II.

ECONOMIA INTERBELICĂ

A. II. 1. Criza de reconversiune (1919-1922)

Trecerea economiei ţărilor beligerante europene la condiţiile vieţii de pace, în anii
1919-1922, a generat o anumită stare de criză. În vreme ce în ţările extra-europene, pe
teritoriul cărora nu s-au desfăşurat operaţiuni militare, producţia a continuat să crească, statele
europene şi-au restrâns cererea de produse solicitate în anii de război, solicitând, cu precădere
materii prime şi echipament industrial. Ca efect direct, state precum SUA şi Japonia şi-au
redus, la rândul lor, împrumuturile şi investiţiile în Europa, stocând mărfurile şi blocând
conturile. Pentru a face faţă decalajului ivit între salarii – care rămân aceleaşi – şi preţuri –
care tind să scadă - guvernul SUA a adoptat măsuri deflaţioniste prin reducerea volumul de
bani pe piaţă, diminuarea investiţiilor şi împrumuturilor în Europa. Din nefericire, nu numai
preţurile au scăzut, ci şi producţia: la oţel - cu 50%, la automobile - cu 40%, la produsele
agro-alimentare - cu 58-70%. De aici a rezultat închiderea unor întreprinderi, creşterea
numărului şomerilor (4-5 milioane persoane), sporirea taxelor vamale pentru mărfurile altor
ţări (de la 21% la 30%, apoi la 38%, în intervalul 1919-1922).
Din SUA, criza s-a extins în Japonia, cunoscută drept un mare exportator de soia. Un
sfert din acest produs se îndreptase, iniţial, către SUA, dar măsurile guvernului american
aveau să afecteze importurile nipone. În Japonia, criza a cuprins, deopotrivă, sectorul agricol
şi ramurile industriei de textile, navale, miniere etc. Criza s-a resimţit şi în Europa. În Marea
Britanie, de pildă, echipamentul industrial era învechit, dar guvernul nu putea investi într-unul
nou, performant, în condiţiile în care SUA nu-i mai acorda credite. Ca urmare, preţurile cu
amănuntul au crescut în Marea Britanie, de la 219% în 1918 (faţă de 1913), la 315% în 1920.
În Franţa au ajuns, de la 339% în 1918, la 509% în 1920, iar în Germania – de la 217% în
1918, la 1486% în 1920.
Un aspect grav l-a constituit instalarea unei dezordini monetare prin devalorizarea
monedelor naţionale, inflaţie, speculaţii bursiere, creşterea datoriilor publice, interne şi
externe. La începutul secolului XX a fost creat sistemul etalon-aur universal sau Gold
Standard: fiecare monedă era convertibilă în aur; ceea ce prespunea o rată de schimb fixă
între monede. Războiul a dezorganizat acest sistem. Tipărind bani fără acoperire, statul a
mărit masa monetară făcând-o astfel superioară valorilor în aur detinute de stat; ca urmare,
valoarea monedei nu mai era garantată de o greutate în aur fixă şi "fluctua" permanent. Şi rata
schimbului a devenit variabilă, îngereunând schimbul valutar la nivel internaţional. Excepţia a
reprezentat-o dolarul, pentru că Statele Unite dispuneau de importante rezerve de aur şi de o
creanţă globală de peste 12 miliarde dolari – cuantumul împrumutului făcut de Europa între
1914-1918. La rândul lor, Marea Britanie şi Franţa au acordat – încă înainte de război, dar şi
între 1914-1917 – mari credite Rusiei, care, supusă regimului bolşevic a refuzat să recunoască
şi să înapoieze aceste creanţe. În 1922, la conferinţa economică de la Genova, care a reunit
toate puterile europene, inclusiv Germania şi URSS., s-a încercat o reorganizare a sistemului
monetar internaţional, prin revenirea fie la convertibilitatea în aur, fie prin convertibilitatea în
devize (ele însele convertibile în aur dacă rezervele lor de metal preţios sunt insufIciente).
Oricum, Gold Exchange Standard a înlocuit Gold Standard, dar şi aşa reconstrucţia sistemelor
monetare statale fost imposibilă în primii ani. Marea Britanie a încercat, abia în 1925, să se
redreseze financiar în Europa. Austria a sperat într-o revenire cu suportul Societăţii Naţiunilor,
în 1922 şi 1924, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia între 1924-1926, iar România în 1929.

