INTRODUCERE

INTRODUCERE
Cumpărarea unui calculator reprezintă o decizie importantă care trebuie luată în

funcţie de bugetul de care dispunem şi de modul în care dorim să folosim
calculatorul. Un calculator folosit în principal pentru procesare de text (scris,
formatare) şi pentru explorarea internetului nu trebuie să fie puternic, însă un
calculator folosit şi pentru jocuri sau editare audio-video trebuie să fie îndeajuns de
puternic încît să poată face faţă cu succes acestor sarcini. Cei care îşi cumpără
pentru prima dată un calculator sînt sfătuiţi să-şi cumpere unul deja asamblat, care
are şi sistemul de operare preinstalat.
Ofertele de calculatoare deja asamblate sînt însă de multe ori "dezechilibrate" (de
ex. procesor puternic şi placă video slaba, etc.) de aceea este recomandat să le
spunem celor care ni-l vînd la ce îl folosim în principal. Aceştia pot să-i ajusteze
configuraţia (în anumite limite) în raport cu cerinţele noastre, în aşa fel încît să nu
avem surpriza să cumpărăm un calculator prea slab (pentru care vom fi nevoiţi să
investim alţi bani în scopul ameliorării lui) sau din contră unul prea puternic (caz în
care am cheltuit bani pentru nişte caracteristici pe care nu le folosim).
Cei care au deja un calculator şi au cunoştinţe despre piesele din acesta (instalare,
configurarea draiverelor) pot să îşi asambleze singuri un nou calculator fără un efort
prea mare. Avantajul principal al asamblării unui calculator din componente
cumpărate separat este că avem toate piesele în garanţie şi putem în acelaşi timp să
deschidem calculatorul pentru a face îmbunătăţiri sau pentru a-l întreţine (curăţare
de praf, lubrifierea ventilatoarelor, etc.) fără a pierde garanţia. Dacă am luat un
calculator deja asamblat, garanţia se pierde de obicei dacă deschidem calculatorul şi
de aceea sîntem nevoiţi să-l transportăm la serviciul de reparaţii al magazinului de
unde l-am cumpărat ori de cîte ori avem probleme cu el sau dorim să-i aducem
îmbunătăţiri. Un alt avantaj major este faptul că putem alege piesele care au cel mai
bun raport calitate-preţ, nefiind obligaţi să le cumpărăm pe toate de la acelaşi
furnizor. Faptul că nu depindem de componentele avute în stoc de o anumită firmă
care vinde calculatoare asamblate deja, ne permite să alegem piesele şi în funcţie de
companiile producătoare. De exemplu, dacă am avut experienţe pozitive cu plăcile de
bază produse de compania X şi cu plăcile video produse de compania Y putem să ne
procurăm în continuare piese produse de aceste companii pentru noul calculator pe
care dorim să-l asamblăm.
Dacă reuşim să asamblăm un calculator care funcţionează exact aşa cum ne dorim
vom avea satisfacţia lucrului bine făcut şi în mod sigur vom cîştiga şi respectul
prietenilor nostri interesaţi şi ei de calculatoare. Pe de altă parte dacă performanţele
calculatorului asamblat sînt departe de ce speram sau chiar acesta nu porneşte, vom
fi nevoiţi să apelăm la serviciile unor specialişti, lucru care ne va costa în plus.
Decizia de a asambla singuri un calculator trebuie luată numai dacă sîntem siguri
că vom duce lucrul la bun sfirşit. Responsabilitatea pentru asamblarea cu succes a
unui calculator îi revine în întregime aceluia (sau aceleia) care îşi asumă un astfel de
proiect. Cel mai important lucru (după cunoştinţele de bază despre componentele
unui calculator şi funcţionarea acestuia) care ne poate garanta succesul într-o astfel
de iniţiativă este încrederea în forţele proprii.
Calculatorul este în esenţă o maşină electronică complexă şi la fel ca orice maşină

are nevoie de întreţinere pentru a funcţiona la parametrii maximi un timp cît mai
îndelungat. Tehnicile de întreţinere sînt prezentate pe larg în Manualul de Întreţinere
a unui Calculator.
PROCESORUL
INTEL
AMD
GENERALITĂŢI
Procesorul este piesa cea mai importantă a unui calculator (cea care face
"calculele") şi este alcătuit dintr-o multitudine de microcircuite integrate, care sînt
compuse la rîndul lor din tranzistori, rezistori (rezistenţe), capacitori (condensatori) şi
diode. Toate aceste componente servesc la alcătuirea unor circuite care formează
porţi logice (logic gates) ce stau la baza principiului de funcţionare a
microprocesorului.
Procesorul se mai numeşte şi CPU (Central Processing Unit). Puterea unui procesor
este dată de frecvenţa de funcţionare ("viteza cu care face calculele"), de arhitectura
să internă şi de cantitatea de memorie de pe pastila procesorului. Frecvenţa de
funcţionare este denumită de obicei "frecvenţă de ceas" ("clock frequency") sau
"frecvenţă de tact" şi este măsurată în MegaHertzi (MHz) sau GigaHertzi (GHz).
Arhitectura procesorului se referă în principal la tipul de microcircuite şi dispunerea
lor în cadrul nucleului (nucleelor) acestuia. Memoria existentă pe pastila procesorului
se numeşte memorie "cache" de nivel 1, 2 sau 3, scrisă prescurtat de obicei L1, L2,
L3. Memoria cache ("cache" = depozit) de pe pastila procesorului este o memorie
rapidă folosită exclusiv de procesor, care în acest fel îşi scade dependenţa faţă de
memoria sistemului (memoria RAM) şi devine mai rapid în executarea instrucţiunilor
sale. Memoria cache serveşte la stocarea datelor accesate frecvent de procesor şi are
o importanţă deosebită în aplicaţiile (jocurile pe calculator, etc.) care utilizează
frecvent aceleaşi seturi de date. Frecvenţa ("viteza") de funcţionare a unui procesor
este dată de produsul dintre frecvenţa ("viteza") magistralei principale de date
("Front Side Bus - FSB") şi factorul de multiplicare a acesteia ("multiplier"). De
exemplu un procesor cu frecvenţa de funcţionare ("clock frequency") de 1467 MHz
are o frecvenţă a magistralei principale de date de 133 MHz şi un factor de
multiplicare de 11.
În mod clasic procesoarele pentru calculatoarele personale au o arhitectură bazată

pe un singur nucleu şi lucrează cu instrucţiuni pe 32 de biţi. Creşterea de
performanţă a noilor generaţii de procesoare se bazează pe mărirea frecvenţei de
tact, a vitezei magistralei principale (FSB) şi a cantităţii de memorie cache, procese
posibile între altele şi prin îmbunătaţirea procesului de fabricare. Dar în anul 2004 a
devenit evident că aceste proceduri de creştere a performanţei îşi atinseseră limita
fizică şi nu puteau fi împinse mai departe. Ca urmare atît AMD cît şi INTEL au început
să caute modalităţi noi prin care să reuşească să scoată în continuare generaţii de
procesoare cît mai performante. S-a preconizat deci pe de o parte construirea unor
procesoare care să utilizeze instrucţiuni pe 64 de biţi, iar pe de altă parte construirea
unor procesoare care să înglobeze mai multe nuclee. Procesoarele pe 64 de biţi au
fost lansate de AMD în anul 2003 şi de INTEL în anul 2005, iar procesoarele cu două
nuclee ("dual-core" - binucleate) ale celor doi producători şi-au făcut şi ele apariţia în
2005. Procesoarele binucleate sînt indicate pentru cei care lucrează în mod curent cu
aplicaţii ce suportă modul multifir ("multithread"), adică editarea audio-video,
codarea audio-video, prelucrarea de grafică 3D (modelare, randare, etc.) şi
proiectarea asistată de calculator (CAD). Liniile de procesoare clasice nu au fost încă
abandonate, însă este posibil ca în cîţiva ani ele să cedeze locul aproape în totalitate
procesoarelor cu mai multe nuclee şi care folosesc instrucţiuni pe 64 de biţi.
Există mai mulţi fabricanţi de procesoare, dar cei mai importanţi sînt INTEL şi AMD.
Aceste companii au o ofertă împărţită în trei categorii :
* 1) Procesoare foarte puternice. Sînt destinate împătimiţilor de jocuri de ultimă

generaţie sau celor care au nevoie de cît mai multă performanţă pentru aplicaţiile pe
care le folosesc (animaţii 3D şi editare audio-video profesională, etc.) şi nu se uită la
suma de bani pe care trebuie să o cheltuiască. În această categorie AMD propune
procesoarele Athlon 64 X2 (binucleat) şi Athlon 64 FX, iar Intel procesoarele Intel Core
2 Extreme, Core 2 Duo, Pentium Extreme Edition (9xx şi 8xx) şi Pentium 4 Extreme
Edition.
* 2) Procesoare puternice. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul
atît pentru jocuri de ultimă generaţie cît şi pentru aplicaţii comune (prelucrare de
text, internet, editare audio-video, etc.). În această categorie AMD propune
procesoarele Athlon 64, iar Intel procesoarele Pentium D (binucleat), Pentium 4 6xx şi
Pentium 4 5xx.
* 3) Procesoare cu performanţe medii. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc
calculatorul în special pentru aplicaţii mai puţin intensive (aplicaţii de birotică,
internet, vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Aceste procesoare pot fi
folosite şi pentru jocurile de ultimă generaţie însă doar dacă sînt făcute anumite
modificări în setările jocurilor (scăderea rezoluţiei şi a detaliilor grafice) care să
permită rularea lor la un nivel acceptabil. Din această categorie fac parte
procesoarele Sempron produse de AMD şi procesoarele Celeron produse de Intel.
* 3) Procesoare cu performanţe obişnuite (scăzute). Sînt destinate utilizatorilor
care folosesc calculatorul exclusiv pentru aplicaţii puţin intensive (aplicaţii de
birotică, internet, vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Din această categorie
fac parte procesoarele VIA C (C7 şi C3) şi VIA Eden produse de VIA. Aceste procesoare
au avantajul că nu consumă multă energie electrică şi că degajă foarte puţină
căldură, ceea ce le face să poată fi folosite în special în calculatoarele portabile mai
puţin performante, destinate celor care doresc să plăteasca un preţ scăzut pentru
aceste dispozitive.
LEGĂTURI UTILE
* Anexa Manualului - legături către cele mai bune articole de pe internet referitoare
la procesoare
* Diagramă cu performanţele procesoarelor AMD şi Intel
PROCESOARE INTEL
CORE
PENTIUM
CELERON
MONO-NC
BI-NC
CVADRI-NC
MONONUCLEATE
BINUCLEATE
MONONUCLEATE
BINUCLEATE
Core 2 Duo
Core 2 Quad
Pentium 4 | P4 XE
Pentium DC | D | XE
Celeron C-L | D
Celeron E
single-core
dual-core
quad-core
single-core
dual-core
single-core
dual-core
GENERALITĂŢI DESPRE PROCESOARE
* Procesoarele fabricate de compania INTEL sînt de trei tipuri şi anume Core,

Pentium şi Celeron, care la rîndul lor există în mai multe variante în funcţie de
generaţie (Core 2, Pentium 4, Pentium 3, Celeron 2, etc.), de frecvenţa de ceas (2
GHz; 2,4 Ghz; 3 Ghz; etc.) şi de numărul de nuclee [cores]. Între aceste trei tipuri
există asemănari şi diferenţe în ce priveşte arhitectura folosită şi tehnologia de
producţie, care se reflectă în performanţa lor globală.
* Procesoarele Core şi Pentium sînt destinate acelora care doresc cît mai multă
performanţă de la calculator şi ca urmare sînt dispuşi să plăteasca un preţ pe măsură
pentru acest lucru.
* Procesoarele Celeron sînt destinate acelora care doresc să cumpere
procesoare produse de compania Intel, dar sînt de acord să sacrifice un anumit grad
de performanţă în favoarea unui preţ mai scăzut. Această politica de marketing a
companiei Intel face ca procesoarele Celeron să fie fabricate şi poziţionate pe piaţă în
aşa fel încît să nu între în concurenţă cu procesoarele Pentium sau Core. Ca urmare
ele au viteze mai mici decît cele mai noi procesoare Intel şi Pentium, au o frecvenţă
de funcţionare a magistralei de date mai mică şi de asemenea mai puţină memorie
cache pe pastila procesorului. De exemplu la un moment dat cel mai puternic
procesor Celeron (cu nucleu Northwood) avea o frecvenţă de ceas de 2,8 GHz, o
frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului, internă) de 400 MHz şi
o memorie cache L2 de 128 KB. Prin comparaţie, la acelaşi moment cele mai
puternice procesoare Pentium 4 obişnuite (nu Extreme Edition) aveau o frecvenţă de
ceas de 3,4 Ghz, o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului,
internă) de 800 MHz şi o memorie cache L2 de 512 KB (P4 cu nucleu Northwood) sau
1024 KB (P4 cu nucleu Prescott).
* O listă cu caracteristicile tehnice ale procesoarelor Core, Pentium şi Celeron se
găseşte pe situl INTEL sub formă de fişier PDF.
1. CORE
MONONUCLEATE
BINUCLEATE
CVADRINUCLEATE
Core 2 Duo
Core 2 Quad
single-core
dual-core
quad-core
PROCESOARE INTEL
Procesoarele Core au fost lansate pe piaţă la jumătatea anului 2006 iar

microarhitectura care stă la baza lor diferă considerabil de cea folosită la construcţia
procesoarelor Pentium 4 şi Pentium D. Noile inovaţii tehnologice folosite în
procesoarele Core permit obţinerea unei performanţe crescute în condiţiile unui
consum de energie electrică scăzut. Aceste inovaţii sînt următoarele :
* Execuţie Dinamică pe Scară Largă ("Wide Dynamic Execution") → procesoarele

Core execută mai multe instrucţiuni pe ciclul de tact decît predecesoarele lor bazate
pe arhitectura NetBurst. În plus analiza fluxului de date prelucrat de procesor a fost
optimizată.
* Prelucrare Îmbunătăţită a Datelor Media Digitale ("Advanced Digital Media
Boost") → Instrucţiunile SSE au fost modificate în aşa fel încît acum prelucrarea
datelor din aplicaţiile multimedia (audio, video) este de aproape două ori mai rapidă.
* Memorie Cache Inteligentă de tip Superior ("Advanced Smart Cache") →
Memoria cache de tip L2 este partajată între nucleele ce compun un procesor Core,
iar gradul ei de folosire de către fiecare nucleu poate fi ajustat dinamic în funcţie de
nivelul de activitate al nucleelor la momentul respectiv.
* Acces Inteligent la Memorie ("Smart Memory Access") → Algoritmii de aducere
şi procesare a datelor în memoria cache de tip L1 şi L2 au fost îmbunătăţiţi.
* Capacitate de Folosire Inteligentă a Energiei Electrice ("Intelligent Power
Capability") → Raportul "Performanţă per Watt consumat" a fost îmbunătăţit, iar
consumul de energie electrică şi disiparea de căldură au fost diminuate. Procesoarele
pot să-şi dezactiveze în mod dinamic subunităţile care sînt inactive, astfel încît
energia electrică să fie folosită numai dacă este nevoie de ea la momentul respectiv
(eficientizarea consumului de energie).
1.1 PROCESOARE INTEL CORE MONONUCLEATE ("single core" - cu un singur

nucleu)
Compania INTEL nu produce în prezent procesoare mononucleate ce înglobează

tehnologia Core pentru calculatoarele de birou, ci doar pentru cele portabile (sub
numele Core 2 Solo).
1.2 PROCESOARE INTEL CORE BINUCLEATE ("dual core" - cu două nuclee)
1.2.1 Intel Core 2 Duo
Procesoarele Core 2 Duo pentru calculatoare de birou [desktop] au fost fabricate

iniţial folosind două tipuri de nuclee, anume Conroe şi Allendale, care se deosebeau
între ele doar prin mărimea memoriei cache de tip L2 (2 MB pentru Allendale şi 4 MB
pentru Conroe). Seria E8XX0 (lansată în ianuarie 2008) e bazată pe nucleul Wolfdale,
care are 6 MB memorie cache L2 şi este fabricat cu tehnologie pe 45 nm.
Toate procesoarele Core 2 Duo folosesc instrucţiunile pe 64 de biţi (Intel 64) şi

suportă tehnologiile de virtualizare (Intel Virtualization Technology) şi de eficientizare
a consumului energetic (Intel Enhanced SpeedStep Technology), dar nu şi tehnologia
Hyper-Threading. Aceste procesoare au nevoie de plăci de bază cu soclu LGA775, însă
aceste PB nu sînt compatibile cu procesoarele Pentium 4 sau Pentium D. Modelele
ieftine (E4XX0) nu suportă tehnologiile de virtualizare şi au frecvenţa magistralei
principale (FSB) de 800 MHz, spre deosebire de modelele mai scumpe (E6XX0) la care
aceasta este de 1066 MHz. Cele care au identificatorul terminat în 50 au o magistrală
principală de date (FSB) de 1333 MHz. Modelele E6540 şi E8190 nu folosesc
"Tehnologia de Execuţie Securizată" [Trusted Execution Technology] prezentă la toate
celelalte procesoare din gamă. Modelele din seriile EXX0 şi următoarele folosesc setul
de instrucţiuni multimedia SSE 4.1.
Fiecare nucleu are viteza specificată în tabelul de mai jos, dar asta nu înseamnă că
un procesor cu 2 nuclee la frecvenţa de 1,80 GHz este echivalent cu un procesor cu
un singur nucleu la frecvenţa de 3,6 GHz. O creştere mare de performanţă este
valabilă doar atunci cînd procesoarele sînt folosite pentru softuri optimizate pentru
lucrul cu mai multe nuclee (de ex. programele de grafică 3D).
Modelele Core 2 Duo existente sînt următoarele :
* E8500 : 3,16 GHz | 2 nuclee | 6 MB memorie cache L2 | 1333 MHz

* =================================================
*
===================================================
==================
* X6800 : 2,93 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz → familia Core
2 Extreme
1.3 PROCESOARE INTEL CORE CVADRINUCLEATE ("quad core" - cu patru nuclee)
1.3.1 Intel Core 2 Quad
Procesoarele Core 2 Quad sînt fabricate pe baza nucleului Kentsfield (compus din
două nuclee Conroe puse unul lîngă altul) şi au frecvenţa magistralei principale (FSB)
de 1066 MHz, cu excepţia modelulul QX6850, la care este de 1333 MHz. Ele folosesc
instrucţiunile pe 64 de biţi (Intel 64) şi suportă tehnologiile de virtualizare ("Intel
Virtualization Technology") şi de eficientizare a consumului energetic ("Enhanced
SpeedStep Technology"), dar nu şi tehnologia Hyper-Threading. Aceste procesoare au
nevoie de plăci de bază cu soclu LGA775. Ele sînt indicate în special pentru aplicaţiile
multi-filate [multi-threaded] de genul prelucrării audio-video şi a graficii 3D, ca şi
pentru unele jocuri mai noi.
Modelele Core 2 Quad existente sînt următoarele :
* Q9550 : 2,83 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1333 MHz

*
===================================================
========================
* QX9775 : 3,20 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1600 MHz → fam. Core 2
Extreme
Extreme
Extreme
Extreme
Extreme
1.4 PROCESOARE INTEL CORE EXTREME
Familia Core 2 Extreme include procesoare binucleate sau cvadrinucleate şi

conţine modelele cele mai performante de procesoare Intel. Cele pentru
calculatoarele de birou înglobează nuclee ConroeXE (X6800), KentsfieldXE (QX67000-
6850) sau YorkfieldXE (QX9650) şi se instaleaza pe plăci de bază în format LGA775.
Nucleele XE sînt identice cu cele simple, singura diferenţă fiind aceea că au
multiplicatorul nezăvorît [unlocked], care poate fi deci setat la o valoare mai mare
decît cea implicită în scopul supratactării procesorului [overclocking].
Modelele Core 2 Extreme existente sînt următoarele :
* X6800 : 2,93 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz

*
===================================================
=======
* QX9650 : 3,00 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 (2 x 6 MB) | 1333 MHz
2. PENTIUM
MONONUCLEATE
BINUCLEATE
Pentium 4
Pentium 4 XE
Pentium Dual-Core
Pentium D
Pentium XE
single-core
dual-core
PROCESOARE INTEL
2.1 Procesoare Pentium mononucleate ("single core" - cu un singur nucleu)
Procesoarele Pentium au fost pînă în anul 2006 cele mai puternice procesoare
produse de Intel şi sînt indicate pentru cei care doresc să folosească calculatorul şi
pentru jocuri de ultimă generaţie sau pentru prelucrare audio-video. Procesoarele
Pentium fabricate în prezent sînt dintr-a patra generaţie (Pentium 4), dar se mai
găsesc în vînzare la mîna a doua şi sisteme cu procesoare din generaţia a treia
(Pentium 3, denumire scrisa de obicei Pentium III).
2.1.1 Pentium 4
Procesoarele Pentium 4 (cu excepţia seriei P4 Extreme Edition) au fost fabricate

folosindu-se cinci tipuri de nuclee şi anume Wilamette, Northwood, Prescott, Prescott
2M şi Cedar Mill. Între cele cinci tipuri de nuclee există multe asemănări, însă există
şi destule diferenţe legate de procesul de fabricaţie sau de arhitectura internă.
Nucleul Willamette a fost primul tip de nucleu inclus în procesoarele P4 şi de aceea a
fost şi cel mai slab, înglobînd doar 256 KB de memorie cache L2. Nucleul Northwood
are 8 KB de memorie cache L1 şi 512 KB de memorie cache L2. Nucleul Prescott are
un număr dublu de tranzistori faţă de nucleul Northwood şi are 16 KB de memorie
cache L1 alături de 1024 MB de memorie cache L2. În plus procesoarele bazate pe
nucleul Prescott au o arhitectură îmbunătăţită şi sînt dotate cu un set nou de
instrucţiuni, numit SSE3, care nu există la procesoarele bazate pe nuclee mai vechi şi
care va fi pus în valoare de creatorii de softuri. Pe de altă parte nucleul Prescott are
un consum de electricitate mai crescut şi degajă mai multă căldură în timpul
funcţionării intensive decît nucleul Northwood, ceea ce reprezintă un dezavantaj.
Nucleul Prescott 2M îşi are numele de la includerea a 2 MB de memorie cache L2 şi a
fost folosit pentru unele procesoare Pentium 4 din familia 6xx şi pentru cel mai
performant dintre procesoarele Pentium 4 Extreme Edition (P4 EE 3.73). Nucleul
Cedar Mill este asemănator cu Prescott, dar fiind fabricat cu o tehnologie de 65 nm
are un consum de electricitate mai scăzut, deci şi o emisie de căldură mai redusă.
Modelele din familiile 5xx (550, 540, 530, etc.) şi 6xx (670, 660, 650, etc.) sînt
ultimele reprezentante ale generaţiei de procesoare mononucleate Pentium 4. Ceea
ce le deosebeşte de familiile precedente de procesoare Pentium 4 este posibilitatea
folosirii tehnologiei Intel 64 (Enhanced Memory 64 Technology), adică folosirea
instrucţiunilor pe 64 de biţi. Acestea au nevoie pentru a funcţiona de plăci de bază
care să suporte tehnologia Intel 64 la nivel de BIOS, iar la nivel software de sisteme
de operare (Windows XP x64 sau Linux) şi de aplicaţii pe 64 de biţi.
2.1.2 Pentium 4 Extreme Edition
Procesoarele Pentium 4 XE sînt cele mai performante procesoare din generaţia

