Filosofia medievala Johan Huizinga scria, cu temei si dreptate in cartea sa Amurgul evului mediu : "Se poate spune ca simbolismul

a fost rsuflarea vie a gndirii medievale. Obiceiul de a vedea toate lucruri1e in relaia lor simbolica si in raportul lor cu venicia a meninut, in lumea ideilor, o strlucire in culori terse si o varietate cu limite vagi. Cnd funcia simbolizanta fie ca lipsete, fie ca devine pur mecanica, atunci mreul edificiu al dependentelor voite de Dumnezeu devine o necropola"! In evul mediu timpuriu s-a petrecut, realmente, o mare depreciere a valorilor umaniste si a muncii, paralel cu exaltarea virtuilor "nobile" si a corpului cavaleresc, a vieii monastice si a devoiunii religioase ntruchipate in reprezentanii bisericii. Instituia bisericeasca avea controlul asupra ntregii viei sociale, economice, politice, spirituale exercitndu-si puterea cu mijloace in cadrul crora violenta ocupa unul dintre primele locuri. Atunci, ca si mai trziu, in secolele urmtoare, cu toate conflictele dintre papalitate si monarhii, biserica a fost legata de clasele suprapuse ale societii. Secolele II-V (si chiar pana in secolul VIII-lea) au fost un timp cnd in planul vieii spirituale s-au impus, prin lucrri si atitudini ale lor, sfinii prini ai bisericii. A fost timpul patristicii si, intra-un anume fel, al reaciei venita, tot din interiorul religiei, mpotriva patristicii. Aceasta reacie a aparinut, ndeosebi gnosticilor si unor erezii cum au fost maniheismul, donatismul, plagistul. ncepnd cu a doua jumtate a secolului al VIII-lea, feudalismul cunoate anume transformri, renaterea carolingiana fiind un moment considerat chiar ca o "revoluie", iar aceasta pentru ca atunci, s-ar fi ajuns la zdruncinarea imobilismului si la promovarea unor noi energii sociale. Carol cel Mare a sprijinit organizarea nvmntului si renaterea intelectuala pentru a asigura unitatea imperiului si buna lui administrare. Daca in secolele anterioare renaterii carolingiene, munca era sever condamnata, de data aceasta se constata o sporire a consideraiei muncii, dezvoltarea unor practici mai ales legate de agricultura, ceea ce nu schimba schema tradiionala a societii feudale care continua sa rmn una care cuprindea trei clase sociale: oratores (clericii), bellatores (rzboinicii), laboratores (muncitorii, cei care muncesc). Aceasta schema se menine si dincolo de secolul al XII-lea. Cu toata schimbarea produsa de renaterea carolingiana, in secolele IX-XI se menine o ncremenire in care biserica se ilustreaz, si de data aceasta, ca adversara a formelor de gndire care ieeau sau ncercau sa ias din tiparele ei. Dominaia spirituala a bisericii s-a extins asupra a tot ce tine de cultura. Nimic din ce este al gndirii si sensibilitii, de 1a instrumentele acestora (limbajul si formele lui) si pana la natura lor, nu a scpat interveniilor bisericii. Totul cdea, rea1mente, sub controlul si stpnirea puterii religioase: gndire, sensibilitate, limbaj, etic, estetic, moral, politic. Este absolut firesc ca in aceste condiii, revolta ori sa nu existe

(aceasta a fost regula) ori, cnd se produce - si s-a produs (secte etc.) ea sa mbrace o haina religioasa sau chiar hiperreligioasa. Cu secolul al XII-lea viat economica si spirituala trece prin schimbri evidente. S-a produs, atunci, o trecere de la accentul pus pe viat exterioara si pe norme ale controlului din exterior al vieii, la un fel - cum s-a observat - de socratism medieval, in care centrul de interes l formeaz sau cade pe subiectivitate sau pe interiorizarea vieii spirituale. Este vremea lui Anselm si Ablard si a scolii de la Chartres, a proliferrii colilor urbane, a unor orientri care, fr a se dezice de religie, de cretinism, ncearc, totui, sa se distaneze de vechiul autoritarism nbuitor, de exaltarea credinei si negarea raiunii si sa argumenteze cum o va face Toma din Aquino, ca raiunea comporta, si ea, valoare prima. Ca orice perioada care-si simte sfarsitu1, Evul Mediu se leag tot mai mult si mai vrtos de tradiie, privind cu nostalgie napoi, invocnd vremurile de alii data ca unele eroice, fericite etc. Att doar, ca dialectica interna a vieii plmdea, din interiorul Evului Mediu, prin dezvoltarea oraelor, meseriilor, prin creterea rolului corporaiilor, prin atenuarea dispreului pentru munca, prin dezvoltarea legturilor comerciale dintre diferite orae, prin ntrirea monarhiilor si formelor pieei interne a statelor, prbuirea structurilor lui eseniale si naterea capitalismului. Procesul acesta a fost de durata, de vreme ce din secolele XII-XIV si pana in secolele XVIIXVIII, deci pana la revoluiile politice si industriale aveau sa treac sute de ani. Patristica Cretinismului a izvort din tradiia ebraica, dar, pe de alta parte, se va deosebi esenialmente de aceasta. Religia mozaica era una abstracta. Dumnezeul ei era reprezentat ca spirit pur. Profeii acestei religii l-au confiscat astfel pe Dumnezeu nct au considerat ca poporul evreu este poporul ales . Este de notat ca ateptarea lui Mesia devenise o predispoziie generala a contiinei iudaice, o sperana venita din straturile adnci ale fiinei. Se crease, realmente, in snul populaiei sperana intra-un viitor apropiat in care un Salvator ii va scoate din starea deplorabila in care se aflau, le va aduce libertatea, eliberarea de exploatarea romana si posibilitatea de a se guverna ei nii. Daca aceasta era starea generala a contiinei sau daca aceasta era starea contiinei generale a populaiei evreieti, unii dintre crturarii si, Pilon Evreul in primul rnd si, firete, o serie de ali gnditori din scoal de la Alexandria au ncercat si au si izbutit, in felul lor, punerea in relaie a religiei iudaice cu filosofiile timpului. Acest din urma fenomen se va ntmpla ncepnd cu prima jumtate a secolului I si se va accentua cu trecerea timpului. Primul moment - cel al ateptrii de ctre contiina generala - a fost mplinit intra-un fel si dezminit in altul. mplinirea a stat in venirea, considerata reala, a lui Iisus. Mntuitorul a venit ca Fiu al Domnului (al lui Dumnezeu) dar nu a rspuns ateptrilor profeilor evrei, pentru ca Iisus nu s-a reclamat doar ca salvator al "poporului ales" ci, al ntregii omeniri, al oamenilor de pretutindeni, indiferent de zona geografica, religie etc. Din predicile sale au atras

