Despre răsfăţ, abundenţă, risipă

Ciprian Vălcan

Consecvent proiectului său de rebeliune ironică împotriva locurilor comune de

natură ideologică şi culturală ce blochează accesul omului la o imagine justă despre sine
însuşi, Peter Sloterdijk schiţează în capitolul al treilea din Schäume, ultimul volum al
celebrei sale trilogii Sphären, contururile civilizaţiei occidentale a momentului, dominată
de abundenţă, propensiunea înspre lux şi înclinaţia către răsfăţ, încercînd să contrazică
lamentaţiile mizerabiliste provenite atît din mediul conservatorilor cît şi din zona stîngii
radicale, străduindu-se să demonteze prejudecăţile extrem de bine înrădăcinate despre o
umanitate supusă în mod fatal privaţiunilor, penuriei şi suferinţei. Pentru filosoful german
pare evident că tradiţia infinitelor lamentaţii referitoare la condiţia umană a dobîndit o
legitimitate atît de puternică încît împiedică, în ciuda evidenţelor, o corectă percepţie
asupra realităţii, perpetuînd un tip de discurs absolut inadecvat pentru explicarea
fizionomiei culturii contemporane. În vreme ce datele statistice demonstrează că numărul
săracilor se reduce, plasîndu-se între 10 şi 15% din populaţie în Germania şi SUA, în
vreme ce semnele abundenţei sînt vizibile la toate nivelurile, intelectualii care întreţin
ceea ce Sloterdijk numeşte “cultul gîndirii depresive” se încăpăţînează să insiste asupra
unor teme devenite parte a unei vulgate pesimiste socotită de bon ton în cercurile elitei
obişnuite să construiască teorii critice la adresa societăţii, exercitîndu-şi astfel presupusa
datorie de vigilenţă. Dacă Eric Voegelin denunţa hegemonia tot mai pronunţată a unor
viziuni despre lume de inspiraţie gnostică orientate spre deformarea sistematică a realului
şi eliminarea concretului în folosul unor rafinate construcţii pur ficţionale ce tind să
monopolizeze accesul la adevăr, eliminînd orice versiune concurentă şi făcîndu-i
imposibilă propagarea, Sloterdijk semnalează falsificarea programatică a imaginii despre
sine a omului contemporan determinată de incapacitatea sa de a-şi accepta statutul
privilegiat în absenţa unui cadru teoretic care să permită înţelegerea acestei noi situaţii.
Perspectivele de natură ontologică, antropologică, sociologică sau economică propuse în
ultimul secol se dovedesc rămase în urmă în raport cu realitatea pe care aveau ambiţia să
o explice, trimiţînd la o situaţie depăşită ca efect al modificărilor survenite în urma
dezvoltării accelerate. Principala problema a omului nu mai este împăcarea cu lipsurile şi
restriştea, gestionarea lucidă a resemnării, exaltarea unei etici a efortului şi a ascezei, ci,
dimpotrivă, acomodarea cu prosperitatea şi dobîndirea elasticităţii mentale necesare
pentru înţelegerea noii sale posturi de consumator hedonist capricios.
Preferînd postura cinicului de serviciu atribuită automat celui care refuză să-şi
aproprieze viziunea catastrofică asupra unei umanităţi dominată mereu de crize şi de
insuficienţa resurselor, Sloterdijk respinge atît supoziţiile fundamentale ale gîndirii
conservatoare clasice bazate pe triada “conservatorism al mizeriei, negare a bogăţiei,
catolicism al lacunei”, cît şi variantele mai rafinate ale “ontologiei penuriei” pe care le
descoperă în opera unora dintre cei mai importanţi gînditori ai secolului XX,
“conservatorii de avangardă” Arnold Gehlen şi Martin Heidegger. Dacă în prima situaţie
e suficientă o lectură atentă a datelor economice şi simpla constatare a prosperităţii
devenită omniprezentă, în cel de al doilea caz se ajunge la o dezbatere asupra
fundamentelor existenţei umane, văzută de gînditorii conservatori ca dominată de
imperfecţiuni, neajunsuri şi o fatală fragilitate biologică. Pentru Sloterdijk, teza centrală
ce trebuie apărată e aceea că homo sapiens nu e “o creatură a lipsei care îşi compensează
sărăcia prin cultură, ci o creatură de lux căreia competenţele sale protoculturale i-au adus
suficientă siguranţă pentru a supravieţui tuturor pericolelor şi a prospera cînd era posibil”,
iar argumentele sale în acest sens sînt desfăşurate pe parcursul a mai bine de o sută de
pagini.