Pentium 4. Majoritatea acestor procesoare au fost bazate pe nucleul Gallatin, iar una
dintre caracteristicile lui care au contribuit din plin la sporul de performanţă a fost
prezenţa unui nivel de memorie cache L3 cu o mărime de 2 MB, care se adaugă
memoriei cache L2 de 512 KB. Procesoarele Pentium 4 Extreme Edition nu au nevoie
de plăci de bază speciale, ele putînd fi montate pe plăcile de bază obişnuite pentru
Pentium 4 şi anume "socket 478" sau "socket LGA775". Astfel, procesorul P4 XE 3.4
GHz există atît în varianta pentru soclu 478 cît şi în varianta pentru soclu LGA775. Cel
mai puternic reprezentant al acestei familii este procesorul Pentium 4 XE 3.73 GHz,
care a fost construit exclusiv pentru formatul de soclu LGA775, fiind bazat pe nucleul
Prescott 2M.
O parte din procesoarele Pentium 4 cu frecvenţa de tact de peste 2,4 GHz posedă
facilitatea de "Hyper-Threading" (HT), ceea ce înseamnă că un procesor este "văzut"
de SO ca fiind de fapt compus din două procesoare "logice" (virtuale) care
funcţionează la frecvenţa de ceas nominală a procesorului real. Unele aplicaţii sînt
optimizate pentru modul multifir ("multithread") sau pentru sistemele multiprocesor
şi ca urmare ele vor rula mai rapid pe un sistem dotat cu un procesor Pentium 4,
chiar dacă acest sistem doar "emulează" un sistem biprocesor, fără a fi şi în realitate
unul. De asemenea tehnologia HT aduce un avantaj în situaţia lucrului simultan cu
mai multe aplicaţii sau în cazul în care unele aplicaţii rulează automat în fundal.
Performanţa unui sistem dotat cu un procesor care utilizează tehnologia "Hyper-
Threading" nu este însă la fel de mare ca a unui sistem dotat cu două procesoare
reale (identice cu cel folosit în sistemul monoprocesor), din cauza faptului că
procesoarele "logice" trebuie totuşi să împartă resursele procesorului real. Creşterea
de performanţă este de obicei de ordinul 10-30 %, dar există şi situaţii în care
tehnologia HT trebuie dezactivată pentru că ea încetineşte activitatea procesorului în
anumite aplicaţii. Pentru a putea folosi tehnologia HT este nevoie de o placă de bază
compatibilă şi de un SO (Windows XP sau unele distribuţii de Linux) optimizat pentru
această tehnologie. Activarea sau dezactivarea tehnologiei HT se face din BIOS-ul
plăcii de bază.
2.2 Procesoare Pentium binucleate ("dual core" - cu două nuclee)
2.2.1 Pentium Dual-Core
Familia Pentium Dual-Core a fost lansată la sfîrşitul anului 2007. Ea e bazată pe

nucleul Allendale, care înglobează microarhitectura Core. Procesoarele Pentium Dual-
Core folosesc tehnologia Intel 64 şi sînt conforme cu formatul de soclu LGA775.
* Pentium E2200 : 2,20 GHz | 1 MB mem. cache L2 | 800 MHz

2.2.2 Pentium D
Familia Pentium D cuprinde modelele Pentium D 8xx şi Pentium D 9xx.

Procesoarele Pentium D folosesc tehnologia Intel 64 (instrucţiuni pe 64 de biţi), însă
nu şi tehnologia Hyper-Threading, care a fost dezactivată.
* Pentium D 8xx sînt procesoare bazate pe nucleul Smithfield şi au o memorie

cache L2 de 2 MB. Modelele existente sînt : Pentium D 805, 820 (2,8 GHz), 830 (3
GHz) şi 840 (3,2 GHZ), ambele nuclee componente avînd frecvenţa de tact
specificată în paranteză. Acest tip de procesoare a fost scos din producţie în anul
2006.
* Pentium D 9xx sînt procesoare bazate pe nucleul Presler şi au o memorie cache
L2 de 4 MB. Modelele existente sînt : Pentium D 915 (2,8 GHz), 920 (2,8 GHz), 930 (3
GHz), 940 (3,2 GHz), 945, 950 (3,4 GHz) şi 960 (3,6 GHz), ambele nuclee componente
avînd frecvenţa de tact specificată în paranteză.
2.2.3 Pentium Extreme Edition (Pentium XE)
Familia Pentium XE conţine cele mai puternice procesoare Pentium produse de

compania Intel. Ele au tehnologia Hyper-Threading activată şi folosesc bineînţeles şi
instrucţiunile pe 64 de biţi (Intel 64).
* Pentium XE 840 este bazat pe nucleul Smithfield, are 2 MB cache L2, frecvenţa
de 3,2 GHz şi magistrala de date (FSB) de 800 MHz.
* Pentium XE 955 este bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecvenţa de
3,46 GHz şi magistrala de date (FSB) de 1066 MHz.
* Pentium XE 965 este bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecvenţa de
3,46 GHz şi magistrala de date (FSB) de 1066 MHz.
Ambele familii de procesoare binucleate folosesc formatul de soclu LGA775 şi au

nevoie de o placă de bază cu cipset Intel 955X sau NVIDIA nForce4 SLI Intel Edition.
3. CELERON
MONONUCLEATE
BINUCLEATE
Celeron Conroe-L
Celeron D
Celeron E
single-core
dual-core
PROCESOARE INTEL
Procesoarele Celeron sînt indicate în cazul calculatoarelor folosite pentru aplicaţii

mai puţin solicitante (birotică, explorarea internetului, redare audio-video). Aceasta
nu înseamnă că ele nu pot fi folosite pentru jocuri, editare audio-video sau grafică 3D,
ci doar că performanţa lor în aceste cazuri este mult scăzută faţă de procesoarele
Intel de ultimă generaţie, în principal datorită cantităţii mici de memorie cache.
Procesoarele Celeron Conroe-L 4XX sau cele binucleate pot fi folosite însă şi pentru
aplicaţii solicitante, deşi cantitatea (relativ) redusă de memorie cache L2 îşi pune în
continuare amprenta asupra performanţelor procesorului.
3.1 Procesoare Celeron mononucleate ("single core" - cu un singur nucleu)
3.1.1 Celeron Conroe-L
Această familie de procesoare a intrat în producţie în iunie 2007 şi cuprinde

modele ce folosesc nucleul Conroe-L bazat pe microarhitectura Core.
* Celeron 440 : 2,00 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz

Modelul Celeron 220 este numai pentru plăci de bază în format mini-ITX şi vine
sudat pe ele, neputînd fi cumpărat separat.
3.1.2 Celeron D
Familia de procesoare Celeron D a fost fabricată între iulie 2004 şi ianuarie 2007.
Ea a cuprins modele bazate pe nucleele Prescott şi Cedar Mill, care aveau o
performanţă notabil crescută faţă de procesoarele Celeron din generaţiile anterioare,
chiar şi la o frecvenţă de tact egală. Acest lucru se datora mai multor factori şi anume
: mărimea memoriei cache L2 s-a dublat sau cvadruplat (L2 = 256 KB Prescott / L2 =
512 KB Cedar Mill), viteza magistralei principale a crescut şi ea (533 MHz, faţă de 400
MHz cît aveau cele mai performante procesoare Celeron cu nucleu Northwood) şi a
fost introdus setul de instrucţiuni SSE3. Pe de altă parte procesoarele Celeron,
indiferent de generaţie, nu suportă tehnologia Hyper-Threading, aceasta rămînînd
apanajul procesoarelor Pentium 4.
Începînd cu a doua jumătate a anului 2005 Intel a început să producă şi procesoare

Celeron D care folosesc tehnologia Intel 64 (instrucţiuni pe 64 de biţi), de exemplu
modelele Celeron D 326, 331, 336, 341, 346, 351, 352, 355, 356, 360, 365. Acestea
au frecvenţe de tact de la 2,53 la 3,60 GHz şi folosesc formatul de soclu LGA775.
Cele mai noi modele de Celeron D (352, 356, 360 şi 365) înglobează nucleu Cedar
Mill şi sînt fabricate cu ajutorul tehnologiei de 65 nm, ceea ce înseamnă că au un
consum de energie mai mic şi deci se încălzesc mai puţin.
3.2 Procesoare Celeron binucleate ("dual core" - cu două nuclee)
3.2.1 Celeron E
Procesoarele Celeron cu două nuclee sînt bazate pe o variantă modificată a

nucleului Allendale (care are doar 512 KB memorie cache L2, nu 2 MB ca la Intel Core
2 Duo). Ele au fost lansate în ianuarie 2008 şi pot fi instalate pe aceleaşi plăci de
bază ca şi procesoarele Intel Core 2 Duo.
* Celeron E1200 : 1,60 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
DENUMIREA PROCESOARELOR INTEL
Compania Intel a folosit pînă în anul 2004 denumiri pentru procesoarele Pentium şi
Celeron care includeau obligatoriu şi frecvenţa de ceas reală a acestora (de ex.
Pentium 4 3.4 GHz ; Pentium 4 3.2E GHz ; Pentium 4 2.8C GHz ; Celeron 2 GHz,
Celeron 2.8 GHz, etc.). Scopul era ca orice cumparator să poată să aprecieze uşor
performanţa procesoarelor şi să poată să se decidă rapid care este cel mai potrivit
pentru nevoile sale.
Intel a complicat însă lucrurile pe parcurs (în special pentru cumpărătorii mai puţin
avizati) pentru că au existat foarte frecvent situaţii în care procesoare Pentium 4
avînd aceeaşi frecvenţă de ceas aveau performanţe sensibil diferite. Acest lucru se
datora în principal faptului că unele dintre aceste procesoare funcţionau cu o
magistrală internă de date de 800 MHz, iar altele cu 533 MHz sau că unele
procesoare foloseau tehnologia "Hyper-Threading" în timp ce altele nu. Mai mult,
interveneau în ecuaţie şi diferenţele legate de nucleele pe baza cărora erau
construite procesoarele. În acest fel nu erau rare situaţiile în care cumpărătorii erau
puşi în dificultate atunci cînd trebuiau să aleagă procesorul adecvat dintre mai multe
procesoare avînd aceeaşi frecvenţa de ceas dar preţuri diferite. Această stare de
lucruri defavoriza în mod evident cumpărătorul şi în plus permitea unele manevre de
marketing abuzive din partea firmelor care vindeau sisteme şi componente de
calculator, firme care de obicei specificau în ofertele lor doar frecvenţa de ceas a
procesorului, fără a preciza şi frecvenţa magistralei de date, tipul nucleului sau
compatibilitatea cu tehnologia "Hyper-Threading".
Începînd cu anul 2004 Intel a hotărît să schimbe radical modul de denumire a

procesoarelor pe care le produce, în aşa fel încît diferenţele de performanţă să fie
foarte clare. Noua metodă de denumire implică folosirea unui număr (Processor
Number - PN) care să reflecte performanţa globală a procesorului respectiv.
Denumirea va fi formată din numele procesorului (Pentium sau Celeron) la care se
adaugă un număr alcătuit din trei cifre, de forma 9xx, 8xx, 7xx, 6xx, 5xx sau 3xx,
după linia de procesoare în care se încadrează un anumit model de procesor. Vor
exista mai multe grupuri de procesoare distincte şi anume : procesoare cu
performanţe crescute (9xx şi 8xx), procesoare pentru calculatoare mobile (7xx),
procesoare cu performanţe medii (6xx şi 5xx) şi procesoare cu performanţe obişnuite
(3xx). Primele patru grupuri cuprind procesoare de tipul Pentium 4, iar ultimul
procesoarele Celeron. Procesoarele numite 8xx şi 9xx sînt cu două nuclee.
Un procesor avînd un anumit număr este mai puternic decît procesoarele cu

numere mai mici şi mai slab decît procesoarele cu numere mai mari. De exemplu un
procesor Pentium 4 la 3,6 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de
date de 800 MHz, 1MB memorie cache L2, compatibil cu tehnologia HT) va avea
numărul 560, un procesor avînd aceleaşi caracteristici tehnice dar funcţionînd la
frecvenţa de 3,4 GHz va avea numărul 550, iar un procesor avînd aceleaşi
caracteristici tehnice dar funcţionînd la frecvenţa de 3,84 GHz va avea numărul 570.
În mod similar un procesor Celeron D la 2,66 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd
magistrala de date de 533 MHz, 256 KB memorie cache L2) va avea numărul 330, un
procesor avînd aceleaşi caracteristici tehnice dar funcţionînd la frecvenţa de 2,53
GHz va avea numărul 320, iar un procesor avînd aceleaşi caracteristici tehnice dar
funcţionînd la frecvenţa de 2,8 GHz va avea numărul 335.
LEGĂTURI UTILE :
* Lista de procesoare Intel - Core, Pentium, Celeron, M (mobil), Xeon (server),

Itanium (server)
* Lista de procesoare Core 2
* Lista de procesoare Pentium Dual-Core
* Lista de procesoare Pentium 4
* Lista de procesoare Celeron
* Core 2 - Duo, Quad şi Extreme
* Pentium Extreme Edition
* Pentium Dual-Core
* Pentium D
* Pentium 4
* Celeron
PROCESOARE AMD
MONONUCLEATE
BINUCLEATE
CVADRINUCLEATE
ATHLON 64
ATH. 64 FX
SEMPRON
ATH. 64FX
ATH. 64 X2
ATHLON X2
PHENOM
single-core
dual-core
quad-core
GENERALITĂŢI DESPRE PROCESOARE
Procesoarele fabricate de compania AMD sînt de trei tipuri şi anume Athlon,

Sempron şi Phenom. Între aceste trei tipuri există asemănări şi diferenţe care se
reflectă în performanţa lor globală. Diferenţa între procesoarele de tip Athlon şi
Sempron este legată de frecvenţa de ceas ("viteza") a procesorului, de frecvenţa
magistralei de date, de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului şi de
tipul nucleului folosit. Procesoarele Phenom au patru nuclee.
1. PROCESOARE AMD MONONUCLEATE ("single core" - cu un singur nucleu)
MONONUCLEATE
ATHLON 64
ATHLON 64 FX
SEMPRON
single-core
PROCESOARE AMD
1.1 ATHLON 64 / ATHLON 64 FX
Compania AMD a introdus în producţie începînd cu anul 2003 procesoare fabricate

exclusiv pe baza unei arhitecturi pe 64 de biţi (AMD64) şi anume familiile de
procesoare Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 şi 51) şi Athlon 64. Aceste procesoare
sînt optimizate pentru a rula aplicaţii pe 64 de biţi, însă ele pot rula extrem de bine şi
aplicaţii pe 32 de biţi sau chiar pe 16 biţi. În aplicaţiile pe 32 de biţi (de ex. jocuri,
programe de birotică, editare audio-video, etc.) performanţa procesoarelor cu
arhitectura pe 64 de biţi este chiar considerabil mai bună decît a procesoarelor pe 32
de biţi. Puterea reală a procesoarelor pe 64 de biţi este însă "descătuşată" doar de
sistemele de operare (Windows XP x64, Linux) şi aplicaţiile pe 64 de biţi.
Procesoarele AMD pe 64 de biţi au arhitectura nucleului asemănătoare cu cea a

procesoarelor Athlon XP, la care s-au adăugat însă mai multe inovaţii în scopul
creşterii performanţei. Cea mai notabilă inovaţie este includerea în nucleu a
controlerului de memorie, care era pînă atunci plasat în cipsetul plăcii de bază. În
acest fel lucrul cu memoria DDRAM este accelerat şi în plus performanţa procesorului
nu mai depinde de calitatea controlerului folosit de producătorul plăcii de bază. În
plus ele folosesc şi instrucţiunile SSE 2, care nu sînt prezente la procesoarele Athlon
XP. Procesoarele AMD Athlon pe 64 de biţi au nevoie de plăci de bază speciale, ele
neputînd fi instalate pe PB pentru procesoare Athlon XP. La începutul producţiei
acestor procesoare, PB trebuiau să fie de tipul "Socket 940" pentru Athlon 64 FX şi
"Socket 754" pentru Athlon 64, în funcţie de numărul de pini al fiecărui tip de
procesor. Ulterior compania AMD a hotărît ca ambele tipuri de procesoare să aibă
acelaşi număr de pini, şi anume 939, iar plăcile de bază de tipul "Socket 939" să fie
compatibile atît cu procesoarele Athlon 64 FX, cît şi cu procesoarele Athlon 64
construite cu acest număr de pini.
1.1.1 ATHLON 64
Procesoarele Athlon 64 sînt varianta mai puţin performantă (şi în acelaşi timp mai
ieftină) a procesoarelor AMD mononucleate pe 64 de biţi, dar ele întrec în
performanţă procesoarele Sempron sau Athlon XP cu aceeaşi frecvenţă de tact. Ele
sînt construite folosind nucleele "Newcastle", "Clawhammer", "Winchester", "Venice",
"San Diego", "Orleans" şi "Lima". Cel mai puternic reprezentant al familiei Athlon 64
este procesorul Athlon 64 4000+ (frecvenţa reală 2,6 GHz), care are 939 de pini. El
este construit pe baza nucleului Orleans, avînd controler de memorie bicanal şi o
cantitate de memorie cache L2 de 1 MB.
* Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Clawhammer" (3200+, 3400+ şi 3700+) au

754 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 754), posedă un controler de memorie
monocanal ("single channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biţi
(ceea ce le face mai puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024
KB.
* În ceea ce le priveşte pe procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Newcastle"
lucrurile sînt ceva mai complicate. Primele procesoare Athlon 64 (2800+, 3000+,
3200+, 3400+) cu nucleu "Newcastle" aveau 754 de pini (fiind deci compatibile cu
plăcile de bază Socket 754) posedau un controler de memorie monocanal ("single
channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biţi (ceea ce le făcea mai
puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Procesoarele din a
doua serie Athlon 64 cu nucleu "Newcastle" (3500+, 3800+) au 939 de pini (fiind deci
compatibile cu plăcile de bază Socket 939) posedă un controler de memorie bicanal
("dual channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi (la fel ca
procesoarele Athlon 64 FX) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB.
* Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Winchester" (3000+, 3200+ şi 3500+) au
939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939), posedă un controler de memorie
bicanal ("dual channel") şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Deosebirea
între nucleele Newcastle şi Winchester ţine exclusiv de procesul de fabricaţie, primele
fiind fabricate cu tehnologie de 130 nm (0,13 microni) iar celelalte, mai noi, cu
tehnologie de 90 nm (0,09 microni). Tehnologia de 90 nm permite atît scăderea
costurilor de producţie cît şi un consum de electricitate mai mic, ceea ce are ca efect
o temperatură mai scăzută.
* Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Venice" (3000+, 3200+, 3400+, 3500+,
3800+) sînt fabricate cu tehnologie de 90 nm, au 754 sau 939 de pini (sînt
compatibile cu PB Socket 754 sau 939), posedă instrucţiunile SSE3, au un controler
de memorie îmbunătăţit şi un voltaj mai mic de funcţionare, ultima caracteristică
contribuind la menţinerea unei temperaturi mai scăzute faţă de nucleele precedente.
* Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "San Diego" (3500+, 3700+, 4000+) sînt
fabricate cu tehnologie de 90 nm şi au 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket
939).
* Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Orleans" (3000+, 3200+, 3500+, 3800+,
4000+) sînt fabricate cu tehnologie de 90 nm şi au 940 de pini (sînt compatibile cu
PB Socket AM2).
* Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Lima" (3500+, 3800+) sînt fabricate cu
tehnologie de 65 nm şi au 940 de pini (sînt compatibile cu PB Socket AM2).
1.1.2 ATHLON 64 FX MONONUCLEAT
Procesoarele Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 şi 51) au fost de la început

concepute pentru a fi varianta mai performantă (şi în acelaşi timp mai scumpă) a
procesoarelor AMD pe 64 de biţi cu un singur nucleu. Ele posedă un controler de
memorie bicanal ("dual channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128
biţi şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB (1 MB).
* Primele procesoare Athlon 64 FX-51 şi FX-53 înglobau nucleul

"Sledgehammer", aveau 940 de pini (fiind deci compatibile cu plăcile de bază Socket
940) şi, lucru foarte important, aveau nevoie pentru a funcţiona de o memorie RAM
specială ("Registered DDRAM").
* Compania AMD a decis ulterior încetarea producţiei procesoarelor FX-51 şi
intrarea în producţie a unor procesoare Athlon 64 FX-53 care înglobează nucleul
"Clawhammer" şi au 939 de pini (fiind deci compatibile cu plăcile de bază Socket
939). Mai important, AMD a hotărît ca toate procesoarele Athlon 64 FX produse din
acel moment vor funcţiona cu memorie RAM obişnuită, nemaifiind nevoie de memoria
RAM specială de tipul "Registered DDRAM". Memoria RAM obişnuită are două
avantaje faţă de cea specială ("registered") şi anume este mai rapidă şi mai ieftină.
* Athlon 64 FX-57 (frecvenţa reală 2,8 GHz) are 939 de pini şi este construit pe
baza nucleului "San Diego", beneficiind deci de un controler de memorie îmbunătăţit
şi de compatibilitate cu setul de instrucţiuni SSE3. Este ultimul procesor Athlon 64 FX
construit cu un singur nucleu.
1.2 SEMPRON
Procesoarele Sempron au fost construite de-a lungul timpului folosind cinci tipuri
de nuclee şi anume Thoroughbred B, Barton, Paris, Palermo, Manila şi Sparta.
Cele mai noi procesoare Sempron sînt fabricate pe baza nucleului Sparta (fabricate
cu tehnologie pe 65 nm) şi folosesc soclul AM2. Suportă instrucţiunile AMD64 (64 de
biţi). Au şi o denumire schimbată faţă de modelele anterioare.
* Sempron LE-1300 : 2,3 GHz | 512 MB mem. cache L2 | 800 MHz

Procesoarele Sempron realizate pe baza nucleului Manila (fabricate cu tehnologie

pe 90 nm) folosesc soclul AM2. Suportă instrucţiunile AMD64 (64 de biţi).
* Sempron 3800+ : 2,2 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz

Procesoarele Sempron "Eficiente Energetic" [energy efficient] sînt modele bazate

pe nucleele Sparta sau Manila al căror consum energetic se situează între 35-45 W, în
timp ce procesoarele Sempron obişnuite au un consum în jur de 60 W. Scăderea
consumului se obţine prin selectarea procesoarelor ce pot funcţiona la o tensiune de
alimentare (Vcore) mai redusă. Sînt recomandate pentru sistemele la care se doreşte
cu orice preţ păstrarea unei temperaturi scăzute pentru a nu fi nevoie de o răcire
zgomotoasă.
Modele mai vechi:
* Primele procesoare Sempron de la 2200+ (frecvenţa reală 1,5 GHz) la 2800+