ndeosebi atenia, pe lng ideea menionata, si altele care se vor insera si ele, doctrinei si spinetului cretinismului. Aa, de pilda, au fost cele referitoare la posibilitatea mntuirii omului printr-o profunda transformare spirituala care nsemna, de fapt, acceptarea necondiionata, dincolo de orice ndoiala, a coninutului si formei reprezentrilor, ndemnurilor, poruncilor, ideilor din predicile christice. Aceasta transformare nu viza in nici un fel modificarea, schimbarea sau nlturarea ordinii sociale si politice existente. Dimpotriv, una dintre porunci suna: "Da Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu" . Iar alta: "Nu este ucenic mai presus de nvtorul sau, nici sluga mai presus de stpnul sau". Nu ceea ce este aici pe pmnt trebuie sa constituie chemarea sau interesul omului, ci mpria lui Dumnezeu, transcendenta vieii pmnteti; viat pmnteasca trebuie sa fie trita de ctre om doar ca "vale a plngerii", mijloc de mntuire, ca pedeapsa care trebuie suportata pentru ca, prin exerciiul religios, sa se poat ajunge la dobndirea lumii cerului. Deci dobndirea mpriei cerului implica renunarea omului la tot ceea ce este interes pmntesc. Altfel, pcatul omului este de nemntuit, Iisus a si avertizat ca el nu aduce pace, ci sabie. Una dintre ideile care au favorizat rapida rspndire a cretinismului, mai ales in mediile srace ale populaiei, a fost cea a iubirii universale. O contribuie importanta la exprimarea doctrinala a cretinismului i-a revenit apostolului Pavel. Asupritor al evreilor (in prima parte a vieii lui), cel care a "primit iluminarea pe drumul Damascului, avea sa ajung la cteva idei care vor deveni constitutive sau refereniale ideologiei cretine din toate timpurile. Intre acestea sunt de menionat: 1) cognoscibilitatea lui Dumnezeu prin cunoasterea operei sale; 2) ideea mantuirii de pacat prin credinta in Isus; 3) gratia, ca dar al lui Dumnezeu pentru salvarea de pacat data lui Iisus; 4) deosebirea dintre viata prin spirit si viata subordonata nevoilor corpului; 5) considerarea bisericii ca loc al adevaratei vieti a spiritului .

Comunitatea religioasa exprimata prin biserica este asigurata de iubire (agape, charitas), esena a ntregii viei cretine. Daca Sf. Pavel a "dus cretinismul in limbile pmntului", rspndind-l, practicnd un misionarism impuntor, la acelai fenomen al trecerii cretinismului in cultura altor popoare au contribuit si ceilali evangheliti, intre care, cum am mai subliniat, Evanghelia dup (lui) loan exceleaz prin ncercarea de a gsi fundamente predicilor lui lus. Cretinismul s-a rspndit, o buna bucata de vreme, mai ales printre sraci, acolo unde viat era grea, unde mizeria era la ea acas si unde se spera ntr-o eventuala mbuntire a ei. Religia cretina, apostolica, a adus, pentru sraci, ideea egalitii. In fata lui Isus si a lui Dumnezeu oamenii erau, toi, egali, indiferent de situaia lor reala, in viat pmnteasca. Sracul si bogatul, sclavul si stpnul, barbarul si grecul (sau romanul), Cezarul si robul etc. erau, toi, egali si tuturora le era oferita ansa mntuirii sub condiia credinei. Aici intervine al doilea moment al contiinei, cel

al contiinei de sine. Este adevrat ca si in Evangheliile sinoptice, la Pavel si Ioan ndeosebi, este prezent acest al doilea moment. ns., ca atare, deci ca un moment in care filosofia este prezenta si in care se manifesta elaborarea programatica si in raport cu variate momente ale filosofiei, aceasta se va mplini prin opera "sfinilor prini ai bisericii" a acelora care au fost astfel numii pentru aportul lor la afirmarea cretinismului. Perioada in care ei au trit si au scris este cunoscuta sub denumirea de Patristica (de la pater = printe, tata) si se ntinde din secolul al IIlea al erei noastre pana in secolul al VIII-lea. Prinii bisericii au fost oameni instruii, firi pasionale, muli dintre ei cunosctori ai filosofiei greceti, ai micrilor culturale ale timpului pe care li triau si, mai presus de tot, ei erau cretini devotai, hotrai sa. apere cretinismul de orice atac si sa-i justifice toate dogmele si aspiraiile. Justificarea cretinismului, avuta in vedere de prinii bisericii, era una filosofica si se adresa, evident, nu paturilor srace, inculte, netiutoare de carte, ci potentailor timpului si oamenilor de cultura (filosofilor, literailor, juritilor, artitilor, oamenilor politici) cu scopul de a-i convinge ca religia cretina comporta valori in indisolubila legtura cu marile filosofii ale grecilor, cu cele care cunoscuser o larga rspndire in lumea Greco -romana. Stoicismul, scepticismul, neoplatonismul au cptat transfigurri, gratie prinilor bisericii, care au convenit religiei cretine. Oricum ar fi fost, filosofia era pusa in slujba credinei pentru ca aceasta din urma. sa devina comprehensibila, sa ncap in explicaii care nu resping raiunea si argumentarea, in esena, limbajul si instrumentele filosofiei. Patristica a trecut prin trei etape: 1) etapa aprrii cretinismului mpotriva gnosticilor si a adversarilor pgni; aceasta etapa acoper secolul al II-lea al erei noastre; 2) etapa In care se constituie doctrina credinei cretine; aceasta etapa este cuprinsa intre 200 si pana pe la 450; 3) etapa reformulrii doctrinei cretine (sec.V-VllI). Reprezentanii primei etape au fost: 1. 2. 3. 4. 5. 6. Quadratus, Titian Sirianul, Atenagoras (din Atena), Theophilos (si Antiohia), lrineu (probabil din Smirna), Hyppolitos Tertullian (nscut la Cartagina, 160-220).

Dup cum se vede, toi aparineau, cu excepia lui Atenagoras, lumii orientale. Acest fapt este important pentru ca arata clar ca si in privina aprrii cretinismului si a justificrii lui doctrinale prin recursul la filosofie, Orientul a