II. 2. Progresele şi limitele dezvoltării economice în anii stabilizării (1923-1929)

În anii stabilizării, avântul economic a rămas inegal şi parţial şi s-a produs în
contextul aceluiaşi profund dezechilibru monetar. Dincolo de aceste limite, perioada care a
urmat anului 1923 a cunoscut efectele celei de-a doua revoluţie industriale, atunci când
economia a căpătat un tot mai pronunţat caracter de economie industrială.

12
 Istoricii şi economiştii au identificat două elemente definitorii: concentrarea şi
raţionalizarea economică. Ambele au dus la lărgirea pieţelor, diversificarea ramurilor
economice, ameliorarea salariilor, reducerea preţurilor. Concentrarea s-a făcut atât pe plan
geografic – lângă porturi, căi de comunicaţie, surse de materii prime – cât şi pe plan social, în
zone care dispuneau de forţă de muncă din abundenţă.
Concentrarea a vizat, deopotrivă, atât întreprinderile, cât şi băncile. Astfel, în SUA,
grupul Morgan, cu un capital de 30 miliarde dolari, a ajuns să controleze zeci de întreprinderi,
servicii publice, o parte din reţelele de telefoane, telegraf, căi ferate şi bănci. Grupul
Rockeffeler avea un activ de 6-7 miliarde dolari şi grupa diverse societăţi petrolifere şi bănci.
Lor li se alăturau trusturile Kuhn şi Loelo, Mellon etc. Acelaşi proces de concentrare rapidă şi
evidentă s-a constatat şi în Germania – ţara care beneficia de cele mai mari capitaluri
americane şi în care progresul tehnic fusese receptat şi introdus rapid. Aici s-au impus
concernele Hugo Stinner, Fritz Thyssen, Krupp, I.G. Farbenindustrie etc. O a treia ţară, cu un
proces evident de concentrare a fost Japonia, unde s-au impus puternicele trusturi Mitsui şi
Mitsubishi, Yasuda.
Uneori concentrarea şi centralizarea au depăşit frontierele unei singure ţări, aşa cum
s-a văzut în cazul unui trust anglo-olandez care a ajuns să controleze producţia şi preţurile la
unt, margarină, brânzeturi din mai multe ţări. Acelaşi caracter internaţional l-au dobândit şi
complexul Siderurgic din Franţa, trustul Azotului şi Minelor din Pas de Calais, apoi, după
1925-1926 cartelul industriei Carbonifere şi Cartelul Oţelului, la care participau Franţa,
Germania, Belgia, Luxemburg.
În ceea ce priveşte raţionalizarea/standardizarea, ea a apărut ca experiment al lui Fr.
Taylor, la început simplu lucrător, apoi conducător al întreprinderii. Tylorismul însemna
specializarea muncitorilor pentru a efectua un număr redus de operaţiuni, aceleaşi tot timpul,
asupra unor obiecte care sunt aduse în mod mecanic în faţa lor. Se urmărea, aşadar, reducerea
mişcărilor inutile, diviziunea ştiinţifică a muncii, cronometrarea produselor realizate într-o
oră, într-o zi, într-o săptămână, diminuarea numărului de modele şi trecerea la fabricarea în
serie, pe bandă – aspectele ei ridicole fiind prezentate în filmul Timpuri moderne cu Charlie
Chaplin.