Lansîndu-se într-o adevărată încercare de reconstituire a istoriei răsfăţului,
Sloterdijk invocă o seamă de cercetări paleontologice potrivit cărora, pentru a veni pe
lume cu un grad de maturitate analog celui al primatelor, nou-născuţii din specia homo
sapiens ar avea nevoie de o perioadă de gestaţie de douăzeci şi unu de luni. Însă fiindcă
acest lucru se dovedeşte imposibil din pricina echipării anatomice a femeilor, riscul
expunerii premature a foetusului la o seamă de pericole din exterior pentru care nu este
pregătit poate fi prevenit doar graţie îngrijirilor materne ce tind să prelungească situaţia
din timpul sarcinii timp de încă douăsprezece luni, făcînd astfel posibilă supravieţuirea
sugarului. Filosoful german crede că se poate vorbi de un mecenat biologic al mamei în
raport cu progeniturile sale, fiindcă atenţia specială de care au parte acestea presupune
atît o investiţie individualizată concentrată asupra lor cît şi acceptarea lor printr-un act de
adopţie psihosomatică absolut independent de orice automatism natural, act care face din
mama biologică o mamă antropogenă. Or, tocmai experienţa acestui mecenat reprezintă,
pentru Sloterdijk, modelul tuturor metamorfozelor luxului întîlnite în diferitele culturi
locale, culminînd cu explicitarea sa în civilizaţia contemporană, căci nou-născutul plasat
într-un adevărat exouter are parte de suprabundenţa îngrijirilor ce se revarsă asupra lui,
dobîndind o prejudecată afectivă în raport cu lumea care îl determină să privilegieze
sentimentul libertăţii de a accede fără dificultate la toate resursele dorite. Nu privaţiunea,
ci bogăţia domină orizontul experienţelor iniţiale ale sugarului, dîndu-i senzaţia că are
mereu parte de mai mult decît e strict necesar, că totul îi stă la îndemînă, că nimic nu e
inaccesibil.
Această imagine paradisiacă e răsturnată de apariţia familiei cu mulţi copii din
neolitic care duce la suprasolicitarea mamelor, reducînd rezervele de atenţie disponibile şi
introducînd astfel penuria de afectivitate ce încurajează rivalitatea dintre fraţi pentru
dobîndirea alintărilor materne. Sloterdijk propune chiar o modificare a modelului
freudian al inconştientului în funcţie de datele singurului conflict cu adevărat inevitabil,
acela fratern : “Rezultă de aici că în familia numeroasă din neolitic e inventat
inconştientul care face să progreseze istoria civilizaţiilor aşa cum le cunoaştem :
conţinutul său primar şi permanent este gelozia insuportabilă a individului
subaprovizionat faţă de cei mai apropiaţi rivali ai săi în materie de răsfăţ, fraţii şi surorile
lui, iar motorul său e cererea insaţiabilă de dreptate, adică imposibila redistribuire a
bogăţiei materne. Nu e vorba despre o bătălie pentru un privilegiu oedipian, aşa cum nu
încetează să afirme o psihanaliză prea puţin informată în legătură cu istoria culturii.
Plecînd din acest moment, ceea ce trebuie dobîndit, în urma unei lupte puternice, ca un
lucru care nu se află la îndemînă, este o maternizare extensivă, perfect normală şi totuşi
devenită o excepţie. Nu e vorba de incest, ci de rezonanţă, nu e vorba de o dorinţă de
mamă cu conotaţie genitală, ci de liberul acces la aceea care aduce răsfăţul, nu e vorba de
o rivalitate cu conţinut oedipian, ci de competiţia eliminatorie între fraţi şi surori”.