mplinit funcia elementului declanator si, parca, a contiinei care elabornd, supravegheaz si aterne bazele unor viitoare dezvoltri. Toi au fost apologiti. Asemenea lor au fost si apologitii latini Minucius Felix Ciprianus, Lactantius. Pentru toi, cretinismul reprezint adevrata filosofie, singura filosofie adevrata, culmea evoluiei filosofiei, mplinirea necesara, previzibila, gndita a acesteia. Au existat puncte de vedere diferite referitoare la relaia dintre filosofia greaca si cretinism, unele excluzndu-se reciproc. Aa de pilda, pentru Titian, filosofii greci ar fi fost imorali, singurul adevr reprezentnd-l cretinismul. Fr sa diminuam importanta vreunuia, se pare, totui ca in ordinea valorii ideilor, s-a distins Justinian, intre cei dinti si Tertullian, dintre cei din urma. Justin cunoate doctrinele stoicilor, ideile peripatecilor si era informat in privina pythagorismului. A ncercat sa argumenteze ca intre cretinism si filosofia greaca exista o relaie de continuitate pe care o argumenteaz sau vrea s-o fac evidenta prin preluarea si considerarea ca adevr a raiunii seminale imaginata de ctre stoici. Din punctul sau de vedere, Dumnezeu este raiunea din si prin care se explica toate popoarele sau genurile omului, de fapt tot ceea ce fiineaz. Pe baza acestei idei, el considera ca Isus este primul nscut al lui Dumnezeu, iar in ordinul urmtor ii aaz pe cretini, apoi pe greci, barbari etc. Dumnezeu este considerat ca fiind necreat, etern, perfect Actul creaiei este conceput ca avnd aceeai structura ca si in gndirea lui Philon si, in genere, a neoplatonismului. Nu Dumnezeu genereaz (el este perfect), ci el creeaz Logosul care produce o prima creaie. Logosului ii urmeaz Spiritul Sfnt care este si spirit al profeiei. Cei care i1 au sunt profeii cretinismului, unul dintre ei considernd-se si apologetul nostru. Cat despre om, este remarcabil ca Justin l-a gndit ca fiind nzestrat cu libertate, altfel neputnd-se explica binele si rul. Sufletul omului a fost considerat, in tradiie filosofica, cretin, ca nemuritor. Date fiind toate acestea, nu mai apare de fel de neneles ideea sa, dup care cretinismul este singura doctrina si religie adevrat., contiina legitima a tuturor doctrinelor care i-au premers sau contiina devenita evidenta a ceea ce exista latent la filosofii greci. Lucrrile lui Irineu, Hyppolitos, Tatianus, Tertullian au un net caracter polemic, ndreptat mai ales mpotriva gnosticilor, si nct, pentru a-l nelege pe cei dinti, trebuie tiut ce se datoreaz celor din urma. Gnosticii au fost o secta rspndita att in Orient cat si in Occident caracterizata prin demersul de a elabora o filosofie a cretinismului, sau, altfel zis, de a "transforma credina in tiina". Cuvntul gnosis nseamn cunoatere bazata pe raiune, control, argumente logice; in filosofia greaca, gnosis era opus lui pistis prin care se nelegea cunoaterea fr control. Gnosticii au ndrznit, in timpul lor, sa raionalizeze dogmele cretine, deci sa fac raional ceea ce trecea sau era raional, sa fac deci un cretinism filosofic. Reprezentanii acestei micri considerate ca un mare

pericol pentru religie si biserica cretin au fost Basilide din Alexandria, Carporates din Alexandria care a folosit teoria platonica a reminiscentei pentru a demonstra natura divina si deci, superioritatea lui Isus fata de oameni, iar cel mai important dintre ei pare a fi fost Valentin care avea sa impresioneze prin vastitatea cunotinelor si ascuimea inteligentei. Lui i se datoreaz inventarea, evident filosofica, a unei fiine venice, incorporate si inconceptibile creia i-a dat numele de Tata, Primul Tata., sau Mintea si Adevrul, din care provin, apoi, prin emanaie Raiunea si Viat. Din acestea apare Omul ca natura divina si Biserica, neleasa. sub forma comunitii vieii divine. Toate acestea comporta natura divina si alctuiesc, mpreuna, Pleroma sau viaa divina perfecta. Ultimul Eon vrea sa detroneze pe primul si sa-i ia locul. Universul ia natere gratie revoltei nelepciunii (Sophia), ea nsi opera unui Demiurg. Cat despre oameni acetia, erau mprii in oameni carnali, psihici si spirituali, primii fiind destinai pierzaniei si cei din urma pot fi salvai ca urmare a eforturilor, iar ultimii sunt cei care se afli in posesia cunoaterii absolute, lor fiindu-le dat sa intre in contact, prin gnosa., cu misterele divinitii. Intre gnostici, persanul Mani s-a impus, de asemenea, in viaa spirituala a timpului sau si nu numai. Inspirnd-se din religia lui Zoroastrian, Mani a recurs la admiterea a doua principii ale lumii. Proclamnd-se Paraclet el socotea ca Principiul rului (al ntunericului) si al binelui (luminii) sunt nu numai contrara, ci si in lupta permanenta. Monismul a fcut cariera istorica; li ntlnim si in viaa de toate zile1e. Biserica a condamnat gnosticismul in primul rnd pentru ca reprezentanii si schematizau si abstractizau enorm fcnd de nerecunoscut imaginile cretine tradiionale, dogmele acestuia, caracterul concret, sensibil dat de religia cretin elaborrilor sale. Daca Fiul, de pilda, este redus la Logos etc. sigur ca, in acest caz, biserica a preferat sa pstreze imagistica si nu concepui, prima a fost mai apropiata de nelegerea si sensibilitatea oamenilor simpli si nu numai ale acestora. mpotriva gnosticilor au reacionat lrineu si, mai ales, Tertullian. Primul susine ca adevratul cretinism este cel al apostolilor bisericii, ca Dumnezeu este incognoscibil si ca numai calea credinei si iubirii li poate duce pe om la adevr. El a respins ideea emanaiei, a Logosului si a Spiritului in favoarea crerii de ctre Dumnezeu a Sfintei Treimi. Binele sta, dup prerea sa, in supunerea fata de Dumnezeu si credina in Dumnezeu, iar rul ar proveni din excesul de libertate. Tertullian a elaborat o opera vasta, variata si cu efecte durabile asupra cretinismului. A combtut vehement tot ce i se prea ca nu ar fi cretin sau ca ar contraveni cretinismului si a ajuns chiar, sa aib un numr impresionant de adepi crora li s-a zis chiar secta "tertulliana". In deosebire de ali apologiti (de primii, in special) Tertullian s-a ridicat mpotriva filosofiei si a tuturor ncercrilor de a dovedi adevrul cretinismului prin recurs la filosofie. Pentru