(frecvenţa reală 2 GHz) au fost fabricate folosind nucleul Thoroughbred B şi erau
conforme cu formatul "socket A" pentru plăcile de bază. Toate procesoarele Sempron
bazate pe nucleul Thoroughbred B de la 2200+ la 2800+ au o cantitate de memorie
cache L2 de 256 KB, ceea ce le face mult mai performante decît predecesoarele lor,
Duron, care aveau doar 64 KB.
* Sempron 3000+ (frecvenţa reală 2 GHz - 512 KB cache L2) a fost iniţial fabricat
folosind nucleul Barton, conform cu formatul "socket A" pentru plăcile de bază.
Ulterior a fost fabricat cu nucleul Palermo (frecvenţa reală 1,8 GHz - 128 KB cache
L2). Procesorul Sempron 3000+ cu nucleu Barton are 512 KB memorie cache L2, la
fel ca şi procesoarele Athlon XP construite pe baza aceluiaşi nucleu. Procesorul
Sempron 3100+ cu nucleu Paris are 256 KB memorie cache L2.
* Sempron 3100+ (frecvenţa reală 1,8 GHz) este fabricat folosind nucleul Paris
(similar cu cel folosit pentru procesoarele Athlon 64) şi este conform cu formatul
"socket 754" pentru plăcile de bază. Toate procesoarele de mai sus au fost fabricate
cu o tehnologie de 130 nm.
* Procesoarele Sempron mai noi fabricate pentru formatul Socket 754 au fost
realizate cu ajutorul tehnologiei de 90 nm, înglobează nucleul Palermo şi au valorile
nominale [ratings] : 2600+ (frecv. reală 1,6 Ghz), 2800+ (1,6 Ghz), 3000+ (1,8 GHz),
3100+ (1,8 GHz), 3300+ (2 GHz) şi 3400+ (2 GHz). Diferenţa de performanţă dintre
modelele 3300+ şi 3400+ (sau dintre 3000+ şi 3100+) nu este dată de frecvenţa de
funcţionare, care este aceeaş, ci de cantitatea de memorie cache L2.
* Procesoarele construite pe baza nucleului Palermo au cantităţi diferite de
memorie cache L2 şi anume : 2600+ (128 KB); 2800+ (256 KB), 3000+ (128 KB),
3100+ (256 KB), 3300+ (128 KB), 3400+ (256 KB).
* Procesoarele Sempron construite cu nucleele Paris şi Palermo posedă avantajele
conferite de acestea (de ex. controler de memorie integrat), dar nu pot rula aplicaţii
pe 64 de biţi. Evident că nici cele construite pe baza nucleelor Thoroughbred B şi
Barton nu pot rula aplicaţii pe 64 de biţi.
1.3 ATHLON XP
Procesoarele Athlon XP au fost fabricate între anii 2001-2005 folosindu-se succesiv

(în ordine cronologică) patru tipuri de nuclee şi anume: Palomino (1500+ pînă la
2100+), Thoroughbred (1600+ pînă la 2700+), Barton (2500+ pînă la 3200+) şi
Thorton (2000+, 2200+, 2400+).
* Nucleul Thoroughbred a avut două revizii (versiuni) şi anume Thoroughbred A

şi Thoroughbred B, acesta din urma prezentînd un avans tehnologic considerabil faţă
de nucleele anterioare, inclusiv versiunea A. Diferenţele dintre nuclee sînt date în
principal de optimizarea arhitecturii lor în vederea îmbunătăţirii performanţei globale
a procesorului, cu cîteva excepţii în care diferenţele dintre generaţiile de nuclee sînt
minore şi ţin doar de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului. Ca o
regulă aproape generală cu cît nucleul este mai nou cu atît procesorul este mai bun,
adică mai rapid şi mai stabil.
* Diferenţa între nucleul Barton şi cel Thoroughbred B este minimă d.p.d.v al
arhitecturii, deosebirea principală între ele fiind dată de adăugarea a 256 KB de
memorie cache L2 pe nucleul Barton în aşa fel încît acesta are 512 KB memorie
cache L2 în timp ce nucleul Thoroughbred B (ca şi nucleele Palomino şi Thoroughbred
A) are doar 256 KB.
* Nucleul Thorton este un nucleu Barton care are doar 256 KB de memorie
cache L2 şi a fost produs doar din considerente ce ţin de procesul de producţie,
pentru că era mai ieftin să se folosească aceeaşi linie de fabricaţie ca pentru nucleele
Barton decît să se păstreze linia de fabricaţie a nucleelor Thoroughbred B.
1.4 DURON
Procesoarele Duron mai recente au fost construite succesiv cu două tipuri de

nuclee şi anume Morgan (între 1 GHz şi 1,3 GHz) şi Applebred (1,4 GHz; 1,6 GHz şi
1,8 GHz). Nucleul Applebred este îmbunătăţit considerabil faţă de nucleele anterioare
şi permite funcţionarea procesorului la o frecvenţă a magistralei de date (FSB) de 266
MHz. Procesoarele Duron au o cantitate de memorie cache L2 de doar 64 KB, faţă de
256 sau 512 KB pentru procesoarele Athlon XP, ceea ce se răsfrînge asupra
performanţelor în aplicaţiile (jocuri, programe de birotică, etc.) dependente de
cantitatea de memorie cache disponibilă. Această linie de procesoare a fost scoasă
din producţie în momentul în care a fost lansat modelul Sempron.
2. PROCESOARE AMD BINUCLEATE ("dual core" - cu două nuclee)
BINUCLEATE
ATHLON 64 FX
ATHLON 64 X2
ATHLON X2
dual-core
PROCESOARE AMD
2.1 ATHLON 64 FX BINUCLEAT
Începînd cu anul 2006 AMD a decis ca procesoarele din familia Athlon 64 FX să fie
fabricate folosind două nuclee. Primii reprezentanţi ai acestei familii (Athlon 64 FX-51,
53, 55, 57) aveau un singur nucleu.
* Athlon 64 FX-60 este construit pe baza nucleului Toledo, avînd frecvenţa reală de
2,6 GHz. El este compatibil cu plăcile de bază cu Soclu 939 şi are 2 MB memorie
cache (cîte 1 MB pentru fiecare din cele două nuclee). Controlerul de memorie este
bicanal şi are o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 de 128 de biţi.
* Athlon 64 FX-62 | FX-70 | FX-72 | FX-74 sînt construite pe baza nucleului Windsor,
avînd frecvenţa reală de 2,8 GHz (FX-62) | 2,6 GHZ (FX-70) | 2,8 GHz (FX-72) | 3 GHz
(FX-74). Sînt compatibile cu plăcile de bază cu Soclu AM2 şi au 2 MB memorie cache
(cîte 1 MB pentru fiecare din cele două nuclee).
2.2 ATHLON 64 X2
Familia de procesoare Athlon 64 X2 include modelele :
* Athlon 64 X2 6400+ : 3,2 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz

* Athlon 64 X2 3600+ : 2,0 GHz | 2 nuclee | 512 KB mem. cache L2 | 1000 MHz
Fiecare nucleu are viteza specificată în lista de mai sus, dar asta nu înseamnă ca
un procesor cu 2 nuclee la frecvenţa de 2 GHz este echivalent cu un procesor cu un
singur nucleu la frecvenţa de 4 GHz. O creştere mare de performanţă este valabilă
doar atunci cînd procesoarele sînt folosite pentru softuri optimizate pentru lucrul cu
mai multe nuclee (de ex. programele de grafică 3D). Diferenţa de performanţă între
modelele cu aceeaşi frecvenţă de tact este dată de mărimea memoriei cache L2,
care este de altfel şi singura diferenţă între cele doua tipuri de nuclee.
Procesoarele Athlon 64 X2 sînt bazate pe nucleele Toledo (modele de la 3800+ la

4800+), Manchester (modele de la 3600+ la 4600+), Windsor (modele de la 3600+
la 6400+) şi Brisbane (modele de la 4000+ la 5400+).
Modelele bazate pe nucleele Toledo şi Manchester sînt cele mai vechi şi din
aceasta cauză folosesc plăci de bază de tip "Socket 939". Ele au magistrala de date
de 1000 MHz, sînt compatibile cu setul de instrucţiuni SSE3 şi au un controler de
memorie imbunătăţit faţă de procesoarele Athlon 64.
Modelele bazate pe nucleul Windsor fiind mai noi folosesc plăci de baza cu soclu
AM2.
Modelele bazate pe nucleul Brisbane sînt cele mai noi şi folosesc plăci de bază cu
soclu AM2. Ele sînt fabricate cu o tehnologie de 65 nm, ceea ce are ca rezultat un
consum mai scăzut de energie şi deci şi o încălzire mai redusă. Nucleul Brisbane are
o mărime a memoriei cache L2 de 512 KB, deci un procesor cu acest nucleu va avea
o memorie cache de 1 MB (2 x 512 KB).
Procesoarele Athlon 64 X2 "Eficiente Energetic" [energy efficient] sînt modele

bazate pe nucleele Windsor sau Brisbane al căror consum energetic se situează între
35-65 W, în timp ce procesoarele Athlon 64 X2 obişnuite au un consum în jur de 85
W. Scăderea consumului se obţine prin selectarea procesoarelor ce pot funcţiona la o
tensiune de alimentare (Vcore) mai redusă. Sînt recomandate pentru sistemele la
care se doreşte cu orice preţ păstrarea unei temperaturi scăzute pentru a nu fi nevoie
de o răcire zgomotoasă, de exemplu sistemele AMD Live, care sînt dedicate în
principal redării multimedia ("home cinema").
2.3 ATHLON X2
Această familie de procesoare este bazată pe nucleul Brisbane şi a fost lansată în

iulie 2007. Ea este compatibilă cu formatul de soclu AM2.
* Athlon X2 BE-2400 : 2,3 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz

3. PROCESOARE AMD CVADRINUCLEATE ("quad core" - cu patru nuclee)
CVADRINUCLEATE
PHENOM
quad-core
PROCESOARE AMD
3.1 PHENOM
Acest tip de procesoare a fost lansat la sfîrşitul anului 2007, este bazat pe nucleul
Agena şi foloseşte formatul de soclu AM2+.
* Phenom 9600 : 2,3 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem.

cache L3 | 1800 MHz
* Phenom 9500 : 2,2 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem.
cache L3 | 1800 MHz
DENUMIREA PROCESOARELOR AMD
AMD susţine că foloseşte o arhitectură pentru nucleele procesoarelor sale pe 32 de

biţi (Athlon XP, Duron, Sempron) care este mai bună decît cea folosită de INTEL.
Acest lucru ar permite ca un procesor Athlon XP să aibă la o anumită frecvenţă de
tact o performanţă egală sau mai bună decît un procesor Pentium 4 care
funcţionează la o frecvenţă de tact superioara celei a procesorului Athlon XP. De
exemplu AMD susţine (în mod indirect) că un procesor Athlon XP 2800+ (nucleu
Thoroughbred B) care funcţionează la frecvenţa reală de 2250 MHz (2,25 GHz) are
aceeaşi performanţă ca un procesor Pentium 4 2.8 care funcţionează la frecvenţa
reală de 2800 MHz (2,8 Ghz). Acest lucru nu este fără o bază reală, pentru că
procesoarele produse de AMD execută mai multe instrucţiuni pe ciclu decît
procesoarele produse de Intel.
Compania AMD îşi numeşte procesoarele Athlon XP în funcţie de performanţa lor

("performance rating" - PR) şi nu de frecvenţa de tact reală, în aşa fel încît un
procesor Athlon XP 2000+ are de fapt frecvenţa de ceas de 1667 MHz. Introducerea
nucleului Barton a complicat întrucîtva lucrurile pentru că de exemplu un procesor
Athlon XP 2800+ cu nucleu Thoroughbred B funcţionează la frecvenţa de 2250 MHz
(166x13,5), iar un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu Barton funcţionează la
frecvenţa de 2083 MHz (166x12,5), AMD susţinînd că memoria cache L2 mai mare a
nucelului Barton îl face capabil să aibă aceeaşi performanţă cu nucleul Thoroughbred
B, chiar dacă funcţionează la o frecvenţă mai mică. Cele mai performante procesoare
Athlon XP (3000+ şi 3200+) sînt însă construite numai folosind nuclee Barton.
Apariţia procesoarelor pe 64 de biţi a complicat şi mai mult lucrurile în ceea ce

priveşte denumirile folosite de compania AMD pentru produsele sale. Astfel, metoda
PR a fost păstrată pentru procesoarele Athlon 64 (3200+, 3400+, 4000+), însă
pentru procesoarele Athlon 64 FX s-a optat pentru denumiri care nu au legătură cu
frecvenţa de funcţionare (FX-51 funcţionează la 2,2 GHz, FX-53 la 2,4 GHz, iar FX-55
la 2,6 GHz) sau cu performanţa comparativă cu procesoarele Pentium 4 (numerele
51, 53 şi 55 nu au nici o relatie cu performanta procesoarelor produse de Intel).
Denumirea procesoarelor Sempron (3100+, 2800+, 2600+, etc.) este conforma cu
modelul PR ("performance rating") expus mai sus, dar ele nu se raporteaza la
performanta comparativa a unor procesoare Pentium 4. Procesoarele Duron au fost
denumite în funcţie de frecvenţa de ceas exprimată în MHz (Duron 1600, Duron
1800), ele fiind scoase însă din producţie.
Acurateţea folosirii unei denumiri care nu se bazează pe frecvenţa de ceas a

procesorului în cauză, ci pe frecvenţa unui procesor concurent care are performanţe
asemănătoare, este pusă în chestiune de unii specialişti. Din testele efectuate de mai
multe situri specializate în hardware rezultă că valoarea nominala ("rating") folosită
de AMD pentru procesoarele sale Athlon XP este adecvată în special în legătură cu
aplicaţiile de birou şi cu jocurile pe calculator. În cazul prelucrării audio-video (codare
MPEG4, codare MP3) denumirea îşi pierde din precizie, supraestimînd într-o anumită
măsură performanţele procesorului AMD.
În cazul procesoarelor Athlon 64 şi Sempron, compania AMD a fost acuzata ca
valorile nominale ("ratings") par a fi stabilite uneori fără prea multă rigurozitate
logica, din considerente care ţin mai mult de strategiile de acoperire a pietei cu o
gama cît mai larga de produse, decît de performantele comparative ale
procesoarelor. Acuzatiile nu se verifica în majoritatea cazurilor, compania AMD
neavind interesul să îşi creeze o reputatie proasta prin apelarea mult prea flagranta
la trucuri ieftine de marketing. De exemplu un procesor Athlon 64 3500+ (2,2 GHz -
512 KB cache L2 - interfata cu memoria pe 128 de biţi - nucleu Newcastle sau
Winchester) este în majoritatea testelor mai performant decît unul 3400+ (2,4 GHz -
512 KB cache L2 - interfata cu memoria pe 64 de biţi - nucleu Newcastle), chiar dacă
acesta din urma are o frecvenţa de ceas mai mare cu 200 MHz. La un moment dat pe
piata romaneasca ele costau (cu TVA inclus) 285 EUR (3500+) şi 235 EUR (3400+),
fiecare potential cumparator urmind să decidă singur dacă diferenta de 50 de EUR la
preţ reflecta adecvat diferenta de performanta.
Un dezavantaj al procedurii de numire folosite de AMD este faptul ca pot exista

procesoare cu aceeaşi valoare nominala care fac parte din familii diferite şi evident
au şi preţuri diferite. O astfel de situaţie se intilneste în cazul procesoarelor Athlon 64
3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Clawhammer sau Newcastle), Athlon XP
3000+ (2,1 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Barton) şi Sempron 3000+ (2 GHz - 512
KB cache L2 - nucleu Barton). În acest caz alegerea procesorului cel mai performant
trebuie să se facă după pretul sau. De exemplu la un moment dat procesorul
Sempron 3000+ (1,8 GHz - 128 KB cache L2 - nucleu Palermo) costa în Romania 115
EUR (incl. TVA), iar procesorul Athlon 64 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu
Newcastle) costa 153 EUR (incl. TVA), ambele fiind destinate platformelor cu soclu
754. Este evident ca valoarea nominala identica (3000+ în acest caz) nu a pus pe
acelaşi rang al performantelor un procesor Sempron cu unul Athlon 64, lucru reflectat
foarte bine de preţ.
Este deci recomandat să nu se facă comparatii bazate pe valorile nominale între

procesoare AMD apartinind unor familii diferite. Pentru a avea relevanta, astfel de
comparatii trebuie să se facă doar pe baza rezultatelor obţinute de procesoare în
testele efectuate de siturile specializate în recenzii ale componentelor hardware. În
sfirsit, dacă trebuie să ne decidem asupra a doua procesoare din aceeaşi familie (de
ex. Athlon 64), care au aceeaşi valoare nominala (de ex. 3500+) dar sînt fabricate cu
tehnologii diferite (90 nm şi 130 nm), este recomandat să alegem procesorul fabricat
cu tehnologia mai noua (90 nm).
Verdictul în privinţa procesoarelor AMD a fost dat de cumpărătorii cu mijloace

financiare mai reduse, care le apreciaza atît pentru performanţă, cît mai ales pentru
raportul preţ-performanţă care este foarte bun. Este recomandată cumpărarea unui
procesor Athlon 64 sau Athlon XP dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii care
necesită putere mare de calcul (jocuri, prelucrare audio-video) sau un procesor
Sempron dacă îl folosim pentru aplicaţii de intensitate medie (aplicaţii de birou,
internet). La fel ca în cazul procesoarelor Celeron, procesoarele Sempron pot fi
folosite şi pentru jocuri sau editare audio-video, însă performanţele lor sînt mai
scăzute decît ale procesoarelor Athlon 64 şi Athlon XP, evident la valori nominale
apropiate (a nu se compara deci un Sempron 3100+ cu un Athlon XP 2000+).
Procesoarele Sempron cu valori nominale mari (peste 2800+) pot fi folosite fără
probleme şi pentru jocurile noi, dar jucatorii impatimiti ar trebui să cumpere mai
degraba procesoare Athlon 64 sau Athlon XP.
Identificarea nucleului unui procesor Athlon XP, Athlon 64 sau Sempron se face pe
baza codului inscripţionat pe acesta ("Ordering Part Number" - OPN) sau folosind
softuri speciale cum sînt CPUiDMax sau CPU-Z (vezi adresele de unde pot fi
descărcate în pagina Legături Programe). Să presupunem că avem un procesor
Athlon XP cu urmatorul cod inscripţionat pe plăcuţa să : "AXDA 1700 DUT3C". Pentru
a-l "descifra" trebuie să urmăm indicaţiile de pe situl AMD. Grupul de litere "AXDA" ne
semnalează că avem de-a face cu un procesor Athlon XP cu nucleu Barton sau
Thoroughbred, numărul "1700" ne dezvăluie că procesorul are o performanţă
("performance rating") de 1700+ ceea ce lămureşte în plus faptul că este vorba de
un nucleu Thoroughbred, litera "D" semnifică faptul că procesorul este "împachetat"
folosind tehnologia OPGA, litera "U" arată că tensiunea de funcţionare este de 1,6 V,
litera "T" indică temperatura maximă suportată de nucleu şi anume 90 de grade
Celsius, cifra "3" semnalează că procesorul are 256 KB de memorie cache L2, iar
litera "C" ne indică frecvenţa magistralei principale de date (FSB) a plăcii de bază în
care poate fi montat procesorul şi anume 266 MHz.
LEGĂTURI UTILE :
* Lista de procesoare AMD - Athlon, Sempron, Duron, Turion (mobil), Opteron

(server)
* Lista de procesoare Athlon 64 , Athlon 64 FX şi Athlon 64 X2
* Lista de procesoare Sempron
* Lista de procesoare Athlon XP
* Athlon 64
* Athlon 64 FX
* Athlon 64 X2
* Sempron
* Athlon XP
* Duron
ALŢI PRODUCĂTORI
Compania VIA produce familiile de procesoare VIA C (C3 / C7) şi VIA Eden. Acestea
au un consum scăzut de electricitate şi pot fi folosite în sistemele de dimensiuni
(foarte) reduse la care este esenţială producerea unei cantităţi cît mai mici de
căldură în timpul funcţionării. Dacă intenţionăm să folosim un calculator în principal
pentru procesarea de text sau explorarea internetului putem lua în considerare
cumpărarea unor asemenea procesor, care poate fi folosit eventual şi pentru jocuri
pe calculator mai vechi sau pentru aplicaţii audio-video mai puţin intensive.
Procesoarele produse de VIA se vînd de obicei împreună cu o placă de bază (sînt deja
fixate pe ea), la un preţ foarte convenabil.
RĂCITORUL
GENERALITĂŢI
Procesoarele moderne se încălzesc foarte mult atunci cînd funcţionează, iar

temperatura lor trebuie menţinută sub o anumită limită pentru a se asigura o
funcţionare optimă. Pentru aceasta peste procesor se fixează un răcitor [cooler]
compus dintr-un radiator pe care se află fixat un ventilator.
Radiatorul este format dintr-un postament care se continuă cu o structură lamelară

şi este construit de obicei din aluminiu dar poate avea şi părţi din cupru, care este un
mai bun conductor de căldură. Postamentul vine în contact cu suprafaţa procesorului,
de la care preia căldura degajată de acesta şi o disipează cu ajutorul structurii
lamelare în mediul înconjurător. Acest tip de răcire se numeşte răcire pasivă.
Ventilatorul asigură transferul aerului încălzit care se află în apropierea suprafeţei

radiatorului, permiţînd astfel schimbul mai eficient de căldură între radiator şi mediul
înconjurător. Acest tip de răcire se numeşte răcire activă. Ventilatorul este de obicei
acoperit cu un mic grilaj metalic al cărui rol este de a împiedica contactul dintre
palele ventilatorului şi cablurile care traversează spaţiul interior al carcasei
calculatorului.
Legături către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la
răcitoare pot fi gasite în Anexa Manualului.
PLACA VIDEO
NVIDIA
ATI
GENERALITĂŢI
Placa Video (PV) este responsabilă cu afişarea imaginilor pe ecranul monitorului.