II.2.1. Agricultura
Ramură importantă, predominantă în economia celor mai multe ţări, agricultura din
etapa interbelică s-a caracterizat prin ceea ce istoricii au numit „criza lentă”. În anii primului
război s-au extins suprafeţele cultivate şi a sporit producţia, în mod considerabil, în statele
extra-europene (SUA, Canada, Argentina, Australia, India). Descoperirea şi folosirea
frigiderului au permis atât păstrarea cât şi transportul la mari distanţe a unor produse
agroalimentare.
Odată cu trecerea la condiţiile vieţii paşnice, statele foste beligerante au încetat să
mai importe cantităţi mari de produse agro-alimentare, adoptând măsuri pentru stimularea şi
accelerarea agriculturii în propriile lor ţări. Această situaţie nu a împiedicat ţările agricole
extra-europene să producă şi să exporte, în continuare, produse agricole – 50% din grâu în
1913, dar 94% în 1929, şi aceasta în condiţiile în care Rusia şi ţările agricole dunărene – care
până la război exportau 40% din nevoile Europei - şi-au redus participarea la export la 5%.
Efectul cel mai important al abundenţei de produse agricole l-a reprezentat scăderea
preţurilor, chiar dacă aceasta s-a produs diferenţiat – cu 70% în Canada, între anii 1919-1929,
cu 50% în SUA, cu 80% la porumb, cu 40% la bumbac. Au urmat: creşterea stocurilor de
produse agricole, scăderea cererilor pe piaţă, introducerea unor politici vamale protecţioniste,
migraţia dinspre spaţiul rural spre cel urban. În multe state s-au adoptat „măsuri ofensive”,
adică s-au acordat subvenţii de stat şi s-a încurajat perfecţionarea tehnicii agricole: în URSS
se vorbea chiar de „lupta” pentru construirea uzinelor de tractoare, iar în Italia de „bătălia
pentru grâne”. În diverse ţări ale lumii s-au multiplicat fermele colective şi au apărut societăţi
pentru desfacerea produselor. În Canada, de exemplu, procentul fermierilor asociaţi a ajuns la

13
65%, în Ţările de Jos şi Finlanda la 92%, iar în SUA, prin planul New Deal, s-a recurs la
reducerea unor culturi.
Dincolo de aceste aspecte, în ajunul celui de-al doilea război mondial, se apreciază
că Anglia producea doar 25% din consumul intern, Ţările de Jos – 67%, Germania – 83%,
Franţa – 83%, Italia – 95%, în timp ce ţări ca România, Iugoslavia produceau cu mult peste
trebuinţele lor interne, având un mare excedent de produse agricole.

II.2.2. Industria
Spre deosebire de agricultură, în „anii stabilizării”, industria s-a aflat într-o
adevărată „expansiune” (J. B. Duroselle). La nivelul întregii lumi, nivelul industriei a crescut
cu peste 40% în primul deceniu, 1919-1929 şi aproape s-a dublat în ajunul celui de-al doilea
război mondial, urcând de la 100% în 1913, la 185% în 1938. Creşterea în principalele ţări
dezvoltate a fost inegală:
Nr. Ţări Producţia industrială (%)
crt 1913 1921 1929 1937/1938
.
1. Franţa 100 61 143 127
2. SUA 100 89 170 175
3. Germania 100 55 117 133
4. Anglia 100 67 103 128
5. Japonia 100 259 382 647
6. URSS 100 13 194 833
Fiecare din aceste ţări pornea de la un nivel diferit. Creşterea era şi ea diferită. Rata
medie anuală a creşterii înregistra: 4,2% în Franţa, 4,1% în Germania, 3,6% în SUA, 3,1% în
Anglia. În aceeaşi etapă, salariile au sporit cu 1,7% în Franţa, cu 5,7% în Germania, cu 1,4%
în SUA şi 1,3% în Anglia.
Procentul diferitor state dezvoltate în producţia industrială a lumii a fost şi el diferit,
după cum urmează:
Nr. Anii Procentul în producţia lumii (%)
crt. SUA Germania Anglia Franţa URSS Japonia
1. 1870 23,3 13,2 31,8 10,3 3,7 -
2. 1913 35,8 15,7 14 6,4 5,5 1,2
3. 1929 42,2 11,6 9,4 6,6 4,3 2,5
4. 1938 32,2 10,7 9,2 4,5 18,5 3,5
Cât priveşte sursele de energie, acestea au rămas încă dependente de cărbune, cu
toate că în etapa interbelică a început să crească ponderea electricităţii şi petrolului. Deşi
cărbunele a continuat să fie o sursă energetică principală, producţia sa nu a crescute decât cu
8%, între 1918 şi 1929, constatându-se, de fapt, o stagnare în acest sector ca urmare a tehnicii
de extracţie învechite, a costului de producţie ridicat, a cheltuielilor mari de extracţie şi de
transport.
În ajunul celui de-al doilea război mondial principalele ţări producătoare de cărbune erau:
Nr. Ţările Producţia de cărbune – în mil.
crt. tone (1938)
1. SUA 447
2. Germania 369
3. Anglia 345
4. URSS 127
5. Franţa 45