aceasta, Tertullian, nelinitit mereu, gata in orice clipa sa atace pentru a apara puritatea cretinismului, gndea ca filosofia duce la erori si, mai grav, ca ea este sursa de erezie, filosofii greci, patriarhi ai patriarhilor, fiind prima sursa a ereziilor. Trebuie sa observam ca Tertullian nu se nal in aceasta privina cu toate ca viza discreditarea filosofiei. Ca ali apologiti, Tertullian a gndit ca, cretinismul i are sursa sa veritabila in trampe, in credina sufletelor "vulgare" care sunt, in esena lor, naturale si, deci, divine. EI punea deci pre pe tradiia obinuinelor si sensibilitii comune, vznd in ncercrile filosofiei tentative de denaturare a religiei cretine. Crede in realitatea corporala a lui Isus, in nvierea sa, in nemurirea sufletului, in crearea lumii de ctre Dumnezeu prin cuvnt etc. In secolele III-IV filosofia patristica a fost reprezentata de Clement Alexandrinul, Origene (din Alexandria), elevii si Dionysos din Alexandria, Grigorie Traumaturgul si Eusebio din Cesarea, (acetia, adepi ai lui Origene), Metodiu, Arie (ntemeietorul arianismului), Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa etc. Sa ne oprim doar asupra operei ctorva. Origene a fost, si el, un mare erudit, cunosctor profund al dialecticii, geometriei, astronomiei, matematicilor, eticii. In 553 Consiliul ecumenic l-a condamnat ca eretic (murise in 254 sau 255 in urma torturii, pe cnd era in nchisoare). Aproape toi comentatorii operei sale sunt de prere ca opera lui Origene este prima mare doctrina filosofica a cretinismului. EI a deosebit intre doctrina principala si cea accesorie a cretinismului si a ncercat sa ateste valoarea adevrului relevat. Afirma superioritatea cunoaterii care cuprinde credina ca dat al ei si subliniaz ca astfel, credina devine, ea nsi, cunoaterea. A susinut spiritualitatea lui Dumnezeu (Dumnezeu nu este corp), Logosul a fost definit ca substan a substanei, reia doctrina lui Valentin referitoare la creaie, gndete lumea inteligibila ca model, crede si in decderea acesteia in lumea sensibila. Susine ideea incarnrii si pe cea a libertii ca trstura a omului. A crezut in valoarea educaiei si in posibilitatea omului de a se face, prin inteligenta Logos, pana la a ajunge la Dumnezeu. El a construit, ntr-adevr, o antropologie cretin.`,` Eusebio din Cesarea a fost prieten al mpratului Constantin si, cumva, arian, un mare erudit, el distingnd-se, intre altele, prin faptul ca in perioada data (sfritul secolului al III-lea si primele patru decenii ale secolului al IV-lea) vedea nc, in filosofia greaca una dintre cele mai mari si veritabile surse ale cretinismului. Pentru el, Platon trecea un "Moise atic", ar fi cunoscut Trinitatea divina, dar sub raport etic, acelai Platon era apropiat, ba chiar identificat, cu Sfntul Pavel. Adevrul ns l reprezint, pentru el, cretinismul. Vasile cel Mare (331-379) a scris mpreuna cu Grigorie de Nazians, Filocalia, o antologie din creaia lui Origene, precum si lucrare cu caracter dogmatic, .exegetic, a cunoscut filosofia antica, Aristotel in special, a luptat mpotriva arianismului si, in genere, a

ereziilor. Susine ideea unui Dumnezeu ca o singura substan in trei persoane, Dumnezeu este necreat, Fiul asemenea, pentru ca provin din aceeai esena. Fiul este generat ca persoana, nu deci ca esena. Grigore de Nazianz (330-389/390) s-a distins prin viziunea sa trinitarian, opoziia fata de arianism, prin modul in care a gndit imposibilitatea de a cunoate substan sau esena lui Dumnezeu. Teologia lui Grigorie de Nissa (335-395), fratele lui Vasile cel Mare, este ndreptata, si ea, mpotriva arianismului. si el deosebea intre credina si cunotine., subordonnd-o pe cea din urma celei dinti. Dumnezeu este unic,. perfect, o fiina in trei persoane, lumea este creata de Dumnezeu, iar omul participa la divinitate, atributul omului constituindu-le libertatea, tara de care nu se poate vorbi nici de bine, nici de ru, nici de virtute. Intr-un discurs despre omul ideal (omul dinti) si omul empiric (omul care a svrit pcatul) Grigorie din Nissa pune ideea apocastasieide a crei posibilitate nu se ndoiete. O revenire la starea dinti a omului si a lumii era, dup el, necesara. Apocastasia era conceputa ca una universala, omul suferind, in contextul ei, o transformare radicala. Resurecia trebuia sa fie totala. Un vis al mai multor apologiti si o sperana care ia, unora, forme crispate. Este nendoios ca figura cea mai impuntoare a patristicii, cu toate ncercrile celorlali apologiti, a fost Aureliu Augustin, cel care face marea trecere de la meditaia cu iz obiectiv la o adnc si dureroasa interiorizare a refleciei crestine. Aureliu Augustin - Sfantul Augustin, cum ii spun catolicii - s-a nascut la Tagaste, in Africa, la 354, unde a si murit, in 430. Dintre lucrarile lui Augustin cele care s-au impus lumii religioase si filosofice (aceasta din urma ne intereseaza) au fost Contra Academicilor, Soliloqui (scrise inainte de a se crestina) Asupra liberului arbitru, Despre adevarata religie, Despre gratie si liber arbitru, Despre Trinitate, Despre doctrina crestinii. Sa amintim trei lucrari de capatai care l-au propulsat pe Augustin nu numai ca figura de prim ordin printre teologi, ci si ca mare scriitor, psiholog si chiar politolog. Analiza operei lui Augustin nu este posibila, in contextul de fata, decat sub forma abordarii generale a ideilor sale care au raport cu filosofia . Despre Augustin s-a spus ca ar fi un Platon crestin, formula adevarata nu numai pentru ca in opera lui se gasesc teme si motive platonice si neoplatonice, dar si pentru ca reannoieste spiritul crestin cu cercetarea considerata stare fundamentala, asa cum ea trecea si In opera filosofului grec. Augustin a definit scopul propriilor sale cercetari ca fiind sufIetul si Dumnezeu. Problematica cercetarii, pe langa scop ca element esential, este important sa se defineasca relatia dintre credinta si cercetare, aceasta tinand seama de natura preocuparilor lui Augustin, precum si relatia dintre adevar si credinta, adevar si subiectivitate, ceea ce trimite, de fapt, la necesitatea de a rezolva chestiunea locului eu-lui in ansamblul cercetarii, deci la ceea ce priveste interioritatea. In Contra Academicilor, Augustin respinge argumentele scepticilor referitoare la negarea adevarului, surprinde erori copioase

ale acestora despre relatia dintre certitudine si probabilitate si demonstreaza, de fapt, ca scepticismul nu constituie o solutie valida asupra cunoasterii (cercetarii) si despre mijloacele prin care se ajunge la adevar. Contestarea existentei adevarului de catre Pyrrhon, Antioh, Aenesidem, Sextus Empiricus i s-a parut lui Augustin ca o profunda cadere a spiritului in sofistica. El a demonstrat ca negarea adevarului de catre sceptici prin inlocuirea acestuia cu probabilitatea prin ale carei grade se ajunge la certitudine inseamna, ceea ce scepticii nu ajungeau sa gandeasca, recunoasterea pe ocolite a adevarului caci certitudinea considerata ca adevar vorbea chiar despre adevar sau despre aparenta adevarului. Daca nu cunoastem adevarul, rationa Augustin, atunci nimic nu poate fi comparat cu el. Ori, de vreme ce scepticismul admite grade de probabilitate si certitudinea ca aparenta de adevar, inseamna ca intra in contradictie cu el insisi si, prin urmare, este de nesustinut. Respingand pe acest temei scepticismul probabilist, Augustin a respins, pe de alta parte, .Scepticismul in chiar esenta sa, asa cum a fost aceasta exprimata prin celebra idee a suspendarii judecatii (epohe). Suspendarea judecatii era legitimata de sceptici, cum se stie, prin invocarea tropilor (Imperfectiunea simturilor, a naturii umane, a ratiunii etc.) si, deci, prin adoptarea indoielii in orice. Indoiala sceptica. era nimicitoare pentru cunosterea absolutista. Cu atat mai nimicitor si periculos trecea scepticismul pentru religie. Tertullian formulase principiul "credo quia absurdum est" iar Augustin isi indrepta atacul impotriva scepticismului, nu pentru a legitima credinta ca absurd, ci pentru a-i gasi o explicatie care sa. o puna. dincolo de indoiala sceptica., nu insa. in afara argumentarii rationale. Respingerea indoielii sceptice se soldeaza., la Augustin, cu admiterea certitudinii pe care el o gaseste, mai intai, ca certitudine intuitiva deci ca lipsa a indoielii la nivelul unor observatii intuitive si ca proba pentru respingerea indoielii sceptice ca indoiala permanenta. Una dintre certitudini pe care se ridica., apoi, o intreaga demonstratie cu consecinte in afirmarea valorii credintei religioase, este certitudinea de existentei care consta in faptul ca. nimeni nu se indoieste de faptul ca. exista. Daca ne indoim ca exista, aceasta dovedeste, zicea Augustin, ca existand, indoiala induce in acest caz si astfel, la existenta si nu la negarea existentei. Daca. cineva se indoieste, scria el, atunci traieste; daca. se indoieste este legat de procesele psihice ca memoria, vointa etc. deci stie ca se indoieste. Deci a te indoi inseamna a trai si a gandi, indoiala inseamna, deci, o certitudine. Argumentele lui Augustin referitoare la indoiala sunt premergatoare celor ale lui Descartes care scriind "dubito ergo cogito, cogito ergo sum" legitima, prin indoiala, certitudinea si eu-ul ca fiinta cugetatoare. Certitudinea o constituie, in fond, fiinta noastra cugetoare. In privinta ultimei patristici (a doua jumtate a secolului al V-lea - a doua jumatate a secolului al VIII-lea), aceasta a fost reprezentata de Nemesius, de

