era bună, atunci poate ar fi potrivită poziţia adoptată de Vatican: să dăm foc volumelor şi DVD-urilor cu Codul lui Da Vinci sau să facem tot ce ne stă în putinţă ca ele să nu apară, până la a interzice prin lege difuzarea

tot ce ne stă în putinţă ca ele să nu apară, până la a interzice prin

Numărul 1, August 2007

33

Sănătate

în Cristinel Sava
în
Cristinel Sava

h

Iată câteva lucruri pe care ar trebui să le ştim despre râs:

Râsul înlocuieşte medicamentele, atunci când

nu se fac excese în alte compartimente ale sănătăţii, cum ar fi alimentaţia sau sedentarismul. Studiile au relevat faptul că un râs sănătos, din toată inima, are multiple efecte asupra organismului uman: reduce

stresul, scade tensiunea arterială, îmbunătăţeşte starea de spirit

şi funcţionarea creierului, întăreşte sistemul imunitar, protejează

inima, dezvoltă capacitatea de relaxare şi ne ajută să ne simţim bine. De asemenea, râsul creşte nivelul oxigenului în sânge, ceea ce duce la o vindecare mai rapidă. Râsul reduce şi problemele asoci- ate cu accidentul cerebral, artrita, ulcerul şi afecţiunile cardiace.

Râsul înlocuieşte dietele pentru siluetă. Râsul

este un excelent exerciţiu aerobic. Atunci când râdem, fiecare or- gan este masat, inclusiv inima, plămânii şi sistemul digestiv. Râsul

pune în mişcare nu doar muşchii faciali, ci, de asemenea, muşchiul diafragmă, muşchii abdominali, respiratorii, cei ai piciorului şi cei

ai spatelui. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă doară obrajii sau

abdomenul de râs? Acesta este semnul că muşchii dvs. au fost puşi în funcţiune.

Râsul detensionează situaţiile conflictuale.

O glumă bună poate fi cel mai eficient mod de a dezamorsa un

conflict. Având în vedere că, adesea, conflictele provin dintr-o

Având în vedere că, adesea, conflictele provin dintr-o Râsul este ca un ştergător de parbrize: nu

Râsul este ca un ştergător de parbrize:

Râsul este ca un ştergător de parbrize: nu opreşte ploaia, dar te ajută să îţi vezi

nu opreşte ploaia, dar te ajută să îţi vezi de drum. (Jeanne Wabsco)

înţelegere eronată a faptelor sau a vorbelor celuilalt, o glumă bună este mijlocul prin care se creează o atmosferă propice pentru lămurirea lucrurilor.

Râsul asigură performanţa şi reduce stresul.

Se crede că râsul înainte de un examen, de exemplu, aduce ghi- nion. Nimic mai fals! Râsul, cum am văzut mai sus, are un efect pozitiv asupra corpului, asigurând un tonus bun pentru activităţile mintale pe care le implică un examen. Mintea se eliberează de stresul acumulat în perioada dinainte de examen şi se poate concentra mai bine asupra informaţiilor pe care trebuie să le furnizeze şi să le ordoneze. O persoană cu un tonus mintal bun poate rezolva mai eficient problemele care survin la serviciu şi, în plus, nici colegii nu vor fi stresaţi.

Râsul ne ajută să trăim mai mult. Râsul este

strâns legat de optimism. O persoană cu o atitudine pesimistă nu va putea să râdă cu pofta şi cu frecvenţa cu care o face un optimist. Iar un studiu efectuat de un grup de cercetători de la Mayo Clinic, în februarie 2000, demonstra că speranţa de viaţă a persoanelor optimiste este mai mare cu câţiva ani decât cea a persoanelor pesimiste. Veţi spune că cele de mai sus sunt observaţii rezultate din dezvoltarea ştiinţei moderne, dar acest lucru e adevărat într-o foarte mică măsură. Biblia le-a afirmat cu mult înaintea apariţiei studiilor ştiinţifice. Cu aproape 1000 de ani înaintea erei creştine, înţeleptul împărat Solomon scria în faimoasele sale proverbe: „O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele.” (Proverbe 17,22). Aceasta este viziunea Bibliei – una optimistă. Filozofia ei este una a veseliei, a bucuriei în Domnul (Filipeni 2,18; 3,1; 4,4; 1 Tesaloniceni 5,16; 1 Petru 4,13 etc.), nu a tristeţii şi a pesimismului. Vreţi să fiţi plini de energie, să aveţi un tonus bun şi o stare de spirit pozitivă? Vreţi să vă menţineţi sănătatea? Atunci poate că cea mai la îndemână metodă este să râdeţi. Râdeţi, căci, în definitiv, aşa se menţine sănătatea: în HO-HO-TE!!!

la îndemână metodă este să râdeţi. Râdeţi, căci, în definitiv, aşa se menţine sănătatea: în HO-HO-TE!!!