14
 Electricitatea, hidro-electricitatea, „cărbunele alb” a cunoscut o creştere însemnată,
fie prin folosirea căderilor de apă, fie pe alte căi. În privinţa principalelor ţări producătoare de
electricitate, situaţia se prezenta astfel:
Nr. Ţări Producţia de electricitate – în mil.kwh
crt. 1927 1938
1. SUA 116.229 182.021
2. Germania 12.444 55.238
3. URSS 1.667 36.400
4. Anglia 10.876 30.700
5. Franţa 11.388 19.300
6. Italia 9.770 15.108
Ritmul de creştere a fost inegal: de peste 30 de ori în URSS, de 5 ori în Germania,
de 3 ori în Anglia, de aproape două ori în Franţa şi o dată şi jumătate în Italia şi SUA. Un fapt
nou l-a reprezentat trecerea la electrificarea căilor ferate în SUA, Elveţia, Italia, Japonia.
Petrolul a devenit o sursă de energie semnificativă odată cu dezvoltarea industriei de
automobile. Astfel, de la 52 milioane barili în 1913, s-a ajuns la o producţie de peste 4 ori mai
mare în 1929. Această creştere a favorizat, mai ales, continentul american – care producea
singur circa 200 milioane barili (din care SUA – 138 milioane barili). Au fost descoperite şi
date în exploatare noi câmpuri petrolifere în Texas - SUA, în America Centrală şi de Sud, în
Irak, lângă Golful Persic, în URSS, România, Indonezia, încât, în 1938 producţia de petrol a
ajuns la 1500 milioane barili.
Industriile tradiţionale – metalurgică, textilă şi chimică – au cunoscut progrese
substanţiale. Industria metalurgică şi-a sporit producţia de peste trei ori (de la 35 milioane
tone oţel, la 135 milioane tone în 1938). SUA se înscria ca o mare producătoare de oţel, de la
13,4 mil. tone în 1904 la 51,3 mil. tone în 1937, ea deţinând aproape jumătate din producţia
mondială, fiind urmată de Germania, care producea, în 1938, peste 20 mil. tone şi URSS, cu
17,2 mil. tone. În domeniul aliajelor s-au realizat oţeluri speciale, iar sectorul electro-
metalurgiei a ajuns în atenţia guvernelor statelor lumii. În ceea ce priveşte industria textilă –
apreciată ca industrie tradiţională, de consum – ea a intrat într-un uşor declin în Europa
Occidentală, în general, şi în Anglia, în special. De exemplu, Anglia, între anii 1900-1938, a
realizat aproape aceeaşi producţie, în vreme ce, Japonia şi Brazilia au produs de 10 ori mai
mult; China – de 5 ori, Ţările de Jos de 3 ori, şi chiar şi Franţa - de două ori mai multe textile
de bumbac. Marile producătoare de articole de bumbac au fost SUA, Japonia, India, China,
Brazilia, Australia, Noua Zeelandă etc. Şi industria chimică a înregistrat progrese notabile prin
distilarea cărbunelui, rafinarea şi dezvoltarea subproduselor din petrol, succesul textilelor
artificiale, îndeosebi naylonul, creşterea producţiei de îngrăşăminte chimice, produse
farmaceutice, fotografice etc.
Faţă de epoca modernă o dezvoltare vertiginoasă au luat-o noile ramuri ale industriei
– industriile electrice, de telefonie, de aparate electro-casnice, de radio, de frigidere, de
automobile, aeronautică. De exemplu, industria de automobile, aflată la începuturile sale a
înregistrat salturi spectaculoase. Dacă în 1911, SUA produceau doar 700.000 de automobile,
numărul lor a ajuns la 10,5 milioane în 1921, apoi 23,5 milioane în 1928 şi peste 30 milioane
de bucăţi în 1937. De altfel, SUA deţinea 85% din producţia lumii de automobile. În acelaşi
an, 1937, Marea Britanie producea 2,4 milioane maşini, Franţa – 2,2 milioane, iar Germania –
1,5 milioane automobile. Dezvoltarea producţiei de automobile a determinat extinderea şi
modernizarea reţelei carosabile, utilizarea macadamului (pietriş mărunt fixat cu compresorul)
pentru modernizarea şoselelor, folosirea gudronului, cimentului, pavajului, apoi realizarea
primelor autostrăzi – în SUA, Italia, Germania. S-a dezvoltat industria exploatării şi
prelucrării petrolului, cauciucului. Culturile de cauciuc s-au înmulţit în Asia de Sud-Est,
Birmania, Malaezia, Indochina, Indonezia (cu 95% din producţia de cauciuc natural).
Industria aeronautică – apărută într-o fază incipientă în anii primului război mondial
– s-a dezvoltat, aşa încât, în anii 1938-1939 avioanele au atins viteza de 570 km/h şi o rază de
15
acţiune de 2000 km. A apărut, de asemenea, aviaţia comercială. În 1927, primele nave aeriene
americane au traversat Atlanticul, iar aviatorii francezi au stabilit primele legături cu Africa şi
Brazilia. De asemenea, s-au creat şi extins liniile regulate pentru pasageri, poştă, comerţ. În
1932, de pildă, transporturile aeriene înregistrau 40,5 milioane tone pe km, iar în 1937 – 153,3
milioane tone pe km lungime.
În strânsă legătură cu industria aeronautică s-a dezvoltat industria de aluminiu –
metal foarte uşor, care în aliaj cu alte elemente a devenit rezistent, rezultând „dur-aluminiu”.
Producţia de aluminiu a crescut de la 64.000 tone în 1913 la 582.000 tone în 1938. Naylonul
s-a dezvoltat ca ramură a industriei chimice, prin utilizarea celulozei la fabricarea unei fibre
textile noi, naylonul, mătasea artificială pentru confecţionarea vestimentaţiei feminine
elegante, care, în etapa interbelică a avut un imens succes. Producţia de naylon a sporit de la
15.000 tone în 1913 la 545.000 tone în 1937. Primele mari centre ale industriei de materiale
plastice de lux devin Lyon şi Milano în Europa, Tokyo în Asia.