Procopius (465-528), Enea, Zacharia (mort la 533) ultimii (sec. VI) trei taceau parte din scoala sirianii din Gaza - Leontius din Bizant (475-543) i cei care au tacut cariera deosebita in teologie si filosofie crestinii, Pseudo-Dionisie Areopagitul (nu se stie exact cand a trait), Maxim Confesorul (580-662), loan Damaschinul (nu se stie anul nasterii, se cunoaste ca pe la 754 cand a fost condamnat la Constantinopole de un consiliu nu mai era in viata). Scriitorii latini J.Cassian (7-435), Claudius Macuertus (7-474), Marcianus Capella (scria pe la 430),si Grigore cel Mare (540-604) au ilustrat, la randul lor, ultima patristica. Se poate observa, si in aceasta etapa, diferenta substantiala dintre -"contributia" Orientului si a Occidentului in elaborarile doctrinale de care s-au slujit crestinismul si biserica crestinii. Cand crestinismul devine religie oficiala (1a 356, prin decizie politica si juridica) patristica se defineste ca sprijin al oficialitatii bisericesti si al puterii politice sustinute de biserica crestina. Faptul ca patristica sfarsea prost, cazand in misticii pura, exprima logica relatiilor ei eu ratiunea si filosofia. Scolastica Prin scolastica se intelege filosofia crestina a evului mediu1 sau "filosofia europeanii a evului mediu" care "imbratiseaza aspiratiile filosofiee ale crestinismului de-a lungul unui interval de aproape o mie de ani. Problema centrala a scolasticii a fost cea a relatiei dintre credinta si ratiune. Aceasta isi are istoria ei care nu tine de combinatia matematica, ci de logica realului si a culturii. In privinta etapelor scolasticii, cercetatorii vorbesc de patru etape: 1) perioada cuprinsa intre renasterea carolingiana si secolul X; 2) perioada cuprinsa intre secolele XI-XIII; 3) perioada marilor sisteme scolastice din secolul al XIII-lea; 4) perioada descompunerii scolasticii, care incepe in secolul al XIV-lea.

Sigur, ca orice clasiflcare, si aceasta comporta un anume schematism. Prima etapa a avut ca reprezentanti importanti pe Alcuin (730-804), organizatorul invatamantului in timpul lui Carol cel Mare, pe Henric d` Auxerre (841-876) important, intre altele si pentru ca a fost initiatorul conceptualismului (conceptele universale nu au realitate substantiala, ci exprima situatii (cauze) particulare), Remis d`Auxerre (841-948) care a formulat idei ale realismului (conceptele au realitate sau substanta in sine). Cel mai de seama ganditor al acestei etape si una dintre figurile impuniitoare care si-a pus adanc pecetea asupra cursului fenomenului scolasticii a foot John Scotus Eriugena (810-877) un spirit "extrem de liber", de exceptionala capacitate speculativa si de vastii eruditie greco-latina", adevarat "miracol pentru perioada in care a trait. Apreciere superlativa, se pare insa ca justificata de creatia lui Eriugena, inspiratii din opera lui Augustin, Pseudo-Dionisie Areopagitul, Maxim Confesoru1, Grigorie de Nissa, de cea a lui Boethius, intr-atat de impunatoare i-a fost activitatea incat a fost chemat de Carol

cel Mare sa conducii Schola Palatina, iar mai tarziu, de Alfred cel Mare, la Oxford. Lucrarea sa de capatai a fost De divisione naturae care s-a bucurat de veritabil triumf in evul mediu. Ganditorul scolastic s-a ilustrat atit ca dialectician, cat si ca unul pentru care mtre filosofie si teologie exista identitate. In De divisione naturae, tara sa nege rolul credintei si al autoritatii atat de strasnic aparate de biserica si ideologia crestina oficiali, el argumenta ca amt credinta, cat si autoritatea trec ca sau sunt valori autentice atunci cand nu sunt opuse, ci, dimpotriva, sunt confirmate de ratiune. EI sustinea aceasta idee considerand ca ratiunea are anterioritate temporala fata de autoritate si, totodata, ceea.ce este rational (sau ratiunea) nu are nevoie de aprobare prin autoritate. Cea de a doua etapa a scolasticii a fost reprezentata de Gerberms (mort in 1003), iar cea de a doua jumatate a secolului al XI-lea si in secolul al Xll-lea, caracterizata prin lupta dintre "dialecticieni" si teologi a fost reprezentatii de Beranger de Tours (mort in 1088), Lanfranco di Pavia (1010-1089), Petru Damiani (l007-1072). In aceasi perioada a trait unul dintre cei mai reprezentativi ganditori ai scolasticii Anselm (10331109) cu contributii deosebite, intre care una foarte cunoscutii a fost celebrul argument ontologie privind existenta lui Dumnezeu. La sfarsitul secolului al XI-lea si in secolul al XII-lea impunandu-se lumii bisericii lumii culte in genere si, intr-o anumita masura infricosand prin consecinte lumea, ceea ce s-a numit, cu un termen semnificativ, cearta universalilor. A fost un veritabil razboi (vom reveni asupra lui) nu numai al ideilor, de vreme ce a atras atatea rasunatoare condamnari si a silit la dureroase retractari. Cearta universalilor a atras ganditori ca Roscelin (1-1123/1125 Roscelinus, latinizat), Guillaume de Champeaux (1070-1121). in acesta "cearta" a fost amestecata o alta figura proeminenta a timpului, Abelard (1079-1142). Tot in secolul al Xll-lea s-a afirmat, ca moment insemnat si cumva mare in spiritualitatea timpului, fie si pentru ca era vorba de naturaWim, scoala de la Chartres cu Fulbert (mort in 1028, intemeietorul scolii), Bernard (pe la 1119/1124 era cancelar al scolii), Theoric de Chartres (1-1150), Gilbert de la Poiree (la 1142-1154 era episcop de Poitiers), J.de Salisbury (1115/1120-1180). Tabloul secolului al XII-lea a cuprins inca trei momente de insemnatate, care evidentiaza complexitatea vremii, amploarea pe care o luasera confruntarile teoretice, precum si amenintarile care aveau sa vesteasca prabusirile. in plina confruntare dintre realisti si nominalisti s-a afirmat, panteismullui Amalric de Bene (1-1206/1207) si David de Dinant (belgian, nu se cunosc datele nasterii si mortii). Anselm din Aosta a pus intelegerea in slujba credintei. El scria ca nu incearca sa inleleaga pentru a crede, ci crede pentru a inJelege, adaugand ca daca mai intai nu crede, nu poate sa inteleaga, ceea ce evidentiaza. Caracterul net religios al meditattei sale si, in pnmul rand, diminuarea intelegerii (intelectului si ratiunii) in favoarea credintei. Lucrarile sale mai importante Monologiun,

