Arbitrajul in disputele privind drepturile de autor: IBM vs FUJITSU

I. Acordul asupra arbitrajului A. Aparitia conflictului Evenimentul ca sta la baza acestui nobisnuit acord de arbitraj a fost introducerea pe piata in anii 60 a revolutionarului produs IBM, familia de computere System/360, care a schimbat forma procesarii datelor si care a devenit cel mai de succes computer din istorie. Marele avantaj al computerului System/360 era concretizat in designul sistemului de operare si al aplicatiilor: sistemul lui de operare era compatibil cu intreaga linie de computere de talie si viteza mare produse de IBM, de la cel mai mic la cel mai mare procesor. Pentru prima data in istorie, utilizatorii puteau lua o aplicatie proiectata pentru un procesor mai slab de exemplu, IBM Modelul 30 - si sa o utilizeze pe unul mai puternic de exemplu, IBM Modelul 40. Acest fapt a permis utilizatorilor sa-si protejeze investitiile facute in programe soft atunci cand schimbau computerele mai vechi si le inlocuiau cu altele mai performante. Deja o forta in domeniul procesarii de date, System/360 si succesorul sau, System/370, au fost rapid acceptate de piata. Pe masura ce succesul familiei de computere System/360 crestea, la fel se intampla si cu piata echipamentelor compatibile cu produsele IBM. Pentru a castiga cota de piata, Hitachi si Amdahl foloseau o combinatie de preturi mai mici si performanta echivalenta, daca nu superioara. Fujitsu, care si-a inceput activitatea in domeniul procesarii de date la inceputul anilor 60, a intrat pe piata echipamentelor compatibile cu cele de la IBM in 1971, cand a inceput sa lucreze la crearea computerelor M Series, compatibile cu computerele de talie si viteza mare produse de IBM. Fujitsu si-a pus primul computer de acest fel pe piata in 1976 si a continuat sa creeze si sa vanda sisteme de operare pentru computerele M Series. IBM nu si-a inregistrat drepturile de autor asupra sistemelor sale de operare pana in 1978, anul in care CONTU (the National Commission on New Technological Uses of Copyrighted Works) a recomandat ca drepturile de autor sa fie aplicabile si programelor soft. Prin urmare, programele soft IBM se aflau in domeniul public in perioada in care Fujitsu a decis sa inventeze si cand a lansat pe piata programe soft si echipamente compatibile cu produsele IBM. Fujitsu si-a comercializat sistemele de operare fara nici o interventie din partea celor de la IBM pana in octombrie 1982, cand IBM a acuzat Fujitsu ca a utilizat in mod ilegal, pe computerele M Series, sistemele de operare folosite de IBM pe computerele de talie mare. Fujitsu a argumentat ca respectivele sisteme de operare erau o inventie proprie si ca singura tehnologie pe care a preluat-o de la IBM, se afla in domeniul public. De asemenea, a spus ca majoritatea programelor soft IBM devenisera standarde pentru industrie si scopul acuzatiilor ce aduse de catre IBM este eliminarea concurentilor de pe piata. Partile au hotarat sa negocieze si nu sa actioneze in instanta. Dupa luni de negocieri, in lulie 1983, partile au ajuns la un consens si au semnat un acord. Fijutsu nu s-a declarat vinovat de a fi incalcat drepturile de autor, dar a fost de acord sa plateasca companiei IBM o suma pentru distributia si utilizarea anterioara a anumitor programe. IBM, la randul sau, a renuntat la reclamatiile privint incalcarea drepturilor de autor. De asemenea, Fujitsu acceptat sa plateasca companiei IBM o taxa de licenta pentru vanzarea viitoare a anumior programe. Expertii in industri eau estimat ca aceasta taxa s-ar ridica la 60 milioane $ pe an. Partile au mai hotarat sa modifice interfata informatiei date clientilor care utilizau material de programare licentiat. In ce mai exact ar fi constat modificarea respectiva nu a fost detaliat: acordul semnat nu specifica in mod explicit ce material de programare IBM era disponibil companiei Fujitsu pentru dezvoltarea programelor sale sau cantitatea de bani pe care Fujitsu tebuia sa o plateasca pentru utilizarea materialului respectiv. Fujitsu a promis sa respecte drepturile de proprietate intelectuala ake IBM, dar acordul nu preciza daca era aplicata legea americana sau cea japoneza privind proprietatea intelectuala. Partile au cazut de acord ca orice conflict izbucnit dupa semnarea actului sa fie supus negocierii, la care sa participe directori executivi de la ambele companii. Daca disputa nu urma sa se rezolve in timp de 60 de zile, atunci avea sa fie supusa arbitrajului.