Pentru Sloterdijk, această situaţie iniţială reprezintă cheia înţelegerii
comportamentului ulterior al indivizilor, fiindcă modelul experienţei din primul an de
viaţă determină coloratura viziunii despre lume a oamenilor, împingîndu-i fie spre o
imagine dominată de abundenţă, afecţiune şi optimism, fie spre schiţa sumbră a unui
univers guvernat de privaţiuni, catastrofe şi lipsă de iubire. Or, din neolitic pînă în a doua
jumătate a secolului XX, cei mai mulţi dintre pămînteni au parte de un debut pus sub
semnul precarităţii, ceea ce îi conduce înspre asumarea pesimistă a existenţei într-un
orizont necesarmente lacunar, în care problema fundamentală e insuficienţa imposibil de
remediat a resurselor. Într-o asemenea situaţie, singura soluţie e proliferarea spiritului
utopiei, adică a “exigenţei indicibile a unui răsfăţ identic pentru toţi” şi multiplicarea
imaginilor edenice care dau speranţa atingerii abundenţei în fericita lume de dincolo.
Însă schimbarea radicală se produce abia o dată cu renunţarea la deplasarea către
transcendenţă a dorinţei de lux şi reorientarea ei către diferite contexte terestre, figura
tutelară a acestei schimbări de direcţie fiind tocmai Faust din legenda populară germană,
magicianul care-şi satisface toate capriciile graţie artei sale diabolice, dispreţuind viaţa
moderată şi serioasă din pricina lipsei de măsură care-i determină toate acţiunile,
obligîndu-l să caute fără astîmpăr excesul. Chiar dacă, potrivit lui Sloterdijk, apariţia
poveştii lui Faust e în bună măsură prematură, indicînd o seamă de tendinţe a căror
împlinire avea să necesite scurgerea a cinci secole de istorie, figura savantului aflat în
comerţ cu demonicul îşi păstrează multă vreme puterea de fascinaţie graţie faptului că ea
reprezintă transcrierea extrem de inspirată a fantasmelor legate de împlinirea aproape
instantanee şi fără efort a celor mai extravagante dorinţe, corespunzînd răsfăţului integral
din societatea contemporană descris de filosoful german ca un amalgam între libertate
fără luptă, siguranţă fără stres, venituri fără muncă, cunoaştere fără învăţare şi celebritate
fără operă.
Pentru Sloterdijk, statul secolului XX nu mai poate fi gîndit plecînd de la funcţia
tatălui, ci de la rolul său alomaternal generalizat, întreaga complexitate a structurilor sale
fiind dedicată distribuirii cît mai generoase a rezervelor de răsfăţ. Etatismul contemporan
îndeplineşte misiunea unei adevărate proteze materne, făcînd posibilă alocarea unor
colosale resurse pentru îngrijirea copiilor şi favorizînd astfel dezvoltarea unor
individualităţi obişnuite cu abundenţa şi luxul, pentru care e valabilă echivalenţa dintre
drepturile omului şi drepturile la confort. Însă tocmai fiindcă au parte de forme de
abundenţă imposibil de închipuit pentru oamenii de acum cîteva sute de ani, oamenii de
azi sînt incapabili să conştientizeze privilegiile de care se bucură, preferînd să se declare
mereu nedreptăţiţi în raport cu alţii şi să-şi clameze nemulţumirea vizavi de modul de
distribuire a bogăţiei. Captivi ai discursului dominant despre penurie, ei se dovedesc
incapabili să înţeleagă principiile de funcţionare ale societăţii prosperităţii de ale cărei
beneficii se bucură în viaţa lor cotidiană, ceea ce nu face decît să confirme, potrivit lui
Sloterdijk gradul crescînd de răsfăţ de care au parte : “discursurile publice nesfîrşite
despre probleme, lipsuri, mizerie şi programe de dezvoltare şi compensare […] nu sînt
decît coduri desemnînd strategii de răsfăţ din ce în ce mai vaste”.