Proslogiun, Meditationes, cu maxima lor credo ut intelligam (Proslogiun) vor sa argumenteze: 1) credinta ca fundament al f1.losofiei si, in genere, al investigatiei, aceasta pentru ca, dupa el, prin credinta omul se intoarce la divinitate; 2) intre credinta si ratiune poate exista, exista de fapt, armonie iar aceasta deoarece ratiunea (intelectul) este ea insasi iluminata de divinitate; 3) existenta, deosebita, a adevarurilor cunoasterii, vointei si cauzei. Dar cea mai de seama contributie a sa, a fost cea referitoare la existenta lui Dumnezeu, problema aceasta preocupandu-l obsesiv. Asa se face ca el a folosit, in acest scop atat argumentul cosmologic si a formulat argumentu ontologic. Prin primul se argumenteaza existenta lui Dumnezeu pornind de la particular la universal si de aici la afirmarea lui Dumnezeu, iar cel de al doilea pleaca de la conceptul (gandirea lui) de Dumnezeu la punerea existentei lui. Primul argument face din drumul de la particular (cauze particulare) la universal si de aici la Dumnezeu (cauza ultima) dovada ca Dumnezeu exista. Fara indoiala, argumentul opereaza cu ideea unei ordini universale, a cauzelor perfecte, trecerii de la individual la general ca una logica si, prin urmare, ii este propriu nu numai un formalism (deductivism) abstract, ci si un finalism dinainte presupus ca valid. Argumentul ontologie a devenit faimos. Continutul lui poate fi exprimat ca referindu-se la raportul dintre gandire si existenta. fiind particular, el vizeaza raportul dintre gandire (concept) si Dumnezeu. Asadar, dupa Anselm, conceptul lui Dumnezeu este al unei Fiinte despre care nu se poate gandi numic mai mult (quo maius cogitari nequit). Deci fiinta despre care nu se poate afirma nimic mai mult exista in rea1itate. Aceasta inseamna, prin urmare, ca avem, in intelect, o reprezentare suprema. Aceasti reprezentare (concept) este, intrucat despre ea nu se poate afirma ceva mai mult, a unei fiinte, ceea ce inseamna ca fiinta este. Daca acea Fiinta este Dumnezeu, atunci Dumnezeu exista. Anselm a fost credibil pana la Kant si adauga ca "este invocat si azi de cei care n-au ajuns pana la Kant". Cearta universalilor sau disputa nominalism realism este si isi are originile, ca problema, in antichitate. Pentru Platon, cum se stie, ideile au rea1itate obiectiva, sunt "substantiale", iar lumea sensibila este in masura in care participa la idei. Aristotel a distins existenta genurilor si a speciilor (in lucrarea Despre categorii) a universalului si a partieularului (Metafiziea etc.) mentionand, nu o singura data, ca generalul exista in si prin particular (om prin Ion, Gheorghe, Vasile etc.) tot el demonstrand independenta individualului. Porfir (232\23 - mort in secolul IV) autor al unor lucrari ca Viata lui Platon a publicat o lntroducere la Categoriile lui Aristotel, deci un comentariu de factura platonianii al acelei lucrari aristotelice. In lsagoge (Introducere), Porfir scria ca "realitatile si genurile lor, ca si speciile si

diferentele, sunt lucruri si nu cuvinte". Cu aceasta, el a deschis posibilitatea, transformarii in realitate mai ales in secolul al XII-lea, de catre scolastici, de a se exprima asupra problemei. Pornind de la Porfir care se intreba doar daca ideile generale au obiectivitate sau realitate substantiala, adica daca ele exista ca atare, daca au corporabilitate sau opusul ei, ideile nu au realitate (substanpalitate) in sine, ci sunt doar simple nume (flatus vocis), in secolul al XII-lea s-au constituit doua curente (orientari, directa) cunoscute sub numele, una de realism (formalism) si, cealaltii, de nominalism (terminism). Realismul s-a definit ca orientare care a admis si a incercat sa demonstreze ca universalele (conceptele) sunt reale adica au substantialitate existand prin sine. Sub aceastii idee si prin mijlocirea ei sau cu ea ca fundament teoretic, reprezentantii realismului au incercat sa argumenteze substantialitatea bisericii crestine, realitatea lui Dumnezeu si a Trinitatii etc. In deosebire de realism, nominalismul considera ca universalul (conceptul, ideea) nu are independenta, el nu este de sine statator perfect, substantial etc. ci este doar un nume (lotus vocis) de genuri, specii etc.. Singurul care are realitate (existenta) este individualul. Individualul are viata. Coneeptul (universalul, ideea, ratiunea) exista numai in mintea noastra, ca produs al ei, admiteau nominalistii. Nominalismul era mai aplecat catre viata reala si experienta. Tocmai de aceea a si fost apreciat ca reprezentand via moderna. Conflictul dintre nominalism si realism, dintre via modema si via antica vorbea despre o mutatie petrecuta in sfera gandirii: teologia oficiala cu solutiile ei, nu mai trecea ca o citadela inexpugnabila. Reprezentantul stralucit al notninalismului a fost francezul Roseelin (Roscelinus), cel care a formulat o doctrina trinitara, alta decat cea traditionala, impartisita, cum am spus mai inainte, de catre biserica. Ceea ce se stie despre ideile lui Roscelin, preot 1a Compiegne, 1a Besann si 1a Tours se stie datorita lui Abelard, Anselm si J.de Salisbury, adversari ai sai. Pentru Roscelin conceptele sau substantele universale nu sunt decat simple nume (flatus vocis). Asa, de pilda, nu exista culoare in sine, ci obiecte colorate, culoarea fiind produsul mintii noastre. Tot astfel, el scria ca nu exista o singura substanta a lui Dumnezeu, ci sunt trei substante (Tatal, Fiul, Spiritul Sfant), unitatea lui Dumnezeu constand in unitatea acestor substante. Ideea aceasta `a fost considerata eretica si, repetim, a fost condamnata de consiliul de la Reims (in 1092 sau 1093 si apoi in 1904) Precursor al Universitatii din Paris si maestru al scolii din Paris, Abelard a straIucit si prin metoda sa expusa in lucrarea celebra Sic et non. Metoda consta in punerea unor probleme, expunerea raspunsurilor afirmative si negative, cerinta de a se face distinctie intre lucruri dupa valoare si timp si a se recurge la logicii sau, ceea ce are aceeasi semniticatie, la ratiunea umana. Abelard a atras atentia asupra nevoii de a pune problemele ca interogari, ca ridicari de la indoiala la certitudine. El a fost un realist care a accentuat asupra caracterului logic al universalului. Considera ca universalul nu are realitate, dar nici nu este simplu nume.