O examinare mai atenta a cazului a sugerat ca introducerea unei clauze de arbitraj in cntract a fost motivata de trei factori: actiunea congresului care a pus punct final dezbaterilor din sistemul judiciar asupra impunerii arbitrajului in conflictele legate de dreptui de autor, scopul nesigur al legislatiei americane privind drepturile de autor in cazul programelor soft si dorinta companiei IBM de a evita un proces sub incidenta legilor japoneze, desfasurat in tribunalele din Japonia. B. Urmarile In iulie 1985, IBM a invocat clauza compromisorie din acordul semnat in 1983 cu Fujitsu, deoarece acuza Fujitsu de incalcarea drepturilor de proprietate intelectuale in privinta sistemelor de operare si cerea ca disputa sa fie supusa arbitrajului. In septembrie 1987, dupa aproximativ 26 de luni de arbitraj, arbitrii au inmanat o hotarare care prevedea urmatoarele: 1) Fujitsu a castigat acces la materialul de programare IBM pentru o perioada limitata de timp si printr-o procedura numita facilitare securizata; 2) IBM primeste de la Fujitsu o garantie ca aceasta din urma va plati utilizarea anterioara si viitoare a tehnologiei IBM; 3) arbitrii si-au pastrat autoritatea de a rezolva dispute de software izbucnite intre cele doua companii chiar si dupa incetarea regimului de facilitare securizata. Arbitrii au autorizat ca Fujitsu sa examineze in regim de facilitare securizata sistemele de operare IBM pe care acestia le utilizeaza pe computerele lor de talie mare. Acest regim presupunea ca un grup de specialisti sa studieze softurile originale ale companiei IBM si apoi sa intocmeasca o lista cu specificatiile rezultate in urma studiului. Lista urma sa fie inmanata unui grup ce sa ocupa cu dezvoltare de software pentru a crea, pe baza ei, un sistem de operare compatibil cu originalul de la IBM. Pentru acest acces la tehnologia IBM, Fujitsu trebuia sa plateasca companiei IBM 237 milioane $, plus 51 milioane $ in fiecare an pana in 1997. Aceasta a doua suma era actualizata in fiecare an si se hotara in functie de numarul de programe IBM ce erau analizate in regimul de facilitate securizata din anul respectiv. Niste angajati neutri trebuiau sa monitorizeze foarte strict tot procesul pentru a se asigura ca informatia ce rezulta in urma facilitatii securizate era in acord cu instructiunile specificate de catre arbitri. Orice informatie cuprinsa in listele intocmite de catre specialisti putea fi folosita de catre Fujitsu fara grija vreunei sanctiuni. In decursul procesului de facilitate securizata, Fujitsu avea dreptul sa examineze si sa foloseasca toate programele soft pentru computerele de talie mare create de IBM si puse pe piata inainte de iulie 1997. In aceasta perioada, arbitrii puteau penaliza oricare dintre parti daca incalcau acordul semnat. Chiar si dupa ce regimul de facilitate securizata expira, arbitrii aveau inca puterea de a solutiona conflictele de software dintre cele doua companii pana in 29 noiembrie 2002. II. Cadrul legal pentru arbitraj si protectia drepturilor de autor A. Arbitrajul Inainte de 1982, cand au inceput negocierile dintre IBM si Fujitsu ce au dus la introducerea unei clauze compromisorii in acordul semnat de cele doua companii, instantele se luptau cu intrebarea daca putea fi impus arbitrajul in cazurile de incalcare a drepturilor de autor. Parte din dificulteatea in care se gaseau instantele poate fi explicata de raritatea unor astfel de cazuri in care apareau clauze de arbitraj. De obicei, arbitrajul ia nastere dintr-un contract incheiat intre doua parti, ce are ca obiect achizitionarea de bunuri sau servicii si in care partile cad de acord ca orice conflict aparut intre ele sa fie solutionat prin arbitraj. Partile sunt legate prin contract si decizia lor privind arbitrajul, legatura intarita de dorinta de a-si proteja relatiile de afaceri pe care le au una cu cealalta. In schimb, partile adversare intr-un caz de incalcare a drepturilor de autor, nu au, de obicei, nici un contract incheiat intre ele, nici o relatie comerciala de protejat si nici constrangeri care sa le impiedice sa actioneze in instanta. In astfel de cazuri, datorita absentei unui contract care sa contina o clauza compromisorie, partile nu obisnuiesc sa apeleze la arbitraj, ci sa actioneze in instanta pentru rezolvarea conflictului dintre ele. Deoarece acordurile de arbitraj au fost atat de rare in cazurile de incalcare a drepturilor de autor, intrebarea daca arbitrajul ar trebui impus in astfel de cazuri, a aparut de foarte putine ori. Cand instantele s-au ciocnit de acesta prblema, s-au bazat pe cazurile legate de patente, deoarece au concluzionat ca ca cele doua forme de proprietati intelectuale si problemele aferente erau 2