Trecînd la descrierea propriu-zisă a civilizaţiei răsfăţului, Sloterdijk insistă asupra
rolului pe care îl joacă în configurarea acesteia individualismul hipertrofiat transformat în
singura credinţă unanim împărtăşită. Lipsit de orice înclinaţie către o viaţă religioasă,
dovedind necîncredere în raport cu orice proiect ideologic, incapabil să-şi asume un ideal
din pricina îndepărtării de orice paradigmă eroică a existenţei, omul societăţii
postindustriale devine captivul unei culturi a frivolităţii dominată de ceea ce Sloterdijk
numeşte în Falls Europa erwacht o metafizică a consumului care funcţionează potrivit
următoarei imagini extrem de sugestive : “Lumea e un meniu : trebuie să comanzi şi să
nu disperi. Acesta e fondul condiţiei postmoderne. Nu ai decît această viaţă la dispoziţie,
deci devorează-te pe tine însuţi, nu lăsa nimic din tine, resturile vor rămîne într-un sac
negru de plastic”.
Rezultatul hegemoniei unei asemenea viziuni se traduce în adevăratul cult pe care
îl dezvoltă pentru sine fiecare individ, inventariindu-şi cu meticulozitate hachiţele şi
hatîrurile, omologîndu-şi cu competenţă melancolia sau plictiseala ca experienţe
definitorii, studiindu-şi cu acribie nevrozele sau migrenele, scuzîndu-şi cu aplomb
eşecurile sau neputinţele. Potrivit lui Sloterdijk, există trei mari tendinţe responsabile de
crearea acestui climat care duce la transformarea fiecărei individualităţi într-o raritate ce
trebuie preţuită : 1. scăderea puternică a natalităţii în ţările dezvoltate, 2. creşterea
productivităţii muncii, 3. reamenajarea societăţii într-un agregat de clienţi, cumpărători şi
consumatori interesaţi în exclusivitate de propria lor persoana şi de răsfăţul de sine.
1. Scăderea natalităţii impune modificări importante ale atitudinii faţă de copiii
aduşi pe lume, căci aceştia nu mai au de luptat cu rivali numeroşi pentru a dobîndi
afecţiunea maternă, ci se bucură de totalitatea îngrijirilor imaginabile, fiind în marea lor
majoritate doriţi de părinţi şi primiţi cu speranţă de societate. Admiraţi, încurajaţi,
înconjuraţi de o imensă atenţie, ei au parte de un lux al maternizării şi educaţiei devenit
normă generală, ceea ce le permite să-şi prelungească studiile pînă la treizeci de ani şi să-
şi amîne astfel maturizarea, avînd parte de privilegii pe care nu le conştientizează şi care
ar fi părut de neconceput acum o sută de ani.
2. Creşterea productivităţii muncii a permis reducerea masivă a programului de
lucru, lăsînd astfel la dispoziţia indivizilor mult mai mult timp liber care poate fi folosit
absolut arbitrar, fără nici o constrîngere venită din exterior. Timpul rămas disponibil
permite concentrarea atenţiei asupra interiorităţii, încurajînd diverse varietăţi de narcisism
ce întreţin înclinaţia către diferite forme de lux. Sloterdijk aminteşte 1. luxul mobilităţii,
insistînd asupra noii formule caracteristice pentru omul contemporan : je bouge, donc je
suis, care stă mărturie pentru felul în care el îşi înţelege libertatea în principal ca libertate
de mişcare, 2. luxul morbidităţii, detectabil la nivelul acomodării leneşe cu maladia ca
formă de manifestare a personalităţii şi a diferenţei sale specifice în raport cu ceilalţi,
boala dobîndindu-şi un tip de expresivitate particulară şi devenind principala cale de a
transpune în act preocuparea maniacală pentru sine vizibilă în rîndul tuturor celor
dependenţi de civilizaţia răsfăţului, 3. luxul victimologic ce invadează spaţiul moralei
mizînd pe constatarea că “după epoca Luminilor, eroii nu mai sînt posibili decît ca
victime” şi pe observaţia că simpatia publicului nu mai poate fi obţinută decît prin
înfăţişarea nedreptăţilor îndurate din partea unor societăţi sau state opresoare, lux
victimologic întreţinut atît de o puternică psihologie a resentimentului cît şi de raţiuni
economice, “victimele” avînd bune şanse de a dobîndi importante compensaţii financiare
în numele presupuselor pagube suferite, 4. luxul vigilenţei, considerat “funcţia-cheie a
oricărui tip de lux”, care presupune orientarea excedentului de atenţie spre o seamă de
preocupări desprinse de orice necesitate şi care intră astfel în sfera capriciului pur, fie că e
vorba de interesul pentru muzică, literatură sau teatru, fie că e vorba de preocupările
devenite obsesive pentru amenajări interioare, bucătării perfect utilate ori parfumuri
sofisticate.