Filosofia in secolele XIII-lea si XIV-lea In secolele XllI si XIV se dezvoltase, comertul, legaturile dintre diferite centre comerciale europene (si nu numai), ia amploare invatamantul incepea sa se simta zorii altei lumi decat cea care dura de o mie de ani. Daca in planul vietii economice si sociale se petreceau schimbari importante care nu mai tineau de esenta feudalismului, si in planul gandirii vor avea loc procese semnificative, deschizatoare, unele dintre ele, de alte perspective decat cele pe care le-am intalnit in scolastica secolelor anterioare. In secolul al XII-lea crescuse interesul pentru opera aristotelica, manifestat si prin traducerea unora dintre lucrarile sale (Fizica, Logica, Metafizica, Despre cer, Meteorii, Despre generare etc.) fenomen care se amplifica in secolul al XllI-lea cand Etica, Politica, Despre categorii etc. aveau sa fie traduse si comentate. Deviza antiaristotelismului, exprimata violent de Bonaventura este reantoarcea la Sfantul Augustin. S-a proclamat superioritatea credintei asupra stiintei si, cum a facut-o Bonaventura, a extazului si ascezei asupra oricaror alte forme ale vietii si cunoasterii. La polul opus, Albert eel Mare (1193 sau 1206/1207-1280), intuind necesitatea de a dobandi pentru crestinism un fundament filosofic de prestigiu, cea de a se delimita de apologia unui crestinism bazat doar pe hipertrofierea credintei si opunandu-se tendintelor de respingere a lui Aristotel, a trecut la gandirea si promovarea operei stagiritului ca baza teoretica esentialai a ideologiei crestine. Dibuind in numeroase privinte, fara claritate deosebita, opera a fost contemporana cu marea elaborare doctrinara, datorata lui Toma d` Aquino (1225/1226-1274), ganditorul care a dat catolicismului doctrina devenitii oficialii. Secolul al XITI-lea poate fi deci definit ca secol al crearii acestei doctrine, careincepand si cu acea inchegare, nu a incetat sa incerce cucerirea lumii spirituale de pretuntindeni. in acelasi secol s-a propus averroismul latin cu Siger de Brabant Toma d` Aquino a facut din opera lui Aristotel principala temelie a dogmaticii crestine. Se intelege ca el a savarsit transformarea acelei opere prin adaptarea ei la necesitatile crestinismului. Pentru el, Aristotel constituie perfectiunea gandirii, un dar facut oamenilor de Dumnezeu. Din opera lui Aristotel, Toma d`Aquino va prelua (transformandu-le) idei referitoare la cauze (cauza prima), constiinta, la intelect, universal - particular, esenta si fiinta, la ceea ce este prin sine, ce este prin natura si ce este "prin noi", la senzatie, abstractie, sufletul, intelect, virtute, etc. In opera sa, va intrebuinta si idei ale altor filosofi antici, ale stoicilor, de pilda, mai ales in tentativa de explicare a vietii sociale. Notiunea de lege a naturii, de pilda, a fost folosita pentru a demonstra posibilitatea si realitatea binelui colectiv. El s-a impotrivit acelor reprezentanti ai scolasticii care opuneau filosofia teologiei si teologia filosofiei. Pentru Toma d` Aquino, filosofia si teologia sunt nu opuse, ci filosofia serveste. ca -fundament teologiei, iar teologia, la randul ei, duce mai departe, completand-

o, filosofia. Lui i se datoreaza celebra regula fidei pentru ratiune, cu sensul ca, totusi, nu reduce capacitatea ratiunii de cunoastere a lumii, ci ii ofera un suport intr-un proces mai amplu in care sunt prezenti factori multipli, inclusiv cel al adecvarii ratiunii la obiect, cat si cel al credintei ca necesitate a drumului care duce la cunoasterea adevarului. A dezvoltat o teorie a cunoasterii in care preluand principii si idei aristotelice referitoare la punctul de plecare al cunoasterii, rolul cunoasterii senzoriale in ansamblul procesului cunoasterii etc. evidentiaza ca abstractia este scop al cunoasterii, procedeul prin care subiectul cunoaste adecvat subiectul. Toma d`Aquino a fost sanctificat, iar doctrina lui a devenit doctrina oficiala a catolicismului. Astfel doctrina lui Toma s-a transformat in tomism si ca el a fost transformat in purttor al adevrului absolut desluind intre esen si existenta, intre fiina lui Dumnezeu si fiina creata, elabornd o ampla metafizica a acestora, Toma d` Aquino a 1egitimat, in fond, ideea crerii lumii de ctre Dumnezeu, a separrii 1ui de lume, a contingenei acestei lumi si a dependentei ei de fora care a creat-o. Un spirit speculativ de excepie, nsoit de un talent literar mai puin obinuit au dat lucrrilor sale dintre care cele mai importante sunt Summa contra Gentiles, Summa theologiae, un farmec si o influenta de exceptie. Ontologia tomist are la baz un aristotelism consecvent i este ntemeiat pe o ierarhie strict a fiinelor. Preocupat nc din tineree de problema clarificrii unui vocabular ontologic fundamental, Toma se implic n marea disput privind interpretarea textelor aristotelice, situndu-se, n acest sens, pe traiectoria deschis de maestrul su Albertus Magnus. Problema unei interpretri corecte a aristotelismului era una cardinal: mpreun cu comentariile arabe, aristotelismul era inacceptabil din punct de vedere teologic; pe de alt parte, eliminarea brutal a acestor comentarii i a tezelor lor era imposibil, celebrele condamnri dovedindu-se nu o dat ineficiente. Nu-i rmnea lui Toma dect angajarea ntr-o confruntare direct cu averroitii n scopul obinerii unei nelegeri echilibrate a textelor i conceptelor. Lucrarea De ente et essentia este cea de a doua lucrare scris de Toma din Aquino (dup Despre principiile naturii), n jurul vrstei de treizeci de ani, atunci cnd colarii parizieni ntmpinau dificulti semnificative n nelegerea vocabularului vehiculat de ctre magitrii vremii. Termeni ca esse, ens,essentia, materia, forma, intellectus, individuum, .a., constituiau elementele centrale ale unui aproape manierism discursiv al epocii. Toma i propune s explice termenii de ens (pl. entia, fiindul sau fiina concret, fiinarea determinat n multiplu, cea de-aici) i essentia (esena), considerai primordiali n ordinea conceperii lor de ctre intelect. Este o precizare semnificativ, deoarece ea atrage atenia asupra unei distincii de factur aristotelic, cea ntre n ordinea naturii i n ordinea cunoaterii. Ontologia lui Toma este, aici, una n ordinea cunoaterii, de unde necesitatea stabilirii unei succesiuni didactice a expunerii. Miza parcurgerii unei ontologii este nelegerea temeiului, a fundamentului fiinei.