Ea este a doua componentă, după procesor, care determină performanţa unui
calculator şi de aceea şi în cazul ei este recomandat să nu facem economie atunci
cînd dorim să o cumpărăm.
PV conţine un procesor specializat numit GPU (Graphics Processing Unit) sau VPU
(Visual Processing Unit) care face o parte din calculele necesare pentru afişarea
imaginilor, cealaltă parte a acestor calcule fiind făcută de procesorul calculatorului
(CPU). Fiecare PV are şi o cantitate de memorie RAM inclusă pe ea care este folosită
de GPU, de exemplu pentru a stoca texturile obiectelor (elemente de peisaj,
personaje, etc.) întîlnite în jocuri.
Placa video afişează pe ecranul monitorului imagini de două tipuri şi anume în

două dimensiuni (2D) şi în trei dimensiuni (3D), cu menţiunea că imaginile 3D sînt
evident tot în două dimensiuni (fiind afişate pe ecran, care este o suprafaţă plată),
însă în cazul lor este creată senzaţia (iluzia) perspectivei, adică a unui spaţiu în trei
dimensiuni aflat dincolo de ecranul monitorului. Imaginile 2D sînt folosite în special
pentru elementele de interfaţă (ferestrele, barele, butoanele, etc) ale softurilor, iar
imaginile 3D sînt folosite în special pentru jocurile 3D (practic aproape toate jocurile
publicate începînd cu anul 2000, indiferent de tipul lor).
Puterea unei plăci video, care se reflectă bineînţeles în preţ, constă în capacitatea
ei de a oferi animaţii cît mai fluide (cursive, fără sacadări) în jocurile 3D. Placa video
creează de fapt imagini statice (cadre, similare cu nişte diapozitive), însă înlănţuirea
acestora la o viteză mare (peste 30-40 de cadre pe secunda) produce ochiului
senzaţia că elementele prezente în imagini (personaje, vehicule, etc.) se află în
mişcare, la fel cum înlănţuirea rapidă a cadrelor de pe rola unui film produce senzaţia
de mişcare. Acest proces de creare a imaginilor 3D devine evident atunci cînd
încercăm să rulăm un joc 3D pe o PV mai slabă şi rezultatul este că acţiunea jocului
se desfăşoară sacadat, semănînd uneori cu o sesiune de vizionare a unor diapozitive
[slideshow].
Crearea unei imagini 3D este o operaţiune complexă, care se desfăşoară în două

etape mari ("geometrică" şi "grafică") la care participă atît procesorul central (CPU)
cît şi procesorul grafic (GPU - VPU). În etapa "geometrică" sînt calculate coordonatele
în spaţiu ale tuturor elementelor care compun o imagine (scenă) şi de asemenea sînt
calculate valorile necesare aplicării efectelor grafice care fac ca imaginea să pară cît
mai realistă (umbre, culori, texturi, toate în raport cu unghiul de vedere al scenei). În
etapa "grafică" se trece la modificarea propriu-zisă a scenei în conformitate cu
calculele făcute în etapa "geometrică", adică se adaugă texturile, culorile şi umbrele
obiectelor prezente în scenă şi se obţine imaginea finală, procedeu numit "randare"
("rendering"). Etapa "geometrică" era realizată de obicei de CPU, însă în PV moderne
ea este realizată (exclusiv sau cu ajutorul CPU) de către GPU prin unitatea de
"transformare şi iluminare" ("transform & lightning" - T&L) prezentă pe cipul grafic.
Etapa "grafică" este realizată de către PV care prelucrează pixelii care compun
imaginea şi le adaugă texturi pe care apoi le optimizează în aşa fel încît efectul să fie
cît mai realist. Scena finală rezultată ("cadrul") depinde deci foarte mult de
capacitatea PV de a-şi executa operaţiile cît mai bine (fără defecte de texturare,
artefacte cromatice, etc.) şi într-un timp cît mai scurt.
Randarea imaginii finale este realizată de PV cu ajutorul unor "conducte de

randare" ("rendering pipelines" sau "pixel pipelines") în cadrul cărora se desfăşoară
operaţiile de prelucrare a pixelilor. Fiecare conductă de randare foloseşte un anumit
număr de "unităţi de mapare a texturilor" ("texture mapping units") a căror funcţie
este de a aplica texturi pe suprafeţele obiectelor prezente în imagine, suprafeţe
alcătuite din pixeli. Aplicarea texturilor seamănă foarte bine cu aplicarea unui tapet
pe un perete sau cu acoperirea unui obiect cu o stofă (de ex. aşezarea unei feţe de
masă) cu menţiunea că pe un obiect dintr-o imagine 3D se aplică de obicei mai multe
texturi pentru a obţine efecte realiste, de exemplu pentru a simula o suprafaţa cu
protuberanţe sau una zgîriată.
Performanţa unei plăci video este dată de însumarea mai multor factori printre
care cei mai importanţi sînt frecvenţa de ceas a procesorului grafic, frecvenţa de ceas
a memoriei RAM (şi cantitatea ei) de pe PV, numărul de conducte de randare şi
numărul de unităţi de texturare conţinute de fiecare conductă. Un alt factor
important este tipul magistralei de memorie ("memory bus"), prin care sînt
transferate date între cipul grafic şi memoria RAM de pe placa video. Cele mai
performante plăci au o magistrală de memorie pe 512 sau 384 biţi, plăcile cu
performanţe medii şi obişnuite au o magistrală de memorie pe 256 sau 128 biţi, iar
plăcile cu performanţe scăzute (nerecomandate pentru jocuri) au o magistrală de
memorie pe 64 biţi.
Placa Video se fixează pe placa de bază într-un orificiu alungit numit slot. Acesta
poate fi de tip PCI Express (standardul nou, cel mai folosit), AGP (standardul vechi,
foarte rar folosit) sau PCI (aproape inexistent în prezent). Standardul PCI Express x16
creşte semnificativ cantitatea de date care poate fi transferată între placa video şi
sistem (în speţă cipsetul NorthBridge de pe PB), aşa-numită "lăţime de bandă"
("bandwith"). În plus acest nou standard prezintă şi avantajul că datele pot fi
transferate simultan în ambele sensuri (de la PV la sistem şi invers) prin folosirea
unor canale independente de transfer. Alt avantaj important este posibilitatea de a
furniza mai mult curent electric plăcii video direct prin magistrala PCI Express X16, în
aşa fel încît este posibil ca alimentarea unei PV puternice să se facă exclusiv în acest
fel, renunţîndu-se la conectorul de alimentare suplimentar. Deşi slotul PCI Express
x16 are aceeaşi dimensiune ca slotul AGP, standardele PCI Express x16 şi AGP sînt
incompatibile, deci o placă PCI Express x16 nu va funcţiona decît dacă va fi instalată
într-un slot PCI Express x 16 pe placa de bază. Modul de transfer a datelor video prin
portul AGP este de 1X, 2X, 4X sau 8X dar asta nu înseamnă că un mod de transfer de
8X este de două ori mai bun decît de cel 4X, ele avînd performanţe apropiate,
evident cu un plus de performanţă pentru 8X.
Plăcile Video sînt construite de multe companii specializate în producerea de piese

pentru calculator, însă în fapt cea mai mare parte dintre aceste PV distincte (nu
integrate pe placa de bază) au un procesor grafic (GPU - VPU) fabricat fie de NVIDIA,
fie de ATI.
FOLOSIREA A DOUA PLACI VIDEO IN PARALEL
Începînd cu anul 2004 NVIDIA a introdus posibilitatea folosirii tehnologiei SLI

("Scalable Link Interface" - "Interfaţă de legătură scalabilă") în scopul obţinerii de
performanţe crescute în jocuri sau aplicaţiile profesionale 3D folosind două plăci
video NVIDIA fixate în aceeaşi placă de bază. Pentru aceasta este nevoie de o placă
de bază compatibilă SLI şi de două PV identice. Fiecare placă se montează într-un slot
PCI Express x16 pe placa de bază şi apoi sînt conectate cu ajutorul unei punţi
("bridge") pentru a funcţiona ca un ansamblu montat în paralel. Principiul de
funcţionare se bazează pe metodele "Alternate Frame Rendering" (fiecare placă
randează pe rînd cîte un cadru) şi "Split Frame Rendering" (cele două plăci
conlucrează la randarea fiecărui cadru). Creşterea de performanţă variază în funcţie
de aplicaţia folosită şi de rezoluţie, putînd ajunge pînă la 100 % (sistemul SLI fiind de
două ori mai performant ca o singură placă), însă în mod obişnuit învîrtindu-se în jurul
valorilor de 30-60 %. Dezavantajele acestei soluţii sînt reprezentate de mărirea
consumului de energie electrică şi a zgomotului produs de ventilatoare faţă de cazul
folosirii unei singure plăci. Plăcile de bază compatibile cu tehnologia SLI de la NVIDIA
au două sloturi PCI Express x16 şi se bazează pe cipseturile "nForce 4 SLI" (pt. proc.
AMD) şi "nForce 4 SLI Intel Edition" (pt. proc. INTEL). Liste cu componentele
compatibile cu tehnologia SLI se găsesc pe situl Nvidia.
Compania ATI a lansat în anul 2005 tehnologia CrossFire ("Foc Încrucişat" - în

traducere română) în scopul obţinerii de performanţe crescute în orice tip de aplicaţii
3D (în special jocuri sau aplicaţiile profesionale de proiectare sau grafică) folosind
două plăci video ATI fixate în aceeaşi placă de bază. Pentru aceasta este nevoie de o
placă de bază compatibilă CrossFire şi de două PV ATI Radeon compatibile cu această
tehnologie. Fiecare placa se montează într-un slot PCI Express x16 pe placa de bază
şi apoi sînt conectate cu ajutorul unui cablu în formă de Y pentru a funcţiona ca un
ansamblu. Una din plăci este definită ca Principală (CrossFire Edition -"Master"), iar
cealaltă ca Secundară (CrossFire Ready - "Slave"), aceasta diferenţiere fiind stabilită
în cadrul procesului de fabricaţie, plăcile avînd o funcţionalitate diferită în cadrul
procesului de generare a imaginilor. Plăcile pot să nu fie identice, însă ele trebuie să
aparţină aceleiaşi familii. De exemplu o placă Radeon X800 "CrossFire Edition"
(Principală) poate fi cuplată cu orice placă "CrossFire Ready" (Secundară) din familia
Radeon X800 (Pro, XL, GTO, XT, XT Platinum Edition), indiferent de producătorul ei.
Conlucrarea dintre plăcile ATI Radeon decurge în două etape. Placa Secundară
trimite prin cablul în Y datele procesate de ea Plăcii Principale, iar aceasta din urmă le
combină cu datele procesate de ea însăşi cu ajutorul unui aşa-zis Motor de
Compoziţie ("Compositing Engine") aflat pe un cip special. Imaginea astfel obţinută
este apoi trimisă la monitor. Principiul de funcţionare al tehnologiei CrossFire se
bazează pe metodele numite "Scissor" ("Foarfecă" - plăcile conlucrează la randarea
fiecărui cadru, care este împărţit în două părţi în mod similar cu tăierea unei foi de
hîrtie cu foarfeca), "SuperTiling" ("Super-Pavimentare" - Orice cadru este împărţit în
mici dreptunghiuri asemănătoare cu cele de pe o tablă de şah, fiecare placă
prelucrînd jumătate din numărul acestora) şi "Alternate Frame Rendering" (fiecare
placă randează pe rînd cîte un cadru). Draiverul ATI Catalyst va selecta automat
metoda adecvată în funcţie de aplicaţia care rulează, dar utilizatorul are posibilitatea
să intervină în această decizie. Creşterea de performanţă variază în funcţie de
aplicaţia folosită şi de rezoluţie, putînd ajunge pînă la 100 % (sistemul CrossFire fiind
de două ori mai performant ca o singură placa), însă în mod obişnuit învîrtindu-se în
jurul valorilor de 30-60 %. Mai există şi modul de lucru SuperAA ("Super Anti-
Aliasing") care aduce doar un plus de calitate a imaginii, însă cu preţul unor
performanţe mai scăzute. Dezavantajele acestei soluţii sînt reprezentate de mărirea
consumului de energie electrică şi a zgomotului produs de ventilatoare faţă de cazul
folosirii unei singure plăci. Plăcile de bază compatibile cu tehnologia CrossFire de la
ATI au două sloturi PCI Express x16 şi se bazează pe cipsetul "Radeon XPress 200
CrossFire Edition RD 480" în cazul procesoarelor AMD. Pentru procesoarele Intel
trebuie folosite plăci de bază cu cipseturile "Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD
400" sau Intel i955X.
LEGĂTURI UTILE
* Anexa Manualului - legături către cele mai bune articole de pe internet referitoare
la plăcile video
* Diagrama cu performantele plăcilor grafice dotate cu cipuri ATI şi Nvidia
NVIDIA
GeForce 9
GeForce 8
GeForce 7
GeForce 6
GeForce FX / MX
GENERALITĂŢI DESPRE PLĂCI VIDEO
Compania NVIDIA fabrică un GPU cu denumirea GeForce care, la fel ca în cazul

procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume GeForce, GeForce 2,
GeForce 3, GeForce 4, GeForce FX, GeForce 6, GeForce 7, GeForce 8 şi cea mai nouă
generaţie, GeForce 9.
Fiecare generaţie include mai multe familii de plăci video, de exemplu generaţia
GeForce FX (GF FX) a fost compusă din familiile GF FX 5200, FX 5500, FX 5600, FX
5700, FX 5800, FX 5900, FX 5950. La rîndul său o familie este alcătuită din modele,
de exemplu familia GF FX 5900 este compusă din modelele 5900 SE, 5900 XT, 5900
şi 5900 Ultra, aşezate în ordinea crescătoare a performanţei.
Plăcile video au o performanţă care depinde în cea mai mare masura de nucleul
("core") conţinut. Procesoarele grafice de pe plăcile NVIDIA din generaţiile 1-6 au la
bază nuclee numite "NV xx", unde "xx" este un număr format din două cifre.
Denumirea nucleelor nu este însă o indicaţie a performanţei lor, pentru că de
exemplu procesorul cu nucleu NV 34 (GeForce FX 5200) este mai slab decît
procesorul cu nucleul NV 31 (GeForce FX 5600) şi mult mai slab decît procesorul cu
nucleu NV 35 (GeForce FX 5900). Pentru generaţia a 7-a nucleele sînt denumite
"Gxx", unde "xx" este un număr format din două cifre (de ex. G70 pentru plăcile
GeForce 7800 GT şi GTX).
GeForce 9
PLĂCI VIDEO NVIDIA
Generaţia GeForce 9 este formata din familiile :
* GeForce 9600 → modelul GT
GeForce 8
PLĂCI VIDEO NVIDIA
Generaţia GeForce 8 este formata din familiile :
* GeForce 8800 → modelele Ultra, GTX, GTS, GT, GS

* GeForce 8600 → modelele GTS şi GT
* GeForce 8500 → modelul GT
* GeForce 8400 → modelul GS
* GeForce 8300 → modelul GS (doar la integratorii de sisteme - OEM)
Modelele din generaţia 8 sînt compatibile cu specificaţiile DirectX 10.
Fiecare familie are în componenţă mai multe modele care se deosebesc prin :
* Frecvenţa Procesorului Grafic ("GPU frequency")

* Frecvenţa Memoriei RAM de pe PV ("memory frequency")
* Tipul Magistralei de Memorie (256 sau 128 de biţi)
* Tipul modulelor de memorie (GDDR3, GDDR2, DDR2 sau DDR)
* Numărul de Conducte de Randare ("rendering pipelines" - "pixel pipelines")
* Numărul de Conducte de Vertecşi ("vertex pipelines")
* Interfaţa de Conectare la placa de bază (PCI Express x16 sau AGP)
Ca o regulă generală, pentru o anumită placă video GeForce 7, 6 sau FX produsă

de NVIDIA sînt scoase mai multe modele ce au ataşat la nume un sufix care
simbolizează performanţa comparativă în cadrul familiei:
* GTX / GX2 / Ultra / Ultra Extreme (perf. de vîrf / maximă) - GF 8800 GTX ; GF
6800 Ultra / UE
* GTO / GT / GS (performanţă medie) - GF 6800 GT / GF 6800 GS
* Fără Sufix (performanţă obişnuită) - GF 6800
* LE (performanţă scăzută) - GF 6800 LE
Plăcile cu sufixul GX2 au două cipuri grafice identice pe aceeaşi placă,

aranjamentul fiind unul oarecum similar cu cel de tip SLI.
Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generaţia GeForce 8 *
Performanţă
De Vîrf
Crescută
Medie
Obişnuită
Scăzută
Nume
8800
8600
8500
8400
Frecv. Nucleu
600 MHz
540 MHz
450 MHz
450 MHz
Frecv. Memorie
1800 MHz
1400 MHz
800 MHz
800 MHz
Magistr. Memorie
256 biţi
128 biţi
128 biţi
64 biţi
Tip de Memorie
GDDR3
GDDR3
DDR2
DDR2
Conducte de Randare
16
12
8
Procesoare de Flux
112
32
16
* Valorile prezentate mai sus sînt valabile pentru modelele GT din fiecare familie (cu
excepţia lui 8400 GS).
Tabel Comparativ al Caracteristicilor Modelelor de Placi Video din Familia GeForce

8800 *
Performanţă
De Vîrf
Crescută
Medie
Obişnuită
Nume
8800 Ultra
8800 GTX
8800 GTS
8800 GT
8800 GS
Frecv. Nucleu
612 MHz
575 MHz
500 MHz
600 MHz
550 MHz
Frecv. Memorie
2160 MHz
1800 MHz
1600 MHz
1800 MHz
1600 MHz
Magistr. Memorie
384 biţi
384 biţi
320 biţi
256 biţi
192 biţi
Tip de Memorie
GDDR3
GDDR3
GDDR3
GDDR3
GDDR3
Conducte de Randare
24
24
20
16
16
Procesoare de Flux
128
128
96
112
96
* Performanţa modelelor este evaluată doar în cadrul familiei respective. Astfel GF
8800 GT are o performanţă medie faţă de celelalte modele din familia GF 8800, dar
are o performanţă ce depăşeşte cu mult modelele din familiile GF 8600, 8500 şi
8400.
GeForce 7
PLĂCI VIDEO NVIDIA
Generaţia GeForce 7 este formată din familiile :
* GeForce 7950 → modelele GT şi GX2

* GeForce 7900 → modelele GS, GT, GTO, GTX şi GX2
* GeForce 7800 → modelele GTX 512, GTX, GT şi GS
* GeForce 7600 → modelele GS şi GT
* GeForce 7300 → modelele LE, GS şi GT
* GeForce 7100 → modelul GS
Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generaţia GeForce 7 *
Performanţă
De Vîrf
Crescută
Medie
Obişnuită
Scăzută
Nume
7950
7900
7800
7600
7300
7100
Frecv. Nucleu
550 MHz
450 MHz
400 MHz
560 MHz
350 MHz
350 MHz
Frecv. Memorie
1400 MHz
1320 MHz
1000 MHz
1400 MHz
667 MHz
600 MHz
Magistr. Memorie
256 biţi
256 biţi
256 biţi
128 biţi
128 biţi
64 biţi
Conducte Randare
24
24
20
12
Conducte Vertecşi
3
* Valorile prezentate mai sus sînt valabile pentru modelele GT din fiecare familie
(7600 GT, 7800 GT, etc.)
Tabel Comparativ al Caracteristicilor Modelelor de Placi Video din Familia GeForce

7800 *
Performanţă
De Vîrf
Medie
Obişnuită
Nume
7800 GTX 512
7800 GTX
7800 GT
7800 GS
Frecv. Nucleu
550 MHz
430 MHz
400 MHz
375 MHz
Frecv. Memorie
1700 MHz
1200 MHz
1000MHz
1200 MHz
Magistr. Memorie
256 biţi
256 biţi
256 biţi
256 biţi
Tip Memorie
GDDR3
GDDR3
GDDR3
GDDR3
Conducte Randare
24
24
20
16
Conducte Vertecşi
6
* Performanţa modelelor este evaluată doar în cadrul familiei respective. Astfel GF
7800 GT are o performanţă medie faţă de celelalte modele din familia GF 7800, dar
per total ea are o performanţă ce depaşeşte modelele din familiile GF 7100, 7300 şi
7600.
GeForce 6
PLĂCI VIDEO NVIDIA
Generaţia GeForce 6 cuprinde familiile :
* GF 6800
* GF 6600
* GF 6500
* GF 6200
* GF 6100
Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generaţia GeForce 6
Performanţă
De Vîrf
Medie
Obişnuită
Nume
6800
6600
6200
Frecv. Nucleu
325 MHz
300 MHz
300 MHz
Frecv. Memorie
700 MHz
500 MHz
500 MHz
Magistr. Memorie
256 biţi
128 biţi
128 biţi
Conducte Randare
16 / 12 / 8
Tabel Comparativ al Caracteristicilor Modelelor de Plăci Video din Familia GeForce