II.2.3. Comerţul
Comerţul intern şi internaţional a traversat şi el perioade de criză, la fel ca şi
agricultura. S-a menţinut decalajul între ritmul producţiei industriale, schimbul de materii
prime şi de produse manufacturiere şi ritmul creşterii populaţiei – aşa cum rezultă din datele
de mai jos:
Nr. Ritmuri diferite de creştere (%) Anii
crt. 1913 1929 1938
1. Producţia industrială 100 139 185
2. Schimb materii prime 100 113 117
3. Schimb produse finite 100 104 92
4. Ritmul creşterii populaţiei 100 110 119
Criza lentă din comerţ rezultă şi din alte date: în vreme ce populaţia lumii a crescut,
între 1913-1929, cu 40%, volumul schimburilor a sporit doar cu 5% la produsele
manufacturiere şi cu 13% la cele alimentare.
Declinul balanţei comerciale mondiale a Europei Occidentale a continuat în toată
etapa interbelică, aşa cum reiese şi din următoarele date statistice:
Nr. Anii Ţările
crt. Marea Britanie Germania Franţa
1. 1913 17 12 7
2. 1929 14 10 6
3. 1938 13 9,2 4,7
Pentru a diminua efectele acestui declin, unele state au încercat să-şi creeze zone
privilegiate: astfel, importurile britanice în zona lirei sterline – în cadrul Imperiului Britanic –
cresc de la 51% în 1929 la 62% în 1938; importurile franceze din Imperiul Francez – de la
19% în 1927 la 27,5% în 1938. Dar şi în domeniul comerţului, în perioada interbelică s-au
produs câteva mutaţii: pe lângă magazine şi prăvălii şi-au făcut apariţia magazinele mari,
super-marketuri care practicau preţuri unice şi desfăceau mărfuri de toate sortimentele. Totuşi,
ponderea acestor super-magazine nu a depăşit 22% din comerţul cu amănuntul în SUA, 14%
în Marea Britanie şi numai 5% în Franţa.