Dac ordinea platonician-augustinian predilect era una descendent, ncepnd de la temei, ordinea aristotelic ncepe n mod consecvent cu ntemeiatul. Toma va ncepe de la fiind. Tot n manier aristotelic Toma va spune c fiindul are dou accepiuni: ceea ce se divide n zece categorii, respectiv tot ceea ce poate constitui obiectul (sau adevrul) unei judeci afirmative. Conform celui de-al doilea sens, orice obiect sensibil, imaginativ sau inteligibil este fiind, n msura n care se poate construi o judecat afirmativ adevrat despre el. Trebuie observat ns c unele judeci, dei adevrate, nu au un corespondent real, nu se refer la nimic, astfel c i privaiunile sau negaiile ar trebui s reprezinte fiinduri, aa cum orbirea spunem c fiineaz n ochi, n calitate de privaie. n aceeai situaie se gsesc obiectele imaginare: despre Pegas putem construi judeci afirmative adevrate. Aceasta nseamn c obiectul ontologiei nu poate fi identificat pornind de la judeci. De aceeai problem se lovise i Aristotel, atunci cnd, pentru a face posibil construcia discursului ontologic, remarca cu pruden c unele rostiri sunt omonime, desemnnd lucrurile numai pe baz de asemnare a numelui i nu pe baz de esen. Nu putem porni spre constituirea unei ontologii avnd ca reper judecile, ci trebuie, nainte de toate, s lum n considerare elementele constitutive ale judecilor, rostirile, adic termenii i conceptele. Aristotel observase c Fiina ca fiind se spune n attea feluri cte categorii sunt; dispunem, adic, de un reper sigur pentru identificarea realitilor. i aici, ca i la Toma, categoriile constituie un criteriu de verificare a realitii obiectelor: dac un obiect este predicabil din perspectiva tuturor categoriilor (adic dac este concomitent temporal, spaial, n relaie, n posesie, etc.), atunci el nu este fictiv i nici fals. Multiplicitatea real a fiinei corespunde multiplicitii ei semantice. Prelund raionamentul, Toma va spune c fiindul luat n primul sens, adic drept ceea ce se divide n zece categorii, nu desemneaz dect ceea ce exist n realitate. Potrivit acestei accepiuni, privaiunile i negaiile nu sunt fiinduri. Avem astfel o baz sigur n a porni pe urmele esenei, adic acel ceva care face ca un fiind s fie aa cum este. Numai din fiind poate fi dedus esena care, asemeni formei aristotelice, se gsete n lucruri. Abia acum utilizarea judecilor este sigur, neexistnd riscul de a opera judeci fr sens sau coninnd ficiuni. Pornind de la acel fiind care are corespondent real, efortul nostru se va ndrepta acum ctre identificarea esenei sale, acelui ceva care face ca fiindul s fie ceea ce este, n felul n care este. Esena (cviditatea) reprezint n primul rnd ceea ce este comun tuturor naturilor pe temeiul crora diversele fiinduri sunt ornduite n diverse genuri i specii. n acest sens, esena este un altceva dect fiindul. Dac fiindul este neles ca totalitatea determinaiilor unui lucru, inclusiv accidentele sale, esena nseamn identitatea inteligibil a fiindului, ceea ce, dincolo de accidente, i d un mod specific de fiinare. Din acest motiv, esena nseamn, n al doilea rnd, ceea ce semnificm prin definiie, adic diferena specific.

Esena se mai numete i form, continu Toma, altfel spus caracterul determinant al fiecrui lucru; desigur, form n sensul de principiu activ, opus materiei. n al patrulea rnd, esena semnific natur, ntr-un neles boethian al termenului : ceea ce poate fi conceput ntr-un chip oarecare de ctre intelect. Ceea ce trebuie s nelegem aici este sensul de natur inteligibil. Sintetic, esena nseamn acel ceva, diferit de fiind, prin care i n care fiindul are fiin sau fiineaz. Cu aceasta am obinut nc un termen fundamental al ontologiei tomiste: fiinarea. Putem acum s nelegem mai bine sensul incursiunii de pn aici: un lucru concret (fiindul, ens) are un mod de a fi, conform esenei sale (essentia) i fiinare (faptul de a fi, pur i simplu), dat n i prin esen. La propriu vorbind, esena este un temei intermediar ntre fiin (esse) i fiind (ens). Dintre fiinduri, numai substanele dein esen n mod veridic i absolut, ceea ce nseamn c accidentele fiineaz numai relativ la ele . Prin intermedierea esenei, substanele fiineaz, iar datorit esenei (adic nemijlocit), ele sunt ntr-un mod anume. Ceea ce este o substan (esena, essentia) se afl la rndul ei sub determinaia faptului nsui de a fi (existena sau fiina). Se obine astfel o ierarhie ontologic n care fiina pur se multiplic n moduri de fiinare (esenele sau genurile i speciile), iar acestea, la rndul lor, sunt multiplicate n indivizi (fiindurile). Ei sunt, n termeni aristotelici, substane prime. Ceea ce l intereseaz pe Toma n continuare este cum poate fi recunoscut esena n substane. Trebuie s inem cont ns de faptul c substanele sunt de dou feluri: simple i compuse. Se revine, n aceti termeni, la o mai veche tem a filosofiei europene, cea a distinciei unu-multiplu, conform creia multiplul este inferior dar cognoscibil pe msura intelectului uman, n vreme ce Unul este temei dar ascuns gndirii noastre. Existena sau fiina ("esse") se situeaz deasupra esenelor, fiind nsui Dumnezeu. Dumnezeu nu este o esen oarecare, creia i s-ar atribui fiin/existen (cum este cazul creaturilor), ci faptul nsui de a exista, actul pur (conform revelaiei: Ego sum qui sum). n Dumnezeu i numai n El esena (essentia) este identic cu existena (esse), fiind plenitudine absolut a existenei, infinit, imuabil, venic i necesar. Fa de Creator (temeiul existenei celorlalte fiine), creatura este posibil (contingent). Creatorul nu ar fi lipsit de nimic dac lumea nu ar exista i nu i se adaug nimic prin faptul c lumea exist. Dac se produce, creaia este un act liber. Fiinele create sunt infinit mai prejos de Dumnezeu; de altfel, nu exist nici o relaie real ntre Dumnezeu i lucruri, ci doar o relaie de participare ntre lucruri i Dumnezeu. Lumea este finit n timp, dar acest lucru nu se poate demonstra, aparinnd revelaiei. Imperfeciunea lumii se datoreaz limitrii creaturii i distanei acesteia fa de Dumnezeu, astfel nct rul nu este nimic altceva dect deprtare (poten maxim).