6800
Performanţă
De Vîrf
Medie
Obişnuită
Scăzută
Nume
6800 Ultra Ext.
6800 Ultra
6800GT
6800GS
6800
6800 LE
Frecv. Nucleu
450 MHz
400 MHz
350MHz
425MHz
325 MHz
320 MHz
Frecv. Memorie
1100 MHz
1100 MHz
1000MHz
1000MHz
700 MHz
700 MHz
Magistr. Memorie
256 biţi
256 biţi
256 biţi
256 biţi
256 biţi
256 biţi
Tip de Memorie
GDDR3
GDDR3
GDDR3
GDDR3
DDR
DDR
Conducte Randare
16
16
16
12
12
Conducte Vertecşi
6
GeForce FX / 4 / 3 / MX
PLĂCI VIDEO NVIDIA
Generaţiile GeForce FX / GeForce 4 / GeForce 3 / GeForce MX
Plăcile GeForce din generaţiile 3 şi 4 au fost denumite "GF Titanium N", unde N era
un număr care măsura performanţa în raport cu a celorlalte modele de tip GF 3 (GF 3
Ti200, GF 3 Ti500) sau GF 4 (GF Ti 4200, 4400, 4600, 4800). Familia de plăci cea mai
longevivă produsă de NVIDIA este cea numită GeForce MX, care a fost de la bun
început destinată celor care nu aveau nevoie de o placă performantă, ci doar de una
folosită în special pentru birotică şi internet. O PV cu GPU GeForce 4MX, chiar dacă
este fabricată recent, are în fapt un GPU din generaţia 2 (GeForce 2) cu unele
îmbunătăţiri, ultimul model din aceasta familie purtînd numele de GeForce MX4000.
Modelele GF MX pot fi folosite pentru jocuri 3D mai vechi, sau chiar pentru unele mai
noi, dacă avem un procesor puternic şi jucăm la o rezoluţie mai scăzută. Jucătorii
trebuie totuşi să evite cumpărarea unor astfel de plăci.
Începînd cu plăcile din generaţia FX (5) compania NVIDIA a ales o strategie de

numire a plăcilor care intenţionează să pună în valoare faptul că fiecare generaţie
conţine o gamă completa de modele, de la unele cu performanţe scăzute la unele cu
performanţe de excepţie. În acest fel orice utilizator îşi poate alege, în limita
bugetului său, placa avînd cel mai bun raport calitate-preţ.
Modelul cu performanţe obişnuite (fără sufix) este de obicei scos pe piaţă primul,
urmat de cel cu performanţe de vîrf şi apoi de cele cu performanţe medii şi scăzute.
Performanţa PV aşa cum este reflectată de nume este comparată în cadrul aceleiaşi
familii (între plăcile 5900 de ex.), nu între diversele familii de PV (deci nu între plăcile
5900 şi cele 5600). Plăcile GeForce FX 5600 Ultra sînt mai bune (şi mai scumpe) decît
plăcile GeForce FX 5600, însă în nici un caz ele nu au performanţele plăcilor GeForce
FX 5900, ca să nu mai vorbim de plăcile GeForce FX 5950 Ultra.
În cazul familiei bazate pe nucleul NV 34, avem ca reprezentate principale

modelele (furnizate de diverşi producători) numite GeForce FX 5600 (frecvenţa GPU =
325 MHz şi frecvenţa memoriei = 550 MHz) şi GeForce FX 5600 Ultra (frecvenţa GPU
= 400 MHz şi frecvenţa memoriei = 800 MHz), ultimele fiind în mod evident mai
performante. Pentru ca şi utilizatorii cu mijloace financiare mai reduse să poată să-şi
cumpere o PV cu nucleu NV 34 au fost scoase pe piaţă şi plăcile GeForce 5600 XT
(frecvenţa GPU = 235 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz), în varianta cu
magistrala de memorie pe 128 de biţi sau pe 64 de biţi, dar performanţa acestor
plăci este mult mai scăzută decît a plăcilor GeForce 5600 sau Ge Force FX 5600 Ultra.
Plăcile NVIDIA din generaţia FX produse pentru a fi folosite cu plăcile de bază care
utilizează standardul PCI Express în locul celui AGP sînt numite GeForce PCX şi au
cipuri grafice identice cu cele de pe plăcile GeForce FX obişnuite (AGP). Astfel au fost
produse modelele Ge Force PCX 5950, 5750, 5300 şi 4300, enumerate aici în ordinea
descrescătoare a performanţei.
Majoritatea plăcilor GeForce din generaţiile 6 şi 7 sînt disponibile în două versiuni,

care diferă între ele doar prin modul de conectare la placa de bază, slot AGP sau slot
PCI Express. Cumpăratorul va trebui să aleagă varianta care se potriveşte cu placa de
bază existentă în calculator.
Compania NVIDIA produce şi soluţii grafice integrate pe plăcile de bază pentru

procesoare AMD. Astfel PB cu cipset nForce2 IGP au integrat un cip grafic de tipul
GeForce 4MX, foarte bun pentru aplicaţii 2D (birotica, etc.), dar putînd fi folosit şi
pentru jocurile 3D mai vechi sau cele noi cu o grafica mai puţin solicitantă. În anul
2005 NVIDIA a lansat cipseturile GeForce 6100 şi 6150 care au performanţe crescute
faţă de soluţiile grafice integrate precedente.
ATI
RADEON HD 2000/3000
RADEON X1000
RADEON X
GENERALITĂŢI DESPRE PLĂCI VIDEO
Compania ATI fabrică un VPU (identic cu un GPU) cu denumirea Radeon care, la fel
ca în cazul procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume Radeon 7,
Radeon 8, Radeon 9, Radeon X (de la numeralul roman însemnînd 10), Radeon X1000
şi cea mai nouă generaţie, Radeon HD 2000/3000.
Fiecare generaţie include mai multe familii de plăci video, de exemplu generaţia
Radeon 9 a fost compusă din familiile Radeon 9000, 9200, 9500, 9600, 9700 şi 9800.
La rîndul său o familie este alcătuită din modele, de exemplu familia Radeon 9800
este compusă din modelele 9800 SE, 9800, 9800 Pro şi 9800 XT, aşezate în ordinea
crescătoare a performanţei.
Fiecare familie are în componenţă mai multe modele care se deosebesc prin :
* Frecvenţa Procesorului Grafic ("VPU frequency")

* Frecvenţa Memoriei RAM de pe PV ("memory frequency")
* Tipul Magistralei de Memorie (256 sau 128 de biţi)
* Tipul modulelor de memorie (GDDR3 sau DDR)
* Numărul de Conducte de Randare ("rendering pipelines" - "pixel pipelines")
* Numărul de Conducte de Vertecşi ("vertex pipelines")
* Unităţi de Texturare ("texture units")
* Interfaţa de Conectare la placa de bază (PCI Express x16 sau AGP)
De exemplu avem plăcile (furnizate de diverşi producători) numite ATI Radeon

9600 (frecvenţa VPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz) şi plăcile ATI
Radeon 9600 Pro (frecvenţa VPU = 400 MHz şi frecvenţa memoriei = 600 MHz).
Compania ATI a mai scos pe piaţă modelele ATI Radeon 9600 XT (frecvenţa VPU =
500 MHz şi frecvenţa memoriei = 600 MHz) şi ATI Radeon 9600 SE (frecvenţa VPU =
325 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz), acesta din urmă avînd magistrala
memoriei pe 64 biţi, spre deosebire de toate celelalte modele 9600 care au
magistrala memoriei pe 128 biţi.
Procesoarele grafice de pe plăcile Radeon au nuclee ("cores") numite "Rxxx" (la

plăcile cu performanţe medii sau înalte) sau "RVxxx" (la plăcile cu performanţe
obişnuite) unde "xxx" este un număr format din trei cifre. Aceste VPU sînt diferenţiate
deci în funcţie de nucleul lor (R520, R300, R420, RV 530, RV280, RV300 etc.) şi cu cît
numărul de după R este mai mare, cu atît procesorul este dintr-o generaţie mai nouă.
Denumirea RV înseamnă "Radeon Value" şi desemnează nucleul unui VPU inclus în
plăcile video care au un preţ mai mic (şi evident o performanţă mai scăzută).
Începînd cu plăcile din generaţia 9 compania ATI a ales o strategie de numire a

plăcilor care intenţionează să pună în valoare faptul că fiecare generaţie conţine o
gamă completă de modele, de la unele cu performanţe scăzute la unele cu
performanţe de excepţie. În acest fel orice utilizator îşi poate alege, în limita
bugetului său, placa care are cel mai bun raport calitate-preţ.
Radeon 2000/3000
PLĂCI VIDEO ATI
Generaţia Radeon HD 2000/3000 cuprinde familiile :
* HD 3800 → modelele 3870 X2, 3870 şi 3850

* HD 3600 → modelul 3650
* HD 3400 → modelele 3470 şi 3450
* ===========================
* HD 2900 → modelele XT, Pro şi GT
* HD 2600 → modelele XT şi Pro
* HD 2400 → modelele XT şi Pro
Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generaţia Radeon HD 2000/3000
Performanţă
Crescută
Medie
Scăzută
Nume
HD 3800
HD 2900
HD 3600
HD 2600
HD 3400
HD 2400
Frecv. Nucleu
775 MHz
742 MHz
725 MHz
800 MHz
600 MHz
700 MHz
Frecv. Memorie
2250 MHz
1650 MHz
1600 MHz
1600 MHz
1000 MHz
1600 MHz
Magistr. Memorie
256 biţi
512 biţi
128 biţi
128 biţi
64 biţi
64 biţi
Tip de Memorie
GDDR4
GDDR4
GDDR3
GDDR3
GDDR2
GDDR2
Conducte de Randare
16
16
4
* Valorile prezentate sînt valabile în ordine pentru : 3870, 2900 XT, 3650, 2600 XT,
3450, 2400 XT.
Ca o regulă generală, pentru o anumită familie de plăci video Radeon HD 2000,

X1000, X sau 9 produsă de NVIDIA au fost scoase mai multe modele ce au ataşat la
nume un sufix care simbolizează performanţa comparativă în cadrul familiei :
* XT / XT PE / XTX (perf. de vîrf / maximă / supremă) - Radeon X1900 XT / XTX ;

X800 XT PE
* XL (performanţă superioară) - Radeon X800 XL
* PRO (performanţă medie) - Radeon X800 Pro
* Fără Sufix (performanţă obişnuită) - Radeon X800
* SE (performanţă scăzută) - Radeon X800 SE
*
Radeon X1000
PLĂCI VIDEO ATI
Generaţia Radeon X1000 cuprinde familiile :
* X1950 → modelul XTX

* X1900 → modelele GT, XT şi XTX
* X1800 → modelele XL şi XT
* X1650 → modelele Pro şi XT
* X1600 → modelele Pro şi XT
* X1300 → modelele Fara Sufix, Pro şi XT
Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generaţia Radeon X1000
Performanţă
De Vîrf
Medie
Obişnuită
Nume
X1950
X1900
X1800
X1650
X1600
X1300
Frecv. Nucleu
650 MHz
625 MHz
625 MHz
600 MHz
590 MHz
500 MHz
Frecv. Memorie
1550 MHz
1450 MHz
1500 MHz
1400 MHz
1380 MHz
800 MHz
Magistr. Memorie
256 biţi
256 biţi
256 biţi
128 biţi
128 biţi
128 biţi
Conducte Randare
16
16
16
Conducte Vertecşi
8
5
Unitati de Texturare
16
16
16
4
* Valorile prezentate sînt valabile pentru modelele XT din fiecare familie (X1600 XT,
X1800 XT, etc.).
Radeon X
PLĂCI VIDEO ATI
Generaţia Radeon X cuprinde familiile:
* X800
* X700
* X600
* X300
Mai jos este prezentat un tabel cu caracteristicile tehnice cele mai importante ale
modelelor care dau numele familiilor. Modelul X600 este în fapt cel numit X600 Pro,
neexistînd în această familie un model fără sufix.
Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generaţia Radeon X
Performanţă
De Vîrf
Superioară
Medie
Obişnuită
Nume
X800
X700
X600
X300
Frecv. Nucleu
400 MHz
400 MHz
400 MHz
325 MHz
Frecv. Memorie
700 MHz
700 MHz
600 MHz
400 MHz
Magistr. Memorie
256 biţi
128 biţi
128 biţi
128 biţi
Conducte Randare
16 / 12 / 8
Tabel Comparativ al Caracteristicilor Modelelor de Plăci Video din Familia Radeon

X800
Performanţă
Maximă
De Vîrf
Superioară
Medie
Obişnuită
Scăzută
Nume
X800 XT PE
X800 XT
X800 XL
X800 Pro
X800
X800 SE
Frecv. Nucleu
520 MHz
500 MHz
400 MHz
475 MHz
400 MHz
425 MHz
Frecv. Memorie
1120 MHz
1000 MHz
980 MHz
900 MHz
700 MHz
700 MHz
Magistr. Memorie
256 biţi
256 biţi
256 biţi
256 biţi
256 biţi
256 biţi
Tip Memorie
GDDR3
GDDR3
GDDR3
GDDR3
DDR
DDR
Conducte Randare
16
16
16
12
12
Conducte Vertecşi
Produsul cu performanţe medii este de obicei scos pe piaţă primul, urmat de cele
cu performanţe de vîrf şi în final de cel cu performanţe obişnuite-scăzute.
Performanţa PV aşa cum este reflectată de nume este comparată în cadrul aceleiaşi
familii (între plăcile 9600 de ex.), nu între diversele familii de PV (deci nu între plăcile
9600 şi cele 9800). Plăcile ATI Radeon 9600 XT sînt mai bune (şi mai scumpe) decît
plăcile ATI Radeon 9600, însă în nici un caz ele nu au performanţele plăcilor ATI
Radeon 9800, ca să nu mai vorbim de plăcile ATI Radeon 9800 XT.
Identificarea de către un potenţial cumpărator a liniilor de produse cu performanţe

obişnuite, medii sau de vîrf trebuie să se facă după preţ, pentru că denumirea PV nu
include un element de diferenţiere precis. Astfel, o placă cu VPU Radeon 9800 este
mult mai bună şi mult mai scumpă decît una cu VPU Radeon 9200, deşi după
denumire ele ar trebui să aibă performanţe relativ apropiate. Pe de altă parte o placă
cu VPU Radeon 9600 XT este mai performantă decît o placă cu VPU Radeon 9800 SE
şi în acest fel confuzia în mintea unui potenţial cumpărator este totală... Compania
ATI vine însă în ajutorul cumpăratorului punînd la dispoziţie pe situl său o pagină
dinamică în care pot fi comparate mai multe plăci video produse de ATI din punct de
vedere al caracteristicilor lor tehnice.
Compania ATI produce şi soluţii grafice integrate pe plăcile de bază pentru

procesoare Intel şi AMD. Astfel PB cu cipset Radeon 9100 IGP au integrat un cip grafic
de tipul Radeon 9000, foarte bun pentru aplicaţii 2D (birotică, etc.), dar putînd fi
folosit şi pentru jocurile 3D mai vechi sau cele noi cu o grafică mai puţin solicitantă.
În anul 2005 ATI a lansat cipsetul cu grafică integrată Radeon Xpress 200 (cu nucleu
RS 482 / 480) care aduce o îmbunătăţire de performanţă faţă de generaţia anterioară
de soluţii integrate.
În anul 2006 compania ATI a fost cumpărată de către AMD (producătorul de

procesoare), dar şi-a păstrat numele şi continuă să producă plăci video sub mărcile
binecunoscute.
ALŢI PRODUCĂTORI
INTEL
Compania Intel a produs de multă vreme un cip grafic numit "Intel Extreme
Graphics" care era inclus pe unele plăci de bază pentru procesoare Pentium şi
Celeron şi se adresa celor care nu îşi foloseau calculatoarele pentru jocurile mai noi,
ci doar pentru munca de birou sau pentru explorarea internetului. Versiunea 2 a
acestui cip grafic ("Intel Extreme Graphics 2") este inclusă pe unele PB pentru
procesoare Pentium 4 (de ex. cele cu cipset Intel 865G), iar testele au arătat că cipul
este foarte bun pentru aplicaţii 2D (birotică, etc.) dar neindicat pentru jocurile 3D.
Intel a introdus în anul 2004 un nou cip grafic integrat pe plăcile de bază, numit
"Intel Graphics Media Accelerator", menit să aducă un plus de performanţă faţă de
cipul vechi. Plăcile de bază avînd cipsetul i915G au fost primele dotate cu acest cip
grafic integrat, iar testele au demonstrat că noul cip grafic depăşeşte cu mult
performanţele cipului "Intel Extreme Graphics 2" şi se apropie de performanţele
cipurilor integrate fabricate de NVIDIA şi ATI, fără însă a le depăşi vreodată, lucru
datorat poate şi lipsei unităţii de transformare şi iluminare (T&L) care este prezentă la
cipurile integrate NVIDIA şi ATI.
MATROX
Plăcile Video produse de Matrox au reputaţia că au cea mai bună imagine în

aplicaţiile 2D. Cea mai nouă şi mai performantă PV a acestui producator se numeste
Parhelia, iar corespondentul ei pentru utilizatorii cu buget ceva mai redus se numeste
Millenium P750. Cele două PV au performanţe acceptabile în jocurile 3D noi (în
special Parhelia), însă preţul lor este prea mare comparativ cu ofertele NVIDIA şi ATI
care la acelaşi preţ oferă performanţe considerabil mai bune. Plăcile Matrox sînt
preferate de cei care lucrează în domeniul graficii 2D profesionale, tocmai pentru
calitatea imaginii. O caracteristică singulară a plăcilor Parhelia este tehnologia
"TripleHead" care oferă posibilitatea ca imaginea să fie împărţită pe trei monitoare,
lucru apreciat în special de pasionaţii pentru simulatoarele de zbor dar şi de unele
categorii profesionale (proiectanţi, designeri, medici, etc.) care au nevoie de această
tehnologie în munca de zi cu zi.
VIA
Compania VIA a cumpărat în anul 2000 secţiunea de plăci grafice a companiei S3

Graphics (producătoare printre altele a plăcii video S3Trio, foarte populară la mijlocul
anilor '90 datorită preţului său şi performanţelor în aplicaţii 2D) şi produce în principal
cipuri grafice integrate pentru calculatoare de birou ("desktop") şi comportabile
("computere portabile" - "laptops"). Practic toate aceste cipuri sînt derivate din S3
Savage, ultimul cip grafic produs de compania S3 înainte de a fi cumpărată de VIA.
Cipurile grafice integrate (de ex. VIA UniChrome KM400) au performanţe bune în
aplicaţiile 2D, dar performanţele în jocuri sînt mult în urma celor ale cipurilor
integrate produse de NVIDIA şi ATI. Începînd cu anul 2004 S3 a lansat mai multe
produse cu numele Chrome, dar ele nu au reuşit să se impună faţă de
corespondentele lor de la ATI sau NVIDIA, în principal din cauza unor draivere care nu
erau puse la punct. În anul 2006 S3 a lansat familia Chrome S20 (care conţine plăcile
S3 Chrome S27 şi S25).
SIS
Compania SIS produce componente pentru plăci de bază (în special cipseturi), dar
are de multă vreme şi o ofertă de cipuri grafice integrate în PB. Aceste cipuri (de ex.
SIS 661FX sau SIS 741GX) au performanţe bune în aplicaţiile 2D, dar performanţele în
jocuri sînt mult în urma celor ale cipurilor integrate produse de NVIDIA şi ATI. Pentru
scurtă vreme SIS a produs şi plăci video de sine-stătătoare ("standalone") pe baza
cipului grafic Xabre, însă nu a putut face faţă companiilor specializate în aceasta
activitate, ATI şi NVIDIA.
PLACA DE BAZĂ
GENERALITĂŢI
Placa de bază ("mainboard - motherboard") este piesa la care se conecteaza toate

celelalte componente ale calculatorului, atît din interior (procesor, placă video,
hardisc, etc.) cît şi din exterior (tastatura, maus, etc.). Ea este alcătuita dintr-o placă
pe care sînt gravate circuitele ce permit comunicarea între componentele
calculatorului. Pe placă se gasesc dispozitivele care permit montarea componentelor
(soclu pentru procesor, slot special pentru PV, sloturi pentru modem, placa de retea,
etc.), dispozitivele de conectare a unor componente (porturi seriale, paralele, USB,
conectori SATA şi PATA, etc.) dar şi componentele care sînt integrate în placa de bază
(de ex. placa de sunet).
Dacă facem o analogie cu corpul uman putem să spunem că procesorul unui

calculator este capul care conţine creierul, iar placa de bază (PB) este corpul care
conţine inima dar şi vasele de singe şi nervii.
Plăcile de bază se diferenţiază după soclul ("socket") procesorului, care este

denumit în mod obişnuit după numărul existent de contacte pentru pinii procesorului.
Soclurile pentru procesoare Intel sînt incompatibile cu procesoarele AMD şi viceversa.
În general procesoarele Intel Core, Pentium şi Celeron folosesc acelaşi tip de soclu,
acelaşi lucru putînd fi spus despre procesoarele AMD Athlon (64, FX, X2) şi Sempron.
În cazul PB pentru procesoare moderne Intel există două tipuri de socluri :
* Socket 478 - pentru procesoare Pentium 4 şi Celeron [format de soclu scos din
producţie în anul 2005]
* Socket LGA775 - varianta îmbunătăţită a formatului anterior, introdusă la mijlocul
anului 2004
În cazul PB pentru procesoare moderne AMD tipurile de socluri sînt următoarele :
* Socket 462 (numit de obicei socket A) - pentru Athlon XP, Sempron şi Duron
[format de soclu scos din producţie în anul 2005]
* Socket 940 - pentru Athlon 64 FX-51 [format de soclu scos din producţie în anul
2004]
* Socket 754 - pentru Athlon 64 şi Sempron [format de soclu scos din producţie în
anul 2005]
* Socket 939 - pentru Athlon 64 şi Athlon 64 FX
* Socket AM2 - pentru Athlon 64, Athlon 64 FX, Athlon 64 X2 şi Sempron
* Socket AM2+ - pentru Phenom
Cipsetul este componenta principală a unei plăci de baza. El este format dintr-un
ansamblu de microcircuite a cărui funcţie este de realizare şi optimizare a
transferului de date între diferitele componente ale calculatorului (CPU, memoria
RAM, PV, hardisc, etc.). Ca urmare PB are un rol important atît în ceea ce priveşte
performanţa generală a unui calculator cît şi în stabilitatea cu care funcţionează
acesta.
Cipsetul PB este alcătuit de obicei din două cipuri, numite NorthBridge (responsabil
cu transferul de date bidirecţional cu procesorul, PV şi modulele de memorie) şi
respectiv SouthBridge (responsabil cu transferul de date bidirecţional cu hardiscul,
unitatea optică, placa de sunet, unitatea de dischetă, piesele aflate în sloturile PCI,
componentele conectate la porturile serial, paralel, USB şi PS/2). Cele două cipuri sînt
separate fizic dar comunica între ele printr-o magistrală specială de mare viteză, care
are diverse denumiri în cazul plăcilor pentru procesoare AMD (V-Link pentru
cipseturile VIA, MuTIOL sau HyperStreaming pentru cipseturile SIS, HyperTransport
pentru cipseturile Nvidia). Există însă şi cipseturi (de ex. nForce 3) formate dintr-un
singur cip, care integrează funcţionalitatea perechii de cipuri NorthBridge (NB) şi
SouthBridge (SB). În cazul PB pentru procesoare Athlon pe 64 de biţi, transferul de
date între procesorul central (care conţine controlerul de memorie) şi cipsetul plăcii
de bază se face printr-o magistrală de mare viteză numită "HyperTransport".
Compania Intel foloseşte denumirea de "Direct Media Interface" (DMI) pentru
magistrala de mare viteză ce interconecteaza cipurile NorthBridge şi SouthBridge de
pe PB cu cipseturile pentru procesoarele Pentium 4.
INTEL : Cipseturile produse de aceasta companie sînt destinate exclusiv echipării

plăcilor de baza pentru platforme Intel. Unele din ele încorporează cipuri grafice
numite Graphics Media Accelerator (GMA). Denumirea cipsetului este de forma Intel
LXX(X)suf Express (cu cîteva variaţii), unde "XX(X)" reprezintă un număr din două sau
trei cifre, "L" o literă, iar "suf" un sufix format din una, două sau trei litere (P, GL,
etc.). Intel îşi imparte cipseturile după performanţă în trei grupe şi anume :
* Performance : performanţe de vîrf → Intel X38 Express , Intel 975X Express , Intel
955X Express, etc.
* Mainstream : performanţe medii → Intel G35 Express , Intel Q35/Q33 Expr. , Intel
Q965 Express, etc.
* Value : performanţe obişnuite → Intel 910GL Express , Intel 848P , Intel 845GL ,
etc.
NVIDIA : Cipseturile produse de această companie sînt destinate echipării plăcilor

de bază pentru platforme AMD şi Intel. Denumirea cipsetului este nForce şi el se
găseşte actualmente la a şaptea generaţie. Fiecare generaţie cuprinde mai multe
modele diferenţiate după performanţe, dotări şi tehnologiile suportate. Începînd cu
generaţia a treia Nvidia susţine că aceste cipseturi conţin un procesor specializat în
media şi comunicaţii (MCP - "media and communications processor"). Cipseturile care
au sufixul SLI adăugat la numele lor sînt destinate plăcilor de bază ce acomodează
doua plăci video GeForce aşezate în mod SLI.
* Generaţia a şaptea, numită nForce700 este disponibilă pentru platforme Intel (pe
soclu LGA775). Gama Intel cuprinde cipseturile nForce 780i SLI şi 750i SLI.
* Generaţia a şasea, numită nForce600 este disponibilă atît pentru platforme AMD
(pe soclu AM2) cît şi pentru platforme Intel (pe soclu LGA775). Gama AMD cuprinde
cipsetul nForce 680a SLI. Gama Intel cuprinde cipseturile nForce 650i Ultra, nForce
650i SLI, nForce 680i SLI, nForce 680i SLI LT.
* Generaţia a cincea, numită nForce500 este disponibilă atît pentru platforme AMD
(pe soclu AM2) cît şi pentru platforme Intel (pe soclu LGA775). Gama AMD cuprinde
familiile nForce500 (modelele 500, 500 Ultra şi 500 SLI), nForce550, nForce 570
(modelele Ultra şi SLI) şi nForce590 (modelul SLI). Gama Intel cuprinde cipseturile
"Intel Edition" nForce570 SLI şi nForce590 SLI.
* Generaţia a patra, numită nForce4 a fost prima generaţie în cadrul căreia şi-au
făcut loc şi cipseturi pentru plăcile de bază pe care se montează procesoare Intel,
pînă atunci cipseturile Nvidia fiind fabricate exclusiv pentru platformele AMD. Ea
cuprinde familiile nForce4, nForce4 Ultra şi nForce4 SLI (modelele SLI, SLI XE şi SLI
X16). Familia nForce4 a fost destinata procesoarelor AMD (Athlon 64, 64 FX şi
Sempron) şi Intel Pentium 4 (pe soclu LGA775), dar nu suportă modul SLI pentru
plăcile video GeForce. Familia nForce4 XE a fost destinată procesoarelor Intel Pentium
4 (pe soclu LGA775). Familiile nForce4 SLI şi nForce 4 SLI X16 au fost cele mai
avansate modele din familia lor, suportînd bineînţeles modul SLI (x8, respectiv x16)
atît pentru plăci de bază pentru procesoare AMD, cît şi Intel.
* Generaţia a treia, numită nForce3 a fost concepută pentru procesoarele Athlon
mononucleate pe 64 de biţi (Athlon 64 şi Athlon 64-FX mononucleat) şi plăcile video
AGP 8x. O inovaţie tehnologică proprie acestei generaţii a fost contopirea celor doua
cipuri, NorthBridge şi SouthBridge, intr-unul singur, cu avantajul unui consum de
energie mai mic. Ea cuprinde familiile nForce3 150 şi nForce3 250 (modelele 250,
250Gb şi 250Gb Ultra).
* Generaţiile nForce şi nForce2 (modelele nForce 2, nForce2 400 şi nForce2 Ultra
400) au fost destinate procesoarelor Athlon XP şi Duron pe Soclu A.
AMD : ATI a intrat pe piata producătorilor de cipseturi în special pentru a-şi

promova platforma CrossFire, bazată pe două plăci grafice Radeon conectate între
ele. După cumpărarea de către AMD, gama de cipseturi s-a diversificat, producătorul
propunîndu-şi să impună pe piaţă platforme competitive formate din placă de bază cu
cipset AMD, placă grafică ATI Radeon şi procesor AMD Athlon/Phenom.
* Cipseturi pentru platforme AMD