II.3. Marea criză din 1929-1933

Declanşată în octombrie 1929 şi extinsă apoi în întreaga lume, criza din 1929-1933 a
fost, prin durată, amploare şi consecinţe, fără egal între crizele epocii moderne. Originile ei
sunt declarate – de către istorici şi economişti – foarte complexe: ciclicitatea acestui fenomen,
consecinţa dezechilibrului financiar, urmarea stocării mărfurilor, efectul speculaţiilor bursiere.
Economişti, precum Kondratieff, admit în viaţa economică a capitalismului liberal, o
perioadă de 25-60 de ani de prosperitate şi de creştere a preţurilor (faza A), urmată de o fază

16
de depresiune şi de scădere a preţurilor (faza B), pe o durată de 6-10 ani. Tocmai această
alternanţă generează ciclicitatea crizei.
Criza din 1929-1933 a fost şi o consecinţă a dezechilibrului financiar cauzat de
acumularea şi concentrarea rezervelor de aur, în proporţie de aproape jumătate din stocurile
mondiale, într-o singură ţară (SUA), practicarea unor măsuri antiinflaţioniste, vinderea
mărfurilor în rate, devalorizarea monedelor naţionale şi precaritatea reformelor întreprinse,
decalajul între preţurile agricole scăzute şi cele ale produselor industriale în continuă creştere,
ritmul sporit al creşterii producţiei şi sporirea mult mai înceată a salariilor etc. Istoricii
problemei vorbeau chiar despre un fenomen de „sub-consumaţie” (puterea de cumpărare a
scăzut, salariile au intrat într-un profund dezacord cu creşterea productivităţii şi producţiei, iar
taxele contribuabililor atingeau doar 3%).
Fără a ţine cont de aceste dezechilibre, băncile au recurs la o sporire a speculaţiilor,
acordând credite cu mare largheţe şi punând în vânzare titluri fără acoperire. Începând din
1926, speculatorii, atraşi de perspectiva unor câştiguri rapide şi cu atât mai uşor de obţinut de
vreme ce era posibilă cumpărarea acţiunilor pe credit, au achiziţionat tot mai multe
acţiuni.Între 1925 şi 1929, de pildă, valoarea titlurilor acordate populaţiei pentru depunerile
efectuate la băncile din SUA a crescut de la 27 miliarde dolari la 87 miliarde. Dar, cum
mărfurile se stocau, din cauza întârzierilor la vânzare, titlurile acordate depunătorilor
deveneau, de fapt, fără acoperire reală.
Astfel, creşterea exagerată a valorilor titlurilor acordate depunătorilor la bursa din
New York, scăderea afacerilor în cursul verii anului 1929, falimentul consorţiului londonez
Hatrys, hotărârea guvernului SUA de-a spori, în august 1929, cu 1% taxele de rambursare a
datoriilor au determinat, în ultima decadă a lunii octombrie 1929, crahul breslei din New
York. În octombrie 1929, acţionarii avizaţi şi-au revândut titlurile cele mai îndoielnice,
hotărâre care i-a neliniştit şi pe micii acţionari (6% dintre americani deţineau acţiuni). Intrând
în panică, depunătorii au încercat să răscumpere, la 23 octombrie 1929, 6 milioane de acţiuni.
A doua zi, în „Joia neagră” s-au vândut 13 milioane de acţiuni, iar la 29 octombrie – 16,5
milioane. În decembrie 1929, ansamblul de valori industriale a suferit o scădere cu 30-35%,
iar până-n 1933 pierderile valorii acţiunilor au atins 90%.
Criza a început ca o criză bursieră, dar în etapa următoare ea s-a transformat în criză
economică. Preliminariile crizei economice au fost date de falimentul a numeroase bănci: în
1929 se prăbuşesc 642 de bănci; în 1930 – 1.345, în 1931 – 2.298. Acest fapt a determinat
reducerea, apoi încetarea producţiei şi închiderea a numeroase întreprinderi. Astfel, la 3 luni
de după crahul bursei din New York, producţia industriei de automobile s-a redus la jumătate
şi a fost urmată de scăderea considerabilă a producţiei la piesele de schimb, petrol, cauciuc,
servicii de reparaţii etc. Preţurile produselor industriale s-au redus cu 30% în mai puţin de 3
ani, în vreme ce preţurile la produsele agricole au scăzut cu 70%.
Criza economică a generat, la rândul ei, o criză socială: venitul naţional – în SUA –
s-a redus de la 87 la 41 miliarde dolari. Numărul şomerilor s-a cifrat la 14 milioane persoane
– zonele cele mai lovite de criză fiind statele Florida, Virginia, Carolina de Sud etc. Aici au
izbucnit şi nemulţumiri, acţiuni greviste, conflicte sociale.
Primele măsuri contra crizei, lipsite de consistenţă, au fost adoptate de administraţia
republicană, condusă de Hoover; ele au însemnat ridicarea taxelor vamale şi a taxelor, crearea
Corporaţiei Reconstrucţiei Financiare (care angaja 500.000.000$ pentru salvarea marilor
întreprinderi aflate în dificultate) şi a Serviciului Federal pentru susţinerea preţurilor agricole.
Problema şomajului însă a fost lăsată într-un plan secund, „iniţiativei private”.