asemanatoare. Conflictele privind patentele au fost in mod frecvent considerate nonarbitrabile, in ciuda acordului semnat de catre ambele parti de a supune conflictul unui arbitraj. De exemplu, in cazul Beckman Instruments, Inc. v. Technical Development Corp., cele doua companii au semnat un contract de sublicentiere a unui patent, in care era introdusa o clauza compromisorie. Cand s-a nascut disputa in privinta validitatii patentului, instanta a decis ca aceasta, chiar si in conditiile existentei unei clauze compromisorii, poate fi solutionata in mod corect doar printr-un proces judiciar. In cazul John Wiley & Sons (editura) v. Fuchs (un autor), cele doua parti au decis de comun acord sa sa supuna arbitrajului orice conflict izvorat din contractul semnat intre ele doua. Casa de editura a refuzat sa publice manuscrisul lui Fuchs, iar acesta a dorit sa apeleze la arbitraj pentru a solutiona disputa, sustinand ca motivele pentru care editura refuza sa ii publice cartea erau neintemeiate. Mai tarziu, Fuchs a incercat sa supuna arbitrajului un conflict privind incalcarea drepturilor de autor, deoarece John Wiley & Sons publicase o carte in care inserase, pretindea Fuchs, parti din manuscrisul refuzat. Instanta a considerat ca un conflict izvorat din incalcarea drepturilor de autor nu poate fi supus arbitrajului, iar cazul a trebuit solutionat in instanta. Aprobarea legii 35 U.S.C. 294 in SUA, prin care conflictele privind patentele deveneau arbitrabile, a asigurat IBM si Fujitsu ca orice disputa dintre ele va fi solutionata pe aceasta cale, daca partile erau de acord. Arbitrajul ofera cinci avantaje majore: partile pot alege ele insele arbitrii, procedurile sunt informale si adaptate nevoilor partilor, este confidential, presupune economie de timp si de bani. B. Legislatia americana privind protejarea drepturilor de autor in privinta programelor soft Probabil un alt motiv pentru care IBM si Fujitsu au apelat la arbitraj a fost legea americana din acea perioada privind drepturile de autor. In 1982, cand au inceput negocierile intre cele doua companii, nici una dintre ele nu era sigura cum avea sa fie solutionat conflictul daca actionau in instanta: Curtea Suprema nu se pronuntase inca asupra subiectului. La sfarsitul anului 1982, nici o instanta nu decisese inca faptul ca se putea discuta de protectia drepturilor de autor in cazul programelor soft. Oficiul pentru protejarea drepturilor de autor din SUA a declarat abia in 1964 ca accepta ca programele soft sa fie inregistrate cu drepturi de autor. Programele soft erau considerate neimportante in comparatie cu componentele hard si nu erau privite ca si un produs distinct si de sine statator. De exemplu, in anii 60, IBM nu a vandut sistemul de operare separat de computerele System/360, ci era inclus in pretul de inchiriere a hardului. IBM a separat cele doua componente in 1969, sub presiunea Departamentului de Justitie. Acesta a fost momentul in care a luat fiinta industria programelor soft. Protejarea drepturilor de autor in privinta programelor soft a fost impiedicata de perceptia sistemului judiciar care presupunea ca ceea ce este protejat trebuie sa fie inteles si de catre fiintele umane, nu numai de masini. In 1974, a fost creat CONTU (the National Commission on New Technological Uses of Copyrighted Works), care in 1978 a recomandat ca programele soft sa fie supuse protectiei drepturilor de autor. IBM a inceput sa-si protejeze programele nou-lansate pe piata, retragandu-le astfel din domeniul public. La aceasta data, insa, Fujitsu era adanc inradacinat in piata echipamentelor si programelor compatibile cu produsele IBM, iar clientii sai depindeau de programele respective. Congresul americam a adoptat viziunea CONTU privind protejarea drepturilor de autor si au inclus prevederile aferente in 1980, prin revizuirea actului ce reglementeaza acest subiect. Chiar daca instantele nu s-au grabit sa dea noilor prevederi importanta cuvenita, prezenta legislatiei in acest domeniu si faptul ca unele companii precum Midway & Tandy au extins protectia legala si asupra imaginilor din jocurile video si a programelor soft destinate computerelor personale, au convins compania IBM ca protejarea drepturilor de autor va fi aplicabila si sistemelor de operare. Prin urmare, in 1982, IBM a acuzat Fujitsu de incalcarea cestor drepturi. A decis, totusi, sa evite instanta. C. Legea japoneza privind protejarea drepturilor de autor Aceasta nu ofera o protectie atat de vasta precum legea americana: protejarea unui sistem de operare nu se extinde si asupra limbajului de programare. Aceasta limita a influentat compania IBM in luarea deciziei de a nu initia un poces ce ar putea ajunge sa fie solutionat sub legislatia japoneza. 3