* Cipseturi pentru platforme Intel
VIA : Cipseturile produse de această companie sînt destinate echipării plăcilor de

bază pentru platforme AMD, Intel şi VIA. Tehnologiile proprietare VIA care
îmbunătăţesc performanţa cipseturilor sînt următoarele : RapidFire (controlerul PCI
Express este modificat în aşa fel încît să aibă o latenţă mai mică, o calitate mai bună
a semnalului şi un consum de energie redus), Hyper8 technology (conexiune de 1
GHz/16 biţi între procesor şi cipset care asigură o lăţime de bandă de pînă la 8 GB/s,
arhitectura asincronă a magistralei principale de date), Magistrala Ultra V-Link
(conexiune cu lăţimea de bandă de 1 GHz între cipurile NB şi SB, care asigură o
lăţime de bandă de 1 GB/s), DriveStation (legături bidirecţionale cu rată de transfer
de pînă la 150 MB/s cu hardiscurile SATA 2). Unele cipseturi includ cipul audio VIA
Vinyl, care are o calitate foarte bună. Denumirea cipsetului diferă după platforma
căreia îi e destinat, dar este în general de forma VIA LXLXXXsuf, unde "L"-urile sînt
litere, iar "X"-urile reprezintă cifre. Cu cît numărul format din trei cifre (XXX) este mai
mare, cu atît performanţa plăcii este mai bună. Cipseturile al căror nume conţine
litera "M" au un cip grafic integrat din seria Chrome. Există următoarele familii de
cipseturi VIA :
* Familia K8 : platf. AMD (Athlon 64, FX şi Sempron) → VIA K8T900, VIA K8T890, VIA
K8T800 Pro, etc.
* Familia P : platf. Intel (Core, Pentium şi Celeron) → VIA PT890 , VIA PT880 Ultra ,
VIA P4M900 , etc.
* Familia K7 : platf. AMD (Athlon XP şi Duron) → VIA KT880 , VIA KT600 , etc.
* Familia V : platf. VIA (procesor C7)
* Familia C : platf. VIA (proc. C3 şi Eden)
SIS : Cipseturile produse de această companie sînt destinate echipării plăcilor de
baza ieftine pentru platforme AMD şi Intel. Unele din ele încorporează cipuri grafice
Mirage. Tehnologia proprietară SIS care îmbunătăţeşte performanţa cipseturilor este
numită HyperStreaming (optimizează transferul de date între cipset şi memoria RAM
sau interfaţa grafică, dar şi între cipurile NB şi SB). Denumirea cipsetului este de
forma SISXXXsuf, unde "XXX" reprezintă un număr din trei cifre, iar "suf" un sufix
format din doua litere. Cu cît numărul format din trei cifre (XXX) este mai mare, cu
atît performanţa plăcii este mai bună.
* Cipseturi SIS7XX : pt. platf. AMD (Athlon 64, 64 FX, 64 X2 şi Sempron) → SIS771 ,
SIS761GX , etc.
* Cipseturi SIS6XX : pt.platf. Intel (Core 2 Duo, Pentium 4, D şi Celeron) → SIS662 ,
SIS656FX , etc.
ULI : Acest producător a fost cumpărat de către Nvidia în 2006. Ultimul cipset
produs se numeşte M 1697 şi este destinat platformelor AMD (Athlon 64 şi Sempron)
pe soclu AM2, 939 sau 754. Cipseturile produse de ULi (sau doar cipurile
SouthBridge) se mai pot găsi pe unele plăci de bază ieftine pentru procesoare AMD
(Athlon 64 şi Sempron) sau Intel (Pentium 4 şi Celeron). Producţia unor modele noi a
fost oprită după cumpărarea companiei, de aceea nu e recomandată cumpărarea
unor PB cu astfel de cipseturi.
LEGĂTURI UTILE
* Anexa Manualului : legături către cele mai bune articole de pe internet referitoare
la plăcile de bază
* Lista cu caracteristicile tehnice ale cipseturilor tuturor producatorilor
* Lista de cipseturi Intel
* Comparator al cipseturilor Intel cu performante de vîrf / medii
* Comparator al cipseturilor Intel cu performante obişnuite
* Lista de cipseturi VIA pentru procesoare AMD
* Lista de cipseturi VIA pentru procesoare Intel
HARDISCUL
GENERALITĂŢI
Hardiscul ("hard disk" - disc dur - HD) este componenta pe care sînt stocate datele
cu care lucrează calculatorul, începînd cu sistemul de operare şi terminînd cu fişierele
instalate de programe sau create de noi. El reprezintă deci memoria durabila
("nevolatilă") a calculatorului, pentru că datele sînt păstrate şi după întreruperea
alimentării cu curent electric.
HD este format de obicei din mai multe discuri de aluminiu (numite platane)
suprapuse pe acelaşi ax şi acoperite cu oxid de fier. La mică distanţă de suprafaţa
discurilor se mişcă nişte braţe metalice ale căror capete magnetizează porţiuni din
discuri, în acest fel fiind "scrise" şi "citite" datele. HD este una din puţinele piese
dintr-un calculator care are şi o componentă mecanică (un motor care învîrte discurile
şi mişcă braţele metalice), dar asta nu înseamnă că nu este de obicei o piesă foarte
fiabilă, capabilă să funcţioneze mulţi ani fără a cauza pierderea datelor stocate.
Un HD este caracterizat de capacitatea de stocare de date măsurată în Gigabaiţi

[Gigabytes] => GB şi de viteză de rotaţie a platanelor (5.400, 7.200 sau 10.000 de
rotaţii pe minut). Cu cît platanele se rotesc mai repede cu atît citirea şi scrierea
datelor este mai rapidă, deci şi calculatorul este mai rapid. Capacitatea unui HD
prezentată de companiile producătoare (cea pe care o vedem în ofertele de vînzare)
este diferită de capacitatea raportată de sistemul de operare, pentru că toţi
producătorii consideră că 1 MB = 1.000.000 baiţi [bytes], cînd de fapt echivalenţa
corectă este 1 MB = 1.048.576 baiţi [bytes]. Sistemul de operare raportează deci în
mod corect o capacitate ceva mai mică a HD, indiferent de numele producătorului
acestuia.
Hardiscul se conectează la restul sistemului cu ajutorul unui cablu care se fixează

cu un capăt într-o priză (conector) de pe HD şi cu celălalt capăt într-o priză (conector)
de pe placa de bază. Pentru majoritatea hardiscurilor aflate în sistemele actuale
transferul de date între HD şi sistem se realizează în conformitate cu un standard
numit "Parallel ATA" (Advanced Technology Attachment), scris de obicei PATA sau doar
ATA. Există mai multe versiuni ale acestui standard create de-a lungul timpului,
numite ATA-33, ATA-66, ATA-100 şi ATA-133, fiecare versiune reprezentînd o
îmbunătăţire (uneori considerabilă) a versiunii precedente. Acest standard va fi
abandonat treptat de către producători dar încă se mai găsesc pe piaţa hardiscuri
conforme cu standardele Ultra-ATA 100 sau Ultra-ATA 133.
Hardiscurile cele mai moderne folosesc standardul "Serial ATA" (scris prescurtat
SATA) în locul standardului ATA (PATA). Standardul SATA este compatibil cu standardul
PATA, lucru care permite folosirea în acelaşi calculator atît a hardiscurilor SATA cît şi a
celor PATA. Actualmente standardul se află la versiunea a 2-a, fiind deci scris SATA II.
Pentru a putea folosi un hardisc SATA trebuie să avem o PB care să deţină un
controler SATA integrat în cipsetul (SouthBridge) plăcii de bază sau aflat pe un cip
separat. Practic toate plăcile de bază moderne au un astfel de controler.
Standardul SATA aduce unele îmbunătăţiri faţă de standardul ATA, dintre care
merită menţionate posibilitatea unei creşteri importante a ratei de transfer a datelor
între HD şi sistem, ca şi o păstrare mai bună a integrităţii datelor pe timpul
transferului lor. Din punctul de vedere al instalării HD apare posibilitatea de "instalare
la cald" ("hot plugging"), ceea ce înseamnă că un HD poate fi instalat şi apoi utilizat
fără a opri sistemul, lucru extrem de convenabil atunci cînd lucrăm cu HD externe,
folosite de exemplu pentru a transfera cantităţi mari de date între două calculatoare.
Un alt avantaj adus de SATA este conectarea HD la PB prin intermediul unui cablu
cilindric de diametru redus şi cu o lungime de pînă la 1 m, cablu care permite o mai
bună circulaţie a aerului în carcasă comparativ cu cablul de tip panglică folosit
anterior. În sfîrşit, odată cu apariţia standardului SATA a dispărut necesitatea
configurării hardiscurilor ca "stăpîn" (master) sau "sclav" (slave), pentru că în
conformitate cu noul standard fiecare HD este configurat automat exclusiv ca
"stăpîn", ceea ce îi permite să funcţioneze la parametri maximi.
Hardiscurile folosite în servere folosesc de obicei standardul SCSI ("Small

Computer System Inteface"), care permite ataşarea la sistem a opt dispozitive
(hardiscuri, unităţi optice de stocare, scanere, etc.), spre deosebire de standardul ATA
care permite ataşarea a doar patru dispozitive (hardiscuri şi unităţi optice de
stocare). Standardul SCSI permite o rată de transfer de date considerabil mai mare
decît cea oferită de standardul "Parallel ATA" (cu care de altfel nu este compatibil) şi
de aceea HD care folosesc acest standard sînt utilizate în servere, chiar dacă preţul
lor este mult mai ridicat comparativ cu al HD obişnuite. Standardul SAS ("Serial
Attached SCSI") va înlocui standardul SCSI şi va avea printre alte avantaje şi pe acela
că va fi compatibil cu standardul SATA.
LEGĂTURI UTILE
* Anexa Manualului - conţine cele mai bune articole de pe internet referitoare la
hardiscuri
* Diagrama cu performantele hardiscurilor Seagate, Maxtor, Western Digital,
Samsung, Hitachi
MEMORIA RAM
GENERALITĂŢI
Memoria RAM ("Random Access Memory" - memorie cu acces aleator) este

memoria rapidă folosită de componentele calculatorului pentru stocarea temporară
de date. Datele sînt scrise, şterse şi iarăşi scrise rezultînd un ciclu de scriere-ştergere
determinat de necesităţile programelor care rulează într-un anumit moment. Memoria
RAM reprezintă memoria volatilă a calculatorului, pentru că datele stocate de ea sînt
pierdute în momentul întreruperii alimentării cu curent electric. Acest lucru nu este
un dezavantaj, pentru că funcţia memoriei RAM este aceea de a stoca datele care
sînt necesare funcţionării calculatorului într-un anumit moment şi nu aceea de a
stoca date pe perioade lungi de timp.
Memoria RAM se prezintă ca o plăcuţă mică ("modul") pe care se află mai multe
cipuri de memorie, plăcuţă care se fixează într-un locaş special (slot de memorie). Cu
cît avem mai multă memorie RAM, cu atît calculatorul nostru este mai rapid. Pe placa
de bază se găsesc mai multe sloturi (2-4) pentru memoria RAM, în fiecare putînd să
instalăm o plăcuţă. Acestea au capacităţi diferite, începînd cu 128 MB şi terminînd cu
1 GB. Cele mai folosite sînt modulele ("plăcuţele") cu capacitatea de 128 MB, 256 MB
şi 512 MB.
Memoria RAM folosită în prezent în calculatoarele personale este cea de tip SDRAM
("Synchronous Dynamic Random Access Memory" - "Memorie Dinamica Sincronă cu
Acces Aleator") al cărei nume vine de la faptul că este sincronă cu ciclul de tact al
magistralei principale a calculatorului ("front side bus" - FSB), adică transferul de
date se face o singură dată pe ciclu de tact.
Îmbunătăţirea acestui standard a dus la apariţia memoriei de tip DDR SDRAM

("Double Data Rate Synchronous Dynamic Random Access Memory" - "Memorie
Dinamică Sincronă cu Acces Aleator şi Rata Dublă de [Transfer de] Date") a cărei
caracteristică principală este transferul de date de două ori pe ciclu de tact. Ea este
de mai multe tipuri în funcţie de viteza de transfer a datelor între magistrala
principală şi cipurile de memorie. Astfel, există de exemplu module de memorie PC-
1600 (conţin cipuri DDR-200), PC-2100 (DDR-266), PC-2700 (DDR-333) şi PC-3200
(DDR-400), unde numărul de după DDR indică frecvenţă la care funcţionează cipurile
de memorie, iar numărul care intră în componenţa numelui modulelor indică lăţimea
de bandă ("bandwidth") în MB/s. O placă de bază suportă de obicei toate tipurile de
memorie DDR dar este recomandat să cumpărăm memorie cît mai rapidă, pentru ca
sistemul să funcţioneze la performanţa maximă. Alte prescurtări folosite pentru
desemnarea modulelor de memorie de tip "double data rate SDRAM" sînt DDRAM sau
DDR. Memoria DDR este recomandată actualmente doar pentru platformele AMD pe
Soclu 939 sau 754.
Memoria DDR2 SDRAM reprezintă o nouă îmbunătăţire a standardului SDRAM şi

este caracterizată de faptul că poate transfera date de patru ori pe ciclu de tact. Ea
prezintă avantajul că funcţionează la frecvenţe de tact ("clock frequencies") mai mici
decît cea DDR SDRAM la aceeaşi lăţime de bandă, dar are dezavantajul unor latenţe
de răspuns mai crescute. Un alt avantaj este funcţionarea la o tensiune de alimentare
mai mică, ceea ce duce la un consum mai scăzut şi o încălzire mai redusă a
modulelor. Memoria DDR2 este de mai multe tipuri, în funcţie de viteza de transfer a
datelor între magistrala principală şi cipurile de memorie. Astfel, există de exemplu
module de memorie PC2-3200 (conţin cipuri DDR2-400), PC-4200 (DDR2-533), PC-
5300 (DDR2-667) şi PC2-6400 (DDR2-800), unde numărul de după DDR indica
frecvenţa la care funcţionează cipurile de memorie, iar numărul care intră în
componenţa numelui modulelor indică lăţimea de bandă ("bandwidth") în MB/s. Este
recomandat să cumpărăm memorie cît mai rapidă, pentru ca sistemul să funcţioneze
la performanţă maximă. În acelaşi timp trebuie să ne asigurăm că placa de bază
suportă tipul de memorie DDR2 pe care-l dorim (toate plăcile suportă DDR2-400 şi
DDR2-533, dar dacă dorim DDR2-667 sau DDR2-800 trebuie să selectăm o PB
corespunzătoare). Modulele de memorie DDR2 sînt asemănătoare ca formă şi
structură cu cele DDR, dar din punct de vedere al funcţionalităţii ele sînt
incompatibile cu sloturile DDR de pe placa de bază. Ca urmare, pentru a le putea
folosi trebuie să avem o PB cu sloturi speciale pentru modulele DDR2. Memoria DDR2
este recomandată pentru platformele Intel pe Soclu LGA775 şi Soclu 478, iar în cazul
AMD pentru platformele pe Soclu AM2 (cele pe Soclu 939 sau 754 nu suportă acest
tip de memorie).
Modulele de memorie de tip SDRAM (DDR şi DDR2) pot fi aşezate într-o

configuraţie specială numită bicanal (dual channel), ceea ce va duce la o performanţă
crescută a sistemului. Pentru aceasta este nevoie de o placă de bază care să suporte
această configuraţie şi de două (sau patru) module de memorie identice (aceeaşi
capacitate, aceeaşi frecvenţă de tact, acelaşi producător). Modulele se aşează în
perechi (două cîte două) în sloturile colorate identic de pe placa de bază. Dacă nu
avem module identice de memorie sistemul va funcţiona în configuraţia monocanal
("single-channel").
Modulele de memorie RAM se diferenţiază între ele şi după timpii de latenţă

("latency timings"), care au un impact major asupra performanţei modulelor
respective. Aceşti timpi se scriu de obicei ca o înşiruire de 4 valori (de ex. 3-4-4-8 , 4-
4-4-12 , 5-5-5-15, etc.). Aceste valori semnifică în ordine : Latenţa CAS ("CAS
Latency") - Întîrzierea RAS-la-CAS ("Ras-to-CAS Delay") - Timpul de Preîncărcare RAS
("RAS Precharge") - Întîrzierea de la Activare la Preîncărcare ("Active to Precharge
Delay"). La aceşti timpi de latenţă se mai adaugă uneori o valoare scrisă 1T sau 2T,
numită Rata de Comandă ("Command Rate") şi măsurată în cicli de tact (1 sau 2
cicli). Cu cît valorile latenţelor sînt mai mici, cu atît modulul de memorie este mai
performant, de ex. un modul 3-4-4-8 este mai rapid decît unul 4-4-4-12. În mod
similar un modul cu o valoare 1T este mai bun decît unul cu valoarea 2T.
Memoria DDR3 SDRAM a apărut pe piaţă la jumătatea anului 2007, dar nu este
compatibilă decît cu unele plăci de bază fabricate cu cipseturi Intel. Avantajele faţă
de DDR2 ar fi consumul de energie mai redus şi lăţimea de bandă mai mare.
Dezavantajele ar fi date de preţul mai crescut şi de incompatibilitatea cu plăcile de
bază deja cumpărate. Cine doreşte să folosească memorie DDR3 va trebui să
cumpere o PB nouă, modulele DDR3 nefiind compatibile cu sloturile pentru memorii
DDR2.
LEGĂTURI UTILE
* Anexa Manualului : legături către cele mai bune articole de pe internet referitoare
la memoria RAM
* Note Tehnice : raspunsuri la intrebari puse frecvent despre memoria RAM
UNITĂŢILE OPTICE
GENERALITĂŢI
Unităţile optice sînt nişte dispozitive care folosesc medii de stocare optice pentru
citirea şi scrierea datelor. Stocarea optică este metoda prin care datele sînt
inscripţionate pe un mediu special cu ajutorul unei raze laser. Citirea datelor de pe un
mediu optic se realizează tot cu ajutorul unei raze laser.
În funcţie de caracteristicile lor tehnice şi de capacitatea de stocare mediile optice

se împart în două categorii şi anume CD ("Compact Disc") şi DVD ("Digital Versatile
Disc"). Atît CD-urile cît şi DVD-urile se prezintă ca nişte discuri din plastic (cu
diametrul de 12 cm) pe a căror suprafaţă datele sînt inscripţionate sub formă de
adîncituri (gropiţe - "pits") microsopice de-a lungul unei piste care se desfăşoară în
spirală. Mediile optice se împart în două categorii după modul de inscripţionare a
datelor şi anume: medii produse prin matriţare (inscripţionare prin presarea unei
matriţe) şi medii produse prin ardere (inscripţionare cu rază laser). Matriţarea este o
metodă industrială ce necesită echipamente speciale şi ca urmare este folosită în
cazul producerii unor cantităţi mari de discuri (de ex. pentru discurile originale cu
jocuri, muzică, etc.). Arderea este o metodă accesibilă oricui şi este folosită în special
pentru producerea de discuri în cantităţi limitate (în general pentru utilizare
personală).
Mediile de tip CD au apărut primele, dar capacitatea de stocare a acestora (700