II.3.1. Extinderea, formele de manifestare şi consecinţele crizei

Mecanismul extinderii crizei s-a declanşat prin creşterea tarifelor vamale în SUA,
restrângerea importurilor europene, scăderea preţurilor la produsele americane resimţindu-se,
deopotrivă, în întreg restul lumii.

17
 Statele furnizoare de produse agro-alimentare (Canada, Argentina, ţările din Europa
Centrală şi din Est, zona Balcanică) au fost primele lovite mai grav. Însă efectele maxime ale
crizei s-au resimţit în Europa îndeosebi în 1931 când s-a înregistrat stagnarea afacerilor şi
prăbuşirea preţurilor. Capitalurile SUA s-au restrâns, fiind retrase de bancherii americani în
urma falimentelor bancare. Din 1930-1931 au intrat în incapacitate de plată şi băncile
europene.
Criza în Europa a lovit mai grav ţările creditoare ale SUA. În octombrie 1929 a dat
faliment banca austriacă La Baden Kredit Anstalt, apoi alte bănci vieneze, inclusiv banca
Rothschild, fondată în 1855. Cuprinse de panică, grupurile financiare austro-germane au
anunţat proiectul creării unei uniuni vamale între Austria şi Germania. Numeroşi bancheri,
care participau la reconstrucţia Austriei şi-au retras capitalurile, în ciuda apelurilor disperate
ale Austriei la Societatea Naţiunilor.
Şi Germania a fost grav lovită, producţia sa industrială diminuându-se cu 20% în
primul an de la declanşarea crizei. Bancherii americani şi străini şi-au retras masiv capitalurile
din Germania, fiind ostili uniunii vamale austro-germane şi ascensiunii naziştilor spre putere.
Hoover chiar s-a văzut nevoit să acorde moratoriul – amânarea plăţii reparaţiilor – pentru
iunie 1931 – iunie 1933, spre a-şi salva împrumuturile acordate în anii anteriori Germaniei.
Ca urmare a falimentării băncilor germane, în iulie 1932, guvernul Brüning a decis închiderea
acestora. Ele aveau să-şi reia activitatea ulterior, dar cu restricţii severe. Industria germană şi-
a redus drastic producţia: la cărbune, de la 160.000.000 tone, la 100.000.000; la oţel – de la 16
la 5.700.000 tone; numărul şomerilor germani a ajuns la 6-7.000.000 persoane.
Mai puţin violentă s-a resimţit criza în Marea Britanie; aici, producţia s-a diminuat,
între 1929-1931, cu 30% pe ansamblul economiei; exporturile au scăzut cu 50%; balanţa de
plăţi a devenit deficitară. În Franţa, criza s-a manifestat mai târziu, după 1932. În 1933,
producţia Franţei s-a diminuat cu 20%, iar numărul şomerilor a crescut de la 300.000 în 1933
la 500.000 în 1935; salariile au fost reduse cu 20%.
Şi în alte state efectele crizei au fost deosebit de puternic resimţite. În Canada,
veniturile fermierilor s-au redus cu 50%; indicii preţurilor au scăzut cu 60%; valoarea unui ha
de teren, a ajuns de la 200$ în 1928 la 15$ în 1932. Situaţii similare cunosc şi Australia, Noua
Zeelandă, India, Africa de Sud – care au înregistrat reduceri masive la preţul grâului, cafelei,
lânii, bumbacului.
Dintre consecinţele politice, două au fost marcante: multiplicarea organizaţiilor
extremiste de dreapta şi de stânga, fasciste, naţional-socialiste, comuniste etc., care au început