3. Noile forme de agregare a societăţii aduc în prim-plan figurile clientului,
cumpărătorului şi consumatorului care nu mai păstrează nimic din exigenţele spiritului
puritan ale capitalismului incipient, privilegiind căutarea amuzamentului, trăirea ca scop
în sine şi glorificarea superfluului. Pentru Sloterdijk, integrarea sexualităţii în cultura
divertismentului e cea mai bună dovadă a “imposibilităţii de a fi săracă a creaturii
umane”, fiind, probabil, cea mai potrivită modalitate de a înţelege bogăţia principială a
acesteia, excedentul de capacităţi de care dispune în raport cu stricta necesitate a
supravieţuirii biologice. Sexologia ca formă privilegiată de reflectare a comportamentului
sexual participă la curentul general de explicitare caracteristic modernităţii ce are drept
scop aducerea în prim-plan a tuturor aspectelor rămase obscure ale existenţei, scoaterea
lor din latenţă, înlăturarea oricărei note de mister ce ar putea să subziste. Această luptă
împotriva opacităţii, a vagului, a imprecisului dusă în numele exigenţei tiranice a
transparenţei şi univocităţii descrisă de Zygmunt Bauman în Modernity and Ambivalence
presupune o clarificare a tuturor modurilor şi presupoziţiilor vieţii sexuale, iar
consecinţele ei desprinse de Sloterdijk sînt următoarele : a pus capăt monopolului
sexualităţii reglementate de căsătorie permiţînd alegerea unei liste de opţiuni alternative ;
a orientat atenţia publicului asupra sferei genitale, încurajînd interesul privirii de a
pătrunde în intimitatea cea mai adîncă a trupului, integrînd astfel pornografia în cîmpul
culturii populare ; a permis decodarea structurii perversiunilor ca tehnici de menţinere a
tensiunii în cîmpul sexualităţii ; a radicalizat ruptura dintre sexualitate şi reproducere ; a
garantat, prin intermediul mijloacelor contraceptive, caracterul de lux al actelor sexuale,
devenite astfel definitiv independente de orice formă de determinism.
Pentru toate aceste motive, Sloterdijk crede că sexul, devenit un domeniu aflat la
intersecţia dintre pasiune, divertisment şi sport, trebuie socotit centrul “sistemului
capriciilor emancipate”, coitul nemaiavînd nici o conotaţie constrîngătoare, ci exprimînd
dorinţa de joc, căutarea plăcerii, nevoia de performanţă sau de deconectare. Văzînd în
sexualitate principala modalitate de cheltuire a energiei suplimentare a individului şi
dimensiunea naturală a risipei stabilită de evoluţie (nu uită să calculeze că un bărbat care
ejaculează de două ori pe săptămînă timp de patruzeci de ani pune în mişcare 150 de
miliarde de spermatozoizi), el pare să împărtăşească viziunea lui Valery din Mauvaises
pensées et autres, fără să subscrie însă şi la nota ironică a respectivei observaţii : “Parfois
l’homme fait l’amour, simplement pour faire quelque chose. Le rôle du temps disponible
ou de l’énergie restante sans destination est grand. Le désoeuvré qui a de l’argent en
poche. Le flâneur qui s’avise de lancer des pierres, de casser des branches”.