MB) a fost foarte rapid socotită insuficientă şi ca urmare au fost dezvoltate mediile
DVD. Acestea sînt de fapt tot nişte CD-uri, însă cu o densitate mai mare de stocare a
datelor, realizată prin creşterea lungimii spiralei ce conţine adînciturile şi prin
dimensiuni mai mici ale acestora. O altă deosebire între CD-uri şi DVD-uri este dată
de numărul de feţe şi de straturi pe care sînt inscripţionate datele. Compact discurile
(CD) au o singură faţă ("side") inscripţionata cu date, iar aceasta are un singur strat
("layer") în care se afla stocate datele, deci nu este nevoie să scoatem CD-ul şi să îl
întoarcem pe partea cealaltă, aşa cum facem cu un disc vinil pentru pick-up. DVD-
urile pot avea însă una sau două feţe, iar fiecare faţă poate avea unul sau două
straturi şi în consecinţă avem patru variante de DVD-uri (monofaţă-monostrat,
monofaţă-bistrat, bifaţă-monostrat, bifaţă-bistrat) a căror capacitate de stocare este
în ordine de 4,7 GB; 8,5 GB; 9,4 GB şi 17 GB. Cele mai folosite sînt DVD-urile
monofaţă-monostrat ("single-sided, single-layer") pentru că au un preţ convenabil şi
o capacitate suficientă de stocare pentru utilizatorii particulari (casnici).
Unităţile optice se împart după funcţionalitatea lor în unităţi de citire (Read Only
Memory - ROM, care pot doar să citească datele de pe un mediu optic) şi unităţi de
citire/scriere (Read/Write - RW, care pot atît să citească cît şi să scrie date pe un
mediu optic). O altă împărţire a unităţilor optice se realizează după mediile optice pe
care le pot folosi, DVD şi/sau CD.
TIPURI DE UNITĂŢI OPTICE
Unitatea CD-ROM
Unitatea CD-ROM este o componentă esenţială a oricărui calculator pentru că ea

permite instalarea programelor (începînd cu sistemul de operare) pe care le folosim.
De asemenea, multe jocuri necesită pentru rulare prezenţa unui CD, de pe care să se
încarce anumite date în timpul desfăşurării acţiunii.
Unitatea CD-ROM citeşte CD-urile cu date sau CD-urile audio cu ajutorul unei raze
laser, însă nu poate scrie date pe CD-uri. Unităţile CD-ROM sînt caracterizate de
viteza maximă de rotaţie a CD-urilor (care este proporţională cu viteza de citire a
datelor), care este în general de 52X (de 52 de ori mai mare decît viteza primei
unităţi CD-ROM fabricate). Există şi unităţi cu viteză mai mare, dar se pare că acestea
sînt prea zgomotoase în timpul funcţionarii la viteză maximă, de aceea ele nu sînt
foarte răspândite.
Unitatea CD-ROM este componenta cea mai puţin fiabilă a unui calculator, probabil
din cauza componentelor mecanice (motorul care învîrteşte CD-ul sau cel care mişcă
sertarul în care se pune CD-ul ) şi a materialelor de construcţie relativ fragile. O
folosire intensivă a unei unităţi CD-ROM face ca performanţa acesteia să scadă în
timp, uneori unitatea trebuind înlocuită după un an sau doi.
Unitatea DVD-ROM
Unitatea DVD-ROM poate citi datele inscripţionate atît pe DVD-uri cît şi pe CD-uri,
dar nu poate scrie pe aceste medii. Putem alege să cumpărăm o astfel de unitate
dacă vizionăm frecvent filme de pe DVD-uri sau în perspectiva situaţiei în care tot
mai mulţi producători de jocuri vor alege să distribuie jocurile pe un singur DVD în loc
de mai multe CD-uri.
Unităţile sînt caracterizate de viteza maximă de rotaţie a DVD-urilor şi a CD-urilor

(care este proporţională cu viteza de citire a datelor), scrisă de obicei sub forma
16X/48X, ceea ce înseamnă că DVD-urile sînt citite cu viteza 16X, iar CD-urile cu
viteza 48X.
Unitatea CD-RW
Dacă dorim să ne creăm propriile CD-uri, de exemplu pentru a face copii de

rezervă ("backup copies") cu datele de pe calculatorul nostru, va trebui să cumpărăm
o unitate CD-RW. Aceasta are capacitatea de a "scrie" pe CD-uri cu ajutorul unei raze
laser (se spune că CD-urile sînt "arse"), alături bineînţeles de capacitatea de a citi
CD-uri. Există două tipuri de CD-uri pe care putem scrie şi anume CD-uri pe care
putem scrie doar o singură dată (CD-uri inscriptibile - CD Recordable => CD-R) şi CD-
uri pe care putem scrie de mai multe ori (CD-uri reinscriptibile - CD Rewritable =>
CD-RW). Scrierea unui CD durează de obicei cîteva minute.
Unităţile CD-RW se deosebesc după viteza de scriere/rescriere a CD-urilor. O unitate

52X / 32X / 52X scrie CD-uri inscriptibile cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile cu
viteza 32X şi citeşte CD-uri cu viteza 52X.
Cea mai ieftină unitate CD-RW costă de obicei de două ori mai mult decît o unitate
CD-ROM, dar este o investiţie foarte bună pentru că ne permite să stocăm în
siguranţă pe CD-uri datele importante de pe calculatorul nostru. De asemenea ea ne
permite să transportăm cantităţi mari de date (un CD are 700MB) între două
calculatoare (de ex. cel de acasă şi cel de la servici).
Unitatea combo CD-RW / DVD-ROM
Unitatea combo îşi derivă numele de la faptul că ea combină funcţionalitatea unei

unităţi CD-RW şi a uneia DVD-ROM, deci ea poate să citească atît DVD-uri cît şi CD-uri
şi de asemenea poate să scrie CD-uri. Numele unei astfel de unităţi include vitezele
de citire şi de scriere, fiind de obicei de forma 52X/32X/52X/16X, ceea ce înseamnă
că ea scrie CD-uri inscriptibile (CD-R) cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile (CD-
RW) cu viteza 32X, citeşte CD-uri cu viteza 52X şi citeşte DVD-uri cu viteza 16X.
Unitatea DVDRW
Unitatea DVDRW este cea mai complexă unitate optică în sensul că ea are
capacitatea de a citi şi de a scrie DVD-uri şi CD-uri. Cumpărarea unei astfel de unităţi
este indicată dacă avem nevoie să stocăm cantităţi importante de date şi nu dorim
să folosim CD-uri inscriptibile pentru că ar trebui să folosim un număr mare dintre
acestea (un DVD are o capacitate de stocare mult mai mare decât un CD).
Există două tipuri de DVD-uri pe care putem scrie şi anume DVD-uri pe care putem
scrie doar o singură dată (DVD-uri inscriptibile - DVD Recordable => DVD±R) şi DVD-
uri pe care putem scrie de mai multe ori (DVD-uri reinscriptibile - DVD Rewritable =>
DVD±RW). Spre deosebire de situaţia mediilor CD inscriptibile (CD-R şi CD-RW) unde
avem de-a face cu un standard de inscripţionare la care au aderat toţi producătorii, în
cazul mediilor DVD inscriptibile avem de-a face cu trei standarde, denumite DVD-RW,
DVD+RW şi DVD-RAM, dintre care primele două sînt cel mai folosite. Din această
cauză mediile DVD inscriptibile au denumiri în funcţie de standardul conform căruia
au fost produse şi anume mediile inscriptibile o singură dată ("recordable") sînt
numite DVD-R sau DVD+R, iar mediile inscriptibile de mai multe ori ("rewritable") sînt
numite DVD-RW sau DVD+RW. Unităţile DVDRW moderne citesc şi scriu atît DVD-uri
obişnuite (monostrat => "single-layer") cît şi DVD-uri bistrat (dublu-strat => "dual-
layer" - DL)
Producătorii de unităţi DVDRW au fost obligaţi să conceapă unităţi care să poată

folosi într-o mai mică sau mai mare măsură ambele standarde mai răspîndite (DVD-
RW şi DVD+RW), în aşa fel încît cumpărătorul să poată folosi unitatea şi în situaţia în
care unul dintre standarde ar deveni dominant iar celălalt ar dispărea treptat din
această cauză. Această stare de lucruri mai puţin obişnuită în care două standarde
"luptă pentru supremaţie" nu este ceva neobişnuit pentru piaţa produselor
electronice, o dispută asemănătoare avînd loc între standardele VHS şi Betamax
pentru casetele video care s-a soldat cu victoria primului dintre ele.
Deşi pe termen lung cumpărătorii (consumatorii) vor avea de cîştigat pentru că

probabil va prevala standardul care permite producerea de medii cu cel mai bun
raport calitate-preţ, pe termen scurt cumpărătorii au de pierdut pentru că ei trebuie
să plătească facilitatea unei unităţi DVDRW de a fi compatibilă cu ambele medii. În
plus cumpărătorii de unităţi DVDRW trebuie să citească foarte atent specificaţiile
tehnice ale unităţilor pentru a plăti un preţ care să fie în conformitate atît cu
performanţele (reflectate în special de vitezele de citire şi scriere) unităţii cît şi cu
tipurile de medii DVD care pot fi folosite. O unitate DVDRW poate avea de exemplu
următoarele specificaţii tehnice :
* Viteza de Inscripţionare / Citire CD-R : 48X / 48X

* Viteza de Inscripţionare / Citire DVD-R : 16X / 16X
* Viteza de Inscripţionare / Citire DVD+R : 16X / 16X
* Viteza de Inscripţionare / Citire DVD-R DL : 6X / 16X
* Viteza de Inscripţionare / Citire DVD+R DL : 10X / 16X
* Viteza de Inscripţionare / Citire CD-RW : 16X / 48X
* Viteza de Inscripţionare / Citire DVD-RW : 6X / 16X
* Viteza de Inscripţionare / Citire DVD+RW : 8X / 16X
* Viteza de Inscripţionare / Citire DVD-RAM : 12X / 16X
MONITORUL
GENERALITĂŢI
Monitorul este componenta care ne afectează cel mai mult sănătatea atunci cînd
folosim un calculator. Ochii sînt un organ fragil şi de aceea ei trebuie protejaţi. Din
această cauză este recomandat să nu facem economie la bani atunci cînd ne
decidem să cumpărăm un monitor, mai ales dacă vom sta în faţa acestuia cîteva ore
pe zi.
Monitoarele se deosebesc după tipul de afişare a imaginilor în monitoare cu tub

catodic şi monitoare cu afişare prin cristale lichide. Dimensiunea diagonalei ecranului
este măsurata în inci (15 inci, 17 inci, 19 inci, etc.).
CRT
Monitoarele cu tub catodic (Cathode Ray Tube - CRT) au drept componentă

principală un tub de sticlă (vidat de aer) de forma piramidală, unde baza piramidei
este reprezentată de ecranul monitorului. În vîrful "piramidei" (la interior) se afla un
dispozitiv numit tun de electroni care emite permanent un fascicul de electroni. Acest
fascicul este dirijat şi focalizat de un dispozitiv special şi el ajunge în final într-o
porţiune a suprafeţei interne a bazei "piramidei" interacţionînd cu un strat de fosfor
care va emite lumina. Cu ajutorul acestei lumini (care poate avea diferite intensităţi)
se formează imaginea pe care o vedem noi pe ecran. Fasciculul de electroni trebuie
să se mişte în permanenţă pe suprafaţa de fosfor pentru ca ecranul să îşi păstreze
luminozitatea. Din această cauză se spune că fasciculul de electroni baleiază
("mătură") ecranul şi în consecinţă imaginea de pe ecran se "reîmprospătează"
periodic.
LCD
Monitoarele cu afişaj prin cristale lichide (Liquid Crystal Display - LCD) folosesc
interacţiunea dintre curentul electric şi moleculele de cristale lichide pentru a
produce imaginea. Aceste monitoare aveau în trecut dezavantajul că uneori
reîmprospătarea imaginii avea o latenţă sesizabilă şi de aceea nu erau recomandate
de obicei pentru jocurile pe calculator. Monitoarele LCD noi, cu rată de
reîmprospătare de cîteva milisecunde (4-7 ms) nu mai prezintă acest dezavantaj şi
pot fi folosite pentru orice joc. Monitoarele LCD au cîteva avantaje faţă de cele CRT şi
anume : calitatea imaginii este mult mai bună decît cea furnizată de monitoarele
CRT, sînt extrem de subţiri (plate) fiind ideale pentru birourile companiilor şi au un
consum de energie extrem de redus (ca urmare nici nu degajă căldură). Ele au însă şi
dezavantaje, cum este faptul că imaginea nu mai este vizibilă dacă ne deplasăm în
lateral cu un anumit unghi faţă de centrul ecranului. De asemenea monitoarele LCD
sînt mai fragile decît monitoarele CRT.
UNITATEA DE DISCHETĂ
Unitatea de dischetă ("floppy drive") şi-a pierdut din importanţă în ultimii ani odată
cu apariţia unităţilor CD-RW şi mai nou a minihardiscurilor ("pocki-drive"). Ea ramîne
încă esenţială pentru orice calculator pentru că unitatea este uşor de utilizat, iar
dischetele sînt ieftine.
Discheta ("floppy disk") are o capacitate de stocare redusă (1,44 MB) dar
reprezintă un mijloc bun de transfer de date între calculatoare, dacă este vorba de
fişiere de dimensiuni mici (de ex. fişiere de tip text).
Un argument important în favoarea dotării calculatorului cu o unitate de dischetă

este faptul că o dischetă de start ("startup disk") pe care am instalat anumite fişiere
ale sistemului de operare poate fi folosită pentru pornirea calculatorului în cazul în
care întîmpinăm probleme la pornirea acestuia folosind sistemul de operare instalat
pe hardisc. De asemenea multe programe de tip antivirus folosesc dischete ("rescue
disks") pentru a restaura sistemul de operare după infecţia cu un virus.
TASTATURA , MAUSUL , JOYSTICUL

Tastatura şi mausul sînt componente esenţiale cu ajutorul cărora comunicăm cu
calculatorul şi îi dăm instrucţiuni. Ele se conectează prin intermediul porturilor PS/2
sau mai nou USB.La aceste două componente putem să facem economie în sensul că
putem să cumpărăm piese mai ieftine fără ca acest lucru să afecteze performanţa
calculatorului sau sănătatea noastră. Tastatura trebuie încercată înainte de
cumpărare pentru a vedea dacă ne convine gradul de presiune care trebuie aplicat
tastelor şi în acelaşi timp să observăm dacă există elemente care nu ne convin în
configuraţia tastaturii (de ex. butoane prea mici sau inscripţionate cu litere înclinate).
În ultimii ani au fost aduse îmbunătăţiri tastaturii şi mausului. cumpărarea unui

maus cu rotiţă de derulare ("scroll") reprezintă o decizie bună care nu ne obligă să
cheltuim foarte mulţi bani însă aduce un plus de funcţionalitate. Cumpărarea unui
maus cu dispozitiv optic în loc de bilă, a unei tastaturi cu butoane suplimentare
pentru aplicaţii multimedia şi internet sau cumpărarea unui maus şi a unei tastaturi
cu conexiune prin radio ("wireless") reprezintă şi ele decizii bune, însă care în acelaşi
timp ne obligă să scoatem ceva mai mulţi bani din buzunar.
Joysticul ("joystick") este un dispozitiv folosit în jocuri (în special în simulatoarele

de zbor). Este recomandată cumpărarea unui joystic digital cu throttle (manetă de
gaze), twist handle (mîner rotativ), POV Hat (buton de schimbare rapidă a unghiului
de vizualizare) şi cu cel puţin 4 butoane programabile. Joysticul trebuie încercat
înainte de cumpărare şi se recomandă alegerea unui joystic rezistent şi ceva mai
greu (pentru stabilitate). Nu se recomandă cumpărarea unui joystic analog ieftin
pentru că de obicei acesta este greu de configurat cu precizie şi are tendinţa să se
strice uşor, fiind foarte fragil.
CARCASA ŞI SURSA DE ALIMENTARE
GENERALITATI
CARCASA
Carcasa reprezintă "casa" calculatorului, cea care adăposteşte toate componentele

acestuia. Ea are o formă paralelipipedică şi de obicei este din metal, la care se
adaugă unele elemente din plastic. Carcasa este formată dintr-o structură de
susţinere (pe care se fixează componentele calculatorului) acoperită de panouri
metalice. Acestea sînt în număr variabil, dar de obicei există două panouri laterale şi
unul superior, la care se adăugă o mască frontală din plastic.
Carcasa are ca rol principal asigurarea protecţiei componentelor calculatorului, iar
ca roluri secundare pe acelea de izolare fonică şi de participare la răcirea
componentelor. Acestea sînt roluri utilitare, dar în ultima vreme carcasa tinde să
capete şi un rol estetic, mulţi utilizatori înfrumuseţîndu-şi carcasele în conformitate
cu preferinţele lor în materie de decoraţiuni.
Majoritatea carcaselor sînt construite pentru a găzdui plăci de bază conforme cu

standardul ATX. Compania Intel a propus un standard nou, numit BTX, care aduce
unele îmbunătăţiri (legate de ventilaţie, nivelul de zgomot, aşezarea componentelor,
etc.) însă producătorii de carcase şi plăci de bază nu se grăbesc să-l adopte, mai ales
că vechiul standard nu este încă depăşit. În funcţie de înălţimea lor carcasele se
împart în miniturn ("minitower"), miditurn ("miditower") şi maxiturn ("maxitower").
Carcasele miniturn sînt folosite în situaţiile în care calculatorul are puţine
componente (de ex. un singur hardisc şi o singură unitate optică) şi sînt ideale dacă
nu avem mult spaţiu la dispoziţie, cum este situaţia cînd ţinem calculatorul într-un
compartiment (raft) vertical de pe birou. Carcasele miditurn sînt cele mai folosite
carcase şi reprezintă soluţia ideală pentru un calculator care să nu ocupe mult spaţiu
pe verticală şi care în acelaşi timp să permită găzduirea unui număr adecvat de
componente, cărora să le fie asigurată şi o ventilaţie adecvată. Carcasele maxiturn
sînt folosite în special pentru servere, ele putînd găzdui un număr mare de hardiscuri.
Deşi toate carcasele miditurn au aceeaşi înălţime, numărul de componente pentru

stocarea de date (hardiscuri, unităţi optice, unităţi de dischetă) pe care le pot găzdui
variază în funcţie de modelul carcasei. La partea anterioară a carcasei exista mai
multe locaşuri de 5,25 inci în care se pot monta unităţi optice (CD-ROM, CD-RW, etc.),
sub care se afla mai multe locaşuri de 3,5 inci în care se montează unităţi de dischetă
(de obicei două locaşuri care comunică cu exteriorul prin înlăturarea unor plăcuţe din
panoul frontal) sau hardiscuri. O carcasă miditurn bună are patru locaşuri pentru
unităţi optice, două pentru unităţi de dischetă şi cinci pentru hardiscuri, deşi în mod
evident nu vom monta poate niciodată toate aceste componente. Pentru utilizatorii
casnici nu este nici o problemă dacă au ales o carcasă cu mai puţine locaşuri, de
exemplu una care poate găzdui doar trei unităţi optice şi trei hardiscuri, mai ales că
de obicei ei vor avea instalat un singur hardisc (de capacitate medie - mare) şi cel
mult două unităţi optice (de ex. un DVD-ROM şi un DVD-RW). Este totuşi de reţinut
faptul că locaşurile pentru unităţi optice pot fi folosite şi pentru instalarea panourilor
de control pentru unele componente (placă de sunet mai sofisticată, dispozitiv de
reglare a turaţiei ventilatoarelor, etc.) deci trebuie să luăm în calcul şi acest aspect la
cumpărarea unei carcase. Unităţile cititoare de memocarduri flash (folosite de
aparatele foto digitale) pot fi şi ele instalate în locaşurile unităţilor optice.
În mod teoretic toate carcasele (indiferent de producător şi de costul lor) ar trebui

să poată să asigure trecerea prin ele a unui flux de aer care să contribuie la răcirea
componentelor. Această sarcină importantă este însă îndeplinită de unele carcase
mai bine decît de altele. Fluxul de aer trebuie să între prin partea de jos a măştii
frontale a carcasei şi să iasă prin partea din spate a sursei de alimentare, avînd deci
o traiectorie diagonală, răcind mai întîi hardiscul şi apoi componentele montate pe
placa de bază. Majoritatea carcaselor au la partea inferioară a panoului frontal nişte
orificii (de obicei sub formă de fante) prin care poate pătrunde aerul. Exista însă şi
carcase care nu au astfel de orificii sau la care orificiile sînt acoperite cu un element
decorativ din plastic. În cazul acestora din urmă putem să înlăturăm elementul
decorativ şi să scoatem la vedere orificiile care vor permite admisia unui curent de
aer. Unele carcase au orificii de admisie (de obicei sub formă de găurele) şi pe
panourile laterale. În cazul în care calculatorul nostru are nevoie de răcire activă
suplimentară putem să montăm ventilatoare pe carcasă, majoritatea carcaselor avînd
locuri speciale de montare a ventilatoarelor, prevăzute cu găuri pentru şuruburile de
fixare. De exemplu în fata locaşurilor hardiscurilor există o placă metalică găurită pe
care se poate ataşa un ventilator care să tragă aer în calculator, iar în partea din
spate a carcasei există două (sau unul singur) locuri speciale pe care pot fi fixate
ventilatoare care să elimine aerul încălzit din carcasă. Unele carcase mai scumpe au
un ventilator suplimentar poziţionat pe unul din panourile laterale, în aşa fel încît să
aducă aer din exterior deasupra procesorului şi plăcii video. Adăugarea de
ventilatoare suplimentare trebuie făcută doar dacă este necesar acest lucru, pentru
că ele contribuie la poluarea fonica şi pot cauza disconfort utilizatorului.
În jurul carcaselor s-a născut o activitate distinctă numită "modding" ("modificare")

care constă în personalizarea carcasei prin adăugarea de elemente ieşite din comun,
în principal cu rol estetic. Producătorii de carcase au observat această tendinţă
(apărută iniţial în rîndurile pasionaţilor de calculatoare) şi s-au adoptat cerinţelor
pieţei, propunînd carcase care să satisfacă şi gusturile estetice ale utilizatorilor. Au
apărut astfel carcase cu măşti frontale colorate (mai viu sau mai sobru) sau cu un
geam lateral prin care să se poată observa lumina emisă de mici lămpi cu neon
instalate în carcasă sau ataşate unor componente (în special ventilatoare). Unele
modificări au însă şi un rol utilitar, un exemplu fiind chiar geamul lateral, care ne
permite să observăm funcţionarea ventilatoarelor sau gradul de încărcare cu praf a
componentelor. O altă modificare utilă este încastrarea unui mîner în panoul superior
al carcasei, care ne permite să transportăm calculatorul ca pe un geamantan.
SURSA DE ALIMENTARE
Sursa de alimentare (SA) este una din componentele cele mai importante ale unui
calculator, de buna funcţionare a ei depinzînd performanţa şi stabilitatea acestuia.
Pentru a înţelege mai bine rolul ei putem să apelăm la o comparaţie între calculator şi
corpul uman. Aşa cum putem deduce şi din numele ei, SA este corespondentul
tractului digestiv din corpul uman. În cazul omului viaţa presupune un aport de
energie prin intermediul alimentelor, care sînt prelucrate de-a lungul tractului
digestiv (de la gură la intestin) şi transformate în substanţe ce sînt absorbite, urmînd
a fi transportate prin sînge la nivelul organelor care au nevoie de ele. În cazul
calculatorului, SA preia curent electric alternativ (energie electrică) cu tensiunea de
220 V din priză de perete şi îl transformă în curent continuu de voltaje mai mici (3,3 V
; 5V ; 12 V) pe care îl dirijează prin cabluri speciale către componentele care au
nevoie de el pentru a funcţiona.
Sursa de alimentare nu este o componentă complexă, ea neincluzînd tehnologii