lupta pentru putere, destabilizând ordinea publică, stabilitatea guvernamentală etc.
Criza a afectat profund, pe termen lung, relaţiile internaţionale prin ascuţirea
contradicţiilor dintre state, intensificarea mişcării revizionist, falimentul Conferinţei
dezarmării, crearea primelor focare de război (agresiunea Japoniei în Manciuria), ieşirea
Germaniei şi Japoniei din Societatea Naţiunilor, încălcarea sistematică a sistemului de la
Versailles. De fapt, efectele pe termen lung ale crizei s-au resimţit până în ajunul celui de-al
doilea război mondial, atât în producţia industrială, cât şi în politica de investiţii, aşa cum
rezultă din datele de mai jos:
Nr. Ţările Anii
crt. 1929 1930 1932 1937
1. SUA 100 81 54 92
2. Germania 100 88 58 116
3. Anglia 100 92 83 124
4. Franţa 100 100 77 83
5. Italia 100 92 67 100
6. Japonia 100 95 98 171
7. URSS 100 131 183 424
O situaţie similară – în sensul efectelor pe termen lung – s-a înregistrat şi în cazul
investiţiilor:
18
 Nr. Ţările Evoluţia investiţiilor în procente din produsul intern
crt. brut în anii
1928 1932 1937
1. SUA 18,4 9,3 14,8
2. Germania 14,5 7,5 17,0
3. Marea Britanie 8,9 7,3 10,6
4. Franţa 17,5 16,4 15,6
5. Italia 16,7 13,3 18,5
Prin urmare, în anii de după marea criză, numai Germania, Marea Britanie şi Italia
au reuşit să atingă nivelul de investiţii din 1929, în timp ce SUA şi Franţa au cunoscut un uşor
declin, neavând capacitatea necesară procentului atins în anul celui mai înalt avânt.
Lupta împotriva crizei a îmbrăcat două aspecte:
- Politica de tip liberal
După părerea liberalilor, situaţia trebuia să se rezolve de la sine prin restabilirea
echilibrului bugetar (diminuarea cheltuielilor publice) şi impunerea scăderilor de salariu
necesare reducerii costurilor de producţie ale întreprinderilor. Măsurile liberale nu s-au
bucurat de succes deoarece pieţele externe erau blocate, iar aplicarea lor n-a însemnat altceva
decât diminuarea puterii de cumpărare pe piaţa internă. Nici măcar severa politică
protecţionistă introdusă începând cu anul 1930 nu a schimbat cu nimic lucrurile.
- Politica de tip keynesian
Politica anticriză care necesita intervenţia statului a fost teoretizată în 1936 de
economistul englez J.M.Keynes în lucrarea sa Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor. După părerea sa, reluarea activităţii depindea mai ales de importanţa
consumului. Statul trebuia să adopte o politică de lucrări ample (capabilă să ofere locuri de
muncă), să dea ajutor de şomaj, să fixeze un salariu minim astfel încât să se relanseze puterea
de cumpărare. Deficitul bugetar trebuia acceptat ca un rău trecător şi nu era exclusă nici
devalorizarea monedei, pentru facilitarea exportului.
La sfârşitul anilor 1930, statul a intervenit net în economie, fără a pune totuşi în discuţie
sistemul capitalist, şi cam peste tot se poate vorbi despre relansare economică. Aceasta a fost,
însă, strâns legată de reînarmare, iar războiul a devenit unica soluţie de a rezolva problema.

19