Nesiguranta lesislatiei americane si prevederile nefavorabile ale celei japoneze, au determinat ca IBM sa apeleze la negociere si arbitraj mai degraba decat la instanta. III. Ce a oferit arbitrajul companiilor IBM si Fujitsu Dupa ce IBM si Fujitsu au depus actele necesare pentru initierea arbitrajului, au decis sa respecte regulile arbitrajului stabilite de AAA (American Arbitration Association). Au fost apoi alesi arbitrii: IBM l-a numit pe John Jones, un expert in sisteme de operare si fost director executiv la Norfolk Southern; Fijitsu a apelat la serviciile lui Robert Mnookin, un profesor de drept la universitatea Stanford si specialist in ADR. Avantajul alegerii acestor arbitri a fost faptul ca aveau cunostinte in domeniul programelor soft si a disputelor legate de incalcarea drepturilor de autor. Multi judecatori nu sunt la curent cu tehnologia aferenta computerelor, ceea ce complica foarte mult prezentarea unui conflict precum cel in care se aflau IBM si Fujitsu. In schimb, arbitrii familiari cu acest domeniu inteleg si deduc mult mai usor poblemele pe care le implica protejarea drepturilor de autor aferente programelor soft. Procedurile arbitrajului au fost informale, ceea ce a oferit patru mari avantaje legate de: desfasurarea audierilor, scopul si rapiditatea dovezilor aduse, cantitatea de si modul in care evidanta tehnica a fost examinata, autorizarea ulterioara a arbitrilor de a solutiona eventuale conflicte de copyright intre cele doua companii. Primele sesiuni ale arbitrajului au fost formale, asemanatoare proceselor in instanta. Numarul persoanelor prezente la arbitraj era foarte mare erau intre 6 si 10 avocati pentru fiecare parte si intre 25-40 angajati de la ambele companii ceea ce a determinat ca arbitrajul sa inainteze foarte incet. Numarul persoanelor a fost mai apoi redus, sesiunile de arbitraj desfasurandu-se mai rapid si la costuri mai reduse. Aducerea dovezilor a fost o munca monumentala, in ciuda eforturilor de a o minimaliza. Arbitrii au analizat un numar foarte mare de memorandumuri si exponate, insa au decis sa nu examineze in mod exhaustiv cele cateva sute de programe implicate, ceea ce a redus cantitatea de dovezi ce trebuiau prezentate. Arbitrii Mnookin si Jones au profitat de caracterul informal al arbitrajului pentru a se informa in legatura cu noua tehnologie: au participat la o prezentare tinuta de catre un profesot de IT de la Carnegie Tech si care s-a extins pe perioada a patru zile; in plus, au profitat si de seminariile organizate de IBM si Fujitsu cu scopul de a-i informa in privinta problemei si de a-si prezenta fiecare companie perspectiva asupra conflictului. Datorita flexibilitatii procedurilor arbitrariale, s-a putut redacta un document numit the Washington Agreement, care acorda arbitrilor autoritatea de a solutiona eventuale dispute de copyright aparute ulterior intre cele doua companii. Sesiunile de arbitraj s-au desfasurat cu porile inchise, ceea ce a permis companiilor sa pastreze intreaga chestiune confidentiala in timpul desfasurarii arbitrajului. Pe baza unei autorizatii semnate de catre cele doua companii, arbitrii au dezvaluit mai apoi unele detalii legate de arbitraj datorita faptului ca Fujitsu dorea sa-si asigure clientii ca nu pierdusera dreptul de a folosi, sustine si dezvolta programe care fac ca produsele lor sa fie compatibile cu computerele IBM. Totusi, multe elemente ale intelegerii dintre cele doua companii au ramas confidentiale. Chiar daca solutionarea disputei dintre IBM si Fujitsu s-a intins pe o perioada de 26 de luni, timpul a fost, totusi, destul de scurt daca se iau in considerare complexitatea cazului, numarul mare de probleme solutionate si faptul ca fiecare dintre arbitri a trebuit sa-si redacteze in scris si apoi sa publice parerea sa referitoare la caz acesta este un lucru ne-obisnuit in arbitraj. Daca se actiona in instanta, timpul de solutionare a conflictului ar fi fost mult mai mare de 26 de luni. Costurile arbitrajului dintre IBM si Fujitsu nu au fost revelate, insa, datorita faptului ca nu s-a actionat in instanta, conflictul a fost solutionat intr-o perioada de timp mai scurta, relizandu-se astfel economie de bani.