avansate. La interiorul sursei se găseşte o placă cu circuite pe care sînt lipite piese
obişnuite (condensatori, tranzistori, diode, rezistenţe, bobine) şi unul sau mai multe
transformatoare. Tot la interior se găsesc şi două radiatoare (plăci de metal) aşezate
vertical, care au rolul de a răci piesele cu activitate susţinută (tranzistori şi diode)
care sînt fixate pe ele. Din sursă pleacă un mănunchi de cabluri care vor fi conectate
la componentele care necesită alimentare cu energie electrică. Cutia metalică în care
se găseşte sursa este dotată cu fante pentru admisia de aer din carcasa
calculatorului, iar la partea din spate a carcasei se găseşte un ventilator care elimină
aerul cald la exterior. Fluxul de aer care este "tras" din carcasă şi apoi eliminat în
exteriorul sursei serveşte la răcirea componentelor acesteia. Sursele mai scumpe au
un al doilea ventilator aşezat pe partea inferioară a sursei, care "trage" aer din
carcasă pentru crearea unui flux de aer mai important.
Funcţionarea optimă a calculatorului presupune alimentarea permanentă cu curent

electric a diverselor sale componente. Fiecare componentă are nevoie de un anumit
tip de curent continuu, adică un curent cu o anumită tensiune şi o anumită
intensitate. Sursa de alimentare preia curentul alternativ şi după ce îl transformă în
curent continuu îl canalizează pe cîteva tronsoane ("rails" - şine), fiecare tronson
avînd o anumită tensiune (+3,3V ; +5V ; +12V ; -12V, -5V, +5VSB). Acest proces
seamănă (la modul simbolic, bineînţeles) cu împărţirea unui fluviu în mai multe
canale la vărsarea în mare cu formarea unei delte. Pentru calculatoarele moderne
sînt importante doar primele trei tronsoane, cele de -12V şi -5V fiind incluse pentru
compatibilitatea cu piesele foarte vechi (cum sînt cele conectate prin sloturi ISA), iar
ultimul fiind folosit pentru circuitul de stand-by, de unde şi numele lui. Tronsoanele de
+3,3V şi +5V sînt folosite în general pentru alimentarea componentelor electronice
(cipsetul plăcii de bază, memoria RAM, placa video, placa de sunet, etc.) şi a unor
periferice (maus, tastatura, dispozitive conectate prin portul USB, etc.). Tronsonul de
+12V este folosit pentru alimentarea motoarelor hardiscurilor şi unităţilor optice, dar
şi pentru motoarele ventilatoarelor. O particularitate interesantă este că şi
procesoarele moderne produse de AMD (Athlon, Sempron, Duron) sau Intel (Pentium
4, Celeron) funcţionează tot pe baza curentului furnizat de tronsonul de 12V.
Aşa cum am mai spus, alimentarea unei componente în scopul funcţionării ei

optime presupune furnizarea unui curent de o anumită tensiune şi o anumită
intensitate. Tensiunea se măsoară în Volţi (V), iar intensitatea în Amperi (A).
Intensitatea curentului necesar unei anumite componente este o mărime care
desemnează "cantitatea" de curent necesar pentru funcţionarea ei. Fiecare tronson
de curent continuu provenit din SA este capabil să furnizeze o anumită cantitate
(intensitate) maximală de curent, care se va împărţi între piesele alimentate de
tronsonul în cauză. Din această cauză o SA trebuie să producă tronsoane de curent
continuu a căror intensitate să fie suficientă pentru componentele care se
alimentează de la fiecare tronson în parte. De exemplu tronsonul de +12V trebuie să
furnizeze un curent cu o intensitate care să fie suficientă pentru alimentarea
procesorului dar şi pentru alimentarea motoarelor hardiscului, unităţii optice şi
ventilatoarelor, fiind de departe cel mai solicitat dintre tronsoane. În mod normal
acest tronson face faţă solicitărilor, dar dacă avem mai multe hardiscuri, mai multe
unităţi optice, mai multe ventilatoare suplimentare şi în plus avem şi o placă video ce
necesită alimentare suplimentară este posibil ca tronsonul respectiv să nu mai poată
furniza un curent adecvat fiecărei componente în parte şi ca urmare unele din piese
nu vor funcţiona sau vor funcţiona deficitar.
Puterea electrică se defineşte ca fiind produsul dintre tensiunea şi intensitatea

unui curent (P = U x I), desemnînd cantitatea de energie disponibilă pentru consum
de către componentele unui circuit electric care include bineînţeles şi o sursă de
curent (sursă de tensiune). Puterea electrică se măsoară în Waţi (W). Toate sursele de
alimentare pentru calculatoare au specificată puterea electrică maximală (300W,
350W, 400W, etc.), ce înseamnă maximul de putere pe care sînt capabile să o
furnizeze la un moment dat în scopul alimentării cu curent a componentelor. O sursă
de alimentare nu furnizează tot timpul puterea maximală, ci doar puterea necesară
activităţii componentelor din calculator aflate în funcţiune la un moment dat. Dacă
toate componentele aflate în funcţiune nu au nevoie decît de 280W, atunci doar atît
va furniza sursa, indiferent de care este puterea ei maximală. Acest lucru este
dealtfel îmbucurător pentru că de exemplu în cazul unei surse de 350W nu vom plăti
decît curentul consumat (280W) şi nu curentul maximal (350W) ce poate fi furnizat
de sursă.
Caracteristicile tehnice ale unei SA sînt de obicei scrise pe o etichetă lipită de cutia
sursei. Să luăm ca exemplu o sursă obişnuită ("no-name") model LC-B350 ATX. Ea are
scris pe cutia metalică următorul text : "Total Output is 350 W Max", care ne arată
puterea maximală a sursei. Însă deşi puterea totală a unei SA este importantă, la fel
de importante sînt şi puterile oferite pentru fiecare tronson în parte. Puterea unui
tronson se obţine prin înmulţirea tensiunii tronsonului cu intensitatea curentului
furnizat de acel tronson. Pe eticheta de pe sursa sînt prezente şi datele despre
intensitatea curentului care circulă prin fiecare tronson. Astfel, în cazul sursei din
exemplul nostru avem specificate următoarele valori : 28A pentru tronsonul de 3,3V ;
35A pentru tronsonul de 5V ; 16A pentru tronsonul de 12V. Deci tronsonul de 12V (cel
mai important) oferă o putere electrică de 192W (12V x 16A), care este o valoare
bună, suficientă pentru calculatoarele celor mai mulţi utilizatori. Sursele de
alimentare cu valori ale intensităţii mai mici de 16A pe tronsonul de 12V nu sînt
indicate pentru calculatoarele moderne, dacă se doreşte o funcţionare adecvată a
acestora.
Sursa de alimentare furnizează curent componentelor printr-o multitudine de

cabluri care au fiecare la capăt un conector din plastic de o anumită formă. Cablul
care alimentează placa de bază furnizează în principal curent de +3,3V ; +5V şi +12V
pentru componentele PB şi plăcile de extensie ale calculatorului (placa video, placa
de sunet, etc.) şi are la capăt conectorul numit ATX. Cablurile care alimentează
hardiscurile şi unităţile optice furnizează curent de +12V şi au la capăt cîte un
conector numit Molex. Aceleaşi cabluri furnizează curent pentru plăcile video ce
necesită alimentare suplimentară în afara aceleia prin slotul AGP sau PCI-Express.
Procesoarele Pentium 4 şi Core au nevoie de alimentare suplimentară şi dacă
intenţionăm să cumpărăm un astfel de procesor trebuie să alegem o SA care să aibă
un cablu special ce furnizează un supliment de curent de + 12V şi se fixează pe PB
într-o priză asemănătoare cu cea ATX dar mai mică.
Întreţinerea sursei de alimentare este esenţială pentru buna funcţionare a acesteia

pe termen lung. După o anumită perioadă de la cumpărare (în general 6-12 luni)
sursa trebuie demontata şi curăţată de praf la interior. Curăţarea trebuie să se facă
ulterior în mod periodic (la 3 luni) pentru că în caz contrar praful depus la interiorul
sursei şi pe palelele ventilatorului acesteia va împiedica răcirea corespunzătoare a ei
şi riscăm să se defecteze. Curăţarea sursei se poate face la domiciliu (evident, după
deconectarea de la priză a calculatorului) de cei care sînt familiarizaţi cu procedeul.
Pentru ceilalţi este recomandat ca această operaţie să fie făcută de specialiştii de la
un service de depanare a calculatoarelor.
Legături către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la carcase
şi la sursele de alimentare pot fi gasite în Anexa Manualului.
PLACA DE SUNET, BOXELE, MICROFONUL
PLACA DE SUNET
Placa de sunet (PS) este una din componentele care ne permit să transformăm
calculatorul într-un sistem multimedia conceput pentru a satisface nevoia de
divertisment sau pentru a pune în valoare capacităţile creatoare în domeniul muzical
ale utilizatorului.
Placa de sunet este fie de sine stătătoare (separată - "standalone"), fie cel mai
frecvent este inclusă (integrată) în placa de bază. Plăcile de sunet separate sînt de
obicei "interne", adică se montează într-un slot PCI de pe placa de bază, însă există şi
plăci "externe" care se conectează la portul USB.
Componenta principală a unei plăci de sunet separate este procesorul audio (numit
DSP - "digital signal processor") şi cu cît acesta este mai puternic, cu atît placa va fi
mai performantă. În cazul PS integrate procesorul central (CPU) al calculatorului
îndeplineşte de obicei şi funcţia de DSP şi de aceea performanţa generală a
sistemului scade într-o mai mică sau mai mare măsură atunci cînd procesorul central
este suprasolicitat, de exemplu în cazul jocurilor.
Plăcile de sunet integrate presupun de obicei generarea sunetului prin conlucrarea

între procesorul central, controlerul audio din cipsetul SouthBridge de pe PB şi
codecul (codor/decodor - "coder/decoder") aflat sub forma unui mic cip pe PB.
Codecul este conceput pe baza standardului AC'97 pus la punct de compania Intel şi
este produs de mai multe companii. Cel mai utilizat codec este cel produs de Realtek
şi se găseşte în mai multe versiuni şi anume ALC650, ALC655 şi ALC658, ultimă
variantă fiind cea mai bună. Alţi producători sînt VIA (codecul VT1616) şi Analog
Devices (codecul AD1985). Compania Intel a introdus în anul 2004 standardul "Intel
High Definition Audio", menit să înlocuiască standardul AC'97. Noul standard permite
obţinerea unui sunet de calitate mai bună şi aduce o serie de îmbunătăţiri
tehnologice, printre care tehnologia multi-flux ("multi-stream") care face posibilă
prelucrarea simultană a sunetului provenit de la mai multe dispozitive sau aplicaţii
prin alocarea de canale separate. Plăcile de sunet integrate urmează însă tendinţa
generală a componentelor de calculator în sensul creşterii performanţei şi de aceea
tot mai multe soluţii integrate apărute recent includ un procesor audio dedicat
(NVIDIA APU / Soundstorm sau VIA Envy24PT) care preia o parte din munca
procesorului central şi în plus oferă o calitate mai bună a sunetului.
Plăcile de sunet separate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi

de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă de vîrf (profesionale), plăci cu
performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu performanţă obişnuită. Plăcile
semiprofesionale sînt construite în jurul unor procesoare audio cum sînt EMU10K2,
Cirrus Logic CS6424 sau VIA Envy24HT, primul procesor fiind prezent în plăcile
produse de compania Creative, iar ultimele două procesoare găsindu-se în ofertele a
diverşi producători de PS. Plăcile cu performanţă obişnuită sînt de obicei construite în
jurul procesoarelor audio produse de compania C-Media (de ex. CMI 8738), însă
aceste plăci se bazează în principal pe procesorul central pentru generarea sunetului
şi mai puţin pe DSP-ul integrat, deci cumpărarea lor se impune doar dacă nu avem o
PS inclusă pe placa de bază sau aceasta s-a defectat.
Plăcile de sunet integrate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi

de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă medie (semiprofesionale) şi
plăci cu performanţă obişnuită. Plăcile integrate cu performanţe mai bune sînt
bineînţeles cele care dispun de un procesor audio dedicat, însă chiar şi soluţiile care
nu includ un astfel de procesor sînt satisfăcătoare, dată fiind puterea procesoarelor
centrale care este suficientă în marea majoritate a situaţiilor, ea nefiind folosită la
maxim decît în anumite cazuri (de ex. jocuri foarte solicitante pentru CPU).
Dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii multimedia obişnuite (ascultarea de

muzică în format MP3 şi vizionare de filme) şi pentru jocuri, nu este nevoie să mai
cumpărăm o placă de sunet separată, cea inclusă face faţă cu succes unor astfel de
sarcini în condiţiile în care avem un CPU puternic (cu frecvenţa de ceas de peste 1
GHz). Putem chiar să folosim la nivel de amator programele de creare de muzică şi de
editare audio (mixare).
Cei care sînt mai pretenţioşi în privinţa calităţii sunetului sau doresc să se ocupe
de prelucrare audio la nivel semi-profesionist sau profesionist au la dispoziţie o gamă
largă de plăci de sunet al căror preţ variază de la cîteva zeci la cîteva sute de EUR.
Cei mai cunoscuţi producători de astfel de plăci sînt Creative, M-Audio, Philips,
Terratec, Hercules şi Yamaha.
BOXELE
Boxele sînt o componentă esenţială a unui calculator folosit pentru aplicaţii

multimedia, dar în cazul lor putem face o mică economie. Ţinînd cont de faptul că
stăm foarte aproape de ele nu este nevoie ca boxele să aibă o putere foarte mare. Un
set de două boxe cu puterea de 3 W (2 x1,5 Waţi RMS) este suficient pentru
ascultarea de muzică sau pentru jocuri, chiar şi la această putere mică nefiind nevoiţi
să dăm volumul la maxim. Foarte mulţi producători de boxe exprimă puterea
acestora în Waţi PMPO, aceasta nefiind decît o stratagemă folosită în scopuri de
marketing. Este bine ca boxele să aibă şi un reglaj pentru başi şi de asemenea o
mufă pentru conectarea căştilor.
Cei care sînt mai pretenţioşi (şi au resurse financiare) îşi pot cumpăra boxe de
putere mare şi eventual sisteme care cuprind ansambluri compuse din patru sau cinci
boxe (numite "sateliţi") şi un dispozitiv special de redare a başilor (cutie de başi -
"subwoofer"). Aceste ansambluri alcătuiesc aşa-numitele sisteme 5.1 (5 sateliţi + 1
subwoofer), 6.1 sau 7.1. Sateliţii se aranjează în jurul calculatorului în aşa fel încît
utilizatorul să experimenteze senzaţia de "imersiune" în atmosfera sonoră generată
de o piesă muzicală sau de un joc. În acest caz trebuie bineînţeles să fie cumpărată şi
o placă de sunet separată (cu performanţe cel puţin de nivel mediu - semiprofesional)
pentru a se asculta cu adevărat un sunet de calitate.
MICROFONUL
Microfonul este o componentă care va fi folosită din ce în ce mai mult în condiţiile

în care va lua amploare taifasul în mod multimedia prin internet (MediaTaifas =
audio-video chat, videochat), folosit ca un substitut gratuit (dacă nu luăm în seamă
abonamentul lunar la internet prin cablu sau ADSL) pentru convorbirile telefonice
locale, dar mai ales interurbane sau internaţionale. Microfonul este însă foarte util şi
pentru softurile (de ex. MS Office XP sau 2003) care folosesc tehnologia de
recunoaştere vocală ("voice recognition") pentru dictarea de documente sau pentru
lansarea de comenzi (deschidere de fişiere, editare, salvare, etc.) prin voce.
Este recomandată cumpărarea unui capset ("headset"), care este un ansamblu

format din căşti şi microfon, acesta din urmă aflîndu-se în vîrful unui braţ mobil
montat pe una din căşti. În cazul în care sesiunile de utilizare a căştilor sînt lungi (zeci
de minute sau ore) trebuie să cumpărăm căşti care să fie dotate cu o protecţie (un
colac din burete acoperit cu piele sau plastic) pentru urechi, în aşa fel încît să nu
avem dureri cauzate de presiunea căştilor pe pavilioanele urechilor. Ţinînd cont de
faptul că ansamblul căşti-microfon va fi manipulat de multe ori este de asemenea
recomandat să fie luată în calcul la cumpărare şi soliditatea construcţiei lui. În acest
sens este bine ca piesele de legătură dintre "potcoavă" (elementul care se sprijină pe
cap) şi căşti să fie solide, mai ales că aceste elemente sînt solicitate ori de cîte sînt
aranjate căştile în cazul folosirii în mod succesiv de către mai multe persoane. Firele
care intră în căşti nu trebuie să fie expuse la vedere (neprotejate), evitîndu-se astfel
agăţarea lor accidentală, iar firul care se conectează la mufa plăcii de sunet trebuie
să fie suficient de lung pentru a permite o poziţie confortabilă a utilizatorului în faţa
calculatorului.
MODEMUL ŞI PLACA DE REŢEA
GENERALITĂŢI
Modemul dial-up este componenta care ne permite să folosim internetul prin
intermediul liniei telefonice obişnuite. Modemul (MOdulator - DEModulator)
modulează fluxurile de date digitale în aşa fel încît acestea să poată circula prin linia
telefonica (care transportă datele în mod analog) şi demodulează fluxurile de date
primite prin linia telefonică transformîndu-le din format analog în format digital.
Viteza modemurilor vîndute în prezent este de 56 kb/s (kilobiţi pe secunda - kbps). Un
astfel de modem nu este necesar dacă avem o conexiune prin cablu coaxial sau
ADSL, acestea folosesc modemuri speciale.
Placa de reţea este componenta care ne permite să ne conectăm calculatorul într-o

reţea locală ("local area network" - LAN) cu alte calculatoare, în aşa fel încît să
împărţim resursele acestora între ele. De asemenea este posibil ca în acest fel să
participam la jocuri în mod multijucător ("multiplayer") fără a ne conecta la internet.
Placa de reţea este absolut necesară dacă dorim să avem acces la internet prin cablu
TV (coaxial) sau ADSL.
Modemul pentru internet prin cablu este de obicei oferit gratuit sau dat în custodie
de către furnizorul de internet la care ne abonăm. Modemul pentru internet prin ADSL
este şi el oferit gratuit sau dat în custodie, însă în acest caz putem cumpăra un model
mai avansat dacă dorim (el trebuie să fie compatibil cu serviciul la care sîntem
abonati).

INTRODUCERE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE

Cumpărarea unui calculator reprezintă o decizie importantă care trebuie luată în

Calculatorul este în esenţă o maşină electronică complexă şi la fel ca orice maşină

În mod clasic procesoarele pentru calculatoarele personale au o arhitectură bazată

* 1) Procesoare foarte puternice. Sînt destinate împătimiţilor de jocuri de ultimă

GENERALITĂŢI DESPRE PROCESOARE

* Procesoarele fabricate de compania INTEL sînt de trei tipuri şi anume Core,

Procesoarele Core au fost lansate pe piaţă la jumătatea anului 2006 iar

* Execuţie Dinamică pe Scară Largă ("Wide Dynamic Execution") → procesoarele

1.1 PROCESOARE INTEL CORE MONONUCLEATE ("single core" - cu un singur

Compania INTEL nu produce în prezent procesoare mononucleate ce înglobează

1.2 PROCESOARE INTEL CORE BINUCLEATE ("dual core" - cu două nuclee)

1.2.1 Intel Core 2 Duo

Procesoarele Core 2 Duo pentru calculatoare de birou [desktop] au fost fabricate

Toate procesoarele Core 2 Duo folosesc instrucţiunile pe 64 de biţi (Intel 64) şi

Modelele Core 2 Duo existente sînt următoarele :

* E8500 : 3,16 GHz | 2 nuclee | 6 MB memorie cache L2 | 1333 MHz

1.3 PROCESOARE INTEL CORE CVADRINUCLEATE ("quad core" - cu patru nuclee)

1.3.1 Intel Core 2 Quad

* Q9550 : 2,83 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1333 MHz

1.4 PROCESOARE INTEL CORE EXTREME

Familia Core 2 Extreme include procesoare binucleate sau cvadrinucleate şi

Modelele Core 2 Extreme existente sînt următoarele :

* X6800 : 2,93 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz

2.1 Procesoare Pentium mononucleate ("single core" - cu un singur nucleu)

Procesoarele Pentium 4 (cu excepţia seriei P4 Extreme Edition) au fost fabricate

Procesoarele Pentium 4 XE sînt cele mai performante procesoare din generaţia

2.2 Procesoare Pentium binucleate ("dual core" - cu două nuclee)

2.2.1 Pentium Dual-Core

Familia Pentium Dual-Core a fost lansată la sfîrşitul anului 2007. Ea e bazată pe

* Pentium E2200 : 2,20 GHz | 1 MB mem. cache L2 | 800 MHz

Familia Pentium D cuprinde modelele Pentium D 8xx şi Pentium D 9xx.

* Pentium D 8xx sînt procesoare bazate pe nucleul Smithfield şi au o memorie

2.2.3 Pentium Extreme Edition (Pentium XE)

Familia Pentium XE conţine cele mai puternice procesoare Pentium produse de

Ambele familii de procesoare binucleate folosesc formatul de soclu LGA775 şi au

Procesoarele Celeron sînt indicate în cazul calculatoarelor folosite pentru aplicaţii

3.1 Procesoare Celeron mononucleate ("single core" - cu un singur nucleu)

3.1.1 Celeron Conroe-L

Această familie de procesoare a intrat în producţie în iunie 2007 şi cuprinde

* Celeron 440 : 2,00 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz

Începînd cu a doua jumătate a anului 2005 Intel a început să producă şi procesoare

3.2 Procesoare Celeron binucleate ("dual core" - cu două nuclee)

Procesoarele Celeron cu două nuclee sînt bazate pe o variantă modificată a

* Celeron E1200 : 1,60 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz

DENUMIREA PROCESOARELOR INTEL

Începînd cu anul 2004 Intel a hotărît să schimbe radical modul de denumire a

Un procesor avînd un anumit număr este mai puternic decît procesoarele cu

* Lista de procesoare Intel - Core, Pentium, Celeron, M (mobil), Xeon (server),

GENERALITĂŢI DESPRE PROCESOARE

Procesoarele fabricate de compania AMD sînt de trei tipuri şi anume Athlon,

1. PROCESOARE AMD MONONUCLEATE ("single core" - cu un singur nucleu)

1.1 ATHLON 64 / ATHLON 64 FX

Compania AMD a introdus în producţie începînd cu anul 2003 procesoare fabricate

Procesoarele AMD pe 64 de biţi au arhitectura nucleului asemănătoare cu cea a

* Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Clawhammer" (3200+, 3400+ şi 3700+) au

1.1.2 ATHLON 64 FX MONONUCLEAT

Procesoarele Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 şi 51) au fost de la început

* Primele procesoare Athlon 64 FX-51 şi FX-53 înglobau nucleul

* Sempron LE-1300 : 2,3 GHz | 512 MB mem. cache L2 | 800 MHz

Procesoarele Sempron realizate pe baza nucleului Manila (fabricate cu tehnologie

* Sempron 3800+ : 2,2 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz

Procesoarele Sempron "Eficiente Energetic" [energy efficient] sînt modele bazate

Modele mai vechi: