UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR-CONTABIL SPECIALIZAREA FINANTE-BANCI ANUL II ZI, FR, ID DISCIPLINA: FINANTELE INTREPRINDERII Conf.

. univ. dr. GEORGETA ACHIMESCU SINTEZE Situatia neta Pornind de la abordarea juridica a bilantului, exista diferite opinii 1.2.3potrivit carora conceptul de situatia net este mai relevant in ceea ce priveste reflectarea averii nete a actionarilor. Intr-o prima acceptiune, situatia net a intreprinderii (S.N) reprezinta activul net neangajat in datorii si se determina cu ajutorul relatiei: SN = Activ total Datorii totale. Deci, situatia neta a intreprinderii reprezinta diferenta dintre activele totale si datoriile totale contractate. Aceasta exprim valoarea contabil a drepturilor pe care le posed proprietarii asupra intreprinderii, reprezentand averea proprietarilor care trebuie s fie suficient pentru a asigura independenta financiar a intreprinderii, precum si functionarea normal a acesteia. Comparativ cu capitalurile proprii, situatia net este mai restrictiv, fiind un indicator mai relevant ce exprim valoarea activului realizabil la un moment dat, care intereseaza proprietarii, actionarii, cat si creditorii intreprinderii, mai ales in cazul lichidarii acesteia. Situatia net se calculeaza punand fata in fata bunurile si datoriile de aceeasi scadent astfel: SN = Stocuri + Productia in curs de executie + Creante de exploatare + Trezoreria activ SN = Activ circulant Datorii de exploatare SN = Activ net realizabil + Activ imobilizat net Capitaluri de investitii externe Situatia net pozitiv si crescatoare a intreprinderii reflect o gestiune economic sanatoasa, care are ca efect maximizarea valorii intreprinderii, a capitalurilor proprii. Cresterea situatiei nete are ca efect cresterea rentabilitatii si a independentei financiare, pe baza acestora putandu-se determina riscul global sau lichidativ: Riscul global = SN Activ fr valoare / Active O situatie net negativ reflect o stare de prefaliment, fiind consecinta incheierii cu pierderi a exercitiilor financiare anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii, partea neacoperit ramanand exclusiv in sarcina creditorilor, acesta fiind de altfel riscul de insolvabilitate al intreprinderii. Fondul de rulment - Echilibrul financiar al intreprinderii rezult din confruntarea maselor mari ale bilantului: fondul de rulment cu necesarul de fond de rulment din care rezult trezoreria. Acest echilibru este determinat in raport cu conceptiile de prezentare a bilantului: optica financiar si cea functional. Echilibrul financiar, pe baza bilantului financiar care grupeaza posturile bilantiere dupa criteriul permanentei, presupune finantarea activului cu o durat mai mare de un an din resurse cu scadente de peste un an, iar finantarea activelor sub un an din resurse scadente sub un an. Un prim echilibru rezult din confruntarea capitalurilor permanente cu necesarul permanent din care rezult fondul de rulment financiar net (FRF).

Stancu I., Teoria pietelor financiare. Finantele intreprinderilor. Analiza si gestiunea financiara, Editura Economica, Bucuresti, 1996, p. 311. 2. Ristea M., Contabilitatea intreprinderii, vol. I. Editura Margaritar, Bucuresti, 1997, p. 460 3 .Vintila G., Diagnosticul financiar si evaluarea intreprinderilor, Editura Didactica si Pedagogica R.A., Bucuresti, 1998, p. 16.

1.

Practic, fondul de rulment detine o pozitie strategic in cadrul bilantului financiar, asigurand legatura intre partea de sus si cea de jos a bilantului. Fondul de rulment financiar este un indicator al lichiditatii, si aceasta pentru ca un nivel insuficient al sau este un semn al riscului de plata, dar este si un indicator al solvabilitatii, apreciat de catre creditori, pentru ca reprezinta o marja de securitate pe care societatea trebuie sa o constituie pentru a face fata asimetriei riscurilor utilizarilor si datoriilor mai mici de un an.4 Indicatorul fondul de rulment este considerat cel mai important indicator al echilibrului financiar al intreprinderii [], fiind rezultatul arbitrajului intre finantarea pe termen lung si finantarea pe termen scurt.5 Fondul de rulment a cunoscut o larga definire in literatura de specialitate, reflectand progresul pe care l-a inregistrat conceptia cu privire la rolul analizei financiare.6 Fondul de rulment poate fi calculat prin dou metode. Metoda varfului bilantului este prima metod de determinare a fondului de rulment financiar, astfel: FRF = Capitaluri permanente Necesar permanent, adica: FRF = Capitaluri permanente Imobilizari nete >1 an Aceasta metoda pune in evident echilibrul financiar pe termen lung, fondul de rulment reprezentand partea din capitalurile permanente ramasa dupa finantarea imobilizarilor, pe care intreprinderea o consacr finantarii activelor circulante. Este partea din capitaluri cu grad de exigibilitate slab, care serveste finantarii elementelor de activ cu grad de lichiditate suficient de crescut.7 Aceast metod insist asupra originii fondului de rulment, dand posibilitatea in acelasi timp de a se intelege cauzele ce conduc la variatia acestuia. Fondul de rulment se poate determina ca diferenta intre sursele permanente si alocarile permanente. Astfel cresterea fondului de rulment financiar este determinat de cresterea capitalurilor permanente (emisiuni de noi obligatiuni, de noi actiuni, noi imprumuturi pe termen lung) si de reducerea imobilizarilor nete (vanzatori de titluri, actiuni de dezinvestire, etc). In acest mod creste marja de securitate a intreprinderii, o mare parte din activele circulante fiind finantate din capitaluri permanente. Inregistrarea unui fond de rulment pozitiv nu reprezinta decat un semn aparent de stabilitate. Se poate constata c o intreprindere care inregistreaza un echilibru aparent mai putin stabil, poate face fata scadentelor sale, dac viteza de rotatie a activelor sale circulante este mai mare decat datoriile pe termen scurt, sau altfel spus se poate supravietui si in dezechilibru. Atunci cand valoarea fondului de rulment financiar este pozitiva, se considera ca societatea si-a asigurat echilibrul financiar, adica activul exigibil este superior datoriilor pe termen scurt, ceea ce este echivalent cu faptul ca resursele pe termen mediu si lung au finantat cel putin utilizarile stabile (mai mari de un an).8 Scaderea fondului de rulment este determinat de scaderea capitalurilor permanente (reducerea capitalurilor proprii, rambursari de imprumuturi pe termen lung sau de obligatiuni) si de cresterea imobilizarilor nete (achizitionarea unor active imobilizate). In situatia unui fond de rulment financiar stationar, intreprinderea se afl intr-o perioad de stagnare, stagnare ce poate fi temporar sau de durat, avand diferite cauze. Cea de-a doua metod de determinare a fondului de rulment financiar este metoda piciorului bilantului, conform careia fondul de rulment este:
FRF = Activ circulant net < 1 an Datorii pe termen scurt < 1 an
Esnault B., Hoarau C., Comptabilit financire, Presses Universitaires de France, Paris, 1994, p. 364 Stancu I., Teoria pietelor financiare. Finantele intreprinderii. Analiza si gestiunea financiara, Editura Economica, Bucuresti, 1997, p. 454. 6 Cohen E., Analyse financire, 3-------- dition, Editura Economica, Paris, 1994, pg. 142-145. 7 Petrescu S., Mironiuc M., Analiza economico-financiara. Teorie si aplicatii, Editura Tiparul, Iasi, 2002, pg.248 8 Griffith S., Gestion financire, Eyrolles Universit, Paris, 1991, p. 82.
5 4

Aceast metod pune in evident afectarea si finalitatea fondului de rulment care este finantat din activul circulant. In aceast situatie, fondul de rulment financiar arat surplusul activelor circulante nete nefinantate din datoriile temporare, evidentiind excedentul de lichiditate potentiala, ca o marj de securitate privind solvabilitatea intreprinderii. Un fond de rulment pozitiv constituie o marj de securitate pentru exploatarea activitatii intreprinderii, permitandu-i s-si asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesare functionrii (stocuri minime, fond de cas minim), activul circulant fiind mai mare decat datoriile pe termen scurt. FRF > 0 determinat de Capitaluri permanente > Imobilizari nete
FRF > 0 determinat de Activ circulant net > Datorii sub un an

Insa, un fond de rulment financiar negativ constituie un semnal de alarm pentru intreprindere care va fi lipsit de capitaluri permanente suficiente s-i asigure finantarea imobilizarilor, sau care are active circulante mai mici decat datoriile scadente pe termen scurt, pe care nu le va putea achita astfel:
FRF<0 determinat de Activ circulant net < Datorii mai mici de un an FRF < 0 determinat de Capitaluri permanente < Imobilizari nete,

Este o situatie des intalnita in sectorul de distributie, unde viteza de rotatie a stocurilor este accelerat si exist credite - furnizori insemnate. Fondul de rulment al unei intreprinderi, dupa aprecierile specialistilor finalisti trebuie s reprezinte valoarea a unu pana la trei luni cifra de afaceri, iar ponderea capitalurilor imprumutate in interiorul capitalurilor permanente nu trebuie s fie excesiv in raport cu cea a capitalurilor proprii, aceasta situandu-se sub 50% , de aceea se impune determinarea fondului de rulment propriu (FRp) si a fondului de rulment strain sau imprumutat (FRS) Fondul de rulment propriu (FRp) exprima excedentul de capitaluri proprii in raport cu imobilizarile nete si se calculeaza dupa relatia: FRp = Capitaluri proprii Imobilizari nete Acest indicator de echilibru financiar pune in evident influenta structurii de finantare asupra constituirii sale, adica masura in care echilibrul financiar se asigur prin capitalurile proprii, ceea ce de fapt reflect gradul de autonomie financiar. In interiorul capitalurilor permanente, ponderea capitalurilor imprumutate nu trebuie sa fie prea mare in raport cu cea a capitalurilor proprii, aceasta trebuie sa reprezinte cam 50%, de aceea se impune determinarea indicatorului fond de rulment propriu si a fondului de rulment strain sau imprumutat. Fondul de rulment propriu pune in evidenta influenta structurii de finantare asupra constituirii sale, adica masura in care se asigura echilibrul financiar prin capitalurile proprii, ceea ce reflecta gradul de autonomie financiara al intreprinderii. Aceasta exprima excedentul de capitaluri proprii in raport cu imobilizarile nete. Rezultatul negativ exprima fondul de rulment strain sau imprumutat, adica gradul de indatorare pe termen lung pentru finantarea nevoilor pe termen scurt, avand un rol important in asigurarea gradului de autonomie sau de libertate in luarea deciziilor de investire in vederea dezvoltarii societatii. Aceasta se calculeaza dupa relatia: FRS = Imprumuturi pe termen lung si mediu Imobilizari nete; sau: FRS = FRE FRp Valoarea informativ deosebit a fondului de rulment de a realiza legatura intre cele doua prti ale bilantului financiar conduce la concluzia c fondul de rulment reprezinta cel mai important indicator al echilibrului financiar lichiditate exigibilitate, fiind rezultatul arbitrajului intre finantarea pe termen lung si finantarea pe termen scurt. Analiza fondului de rulment trebuie completat cu studiul unui alt agregat important al bilantului si anume necesarul de fond de rulment. Necesarul de fond de rulment (NFR) desemneaza nevoile financiare generate de executarea unor operatiuni respective care compun ciclul de exploatare curent a intreprinderii al carui total trebuie acoperit cel putin partial de resursele stabile. Nevoia de fond de rulment reprezinta banii ce trebuie virati in intreprindere pentru a asigura functionarea acesteia, dupa 3

finantarea imobilizarilor care compar cheltuieli ce se vor recupera la achitarea facturilor de catre clienti. Necesarul de fond de rulment reprezinta rezultatul compensarii operatiilor de exploatare nefinalizate inca din punct de vedere financiar sub forma incasarilor, respectiv a platilor. Astfel, utilizarile de exploatare (stocurile si creantele) reprezinta imobilizari temporare care se vor materializa in incasari, dar pana atunci trebuie acoperite din alte resurse. Resursele de exploatare (datoriile fata de furnizori si alte datorii nefinanciare) se vor materializa in plati, dar pana atunci ele sunt niste resurse atrase temporar, care acopera niste utilizari cu acelasi caracter temporar.9 Necesarul de fond de rulment este expresia realizarii echilibrului financiar dintre necesarul si resursele de capitaluri circulante (ale exploatarii).10 Nevoia de fond de rulment reprezinta diferenta dintre necesitatile de finantare a ciclului de exploatare si datoriile de exploatare. Structura necesarului de fond de rulment cuprinde: - stocurile (de materii prime, de semifabricate, de produse finite) a caror valoare incorporeaza cheltuieli de fabricatie; - creante. Din suma acestor componente se scad datoriile (de exploatare, dar si din afara exploatarii) care corespund decalajelor intre incasari si plati. Formula de calcul a necesarului de fond de rulment este: NFR = nevoi temporare resursele temporare (exclusiv activele de trezorerie) (exclusiv pasivele de trezorerie) Altfel spus, relatia de calcul a nevoii de fond de rulment este: NFR = Necesitti ciclice Resurse ciclice unde:
Necesitatile ciclice = Necesar temporar Disponibilitati Resursele ciclice = Resurse temporare Credite de trezorerie

In aceste conditii: NFR = (Stocuri + Creante)(Datorii de exploatare pe termen scurt) sau: NFR = (Stocuri + Creante Clienti) (Furnizori + Obligatii fiscale) Indicatorul de echilibru financiar, nevoia de fond de rulment, poate fi pozitiv sau negativ. Un necesar de fond de rulment pozitiv reprezinta un surplus de necesar temporar fat de resursele temporare ce pot fi imobilizate, fiind o situatie normal dac acesta este consecinta unor investitii privind cresterea necesarului de finantare a ciclului de exploatare. Un necesar de fond de rulment negativ arat un decalaj nefavorabil intre lichidarea stocurilor si creantelor, pe de o parte, si exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de alt parte, in sensul incetinirii incasarilor si accelerarii pltilor. Deci, un necesar de fond de rulment negativ reflect un surplus de resurse temporare fat de capitalurile circulante, necesitatile temporare fiind mai mici decat resursele temporare ce pot fi imobilizate. Este favorabil aceast situatie dac este consecinta accelerarii rotatiei activelor circulante, a urgentarii incasarilor si incetinirii pltilor. Acest indicator arata deci, echilibrul curent al intreprinderii, fiind mai instabil si mai fluctuant decat indicatorul fond de rulment. Nevoia de fond de rulment este dependent de:
9

Munteanu V., Contabilitatea financiara a intreprinderilor, vol. II, editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Lucman Serv, Bucuresti, 1999,p. 618. 10 Stancu I., Teoria pietelor financiare. Finantele intreprinderilor. Analiza si gestiunea financiara, Editura Economica, Bucuresti, 1997, p. 447.

volumul de activitate (cifra de afaceri); durata de rotatie a stocurilor; termenul de recuperare a creantelor; termenul de plat a furnizorilor, etc. Cresterea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin cresterea creantelor fata de clienti sau prin reducerea datoriilor catre furnizori. Reducerea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin cresterea datoriilor catre furnizori sau reducerea stocurilor de materii prime si produse finite. Necesarul de fond de rulment poate fi structurat, la randul sau, in doua parti: 1.Necesarul in fond de rulment pentru exploatare (NFRE), apare ca urmare a faptului ca cea mai mare parte din posturile bilantului vizeaza activitatea de exploatare a intreprinderii, iar marimea posturilor de stocuri, creante si datorii de exploatare variaza proportional cu cifra de afaceri. NFRE = Active circulante de exploatare - Datorii de exploatare Depinzand de marimea cifrei de afaceri, se poate spune deci, ca necesarul de fond de rulment din exploatare are un caracter sezonier. Din aceste motive, interpretarea nevoii de fond de rulment trebuie facuta cu mare prudenta tinandu-se cont de caracterul sezonier al activitatii intreprinderilor pentru a se sti daca necesarul de fond de rulment corespunde unui nivel maxim, minim sau mediu. 2. Necesarul in fond de rulment in afara exploatarii (NFRAE) se calculeaza pe baza posturilor de bilant care nu au legatura cu activitatea de exploatare. Se refera la alte creante diverse, valori imobiliare de plasament si datorii fiscale si alte datorii si sunt legate in general de activitatea financiara sau exceptionala. Necesarul de fond de rulment in afara exploatarii este mai mic fata de necesarul de fond de rulment din exploatare si corespunde acelor nevoi din afara ciclului de exploatare, care nu sunt finantate de resurse ciclice si care trebuie acoperite din capitaluri permanente. Relatia de calcul este: NFRAE =Active diverse - Resurse diverse sau: NFRAE = Creante diverse Datorii diverse din afara exploatarii din afara exploatarii Nevoia de fond de rulment din afara exploatarii nu depinde deci de marimea cifrei de afaceri si nici de caracterul sezonier al activitatii, marimea sa variind aleatoriu in functie de frecventa si importanta operatiilor in afara exploatarii. In privinta echilibrului intre fondul de rulment si necesarul de fond de rulment se pot adopta urmatoarele politici: a. politica de prudenta si de intarire a autonomiei financiare in care in lipsa unui plasament rentabil, trezoreria neta se poate regasi in disponibilitati banesti in conturi si in numerar in casierie; b. politica ofensiva de crestere a productiei; c. politica de echilibru care mentine fondul de rulment la nivelul nevoii de fond de rulment. Necesarul de fond de rulment este pozitiv in intreprinderile industriale, fiind un necesar net de fond de rulment de exploatare care trebuie finantat, si este negativ la societatile cu activitate de distributie unde exist resurse nete de finantare, resursele de exploatare fiind superioare necesarului de finantare. Trezoreria net (T.N) poate fi determinat pornind de la egalitatea bilantier care conduce la confruntarea fondului de rulment cu necesarul fondului de rulment.
FR NFR = Disponibilitati Creante bancare de trezorerie = T.N.

Astfel trezoreria net apare ca un rezultat al operatiunilor ce afecteaza toate posturile de bilant, rezultand din analiza pe orizontal a: - prtii superioare: TN = FR NFR - prtii inferioare: TN = Disponibilitati Pasive de trezorerie; sau: TN = T activ T pasiv Disponibilitatile curente degajate de functionarea intreprinderii, la care se adauga rambursarile in orice moment (valori mobiliare de plasament) alcatuiesc trezoreria activ, in 5

timp ce trezoreria pasiv este reprezentat de creditele bancare curente, soldurile creditoare de banci si efectele scontate. Trezoreria net rezult din operatiuni ce afecteaza capitalurile permanente si activul imobilizat, precum si din operatiuni care privesc activele circulante si datoriile pe termen scurt. O crestere a trezoreriei nete se poate realiza fie prin cresterea fondului de rulment si scaderea necesarului de fond de rulment, fie prin scaderea creditelor bancare de trezorerie si cresterea disponibilitatilor banesti. Trezoreria net determinat prin cele doua modele de calcul poate fi pozitiv, sau negativ, astfel: 1. Trezoreria neta pozitiv indica un echilibru financiar la nivelul intreprinderii, fiind un excedent de finantare ce urmeaza a fi plasat eficient si sigur pe piata monetara si/sau financiara. Trezoreria este pozitiv cand: FR > NFR si Disponibilitati > Credite de trezorerie Dac: a. fondul de rulment este pozitiv si necesarul de fond de rulment pozitiv, este cazul unui necesar de fond de rulment finantat din fondul de rulment, care degaj disponibilitati ce pot ascunde o subutilizare de capitaluri; b. fondul de rulment este pozitiv si necesarul de fond de rulment este negativ, atunci resursele din activitatea de exploatare se adauga la un excedent de resurse permanente pentru a degaja un excedent mare de lichiditati ce pot ascunde subutilizri de capitaluri; c. un fond de rulment negativ si un necesar de fond de rulment negativ evidentiaza faptul ca resursele din activitatea de exploatare acopera un excedent de lichiditati si o parte a activului imobilizat, o alt parte fiind finantat din datorii pe termen scurt, situatie in care este necesar cresterea resurselor permanente. 2. Trezoreria neta negativa pune in evidenta un echilibru financiar, un deficit monetar care a fost acoperit prin angajarea de noi credite. Trezoreria este negativ cand: FR < NFR si Disponibilitatile < Credite de trezorerie Si aici intervin trei situatii. a. necesarul de fond de rulment este finantat partial din fondul de rulment si partial din credite bancare curente care sunt mai mari decat disponibilitatile; b. dac fondul de rulment este negativ si nevoia de fond de rulment este pozitiv, trebuie s se revada structura finantarii, intrucat creditele bancare curente acopera o parte din imobilizari; c. dac fondul de rulment este negativ si nevoia de fond de rulment este negativ, este situatia in care resursele permanente acopera o parte a activului imobilizat, restul fiind acoperit de datoriile pe termen scurt, inclusiv credite bancare curente. De asemeni este necesar revederea structurii finantarii. Cresterea trezoreriei de la un exercitiu financiar la altul reprezinta Cash flow-ul perioadei (CF) si se calculeaza dupa relatia: CF = TNN- TNN-1 Cash-flow-ul poate fi pozitiv si negativ. Un cash-flow pozitiv reprezinta o imbogatire a activului real, o majorare a averii proprietarului, conducand la cresterea capacitatii de autofinantare a investitiilor, in timp ce un cash-flow negativ semnifica o diminuare a capacitatii de autofinantare a investitiilor, o saracire a activului real si o reducere a valorii proprietatii. ANALIZA REZULTATELOR DE GESTIUNE A INTREPRINDERII Starea de performanta economico-financiara a unei intreprinderi constituie o problema deosebit de importanta, in general, si cu atat mai stringenta pentru intreprinderile romanesti aflate intr-o oarecare penurie de capital si de lichiditati. 6

Mentinerea unei stari de performanta economico-financiara cat mai buna si respectiv, imbunatatirea acesteia constituie o preocupare permanenta si esentiala a intreprinderii in vederea continuarii desfasurarii activitatii in conditii de profitabilitate si lichiditate. Operatiile economice si financiare care au loc in cadrul unei intreprindere se reflecta in documentele contabile de sinteza, sub forma fluxurilor si stocurilor. Desi bilantul propriu-zis prezinta marimea rezultatului global, in structura sa, totusi el nu explica provenienta acestui rezultat si nici cauzele care l-au generat. Din aceste necesitati a fost elaborat contul de profit si pierdere sau contul de rezultate care explica modul de formare a rezultatului si favorizeaza desprinderea unor concluzii esentiale privind performantele intreprinderii. Definirea rezultatului, din punct de vedere economic, ca diferenta intre veniturile din vanzarea bunurilor mobile si imobile pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, servicii prestate, lucrari executate cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora intr-un exercitiu financiar, porneste de la faptul ca orice activitate este simultan consumatoare de resurse si producatoare de rezultate. Consumul de resurse este definit in plan valoric prin structura de cheltuieli, in timp ce produsul obtinut este delimitat prin structura de venituri. Intrucat consumul de resurse si rezultatul obtinut ca efect determina modificari insemnate in masa patrimoniala a intreprinderii, cele doua structuri, respectiv veniturile si cheltuielile trebuie analizate prin prisma raporturilor patrimoniale. Rezultatul activitatii oricarei intreprinderi, indiferent de obiectul sau de activitate si de marimea acesteia, se determina periodic, conform reglementarilor legale in domeniu, ca diferenta intre veniturile obtinute si cheltuielile efectuate. Diversitatea mare de operatii economice ce conduc la transformarea elementelor patrimoniale in rezultate economico-financiare se concretizeaza, intr-un sens restrans, in: - profit, daca pe parcursul unui exercitiu financiar veniturile sunt mai mari decat cheltuielile; - pierdere, daca pe parcursul unei perioade de timp data, de regula un exercitiu financiar, veniturile sunt mai mici decat cheltuielile. Sistemul contabil romanesc a operat incepand cu 1 ianuarie 1994, conform O.G. nr. 704/1993, la clasificarea veniturilor si cheltuielilor in: curente, alcatuite din rezultate economico-financiare aferente activitatii de exploatare si financiare si exceptionale, iar potrivit Cadrului general de intocmire si prezentare a situatiilor financiare, elaborat de Comitetul de Standarde Internationale de Contabilitate si a O.M.F.P. nr.1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, clasificarea rezultatelor economico-financiare prevede alaturi de cele curente (din exploatare si financiare) si rezultatele economico-financiare extraordinare, acele venituri sau cheltuieli ce rezulta din evenimente si tranzactii care sunt in mod clar diferite de activitatile curente ale unei intreprinderi si care, prin urmare, nu se accepta sa se repete intr-un mod frecvent sau regulat
11

Rezultatele economico-financiare sunt cunoscute, in practica de specialitate, sub denumirea de rezultate ale exercitiului. Rezultatul exercitiului se determina, deci, lunar cu ajutorul contului Profit si pierdere, care caracterizeaza veniturile si cheltuielile si care determina rezultatele pe structura activitatilor si operatiilor de baza. In situatiile financiare ale intreprinderilor, rezultatele economico-financiare inregistrate de acestea sunt sintetizate, sistematizate si prezentate in contul de rezultate. O astfel de structura sintetica a rezultatelor economico-financiare permite posibilitatea de a calcula rezultatele economico-financiare partiale, si anume: 1. Rezultatul activitatii de exploatare (RE) RE= VE -CE 2. Rezultatul financiar (RF) RF = VF - CF 3. Rezultatul curent al exercitiului (RC) RC = RE +/- RF
11

Ministerul Finantelor Publice, Ghid practic de aplicare a Standardelor Internationale de Contabilitate, partea I, Ed. Economica, Bucuresti, 2001, p.335

4. Rezultatul extraordinar (Rextr) Rextr = Vextr - Cextr 5. Rezultatul brut al exercitiului (RB) RB =RE +/- RF+/- Rextr 6. Rezultatul net al exercitiului (Rn) Rn = RB -IP Deci, cheltuielile si veniturile exprima consecinta diverselor procese si operatiuni economico-financiare, iar rezultatul ca atare, se determina in urma compararii celor doua laturi esentiale pentru orice unitate patrimoniala: efortul angajat (cheltuiala) si efectul obtinut (venitul). Contabilitatea dispune in acest scop de contul de rezultate finale 121 Profit si pierdere, care are evident o functie comparativa.12 Contul de rezultate se utilizeaza, deci, pentru determinarea rezultatului exercitiului. Din prezentarea efectuata asupra veniturilor, cheltuielilor si definirea rezultatului exercitiului rezulta relatiile privind calculul rezultatului urmare variatiei situatiei patrimoniului si urmare activitatii consumatoare de resurse producatoare de rezultate. Astfel: Rezultatul Situatia - Situatia +/- Aportul proprietarilor exercitiului = finala initiala la capitalul propriu Sau Rezultatul exercitiului = Venituri realizate Cheltuielile veniturilor realizate Contul de rezultate sintetizeaza fluxurile economice ce au loc in unitate, respectiv, cheltuielile si veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiara si extraordinara. Rezultatul ca diferenta intre venituri si cheltuieli este generat fie de operatiunile activitatii curente si normale ale intreprinderii, ce sunt clasificate in cele trei categorii de operatiuni: de exploatare, financiare si exceptionale sau extraordinare ce nu fac parte direct din activitatea normala, fie de functiile intreprinderii, diferentiat fiind rezultatul in raport de functia de productie, functia de desfacere, functia administrativa, functia financiara si evident functia extraordinara. O analiza a rezultatului contabil sub aspectul perceptiei din partea utilizatorilor de informatie contabila se manifesta diferit. Daca actionarii si investitorii de capital, precum si creditorii percep rezultatul contabil ca o diferenta intre venituri si volumul cheltuielilor din care s-au dedus dobanzile datorate care si-au pierdut statutul de cheltuieli devenind o afectare de profit in favoarea creditorilor, factorii de productie, respectiv proprietarul, angajatii intreprinderii, statul percep rezultatul ca fiind valoarea adaugata calculata ca diferenta intre veniturile si cheltuielile proprii consumurilor intermediare, reprezentate de consumuri de bunuri si servicii primite de la terti. Celelalte cheltuieli cu salariile si protectia sociala, impozitele si taxele, dobanzile si amortizarile devin afectari sau distributii ale profitului. Deloc de neglijat sunt cele trei categorii de rezultate stabilite la nivelul intreprinderii, astfel: - rezultatul contabil, stabilit de contabilitatea generala ca o ratiune a analizei financiare; - rezultatul fiscal, legat de ratiunile fiscale stabilit de contabilitatea financiara; - rezultatul de gestiune, legat de ratiunile de eficienta a performantelor intreprinderii si mentinerea acesteia in starea concurentiala, rezultat calculat de contabilitatea de gestiune. De asemenea, rezultatele sunt diferite si in functie de metodele contabile diferite de evaluare. Metoda prudentei si metoda costului istoric conduc la un rezultat diferit de cel calculat intr-o contabilitate de inflatie bazata pe puterea de cumparare constanta a monedei sau pe costuri curente. Gruparea si restructurarea pozitiilor din contul de rezultate conduce la determinarea soldurilor intermediare de gestiune (SIG), ceea ce contribuie la completarea informatiilor continute de contul de profit si pierdere, desi nu se substituie determinarii rezultatului obtinut . Soldurile intermediare de gestiune reprezinta marimi rezultative ce se obtin prin calcule economice, functie de legaturile reciproce existente intre acestia si permit aprecierea
Horomnea E., Tratat de contabilitate Teorii, Concepte, principii, Standarde, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2001. p.448
12

cresterii avutiei generata de activitatea intreprinderii, precum si intelegerea modului de formare a rezultatului net. Constructia in trepte a indicatorilor valorici, pornind de la cel mai cuprinzator si pana la cel mai sintetic a condus la denumirea de cascada a soldurilor intermediare de gestiune, fiecare din aceste solduri intermediare reflectand rezultatul gestiunii financiare, pe treapta respectiva de acumulare. La baza construirii Tabloului soldurilor intermediare de gestiune stau urmatoarele relatii: 1. Marja comerciala (MC) Marja comerciala vizeaza in exclusivitate unitatile comerciale sau cele cu activitate mixta si se calculeaza astfel:
MC = Venituri din vanzari de marfuri Costul marfurilor vandute

Marimea marjei comerciale se apreciaza in functie de tipul politicii de vanzare promovata de intreprindere. Astfel : - marja comerciala ridicata corespunde intreprinderilor cu comert traditional sau de lux; - marja comerciala redusa corespunde intreprinderilor cu suprafete comerciale mari care practica autoservirea. Costul de cumparare al marfurilor reprezinta pretul de cumparare fara TVA, la care se adauga cheltuieli accesorii de cumparare, respectiv transport, manipulari, pierderi din transport, variatia stocurilor de marfuri. Marja comerciala difera pe ramuri si produse si este un indicator de baza pentru studii previzionale si permite determinarea pragului de rentabilitate ca raport intre profit si cheltuieli. 2.Productia exercitiului, este caracteristica intreprinderilor industriale care fabrica produse finite si reflecta intreaga activitate productiva a unitatii, respectiv productia realizata si vanduta, productia realizata si ramasa in stoc si productia realizata si retinuta pentru nevoi proprii. Formula de calcul este:
Productia exercitiului = venituri din vanzarea productiei + variatia productiei stocate + productia imobilizata

3.Valoarea adaugata (VA) exprima aportul intreprinderii in ceea ce priveste productia de bunuri sau servicii, respectiv surplusul de incasari peste valoarea consumurilor provenind de la terti, acea bogatie creata prin valorificarea surselor tehnice, umane si financiare ale intreprinderii si poate fi determinata prin doua modalitati: a. pornind de la productie sau marja comerciala (metoda productiei):
Valoarea adaugata = Marja comerciala + Productia exercitiului - Consumuri de la terti

b. directa (aditionala): Valoarea adaugata = Venituri Cheltuieli Consumurile intermediare de la terti cuprind: aprovizionari consumabile; alte cheltuieli externe sub forma de lucrari si servicii executate de terti Rata de crestere reprezinta cresterea de valoare adaugata rezultata din utilizarea factorilor de productie in special factorii de munca si capital pentru valoarea materialelor, serviciilor, energiei cumparate de la terti, etc. Rata de crestere reprezinta cresterea de valoare adaugata rezultata din utilizarea factorilor de productie in special factorii de munca si capital pentru valoarea materialelor, serviciilor, energiei cumparate de la terti, etc. Valoarea adaugata este sursa de realizare a acumularilor banesti din care se face remunerarea participantilor directi si indirecti la activitatea economica a intreprinderii si anume personalul prin salarii, prime, indemnizatii si cheltuieli sociale, statul prin impozite si taxe, creditorii prin dobanzi, comisioane, actionarii prin dividende, intreprinderea prin capacitatea de autofinantare.

4. Excedentul brut de exploatare (EBE), care spre deosebire de ceilalti indicatori prezentati sunt denumiti si indicatori ai activitatii, acesta este primul sold intermediar de gestiune cu semnificatie in termeni de rentabilitate care reflecta contributia exploatarii la formarea rezultatelor, imbracand, dupa caz, forma excedentului brut sau deficitului brut de exploatare, evidentiind in mod precis contributia capitalului la crearea bogatiei intreprinderii. Excedentul brut al exploatarii este un indicator fundamental pentru cunoasterea perfrmantelor economice ale intreprinderii, fiind un sold de gestiune independent de deciziile financiare ale intreprinderii, de politica fiscala adoptata, de marimea veniturilor si a cheltuielilor extraordinare. Acesta se poate determina astfel: a.prin deducerea cheltuielilor de personal si a cheltuielilor fiscale (mai putin impozitul pe profit) din suma valorii adaugate si a subventiilor pentru exploatare primite de intreprindere, dupa relatia:
Excedentul brut = de exploatare Valoarea + Subventii de adaugata exploatare - Cheltuieli de - Alte impozite, taxe si personal varsaminte asimilate

b. ca diferenta intre veniturile de exploatare incasabile si cheltuielile de exploatare platibile, situatie in care rezultatul brut de exploatare este o rezultanta a fluxului potential de lichiditati aferent ciclului de exploatare, si aceasta intrucat momentul inregistrarii veniturilor nu coincide cu cel al incasarii, iar momentul inregistrarii unor cheltuieli nu coincide cu cel al platii acestora:
Excedentul brut de exploatare = Venituri de exploatare - Cheltuieli de exploatare

5. Rezultatul exploatarii (RE), indicator diferit de rezultatul brut de exploatare, caracterizeaza performantele comerciale si financiare aferente activitatii de exploatare normala si curenta a intreprinderii, independent de politica financiara si cea fiscala, punand in evidenta rezultatul degajat din activitatea de exploatare, dupa ce sunt luate in considerare toate cheltuielile de productie, comercializare si riscurile de exploatare. In determinarea sa se tine seama de politica de amortizare si de constituire a provizioanelor, astfel:
RE =EBE +Venituri din provizioane + Alte venituri Cheltuieli cu amortizarea privind exploatarea de exploatare si provizioane de exploatare + Alte cheltuieli de exploatare

Rezultatul de exploatare se poate determina si ca diferenta intre veniturile si cheltuielile de exploatare, astfel:
Rezultatul exploatarii = Venituri din exploatare -Cheltuieli de exploatare

6. Rezultatul financiar (RF), indicator al soldurilor intermediare de gestiune care apare ca expresie a politicii de finantare promovata de intreprindere, exprima performantele acesteia ca urmare a implicarii in activitatea financiara. Rezultatul financiar se determina ca diferenta intre veniturile financiare totale si cheltuielile financiare totale:
Rezultatul financiar = Veniturile financiare - Cheltuielile financiare

7. Rezultatul curent inainte de impozitare (RC) este un sold intermediar de gestiune determinat atat de rezultatul exploatarii normale si curente ale intreprinderii, cat si de cel al activitatii financiare, fiind baza de calcul a impozitului pe profit.
Rezultatul curent inainte de impozitare= Rezultatul exploatarii +/- Rezultatul financiar

8. Rezultatul extraordinar sintetizeaza rezultatul sub forma de profit sau pierdere degajat de activitatea cu caracter de exceptie, acest sold trebuie sa fie izolat de rezultatul curent, deoarece el nu intervine in previziunea rezultatelor pentru exercitiile viitoare si se calculeaza:
Rezultatul extraordinar = Venituri extraordinare- Cheltuieli extraordinare

9. Rezultatul exercitiului este un sold intermediar care reflecta eficienta intregii activitati desfasurata de o intreprindere pe o anumita perioada de timp determinata, exprimand profitul sau pierderea intreprinderii luata in totalitatea sa. Poate fi determinat prin: a. metoda directa: Rezultatul exercitiului =Venituri totale -Cheltuieli totale; b. metoda indirecta, prin cumularea la rezultatul curent dinainte de impozitare a rezultatului extraordinar, astfel:
Rezultatul exercitiului = Rezultatul curent inainte de impozitare + Rezultatul extraordinar

10

10. Rezultatul net al exercitiului exprima marimea absoluta a rentabilitatii financiare cu care sunt remunerati actionarii pentru capitalurile proprii subscrise, altfel spus partea din rezultat destinata distribuirii si se obtine prin deducerea din rezultatul exercitiului a impozitului pe profit:
Rezultatul net al exercitiului = Rezultatul exercitiului - Impozitul pe profit

Rezultatul net al exercitiului, ca sold intermediar de gestiune este adesea utilizat in analiza contabil- financiara pe baza sistemului de rate. Acesta poate imbraca forma profitului sau pierderii nete si exprima marimea absoluta a rentabilitatii financiare cu care vor fi remunerati actionarii pentru capitalurile proprii subscrise. Repartizarea pe destinatii a profitului net trebuie sa fie sustinuta de existenta unor disponibilitati monetare reale, in lipsa carora profitul net va ramane doar un potential de finantare. In conditiile existentei acestor disponibilitati, profitul net se va distribui sub forma dividendelor si/sau se reinvesteste in intreprindere. Profitul net nerepartizat constituie sursa proprie sau element de autofinantare generat de insasi activitatea intreprinderii. Se desprinde concluzia ca la baza structurii tabloului soldurilor intermediare de gestiune stau doua principii : - analiza veniturilor si cheltuielilor pe tipuri de operatiuni ce le-au generat (de exploatare, financiare, extraordinare); - distinctia dintre operatiile curente si cele extraordinare pusa in evidenta de rezultatul de dinainte de impozitare ce provine din operatiile de exploatare si cele financiare. Mentinerea unei stari de performanta economico financiara cat mai buna si mai mult imbunatatirea continua a acesteia sunt preocuparile esentiale ale managerilor intreprinderii in vederea continuarii desfasurarii activitatii in conditii de profitabilitate, rentabilitate si lichiditate. Un indicator deosebit de important ce se determina pe baza elementelor oferite de contul de profit si pierdere este capacitatea de autofinantare (CAF), indicator ce reflecta potentialul financiar de crestere economica a intreprinderii, adica acea sursa interna de finantare generata de activitatea industriala si comerciala a intreprinderii destinata sa asigure finantarea unor nevoi ale gestiunii curente, cresterea fondului de rulment, finantarea totala sau partiala a noilor investitii, remunerarea capitalurilor investite, rambursarea eventualelor imprumuturi contractate. Capacitatea de autofinantare reprezinta fluxul potential de lichiditati aferent intregii activitati a intreprinderii, acel surplus monetar degajat de activitatea rentabila a acesteia, prin cresterea trezoreriei nete, adica a cash-flow-ului, ceea ce dovedeste ca cea mai mare parte a capacitatii de autofinantare trebuie sustinuta de o trezorerie pozitiva. Desi nu este un indicator cuprins in tabloul soldurilor intermediare de gestiune, capacitatea de autofinantare poate fi considerat un sold intermediar cu o valoare informationala destul de bogata, in sensul evidentierii masurii in care intreprinderea poate sa-si finanteze cresterea economica, un indicator de mare expresivitate economica, ce reflecta forta financiara a intreprinderii, garantia securitatii si independenta acesteia. Totodata este si un indicator de lichiditate financiara si de solvabilitate care ridica gradul de bonitate al firmei, mareste increderea partenerilor de afaceri, creand conditii mai bune de negociere a contractelor economice. Capacitatea de autofinantare reprezinta un indicator care exprima independenta financiara a intreprinderii, reflectand un flux de disponibilitati real, a carei marime depinde, pe de o parte de rentabilitatea intreprinderii, iar pe de alta parte, de politica de investitii aplicata de intreprindere si de metodele de amortizare a activelor imobilizate. Marimea capacitatii de autofinantare depinde in primul rand de performantele economico-financiare ale intreprinderii si de o serie de parametrii interni sau externi, cum ar fi: politica adoptata de conducere in materie de indatorare, dispozitiile fiscale referitoare la sistemul de amortizare (liniara, degresiva sau accelerata).

11

Altfel, capacitatea de autofinantare se poate defini ca fiind diferenta intre fluxurile de intrare si de iesire generate de operatiunile curente de gestiune, lasand la dispozitia intreprinderii resurse proprii pentru finantarea diverselor activitati. Capacitatea de autofinantare reflecta potentialul financiar degajat de activitatea rentabila a intreprinderii, la sfarsitul exercitiului financiar, avand ca destinatie atat remunerarea capitalurilor proprii, cat si finantarea investitiilor.13 Intreprinderile cu o buna capacitate de autofinantare isi micsoreaza riscul financiar, fiind in masura sa inlature greutatile din perioadele de criza economica, cand accesul la credite este dificil din cauza dobanzilor mari. Totodata este si un indicator de lichiditate financiara si de solvabilitate care ridica gradul de bonitate al firmei, mareste increderea partenerilor de afaceri, creand conditii mai bune de negociere a contractelor economice. O capacitate de autofinantare buna exprima si o capacitate de indatorare buna, respectiv posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel intreprinderea. Capacitatea de autofinantare se poate determina pornind de la veniturile si cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, in fluxuri de trezorerie. Capacitatea de autofinantare se determina prin doua metode: procedeul deductiv si metoda aditiva. Capacitatea de autofinantare pe baza procedeului deductiv porneste de la excedentul brut de exploatare (EBE):14
CAF = EBE + Alte venituri din exploatare (a) - Alte cheltuieli de exploatare (b) + Venituri financiare (c) Cheltuieli financiare (d) + Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare - Impozitul pe profit

a. cu exceptia: veniturilor din vanzarea activelor cedate si alte operatiuni de capital (contul 7583); venituri din subventii pentru investitii (contul 7584); venituri din provizioane (contul 7812); b. cu exceptia: cheltuielilor privind prestatiile externe (grupele de conturi 61 si 62); cheltuielile cu alte impozite, taxe si varsaminte asimilate (contul 635); cheltuielile privind activele cedate si alte operatiuni de capital (contul 6583); cheltuielile de exploatare privind provizioanele (contul 6812); c. cu exceptia: veniturilor din investitii financiare cedate (contul 764); veniturile financiare din ajustari pentru pierderea de valoare (contul 786); d. cu exceptia: cheltuielilor privind investitiile financiare cedate (contul 664); cheltuielile financiare privind ajustarile pentru pierderea de valoare a imobilizarilor financiare (contul 6863); cheltuielile financiare privind ajustarile pentru pierderea de valoare a activelor circulante (contul 6864). Aceasta metoda pune in evidenta originea capacitatii de autofinantare, corectand excedentul brut de exploatare cu veniturile incasabile si cheltuielile platibile, care sunt la originea fluxurilor de trezorerie. In acest mod capacitatea de autofinantare evidentiaza surplusul monetar potential creat in mod progresiv de activitatea globala a intreprinderii pe intreaga perioada a exercitiului. Capacitatea de autofinantare, potrivit metodei aditive se determina pornind de la rezultatul net al exercitiului:
CAF = Rezultatul net + Cheltuieli de exploatare privind amortizarile, provizioanele si ajustarile pentru depreciere Venituri din provizioane si ajustari pentru depreciere privind activitatea de exploatare + Cheltuieli financiare privind amortizarile si ajustarile pentru pierdere de valoare Venituri financiare din ajustari pentru pierdere de valoare + Cheltuieli privind activele cedate si alte operatiuni de capital Venituri din vanzarea activelor cedate si alte operatiuni de capital + Cheltuieli privind investitiile financiare cedate - Venituri din investitii financiare cedate - Venituri din subventii pentru investitii

Onofrei M., Finantele intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti, 2004, p.113. Petrescu S., Analiza si diagnostic financiar-contabil Ghid teoretico aplicativ-, Editura CECCAR, Bucuresti, 2006, p. 80.
14

13

12

Metoda aditiva de determinare a capacitatii de autofinantare este extrem de simpla si rapida, fiind preferata de practicieni, cu toate ca nu explica originea capacitatii de autofinantare si ansamblul fluxurilor de trezorerie care vor naste operatiuni, ci informeaza asupra destinatiei capacitatii de autofinantare, si anume: fluxul de resurse care corespunde rezultatului net destinat cresterii intreprinderii (prin investitii) si remunerarii actionarilor (prin dividende); fluxul de resurse materializat in cheltuielile cu amortizarea destinat reinnoirii imobilizarilor. Un merit al abordarii aditive este de a sugera o utilizare posibila a capacitatii de autofinantare: - partea din fluxul de resurse ce corespunde cheltuielilor cu amortizarea ar putea fi utilizata pentru reinnoirea echipamentelor..; - partea din fluxul de resurse ce corespunde rezultatului net ar putea fi utilizata pentru dezvoltarea intreprinderii.15 In calitatea de indicator de performanta si de resurse inserate in tabloul de finantare, menita sa asigure legatura dintre analiza rezultatelor si analiza fluxurilor financiare, capacitatea de autofinantare este notiunea cheie pentru aprecierea rentabilitatii si pentru analiza dinamica a echilibrului financiar. Capacitatea de autofinantare se poate caracteriza astfel:16 1. este un sold rezidual al fluxurilor generate de ansamblul operatiunilor de gestiune si unele operatiuni extraordinare. Ea are caracterul unei resurse degajate in cursul exercitiului putandu-se calcula ca diferenta intre intrari si iesiri din fonduri, din care nu se deduce nici un element contabil calculat (amortizari, provizioane) 2. este un flux de trezorerie efectiva sau potentiala care cuprinde inexactitati. Este eterogena, deoarece include mai multe feluri de resurse: resurse ce raman un timp scurt in intreprindere; resurse disponibile durabile pentru a asigura finantari structurale; operatiuni (cheltuieli si venituri) extraordinare; 3. trebuie sa concure la mentinerea valorii intreprinderii, fiind un factor de crestere a acesteia prin propriile sale mijloace, putand sa dispuna de capitaluri suplimentare, prin apelarea la imprumut; 4. utilitatea capacitatii de autofinantare vizeaza: finantarea (totala sau partiala) a noilor investitii; intarirea fondului de rulment; rambursarea imprumutului la termen pentru completarea mijloacelor de finantare a programului de investitii; rambursarea datoriilor bancare la finantare a investitiilor; distribuirea de dividende. Pe baza capacitatii de autofinantare se determina o serie de indicatori necesari in aprecierea independentei financiare a intreprinderii. Capacitatea de autofinantare reprezinta surplusul monetar obtinut ca rezultat al tuturor operatiunilor de incasari si plati efectuate de intreprindere intr-o perioada de timp, avand in vedere si incidenta fiscala. Daca din capacitatea de autofinantare inregistrata de intreprindere se deduc dividendele ce se distribuie actionarilor sau asociatilor se obtine un alt indicator deosebit de important in analiza contabil financiara, autofinantarea. Autofinantarea reprezinta, deci, partea din capacitatea de autofinantare ramasa disponibila, dupa distribuirea dividendelor, punand in evidenta aptitudinea reala a intreprinderii de a se autofinanta, dupa deducerea remuneratiilor actionarilor, astfel:
AUTOFINANTAREA = CAF - Dividende distribuite

Richard J., Analyse financire et audit des performances, 2e dition la Villegurin ditions, Paris, 1993, pp.557 - 558. 16 Petrescu S., Analiza si diagnostic financiar-contabil Ghid teoretico aplicativ-, Editura CECCAR, Bucuresti, 2006, p. 80.

15

13

Autofinantarea este expresia bogatiei creata de intreprindere, fiind o sursa interna destinata acoperirii nevoilor de finantare ale exercitiului viitor, a carei marime este data de cresterea surselor obtinute din propria activitate a intreprinderii, ce raman in mod permanent la dispozitia acesteia pentru finantarea activitatii viitoare. Importanta autofinantarii poate fi argumentata prin principalele avantaje pe care aceasta le ofera intreprinderii: constituie un mijloc sigur de finantare, constituind o sursa stabila si independenta; confera intreprinderii un grad mare de libertate de actiune in ceea ce priveste alegerea investitiilor; permite franarea indatorarii societatii si implicit scaderea cheltuielilor financiare; constituie un indicator pe baza caruia se poate masura randamentul capitalurilor proprii, respectiv rentabilitatea financiara; reprezinta premisa deschiderii accesului la piata de capital si chiar atragerea de capital extern. In analiza autofinantarii se disting trei trepte: a. Autofinantarea minima permite mentinerea capacitatii intreprinderii, nefiind suficienta pentru reinnoirea imobilizarilor necesare, pastrarii capacitatilor de productie existente; b. Autofinantarea de mentinere include surse ce vor asigura atat acoperirea cheltuielilor necesare mentinerii potentialului productiv, cat si reinnoirea imobilizarilor si acoperirea riscurilor de exploatare; c. Autofinantarea de dezvoltare cuprinde, alaturi de sursele autofinantarii de mentinere si o parte din rezultatul exercitiului, astfel incat sa permita modernizarea si cresterea capacitatilor de productie. Pentru aprecierea performantelor economico-financiare, pe langa evolutia autofinantarii in marime absoluta se urmaresc ratele autofinantarii, cu ajutorul carora se stabilesc concluzii cu caracter general privind analiza in dinamica a capacitatii de autofinantare si a autofinantarii, si anume:17 1. rata autofinantarii investitiilor anuale, dupa relatia: 2. rata autofinantarii imobilizarilor corporale si necorporale, dupa relatia: 3. rata de autofinantare a nevoilor globale de finantare, care se determina dupa relatia: Normalizatorii romani au abordat in Romania trei tipuri de analiza a contului de rezultate: 1. analiza functionala, metoda ce evidentiaza rezultatele economice pe functii ale intreprinderii, ceea ce permite luarea deciziilor pe functii ale intreprinderii. 2. analiza prin cheltuieli directe, care porneste de la identificarea cheltuielilor legate direct de fabricarea unui produs. Cheltuielile indirecte comune mai multor produse sunt repartizate proportional cu cheltuielile directe folosindu-se o gama de chei succesive de repartizare. Aceasta abordare prezinta marile dezavantaj al unei calculatii anevoioase si greoaie, ceea ce conduce la intarziere in analiza rezultatelor economico-financiare. 3.analiza pragului de rentabilitate consta in efectuarea analizei prin cheltuieli variabile in raport cu cifra de afaceri. Aceasta metoda porneste de la separarea cheltuielilor in cheltuieli variabile si cheltuieli fixe si permite obtinerea unor informatii de gestiune utile pentru previziunea bugetului intreprinderii referitoare la: a. cifra de afaceri pentru care rezultatul este zero; b. profitul previzionat la o variatie data a cifrei de afaceri; c. cifra de afaceri pentru a obtine un profit dorit. Atat capacitatea de autofinantare, cat si autofinantarea sunt utilizate in analiza financiara in scopul determinarii unor indicatori de rentabilitate cu o semnificatie deosebita in evaluarea performantelor intreprinderii.

Petrescu S., Analiza si diagnostic financiar-contabil Ghid teoretico aplicativ-, Editura CECCAR, Bucuresti, 2006, p. 83.

17

14

Deci, rezultatele intreprinderii pot constitui o sursa de fonduri in masura in care, castigurile eventuale vin sa majoreze potentialul sau financiar. Intr-adevar aceste castiguri constituie o bogatie aditionala care poate fi conservata in cadrul intreprinderii pentru a-i permite sa-si finanteze dezvoltarea sa viitoare. Bineinteles, contributia lor ridica o problema complexa de evaluare, tinand cont de cele trei niveluri de apreciere a rezultatelor. La primul nivel, rezultatul exercitiului constituie o sursa pe care intreprinderea ar putea sa o conserve in totalitate sau in parte, dupa deducerea dividendelor si a altor distribuiri prevazute din rezultate. Partea nedistribuita din beneficiu constituie o sursa proprie de finantare sau un element de autofinantare, izvorat din activitatea intreprinderii. Totusi, rezultatul nu furnizeaza decat o evaluare partiala a capacitatii de autofinantare prin aceea ca nu tine cont de sporirea bogatiei nete obtinute obtinuta la sfarsitul perioadei. La un al doilea nivel de apreciere a rezultatului, notiunea de surplus monetar furnizeaza o informatie mult mai satisfacatoare despre capacitatile financiare ale perioadei. Aceasta apreciere se justifica prin aceea ca ea masoara un surplus din exploatare, asa cum este excedentul brut de exploatare sau un surplus global, asa cum este capacitatea de autofinantare. Acest surplus corespunde cu adevarat, unui excedent de venituri monetare susceptibile de a fi incasate, asupra cheltuielilor monetare, susceptibile de a fi platite, si apare deci, ca un surplus monetar potential, adica o sursa aditionala de fonduri susceptibile de a fi afectate autofinantarii si dezvoltarii viitoare a intreprinderii. La un al treilea nivel se degaja incidenta acestor surplusuri monetare asupra echilibrului financiar, tinand cont de efectele contradictorii pe care activitatea o exercita asupra trezoreriei. Pe de o parte, activitatea antreneaza formarea de resurse de autofinantare care corespund aporturilor potentiale de lichiditati pentru intreprindere. Pe de alta parte, activitatea induce nevoi de finantare aditionale care apasa asupra trezoreriei constituind nevoia de fond de rulment. Astfel, poate fi formulat principiul relatiei dintre surplusul monetar si lichiditatea intreprinderii: CAF Variatia nevoii de fond de rulment = Excedent de trezorerie global CASH-FLOW-UL DE GESTIUNE SI TABLOUL DE FINANTARE Activitatea desfasurata in intreprinderi cuprinde doua categorii de operatiuni: 1. operatiunile de gestiune, fiind cele mai importante acestea au un caracter repetativ in viata economica a intreprinderii .In categoria operatiunilor de gestiune se cuprind : a. operatiuni de exploatare - sunt operatiunile referitoare la desfasurarea activitatii propriu- zise privind realizarea produselor si prestarea serviciilor; b. operatiuni financiare - sunt operatiunile aferente pietei de capital si monetare; c. operatiuni extraordinare - sunt acele operatiuni care nu sunt legate de activitatea curenta a intreprinderii, ci apar in mod accidental. 2. operatiunile de capital, vizeaza modificari in structura si volumul elementelor patrimoniale ale bilantului si cuprind: - operatii de investitii si dezinvestitii (vanzarea activelor si recuperarea capitalurilor imobilizate) - operatii de finantare ce conduc la majorarea capitalului propriu; - operatii de creditare care urmaresc atragerea de noi surse prin credite; - operatii de rambursare a creditelor; - operatii de restituire a capitalurilor proprii. Rezultatul operatiilor de gestiune il constituie cash flow-ul de gestiune. Categorii de cash flow: a. cash-flow-ul de exploatare, exprima rezultatul operatiunilor de exploatare avand semnificatia unei capacitati potentiale pentru autofinantarea cresterii economice a intreprinderii si pentru remunerarea investitorilor de capital, respectiv actionarii cu dividende si creditorii cu dobanzi. Relatia de calcul a cash-flow-ul de exploatare este:
C.F. expl. = Profit de exploatare Impozit pe profit + Amortizarea

15

Impozit pe profit = (Profit din exploatare Dobanda) x Cota de impozit pe profit

b. cash-flow-ul de gestiune exprima rezultatul tuturor operatiunilor de gestiune si se determina astfel: C.F. gest.=EBE + ven. financ.+/- rezultate extraordinareimpozit pe profit; sau: C.F. gest=Profitul net + Chelt. cu amortizarea + Chelt. cu dobanda c. cash-flow-ul disponibil (C.F.D.) ia in calcul si rezultatul operatiunilor de capital. Acesta este determinat de operatiunile de gestiune dupa finantarea cresterii economice, respectiv dupa deducerea la sfarsitul anului a variatiilor imobilizarilor si a variatiilor stocurilor si creantelor. C.F. D = CF de gestiune imobilizarilor NFR IMO = IMO IMO 0 + AMO 0 NFR = NFR 1 NFR 0 Cash flow-ul disponibil, dupa destinatiile sale se compune din: a. cash flow-ul disponibil al actionarilor (C.F.D. act.) C.F.D. act. = Profitul net - capitalurilor proprii, unde: capitalurilor proprii = Cap. propriu1 - Cap. propriu o b. cash flow-ul disponibil pentru creditori (C.F.D.cred.) CFD cred. = Dobanda Datoriilor Datoriilor = Datorii 1 - Datorii o Continutul tabloului de finantare Tabloul de finantare este unul din instrumentele utilizate in analiza financiara in dinamic, este un document financiar de sinteza cu caracter complementar, care explica variatia patrimoniului. Acesta permite surprinderea fluxurilor financiare din intreprindere care au avut loc in cursul perioadei analizate fiind un instrument extrem de eficient in diagnosticarea financiara a unei intreprinderi. Scopul tabloului de finantare este de a exprima formarea fondului de rulment si relatia fondului de rulment cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare (incasari si plati). Tabloul de finantare se intocmeste pe baza bilantului contabil si a contului de profit si pierdere incheiat pe doua exercitii financiare consecutive. Acesta se delimiteaza ca o punte intre bilantul de deschidere si bilantul de inchidere al unui exercitiu. Necesitatea utilizarii tabloului de finantare este determinata de faptul ca acesta furnizeaza o serie de informatii utile privind evolutia globala a trezoreriei, ceea ce permite utilizatorilor de informatii sa evalueze capacitatea intreprinderii de a genera lichiditati, sau, dupa caz, necesitatile in materie de disponibilitati. Este, deci, un instrument util atat pentru conducerea de societate care, pe baza informatiilor oferite de acest document, trebuie sa se asigure ca dispune de resurse financiare suplimentare pentru realizarea investitiilor prevazute, iar daca acestea sunt insuficiente, sa poata evalua din timp alte posibilitati de procurare, cat si pentru utilizatorii externi, fiind o forma de satisfacere a cerintelor informationale ale acestora. Tabloul de finantare a imbracat de-a lungul timpului mai multe forme, dintre care doar doua par a fi retinut atentia normalizatorilor si utilizatorilor: - tabloul utilizarilor si resurselor (de finantare); - tabloul fluxurilor de trezorerie. Tabloul utilizarilor si resurselor este orientat spre o analiza patrimoniala a intreprinderii, conturand o imagine de ansamblu asupra echilibrului financiar al acesteia. Acesta permite explicarea variatiei patrimoniului intre bilantul de deschidere si bilantul de inchidere al unui exercitiu, elaborarea sa fiind fundamentata pe o distinctie ce trebuie efectuata intre fluxurile patrimoniale, fluxurile financiare si fluxurile monetare. Tabloul utilizarilor si resurselor are ca obiect prezentarea fluxurile financiare, in timp ce fluxurile monetare. Luate separat fac obiectul tabloului fluxurilor de trezorerie. Caracteristicile principale ale tabloului utilizarilor si resurselor se refera la: acesta este un instrument indispensabil de gestiune si previziune; este un mijloc de realizare a diagnosti16

cului intreprinderii; un instrument in diagnosticul realizat de banci asupra intreprinderii cliente, din punct de vedere al necesitatilor de finantare trecute, dar si viitoare; este un mijloc de apreciere a gestiunii financiare a intreprinderii; este un mijloc de evaluare si de interpretare a politicii intreprinderii de distribuire a dividendelor; este un mijloc de reflectare a fluxurilor economice si financiare din intreprindere si de evidentiere a principalelor aspecte privind evolutia si perspectivele acesteia; este un document de informare pentru actionari, personal si alte categorii de terti, etc. Un model al tabloului utilizarilor si resurselor se prezinta conform tabelului urmator:
UTILIZARI Utilizari stabile (pe termen mediu si lung) Cresterea de active imobilizate Reducerea capitalurilor imobilizate Utilizari pentru exploatare Cresterea de active ciclice Reducerea de pasive ciclice Utilizari in afara exploatarii Cresterea de active circulante neciclice Reducerea de datorii pe termen scurt neciclice Utilizari pentru trezorerie Cresterea de active pentru trezorerie Reducerea de datorii pe termen scurt pentru trezorerie RESURSE Resurse stabile (pe termen mediu si lung) Cresterea capitalurilor permanente Reducerea activelor imobilizate Resurse pentru exploatare Cresterea de pasive ciclice Reducerea de active ciclice Resurse in afara exploatarii Cresterea de datorii pe termen scurt neciclice Reducerea de active circulante neciclice Resurse pentru trezorerie Cresterea de datorii pe termen scurt pentru trezorerie Reducerea de active pentru trezorerie INDICATORI FRN

NFR

NFRAE

TN

Se analizeaza, astfel, modul cum s-a realizat in dinamica echilibrul structural intre elementele stabile ale bilantului (utilizari si resurse stabile), precum si modul cum s-a utilizat fondul de rulment in asigurarea echilibrului functional intre elementele ciclice ale bilantului (utilizari si resurse ciclice) si al echilibrului monetar intre incasari si plati. Ecuatia fundamentala este: TN = FR NFR; FR = NRF + TN Pentru realizarea tabloului de finantare se parcurg doua etape. Prima faza se refera la determinarea variatiei fondului de rulment ca urmare a modificarii structurii capitalurilor, iar cea de-a doua etapa se refera la determinarea variatiei trezoreriei nete ca urmare a modificarii nevoii de fond de rulment. Tabloul de finantare evidentiaza: a. fluxurile de resurse financiare provenite din autofinantare si vanzari de active fluxuri interne si aport de capital si imprumuturi fluxuri externe. b. fluxuri de utilizare a resurselor financiare pentru: investitii, pentru plata dividendelor, pentru restituirea imprumuturilor si a capitalurilor proprii, acolo unde este. Analiza acestor fluxuri pe baza a doua bilanturi succesive conduce la urmatoarele constatari: a. crearea unui flux de resurse atunci cand: creste un post de pasiv ca urmare a unui aport nou de capital sau a unor credite noi; scade un post de activ ca urmare a amortizarii activelor fixe sau a vanzarii unor active. b. crearea unui flux de utilizare (alocare) atunci cand: creste un post de activ prin cumpararea unor active fixe sau cumpararea de stocuri de materiale, materii prime etc.; scade un post de pasiv prin rambursarea unei datorii si /sau plata unor dividende. Cu toate avantajele pe care le ofera tabloul utilizarilor si resurselor utilizatorii de informatii sunt tot mai interesati de aspectele de trezorerie, motiv pentru care tabloul de finantare pierde teren in favoarea tabloului fluxurilor de trezorerie, tablou care situeaza in centrul analizei financiar-contabile trezoreria, in timp ce in cadrul tabloului utilizarilor si resurselor acesta are doar un rol de intermediar intre fondul de rulment si nevoia de fond de rulment.

17

Trezoreria se modifica nu numai ca efect al cheltuielilor si al veniturilor de gestiune, ci si ca efect a operatiilor de capital, respectiv si a variatiei stocurilor de active si a soldurilor de datorii la sfarsitul perioadei fata de inceputul exercitiului financiar. Fluxurile de trezorerie desemneaza totalitatea intrarilor si iesirilor de lichiditati (fondurile disponibile si depozitele la vedere), precum si a echivalentelor de lichiditati (cvasilichiditati), acele plasamente pe termen foarte scurt, foarte lichide, convertibile cu usurinta intr-o marime determinata de lichiditati si a caror valoare nu risca sa varieze in mod nesemnificativ. Tabloul fluxurilor de trezorerie prezinta, deci, intrarile si iesirile de fonduri ale activitatii intreprinderii clasificate din punct de vedere functional: 1. Fluxurile de trezorerie ale activitatii de exploatare se pot determina conform: a. metodei directe, bazata pe informatiile referitoare la incasari si plati; b. metodei indirecte, potrivit careia rezultatul net este corectat cu: influenta operatiunilor care nu au caracter monetar; orice operatiune de regularizare sau de reportare a incasarilor sau a platilor trecute sau viitoare, presupuse de activitatea de exploatare; elementele de venituri sau de cheltuieli ce sunt asociate fluxurilor de trezorerie, care vizeaza finantarea sau investitiile. Fluxurile de trezorerie ale activitatii de investitii reflecta platile ce se efectueaza cu scopul achizitionarii de active ce sunt destinate sa genereze venituri si fluxuri de trezorerie viitoare, fluxuri ce ofera informatii privind maniera in care intreprinderea isi asigura perenitatea si chiar cresterea sa. Fluxurile de trezorerie ale activitatii de finantare sunt generate de schimbarile ce se produc in structura si marimea capitalurilor proprii si imprumutate ale intreprinderii, punand in lumina posibilitatile viitoare ale investitorilor de capitaluri. Tabloul fluxurilor de trezorerie se bazeaza pe o logica privind echilibrul financiar al intreprinderii axata pe notiunile de lichiditate si solvabilitate, fiind utilizat pentru aprecierea performantelor inregistrate de societate si a capacitatii acesteia de a genera lichiditati pentru realizarea de investitii fara sa faca apel la resurse externe de finantare. Dat fiind aceste considerente, precum si necesitatea de aliniere la Standardele Internationale de Contabilitate si cerintele Comunitatii Economice s-a introdus prin reglementare legala obligativitatea intocmirii acestui document de catre agentii economici din tara noastra. Articularea tabloului de finantare este conceputa ca o modalitate orientata spre reflectarea punctelor de legatura, a relatiilor si conexiunilor dintre acesta si documentele de sinteza, bilantul si contul de profit si pierdere. Daca ne referim la relatia dintre bilant si tabloul de finantare aceasta se realizeaza pe baza compararii obligatorii a doua bilanturi succesive, identificandu-se, practic, cu prima etapa privind constructia tabloului utilizari-resurse. Pentru a judeca situatia financiara a unei intreprinderi se analizeaza bilanturile succesive care permit aprecierea starii si evolutiei echilibrului financiar si al indatorarii acestuia. Intreaga politica financiara privind analiza bilantului se va reflecta in: 1. variatia fondului de rulment (FR): a. cresterea fondului de rulment care indica o imbunatatire a structurii financiare a intreprinderii, respectiv cresterea resurselor stabile in raport cu nevoile permanente, concomitent cu capacitatea intreprinderii de a degaja lichiditate si de a-si imbunatati situatia trezoreriei; b. scaderea fondului de rulment arata: un dezechilibru financiar adica nevoile permanente sunt acoperite din resurse pe termen scurt; un dezechilibru cronic al trezoreriei si cresterea riscului de faliment inevitabil al intreprinderii intr-o perioada viitoare. 2. variatia trezoreriei nete este influentata de: variatia fondului de rulment cu o influenta potentiala; variatia stocurilor si a creantelor pe termen scurt; variatia creditelor de trezorerie. 18

Pentru analiza situatiei financiare, a evolutiei si a previziunii acesteia se studiaza: fluxurile de venituri si cheltuieli din contul de profit si pierderi; fluxurile de investitii si/sau dezinvestitii in active fixe si circulante si/sau de rambursare a acestora din tabloul de finantare; decalajele intre nasterea fluxurilor financiare si realizarea lor efectiva in cadrul trezoreriei evidentiata in tabloul de finantare. Situatia financiara din bilantul de la inchiderea exercitiului financiar este o consecinta a situatiei financiare de la inceputul exercitiului si a fluxurilor financiare, realizate de intreprindere in cadrul exercitiului si evidentiate in contul de rezultate si in tabloul de finantare. Tipologia tabloului de finantare In functie de evolutia teoriei si practicii financiare s-au elaborat urmatoarele tipuri de tablouri financiare : 1.Tabloul fluxurilor financiare porneste de la capacitatea de autofinantare si tine cont de separarea activitatilor in activitati de exploatare, financiare, extraordinare si de obiectivul intreprinderii de a realiza un sold de exploatare si financiar pozitiv, ceea ce asigura o crestere economica. 2. Tabloul fluxurilor dupa teoria financiara Acest tablou are ca principiu de elaborare teoria lui Modigliani si Miller (1958) dupa care valoarea unei intreprinderi creste proportional cu rata indatorarii, urmare efectului de levier (daca rata rentabilitatii economice este superioara ratei dobanzii). Cei doi autori separa fluxurile financiare, pentru a pune in evidenta conditiile de crestere a valorii intreprinderii, in: - fluxuri reale (legate de investitii interne si de exploatare); - fluxuri financiare (legate de furnizorii de capital). Acesta permite urmarirea pe orizontala intre utilizari si resurse si pe verticala intre fluxurile reale si cele financiare, egalitatea dintre fluxurile reale si financiare fiind: R + E = A + C , unde: R = rezultatul net al fluxurilor reale; R = Excedentul brut de exploatare - Investitii totale - Impozite globale E = economii fiscale; E = dobanzi x rata de impozitare A = fluxul disponibil pentru actionari; A = Cheltuieli financiare (dividende si dobanzi platite cresterile de capital); C = fluxul net disponibil pentru creditori C = Cheltuieli financiare variatia indatorarii. Rezultatul net al fluxurilor reale si economiile fiscale asigura, deci, fluxurile nete disponibile pentru actionari si pentru creditori. 3.Tabloul explicativ al variatiei trezoreriei Variatia globala a trezoreriei este explicata prin soldul trezoreriei rezultat din gestiunea activelor reale (activitate de exploatare) si cel rezultat din operatiunile de capital (investitii si finantari). Cand fluxurile reale si cele monetare nu coincid, trezoreria se asigura prin decalaje de plati asociate acestor fluxuri. Tabloul fluxurilor de trezorerie are rolul de a explica contributia operatiunilor de gestiune si a operatiunilor de capital la variatia trezoreriei intreprinderii. Reconstituirea fluxurilor de trezorerie, dupa natura operatiunilor (de gestiune si de capital) permite obtinerea unor aprecieri cantitative asupra eventualelor dificultati de trezorerie, respectiv posibilitatea de a depista originea acestor dificultati. DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITATII SI AL RISCULUI

19

Diagnosticul financiar detecteaza eventualele stari de dezechilibru financiar, in scopul identificarii originii si cauzelor care le-au generat si al stabilirii masurilor de redresare. Obiectivele diagnosticului financiar se refera la masurarea rentabilitatii capitalurilor intreprinderii si aprecierea conditiilor de echilibru economic si financiar, precum si la evaluarea gradului de risc al intreprinderii, respectiv riscul economic, financiar si de faliment. Pentru efectuarea diagnosticului financiar se face apel la datele contabile oferite de conturile anuale decizionale: bilant si contul de profit si pierdere si la retratarea acestor date in vederea obtinerii bilantului financiar, dar si la datele obtinute prin intocmirea tabloului de finantare. Ratele de rentabilitate economica - masoara eficienta mijloacelor materiale si financiare alocate intregii activitati a intreprinderii. Daca rentabilitatea este raportul intre un rezultat si mijloacele puse in actiune pentru obtinerea acestuia, exista mai multe posibilitati pentru masurarea acestui efect (rezultat). Distingem astfel, rentabilitatea economica si rentabilitatea financiara. Rentabilitatea economica a capitalurilor investite ne apare ca o rentabilitate intrinseca, ce nu tine seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau imprumutate). Este deci independenta de politica de finantare promovata de intreprindere. In functie de scopurile analizei se calculeaza mai multe rate de rentabilitate economica, care au o valoare informativa ridicata prin exprimarea lor in cifre relative, ceea ce le confera o mare forta de comparatie si evaluare. Conditia comparabilitatii este insa respectarea acelorasi termene de raportare (nominali sau reali).Astfel se pot calcula: - rata excedentului brut de exploatare (R EBE) care ofera o apreciere globala asupra rentabilitatii brute a capitalului investit, dupa relatia: R EBE = EBE / ACTIV ECONOMIC Intrucat din excedentul brut de exploatare nu s-a dedus amortizarea, aceasta rata prezinta avantajul ca nu este afectata de politica de amortizare. - rata rentabilitatii economice (Rec.) care exprima capacitatea activului economic efectiv investit ( IMO + NFR) de a degaja un profit (profit net = Rezultatul de exploatare Impozit pe profit) prin care sa se asigure autofinantarea cresterii nete a intreprinderii si remunerarea investitorilor de capital (actionarii si creditorii). Rata de rentabilitatea economica este dependenta de structura capitalurilor intreprinderii ( proprii si imprumutate) si se calculeaza dupa relatia:
REZULTAT DE EXPLOATARE Impozitul pe profit Rec. = ACTIV ECONOMIC x 100

Numaratorul poate fi rezultatul de exploatare inainte de elementele financiare (se are in vedere excedentul brut de exploatare, care nu este un adevarat rezultat economic, deoarece nu tine seama de amortismente). La numitor pot fi capitalurile permanente sau activul total. In aceste conditii relatia de calcul a ratei de rentabilitate economica poate fi:
Rezultatul de exploatare Rec. = Rezultatul de exploatare = Cifra de afaceri x

Activ total Cifra de afaceri Activ total - rata profitului net (RPN) care exprima rentabilitatea neta de dobanzi si de impozit a activului economic investit, care se calculeaza dupa relatia:
profit net RPN = x 100

activ economic

Aceasta rata este dependenta de structura capitalurilor intreprinderii, respectiv de gradul ei de indatorare, fiind o rata neta de dobanzi. Din acest punct de vedere ea este mai putin comparabila cu ratele profitului net realizate de alte intreprinderi similare din punct de vedere tehnologic si economic. Pentru ca o intreprindere sa-si poata mentine substanta sa economica este necesar ca rata rentabilitatii economice sa fie superioara ratei de inflatie. In termeni reali, rata rentabilitatii economice trebuie sa remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din 20

economie (rata medie a dobanzii) si al riscului economic si financiar pe care si l-au asumat investitorii de capitaluri. Daca rata inflatiei (Ri) nu depaseste 10%, atunci rata reala (Rr) este, conform formulei lui Fisher diferenta dintre cele doua rate, rata nominala si rata inflatiei. De aici, formula: Rr = Rn - Ri Daca insa, rata inflatiei este mai mare de 10%, rata reala se calculeaza dupa relatia: Rr = ( Rn - Ri ) / 1 + Ri Rata rentabilitatii economice trebuie sa permita intreprinderii reinnoirea si cresterea activelor sale intr-o perioada cat mai scurta. Ratele de rentabilitate financiara - masoara randamentul sau rentabilitatea capitalurilor proprii, deci plasamentul financiar pe care l-au facut actionarii prin cumpararea actiunilor intreprinderii. Rentabilitatea financiara remunereaza proprietarii intreprinderii prin distribuirea de dividende si prin cresterea rezervelor care sunt in fapt o crestere a averii actionarilor. Relatia de calcul a rentabilitatii financiare este: Rfin.= Profitul net /Capitaluri proprii Desi este utilizata ca instrument de analiza financiara, trebuie luate in consideratie inconvenientele metodologice ale determinarii profitului net. Se refera la modul de calcul al amortizarilor si provizioanelor, la cel al cheltuielilor deductibile, etc. Rentabilitatea financiara fiind influentata de modalitatea de procurare a capitalurilor este sensibila la structura financiara, respectiv la situatia indatorarii intreprinderii. Se doreste ca rata financiara sa fie mai mare decat rata medie a dobanzilor de pe piata pentru a face atractive actiunile intreprinderii si pentru a creste cursul lor bursier. Pentru acele intreprinderi care coteaza la bursa se calculeaza un indicator reprezentativ numit coeficientul de capitalizare bursiera (PER), dupa relatia: PER= Cursul bursier al actiunii /Profitul per actiune Acest indicator masoara de cate ori sunt dispusi investitorii sa cumpere profitul per actiune, fiind un barometru in comparatia intreprinderilor din aceeasi ramura economica. Evident ca investitorii sunt interesati de actiunile cu un coeficient de capitalizare bursiera cat mai mica. Variatia acestui coeficient constituie o buna evaluare asupra riscurilor intreprinderii in functiune, determinate de riscul economic al ramurii din care face parte, de gradul de indatorare cat si de variabilitatea profiturilor viitoare. Cursul bursier este deci o masura externa de analiza a performantelor intreprinderii. Comparativ cu acest indicator se determina adesea ca indicator de analiza financiara profitul per actiune, expresia directa a profitabilitatii intreprinderii (EPS). Acest indicator se calculeaza astfel: EPS = Profitul net / Numarul de actiuni Ratele de rentabilitate, atat economice cat si financiare sunt compuse din doua rate, care servesc la o analiza financiara a intreprinderii mult mai fina: 1. ratele de structura valorica a cifrei de afaceri (rate de marja), rate ce caracterizeaza conditiile de exploatare economica (capitaluri consumate); 2. ratele de rotatie a capitalurilor prin cifra de afaceri, ce caracterizeaza eficacitatea capitalurilor angajate de intreprindere in desfasurarea activitatii economice si financiare (capitaluri alocate). De fapt, descompunerea ratelor de rentabilitate evidentiaza influenta a doi factori: - un factor cantitativ (marja de acumulare); - un factor calitativ (rotatia capitalurilor, structura financiara). Marimea efectiva a ratelor de rentabilitate este o combinare intre cei doi factori de crestere a rentabilitatii. Astfel, rata de rentabilitate economica se descompune in doua rate componente:
Rec.= EBIT = CAPITAL INVESTIT CIFRA DE AFACERI EBIT CIFRA DE AFACERI x CAPITAL INVESTIT

Marja bruta neta

Rata de rotatie a capitalurilor

In consecinta, rentabilitatea economica se poate majora: 21

- fie prin cresterea marjei brute de acumulare (ca diferenta intre cifra de afaceri si cheltuielile platibile); - fie prin cresterea rotatiei capitalurilor, prin cifra de afaceri; - fie prin ambele metode. Asemanator ratei rentabilitatii economice si rata rentabilitatii financiare poate fi descompusa in doua sau mai multe rate componente, astfel:
PROFIT NET PROFIT NET CIFRA DE AFACERI Rfin = = x CAPITAL PROPRIU CIFRA DE AFACERI CAPITAL PROPRI rata marjei nete Sau:

rata de rotatie a capitalurilor proprii

profit net rfin = cap. propriu =

profit net x cifra afaceri

cifra afaceri x capital investit

capital investit Sau: capital propriu

rata marjei nete

rata de rotatie a rata de structura capitalurilor a capitalurilor Pasiv total x Cap. proprii

Rezultatul net = Capitaluri proprii

Rezultat de exploatare Rezultatul net x Activ total Rez. de exploatare

(rentabilitatea economica

(costul indatorarii) (coeficientul indatorarii)

impactul indatorarii

Rata rentabilitatii economice caracterizeaza, deci, profitabilitatea activului economic, in timp ce rata rentabilitatii financiare pe cea a capitalurilor imprumutate. Astfel rentabilitatea economica a unei intreprinderi indatorata este mai mare decat aceea a unei intreprinderi similare, dar neindatorata, adica finantata 100% din capitaluri proprii. Modelul de mai sus de descompunere a ratei de rentabilitate financiara pune in evidenta efectul de levier, respectiv efectul multiplicator al indatorarii asupra rentabilitatii economice. Acesta este pus in evidenta prin relatia:
Datorii Rfin. = Rec. + ( Rec. - R dobanda) Capitaluri proprii Rata dobanzii = Dobanzi / Datorii x 100

Conditia necesara pentru a se realiza efectul de levier este ca rentabilitatea economica sa fie superioara costului indatorarii. Astfel, daca este realizata aceasta conditie, rentabilitatea financiara este cu atat mai ridicata pentru o rentabilitate economica data, cu cat indatorarea este mai mare Se poate stabili si relatia de calcul a rentabilitatii economice ca o medie aritmetica ponderata a capitalurilor intreprinderii, astfel:
Capital propriu Rec. = Rfin. x Activ economic + Rdobanda x Activ economic Datorii

Diagnosticul riscului

22

Riscul de exploatare sau riscul economic corespunde riscului aferent realizarii unui venit sau a unui rezultat estimat, fara a se tine seama de modalitatea de finantare utilizata de intreprindere pentru obtinerea acestuia. Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza decat in cuplul a doua elemente de analiza: rentabilitate-risc. Obiectivul in gestiunea financiara este maximizarea rentabilitatii la un anumit nivel de risc asumat. Riscul poate fi exprimat in mai multe forme: a. variabilitatea profitului fata de media rentabilitatii din ultimele exercitii, iar masura riscului este data de dispersie si abaterea medie patratica; b. variabilitatea profitului in functie de volumul de activitate, adica cifra de afaceri care este masurata prin coeficientul de elasticitate calculat ca raport intre variatia profitului si variatia cifrei de afaceri; c. variabilitatea ratei rentabilitatii a intreprinderii. In analiza financiara riscul se exprima prin elasticitatea profitului si poate fi analizat din doua puncte de vedere: 1. al intreprinderii animata de dorinta cresterii patrimoniului si a remunerarii corespunzatoare a factorilor de productie; 2. al investitorilor financiari din afara, interesati in realizarea celui mai bun plasament in conditiile unei piete financiare cu mai multe sectoare de rentabilitate si grade de risc diferite. Riscul economic poate fi exprimat ca variabilitate a profitului in functie de cifra de afaceri si ca urmare a pozitiei activitatii intreprinderii fata de punctul mort. Variatia profitului la variatia cifrei de afaceri este exprimata prin coeficientul de elasticitate sau efectul de levier. Riscul financiar Riscul financiar caracterizeaza variabilitatea indicatorilor de rezultate sub influenta structurii financiare a intreprinderii. Antrenarea capitalurilor imprumutate prin marimea lor si a cheltuielilor financiare (dobanzi, comisioane) conduce la variabilitatea rezultatelor si la o majorare a riscului financiar. Pentru minimizarea costurilor si cresterea rentabilitatii trebuie sa se asigure o structura optima intre capitalurile proprii ai cele imprumutate. Analiza riscului financiar se poate face prin doua modalitati: 1. analiza riscului pe baza metodei pragului de rentabilitate (punctului mort PM):
cheltuieli fixe + dobanda PM = 1 - cheltuieli variabile

2. analiza riscului financiar pe baza efectului de levier financiar: Analiza riscului financiar rezida in efectul de levier financiar, care arata relatia dintre rentabilitatea economica, rentabilitatea financiara si indatorarea intreprinderii. In acest context actionarul suporta atat riscul economic, cat si riscul financiar al intreprinderii, iar costul indatorarii este sigur, in timp ce rentabilitatea economica este probabila. Deci, evaluarea riscului financiar se face cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilitatii financiare (E)
Variatia profitului curent (dupa deducerea dobanzii) E = Profit curent Cifra de afaceri : Variatia cifrei de afaceri

R.fin. = R.ec + ( Rec. - rata dobanzii ) x L , unde: L = Datorii / Capitalul propriu

Intre cele trei rate exista urmatoarele corelatii: 1. daca rentabilitatea economica este mai mare decat rata dobanzii atunci rentabilitate financiara este mai mare decat rentabilitatea economica; 2. daca rentabilitatea economica este egala cu rata dobanzii atunci rentabilitate financiara este egala cu rentabilitatea economica; 23

3. daca rentabilitatea economica este mai mica decat rata dobanzii atunci rentabilitate financiara este mai mica decat rentabilitatea economica. Diagnosticul riscului de faliment consta in evaluarea capacitatii intreprinderii de a face fata angajamentelor asumate fata de terti, deci in evaluarea solvabilitatii intreprinderii. Analiza riscului de faliment se realizeaza: 1.In maniera statica si se bazeaza pe studiul bilantului si notiunea de fond de rulment. In functie de cele doua conceptii de elaborare a bilantului, analiza statica poate fi: a. Analiza statica patrimoniala urmareste patrimoniul net al actionarilor si activul economic in ansamblu ca o garantie pentru creditori. Principalele instrumente operationale, utilizate de analiza statica patrimoniala sunt: fondul de rulment, ratele de lichiditate (generala, redusa si imediata), completate cu ratele indatorarii. b. Analiza statica functionala a riscului de faliment utilizeaza ca instrumente operationale: nevoia de fond de rulment si trezoreria neta. 2.In maniera dinamica permite diagnosticarea si explicarea dezechilibrului financiar evidentiat prin analiza statica. Instrumentele operationale ale acestei analize sunt:
- excedentul trezoreriei de exploatare (ETE = EBE - NFR); - capacitatea de autofinantare (CAF =EBE cheltuieli financiare impozit pe profit); - autofinantarea (A = CAF - Dividende); - cash-flow-ul (CF)

Pornind de la acesti indicatori, analiza riscului de faliment apeleaza la ratele si indicatorii de rambursare a datoriilor si de autonomie financiara: a. rata capacitatii de rambursare (Ra) Ra = Datorii / CAF b. rata autonomiei financiare (Rb) Rb = CAF/ Rambursarea datoriei financiare stabile c. excedentul de trezorerie al exploatarii (ETE) care poate exprima el insusi capacitatea de rambursare a datoriilor. ETE = EBE - NFR Capacitatea de rambursare a datoriilor se asigura daca excedentul trezoreriei de exploatare minus impozitul pe profit este mai mare sau egal cu cheltuielile financiare plus rambursarea anuala a datoriilor. Intreprinderea este, deci, in permanenta confruntata cu riscul. Luarea in consideratie a riscului la care sunt supuse intreprinderile justifica, de fapt, abordarea problematicii, atat de complexa a diagnosticului financiar. De altfel, diagnosticul financiar, riscul si solvabilitatea intreprinderii contin componente de natura economica, sociala, financiara si umana. NECESITATILE DE FINANTARE A ACTIVITATII INTREPRINDERII Ciclul financiar reprezinta totalitatea operatiunilor ce intervin in momentul transformarii banilor (lichiditatile proprii cat si cele imprumutate) in bunuri si servicii pana in momentul cand se recupereaza banii alocati. Ciclul financiar cuprinde o succesiune de modificari ale structurii reale datorate unor fluxuri reale pana la forme de stoc de produse ale intreprinderii transformate in bani recuperand deci capitalul financiar avansat si obtinand un surplus monetar. In functie de activitatile constituite si de pozitia acestora in structura de exploatare distingem: a. cicluri financiare lungi ale capitalurilor fixe sau imobilizate care sunt de marimi diferite in functie de natura acestora si de caracterul lor amortizabil sau neamortizabil. Au o rotatie mai lenta, se suprapun peste mai multe cicluri financiare de capital circulant care se recupereaza pe calea amortizarii capitalului avansat. b. cicluri financiare scurte ale capitalului circulant sunt mai scurte decat in cazul imobilizarilor cu durate mai mici sau mai mari in functie de caracteristicile ciclului de exploatare. Se incepe deci cu aprovizionarea pentru formarea stocurilor si se incheie cu incasarea de la clienti a contravalorii produselor vandute. 24

Ciclul de exploatare - se prezinta ca o succesiune de structuri in diferite faze ale activitatii de exploatare, fiind de marimi diferite si de valori crescatoare pe unitate de produs. Cheltuielile generate de pastrarea, prelucrarea si circulatia acestor stocuri formeaza necesarul de finantare a cheltuielilor de exploatare (NFCE). Nevoia de finantare a ciclului de exploatare va creste odata cu cresterea volumului si duratei creditelor comerciale acordate clientilor si va scadea chiar pana la obtinerea unei trezorerii excedentare odata cu cresterea volumului si duratei datoriilor si a creditelor primite de la furnizori. Fragilitatea sau stabilitatea unei intreprinderi depinde de trei factori: stocurile si intervalele lor de stocare; clientii si intervalele lor de incasare; furnizorii si intervalele lor de plata. Viteza de rotatie a capitalurilor - incasarea vanzarilor proprii conduce la asigurarea celui mai eficient echilibru financiar al intreprinderii deoarece in aceste incasari se regasesc toate posibilitatile de acoperire a cheltuielilor de fabricatie, de reinnoire a mijloacelor si utilajelor; de rambursare a creditelor si de acoperire a altor nevoi de dezvoltare si stimulare. Cifra de afaceri cuprinde toate componentele valorice necesare acoperirii tuturor destinatiilor deja mentionate ceea ce conduce la o noua stare patrimoniala a intreprinderii. Pe seama cifrei de afaceri se realizeaza: reinnoirea fiecarui element de activ al intreprinderii intr-un interval de timp; achitarea fiecarei datorii intr-un interval de timp. Durata de rotatie a capitalului pe seama cifrei de afaceri consta in timpii necesari pentru acoperirea activelor si timpii necesari pentru plata datoriilor. Daca nu au loc modificari sensibile in conditiile de exploatare a intreprinderii se poate estima ca o crestere a cifrei de afaceri se traduce intr-o stare patrimoniala cu o crestere in aceeasi proportie a imobilizarilor, a stocurilor, a creantelor si a datoriilor intreprinderii. Acest raport de proportionalitate presupune existenta permanenta (constanta) a urmatoarelor relatii:
Active / Cifra de afaceri = constant ; Datorii / Cifra de afaceri = constant

Sistemul de rate cinetice Ratele cinetice au o putere informativa superioara indicatorilor calculati in marimi absolute sau relative. Aceste rate se obtin prin inmultirea duratei de rotatie a fiecarui post din bilant (rata 1) cu coeficientul de pondere corespunzator ( rata 2).
Elemente de activ x360 Componente valorice din CA Rata 1 Cifra de afacere totala Rata 2 Componente valorice din CA x 100

Durata de rotatie a capitalurilor poate fi descompusa in elementele componente ale activelor, respectiv ale datoriilor si in componente valorice ale cifrei de afaceri. Se obtin astfel durate specifice pentru fiecare element de activ, respectiv de datorii in raport cu partea corespunzatoare din cifra de afaceri. Prima rata, rata 1, raporteaza deci fiecare element de activ sau de datorii la componenta lui specifica din cifra de afaceri: imobilizarile corporale la amortizari, stocuri de materii prime (sau datorii catre furnizori) la consumatori de la terti, soldul clientilor la cifra vanzarilor, etc. Aceasta rata ponderata cu 360 de zile conduce la determinarea duratei de rotatie a posturilor din bilant, in raport cu cifra de afaceri. A doua rata, rata 2, exprima ponderea fiecarei parti din cifra de afaceri asociata posturilor din bilant fata de cifra totala ponderata cu 360 zile conduce la rata de structura. Ansamblul corelat al tuturor ratelor cinetice formeaza un sistem de indicatori financiari dinamici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al intreprinderii.

25

Pentru activitati referitoare la lichiditati nu se calculeaza viteze sau durate de rotatii, ele fiind rezultatul final al rotatiei capitalului. Nu se calculeaza nici viteze de rotatii pentru capitalul propriu, acesta fiind exigibil decat in situatii extreme. Rata cinetica va rezulta din situatia neta a unitatii. Pe baza ratelor cinetice se poate intocmi bilantul intreprinderii sub forma ratelor cinetice, iar pe baza acestuia pot fi dimensionati indicatorii echilibrului financiar, respectiv lichiditate, exigibilitate exprimati in numar de zile de recuperare a elementelor patrimoniale prin cifra de afaceri. Indicatorii financiari exprimati in marimi cinetice sunt recomandati in calcule de previziune financiara dar in conditii de stabilitate economica a intreprinderii, deci cand nu intervin modificari nici in conditiile de exploatare a intreprinderii si nici in structura costului de productie. Indicatorii de echilibru financiar in marimi absolute sunt: Cifra de afaceri x Rata cinetica / 360 Metoda normativa de previziune a echilibrului financiar foloseste sistemul de rate cinetice pentru a stabili: structura normativa a echilibrului financiar la o cifra de afaceri previzionata pentru exercitiul financiar urmator; modificarile in cifra de afaceri, ca urmare a modificarii duratei stocajului, a duratei de incasare a clientilor, a duratei de plata a furnizorilor sau ca urmare a modificarii structurii costurilor aferente vanzarilor; cifra de afaceri posibila la un capital social dat sau prevazut sa creasca in exercitiul financiar urmator. Metoda face apel la posturile de bilant la incheierea exercitiului financiar, care exprima situatia statica a patrimoniului, iar pentru a avea o baza cat mai corecta: - se iau in calcul soldurile medii de la inceputul si de la sfarsitul exercitiului financiar; - se poate folosi o structura medie a cifrei de afaceri care sa caracterizeze intreprinderea pe mai multe exercitii financiare. Metoda normativa de previziune a echilibrului financiar permite: efectuarea diferitelor simulari ale corelatiei cifra de afaceri echilibru financiar, corelatie ce permite desprinderea concluziilor privind politica financiara a intreprinderii; compararea echilibrului financiar al intreprinderilor de marimi diferite, eliminandu-se influenta volumului specific de activitate. Investitia neta de capital in active circulante (stocuri si creante) se restrange la necesarul de fond de rulment. NFR = NFCE - Datorii de exploatare Fundamentarea nevoii de finantare a cheltuielilor de exploatare se rezuma la fundamentarea nevoii de fond de rulment. Pentru previzionarea nevoii de fond de rulment se porneste de la premisa unui raport constant intre nevoia de fond de rulment si cifra de afaceri. In acest caz se determina o rata cinetica, adica un necesar de fond de rulment in zile pe baza datelor realizate in anul precedent dupa relatia: NFR 0 x 360 NFR zile = Cao Pe baza estimarilor prin bugetul vanzarilor a cifrei de afaceri din trimestrul anului viitor previzionarea nevoii de fond de rulment se face dupa relatia: NFR trim = (CA trimxNFR zile)/ 90 Se considera ca necesarul de fond de rulment in zile este o durata de rotatie valabila si pentru anul viitor, adica raportul de proportionalitate dintre cifra de afaceri si necesarul de fond de rulment ramane constant si pentru anul viitor. Acest indicator se calculeaza pentru urmatoarele elemente semnificative: materiale, productie in curs de executie, produse finite, clienti. BUGETELE INTREPRINDERII Bugetul - instrument de planificare financiara 26

Previziunea financiara este, poate cea mai importanta activitate de planificare, deoarece actiunea financiara precede orice actiune tehnica, economica si organizatorica si aceasta pentru ca trebuie asigurate fondurile necesare si apoi are loc fluxul real de bunuri si servicii catre intreprindere. Previziunea financiara are menirea ca prin instrumente proprii valorice sa asigure atat acoperirea financiara, conducerea si controlul obiectivelor programelor economice, cat si o influenta pozitiva asupra derularii proceselor si fenomenelor economico-financiare din intreprindere, in scopul realizarii echilibrului financiar, a rentabilitatii si prevenirii riscurilor. Domeniul previziunii financiare este extrem de larg, vizand gestiunea curenta si dezvoltarea intreprinderii, iar aceste actiuni se infaptuiesc prin fluxuri financiare. Instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele intreprinderii. Rolul previziunii financiare a bugetelor este: de a orienta intreprinderea spre un scop anume: rentabilitate, lichiditate, diminuarea stocurilor, etc; de coordonare a eforturilor tuturor compartimentelor functionale care participa la procesul de elaborare a bugetelor; de control sistematic si eficient prin compararea realizarilor cu previziunea din bugete si luarea masurilor de corectare la momentul oportun. Planificarea financiara impune conducerii si unele constrangeri ce trebuie depasite, constrangeri ce se refera la faptul ca: bugetele pot deveni o frana in calea eforturilor de adaptare la conditiile noi, diminuand flexibilitatea intreprinderii; bugetele trebuie sa descrie liniile generale ale evolutiei financiare, sa asigure o marja de manevra in interiorul prevederilor si posibilitatea de a putea fi revazute; planificarea financiara poate fi o sursa de risipa prin tendinta compartimentelor de a-si supraevalua nevoile proprii de finantare. In fata previziunii financiare stau o serie de sarcini, dintre care cele mai importante sunt: determinarea corecta si obtinerea de venituri, cheltuieli, rezultate, resurse financiare si utilizari optime a acestora; descoperirea si mobilizarea resurselor interne; stabilirea de indicatori financiari mobilizatori; accelerarea circuitului capitalurilor; colectarea capitalurilor in functie de nevoi, costuri si alte criterii; asigurarea echilibrului financiar si a unei structuri financiare corespunzatoare; impulsionarea realizarii programelor economice. Previziunea financiara nu trebuie sa reprezinte doar o reflectare pasiva, in forma baneasca, a sarcinilor de productie si de investitii, ci si un instrument de prevenire a lipsei de eficienta. In economia noastra, programul financiar general si anual, poarta denumirea de buget de venituri si cheltuieli. Acesta reprezinta un instrument de conducere si sinteza, de urmarire a eficientei, realizarii autofinantarii, a formarii si alocarii capitalurilor si profitului. Gestiunea previzionala a intreprinderii presupune: - bugetarea principalelor domenii de activitate, ceea ce consta in afectarea surselor si stabilirea responsabilitatilor pe fiecare centru de decizie; - controlul bugetar, adica respectarea prevederilor bugetare in scopul stabilirii cauzelor abaterii, informarea conducerii si luarea masurilor corective necesare. Coerenta unui sistem bugetar se asigura prin respectarea urmatoarelor principii de elaborare si functionare a acestuia: 1. principiul totalitatii, care presupune cuprinderea tuturor intreprinderilor printr-o coordonare care sa asigure echilibrul intre diferitele servicii functionale si operationale; 2. principiul suprapunerii sistemului bugetar pe sistemul de autoritate din intreprindere; 3. principiul mentinerii solidaritatii intre departamente si al concordantei cu politica generala a intreprinderii; 4. principiul supletei, care permite adaptarea bugetelor la modificarea mediului, la nevoile variatiei economice, etc; 5. principiul cuplarii cu politica de personal, pentru a da o motivatie si o adeziune a personalului.

27

In ceea ce priveste periodicitatea bugetelor acestea se intocmesc de regula anual, dar sunt si bugete care se intocmesc pe o durata mai mare de un an (bugete de investitii), sau sub un an (bugete de trezorerie). Operatiile de elaborare pentru bugetele anuale dureaza 3-4 luni. Ciclul de elaborare a bugetelor presupune parcurgerea urmatoarelor faze: 1. identificarea obiectivelor intreprinderii pentru anul de plan, ce decurg din planul general strategic de 3-5 ani; 2. realizarea de studii pregatitoare privind piata factorilor de productie, piata de desfacere, concurenta, investitiile, etc; 3. elaborarea de proiecte de bugete (prebugete) pe baza testarii diferitelor scenarii si a negocierii intre diferitele compartimente si conducerea intreprinderii; 4. intocmirea si aprobarea bugetelor intreprinderii, cu detaliere pe segmente de piata, pe subunitati si pe perioade operative de gestiune (luna, trimestru). In sistemul planificarii financiare se cuprind urmatoarele tipuri de bugete: 1. Bugete de orientare generala, sunt pe termen lung (3-5 ani) si stabilesc imaginea viitoare a intreprinderii prin descrierea produselor, a proiectelor de dezvoltare, de achizitii, de fabricatie de noi produse, de fuziune. 2. Bugetele anuale, sunt bugete de executie a politicii generale a intreprinderii fiind specifice diferitelor activitati din intreprindere: aprovizionare, productie, desfacere, investitie. 3. Bugete de trezorerie, bilantul previzional si contul de rezultate, prin care se estimeaza situatia patrimoniala si monetara a intreprinderii. Legatura dintre aceste bugete rezida in elaborarea lor succesiva pornind de la politica generala in vederea atingerii unor obiective strategice, continuand cu bugetele anuale si apoi reflectarea tuturor acestora in starea previzibila a trezoreriei, a patrimoniului si a rezultatelor. Unele bugete au caracter imperativ in sensul ca interzic depasirea cifrelor prevazute (bugetul administratiei, bugetul investitiilor), altele au caracter indicativ (bugetul exploatarii, bugetul trezoreriei). Bugetul vanzarilor este bugetul principal anual, in functie de acesta determinandu-se ceilalti parametri din celelalte bugete anuale. Bugetul vanzarilor constituie previziunea scopului activitatii intreprinderii. Elaborarea bugetului vanzarilor se face in doua etape: I. Previziunea vanzarilor si a cheltuielilor de desfacere A. Previziunea vanzarilor, cea mai importanta dintre operatii cuprinde un ansamblu de studii si de evaluari ale pietei potentiale de desfacere si a pietei pe care intreprinderea intentioneaza sa o cucereasca si sa o mentina. Cercetarea cuprinde produsele deja existente pe piata si produsele noi, precum si elemente ale mediului extern (comportamentul cumparatorilor, pozitia concurentei, starea economiei, etc.) si ale mediului intern (capacitatea de productie existenta, competitivitatea echipei de cercetare, politica comerciala, reteaua de distributie, etc.). Previziunea vanzarilor face obiectul unor studii de marketing privind conjunctura economica, potentialul de absorbtie al pietei, starea concurentiala. Rezultatul acestor studii se vor concretiza in previziuni privind: volumul vanzarilor posibile; valoarea incasarilor determinate de pretul de vanzare unitar. Previziunea vanzarilor pentru produsele deja existente se poate face: 1. pe baza tehnicilor cantitative de extrapolare a tendintelor observate in evolutia anterioara a vanzarilor folosind ca metode: a. ajustare exponentiala (consta in a gasi cea mai buna aproximare care s-a efectuat in previziunile anterioare, aproximare dupa care se va face previziunea in anul de plan); b. ajustarea printr-o functie matematica (care surprinde o multime de tendinte ale vanzarilor, cele mai frecvente fiind cele ale unei drepte, ale unei curbe exponentiale sau cele ale unei parabole); 28

c. ajustarea dupa media mobila (este utilizata pentru vanzari care au o evolutie sezoniera ce se doreste a fi luata in calculul previziunii). 2. pe baza tehnicilor calitative de analiza a variabilelor care determina marimea vanzarilor si valoarea lor in anul de plan. B. Previziunea cheltuielilor de desfacere Previziunea cheltuielilor de desfacere face parte din antecalculatia costurilor pentru determinarea costului complet. Principala problema este separarea cheltuielilor dupa natura lor in: cheltuieli variabile direct proportionale cu volumul vanzarilor si cheltuieli fixe care raman constante in raport cu volumul vanzarilor. Previziunea acestor cheltuieli se face pe baza datelor inregistrate anterior privind cheltuielile si vanzarile. II. Etapa de elaborare si defalcare a prevederilor anuale Prevederile anuale si globale (pe intreprindere) se defalca: pe trimestre si luni; pe feluri de produse; pe grupe de beneficiari. Bugetul vanzarilor trebuie corelat cu bugetul de productie si ambele cu bugetul de investitii. Bugetul productiei alaturi de bugetul vanzarilor este principalul buget fiind, de altfel, principala previziune a mijlocului de atingere a obiectivelor intreprinderii (previziunea scopului activitatii intreprinderii.) Elaborarea bugetului de productie presupune parcurgerea a trei etape: 1. Previziunea cantitativa a productiei de executat Previziunea cantitativa are ca obiectiv principal armonizarea prevederilor bugetului vanzarilor cu capacitatea de productie a intreprinderii, in conditiile satisfacerii cat mai complete a prevederilor comerciale si a utilizarii depline a capacitatii factorilor de productie. Principala etapa a planificarii este dimensionarea productiei de fabricat, cu conditia optimizarii factorilor de productie si in special a echipamentelor tehnologice si a fortei de munca. 2. Previziunea (antecalculatia) costurilor de productie Previziunea (antecalculatia) costurilor de productie este o activitate laborioasa ce consta in separarea cheltuielilor in doua grupe: a. cheltuieli directe repartizate pe produse (materiale, manopera, utilaje) b .cheltuieli indirecte reprezentand cheltuieli comune sectiei (CCS), cheltuieli generale ale intreprinderii (CGI), cheltuieli de intretinere si functionare a utilajelor (CIFU), cheltuieli de administrare a intreprinderii (CA), etc. Pentru determinarea costului de productie unitar se au in vedere articolele de calculatie pe cele doua grupe de cheltuieli: a. cheltuielile directe care se repartizeaza direct pe produs si care cuprind: - materiale directe (Md) calculabile in functie de consumul specific de materiale normate (Cm) si preturile unitare de aprovizionare (pa). Relatia de calcul este: Md = Cm * pa - salariile si cheltuielile salariale directe (Sd) calculate in functie de consumurile normate de manopera (Cs) si tariful pe ora in vigoare (th). Relatia de calcul este: Sd = Cs * th b. cheltuieli indirecte se repartizeaza pe produse cu ajutorul unor chei succesive de repartizare si conduc la formarea diferitelor trepte ale costului unitar. PREVIZIUNEA TREZORERIEI Prezentarea unei imagini asupra dinamicii structurii financiare prezinta interes atat pentru analistul financiar extern intreprinderii, cat si pentru conducerea acesteia. Managerul unei intreprinderi este adesea pus in ipostaza de a analiza evolutia situatiei financiare, lucru ce solicita localizarea beneficiului in structurile patrimoniale: trezorerie, stocuri, imobilizari. Problema reala cu care se confrunta managerul unei intreprinderi o constituie discordanta dintre cresterea productiei si a cifrei de afaceri, pe de o parte, si diminuarea volumului trezoreriei, pe de alta parte. 29

La o asemenea problema, teoria, doctrina si practica mondiala au raspuns prin crearea unui instrument tehnic: tabloul de finantare, respectiv tabloul fluxurilor de trezorerie. Tabloul fluxurilor de trezorerie situeaza in centrul analizei financiare trezoreria. Trezoreria este informatia cheie, deoarece asigura cunoasterea modului de finantare al activitatii intreprinderii. Pe baza trezoreriei se determina indicatorii necesari gestiunii si analizei financiare atat pe termen scurt, cat si pe termen lung. Se asigura astfel, obiectivitatea in analiza, deoarece, spre deosebire de fondul de rulment, nevoia de fond de rulment si capacitatea de autofinantare, trezoreria nu este dependenta de conventiile si politicele contabile ale conducerii. In acelasi timp, informatiile de trezorerie se preteaza la o abordare previzionala si bugetara a activitatii intreprinderii. Conceptul de trezorerie reprezinta ansamblul lichiditatilor si al cvasilichiditatilor. Astfel, conform normelor stabilite de Standardele internationale si in concordanta cu cerintele Directivei a IV- a a Comunitatii Economice Europene, expresia de fluxuri de trezorerie desemneaza totalitatea intrarilor si iesirilor de lichiditati, respectiv fonduri disponibile si la vedere si cvasilichiditati acele plasamente pe termen scurt (cu scadente de regula sub trei luni) foarte lichide, convertibile cu usurinta intr-o marime determinata de lichiditate si a caror valoare nu risca sa varieze in mod semnificativ. Statisticele arata ca nu intotdeauna o intreprindere care realizeaza profit are si o trezorerie pozitiva, si aceasta datorita decalajului dintre inregistrarea in contabilitate a veniturilor si cheltuielilor, si incasarea, respectiv plata efectiva a acestora. Cea mai mare parte a falimentelor se datoreaza slabiciunilor in gestiunea trezoreriei. Gestiunea trezoreriei este influentata de unele fenomene de instabilitate economica la nivel macro si micro si anume: cresterea inflatiei; cresterea ratei dobanzii; scaderea ratei rentabilitatii; scaderea gradului de autofinantare. Trezoreria neta s-ar putea determina prin doua modalitati: 1. TN = FR NFR - aceasta reflecta, de altfel, relatia fundamentala a trezoreriei, adica exprima corelatia intre fondul de rulment (FR), nevoia de fond de rulment (NFR) si trezoreria neta (TN) si poate fi: a. pozitiva (F.R.F > N.F.R.); b. negativa (F.R.F.< N.F.R.); c. echilibrata (F.R.F.= N.F.R.) 2. T = lichiditati + active financiare de trezorerie pasive financiare de trezorerie Activele de trezorerie sunt: a. Lichiditatile, reprezentate de disponibilitati banesti din casierie si din conturile curente la banci; b. Activele financiare de trezorerie cuprind: valori mobiliare de plasament; efecte comerciale de incasat; bilete de trezorerie si certificate de depozit in portofoliu. c. Pasivele financiare de trezorerie cuprind: soldul creditor al contului curent; credite de trezorerie; credite de scont. Atat trezoreria pozitiva cat si cea negativa antreneaza costuri de gestiune si anume: costuri de oportunitate prin nefructificarea excedentului de trezorerie si costuri de finantare prin credite pentru acoperirea deficitului de trezorerie. Functia de trezorerie este cea mai importanta din intreprindere si este indeplinita de directorul financiar, seful serviciului financiar, seful serviciului contabilitate. Obiectivele gestiunii de trezorerie sunt: 1. evitarea pierderilor in zilele de decontare la incasarile si platile prin banca ale intreprinderii; 2. cresterea operativitatii incasarii creantelor fara a afecta politica fata de clienti; 3. esalonarea echilibrata si degajata a scadentelor obligatiilor de plata ale intreprinderii; 4. obtinerea celui mai bun credit la cel mai mic cost real; 30

5. asigurarea unui sold zero al trezoreriei care nu antreneaza nici costuri de finantare si nici cele de oportunitate; 6. optimizarea utilizarii excedentului de trezorerie prin cea mai buna plasare a lichiditatilor care sa asigure rentabilitatea, siguranta si lichiditatea optima. Toate aceste coordonate ale trezoreriei rezulta din obiectivul general al intreprinderii si anume cresterea valorii capitalurilor proprii. Bugetul de trezorerie - urmareste asigurarea permanenta a capacitatii de plata a intreprinderii, prin sincronizarea incasarilor cu platile. Nerealizarea acestui obiectiv, in conditiile acceptabile, determina modificari in ansamblul bugetelor actuale, in ritmul investitiilor, politica creditorilor clienti, etc. Bugetul de trezorerie are ca functie previziunea incasarilor si platilor; aceasta previziune se face pornind de la planificarea cheltuielilor, din care se exclud cele neplatibile (amortizarea si provizioanele calculate) si de la planificarea veniturilor din care se exclud cele neincasabile (venituri din productie stocata, venituri din vanzari pe credit). Incasarile vor cuprinde: vanzari cu plata imediata; incasarea vanzarilor pe credite comerciale (din perioada anterioara); vanzari de valori mobiliare; vanzari de imobilizari; obtinerea unui imprumut sau vanzarea unor noi emisiuni de titluri; incasarea chiriilor, dobanzilor, dividendelor si a altor valori. Platile vor cuprinde achitarea previzibila a urmatoarelor datorii: plata cumpararilor la vedere si pe credit comercial (din perioada anterioara); plata salariilor si a premiilor; plata cheltuielilor de exploatare, de desfacere, de administratie, etc; plata impozitelor, taxelor la bugetul statului; achizitii de imobilizari; plata dobanzilor si a ratelor scadente de imprumuturi; rascumpararea titlurilor emise de intreprindere; varsarea dividendelor catre actionari sau a retragerilor de fonduri de catre proprietari. Functie de modalitatile de luare in calcul a incasarilor si platilor bugetul de trezorerie poate fi: - buget brut de trezorerie ce cuprinde toate incasarile si platile perioadei; - buget net de trezorerie, obtinut prin ajustarea profitului net cu veniturile si cheltuielile care nu antreneaza incasari/plati, rezultand evolutia previzibila a situatiei financiare. Elaborarea bugetului de trezorerie In elaborarea bugetului de trezorerie se regasesc doua etape: 1. previziunea incasarilor si a platilor; 2. determinarea si acoperirea sodurilor de trezorerie, care cuprinde: a. determinarea soldurilor de trezorerie inainte de acoperire; b. acoperirea prin credite a deficitului de trezorerie sau plasarea excedentului de trezorerie; c. elaborarea bugetului definitiv. Bugetul de trezorerie se elaboreaza pe baza a trei documente de evidenta si previziune, respectiv bilantul exercitiului incheiat, care reprezinta bilantul de deschidere al perioadei de previziune, contul de rezultate previzional si bilantul previzional. Trezoreria este determinata de: - fluxurile financiare ale perioadei de previziune determinate la randul sau de veniturile si cheltuielile perioadei; - modificarea soldurilor creantelor si datoriilor de la inceputul si sfarsitul perioadei (bilantul de deschidere si bilantul previzional), conform relatiilor:
Incasarile per. (Ip) Platile per (Pp) Buget de trezorerie = Creante initiale + Venituri planificare ale perioadei Creante finale (Ci) (Vp) (Cf) = Datorii initiale +Cheltuieli planificate ale perioadei - Datorii finale (Di) (Ch.p) (Df) = Bilant de deschidere + Cont de rezultate Bilant previzional

31

Astfel, datele privind incasarile si platile sunt furnizate de bugetul de trezorerie, iar cele privind creantele si datoriile initiale, de bilantul de deschidere, in timp ce datele privind veniturile si platile planificate ale perioadei sunt furnizate de contul de rezultate previzional. Orizontul de previziune al trezoreriei este diferit, functie de obiectivele urmarite de gestiunea financiara si de scadentele incasarilor si platilor. Astfel, daca scadentele la incasari si plati sunt trimestriale sau mai mari de 90 de zile si intreprinderea urmareste soldul anual al trezoreriei, periodicitatea bugetelor poate fi de un an. Daca scadentele la incasari si plati sunt lunare sau mai mari de 30 de zile si intreprinderea urmareste optimizarea structurii de financiare pe termen scurt, bugetul de trezorerie poate fi de cateva luni (4-6 luni). Cel mai frecvent, orizontul de timp este de ordinul zilelor pana la o luna, situatie in care se intocmeste graficul zilnic al incasarilor si al platilor cu scadente chenzinale, decadale, semidecadale. O previziune pertinenta a trezoreriei presupune intocmirea unui buget de trezorerie anual cu defalcare pe luni si cu o detaliere pe saptamani pentru primele 2-3 luni ale anului. Aceasta previziune va fi actualizata in mod permanent in cursul anului si detaliata in functie de necesitatile intreprinderii. Previziunea incasarilor si a platilor Previziunea incasarilor fiind fundamentata pe cifra vanzarilor, trebuie sa tina cont in permanenta de repartizarea acestora pe luni cat si de modificarile ce vor avea loc in structura vanzarilor si in gradul de solvabilitate al clientilor intreprinderii, care vor influenta decalajul intre datele livrarilor si cele ale incasarilor. In functie de ramura economica, intre momentul vanzarilor si cel al incasarilor corespunzatoare exista un decalaj de la 30 pana la 90 de zile. Aceste decalaje determina o esalonare in timp a incasarii veniturilor lunare ce se vor inscrie in bugetul de trezorerie. Previziunea platilor se face pornind de la previziunea cheltuielilor anuale si de la esalonarea previzibila a platilor pentru aceste cheltuieli. In principiu previziunea platilor se face asemanator cu cea a incasarilor tinandu-se cont de natura diferita a cheltuielilor care vor determina o serie de particularitati atat in privinta previziunii marimii lor anuale, cat si a esalonarii scadentelor la plata. Acoperirea soldurilor de trezorerie Soldul trezoreriei rezultat din compararea incasarilor cu platile poate fi deficitar sau excedentar. Deficitul previzional al trezoreriei urmeaza a fi acoperit din credite noi de trezorerie sau de scont a caror selectie si dozare tine de arta trezorierului de a optimiza marimea costului real al acestora Inainte de apelare la credite noi se impun a fi luate unele masuri printre care: avansarea unor incasari (reducerea volumului si/sau a duratei creditelor- clienti; solicitarea incasarii in avans a unor vanzari); amanarea unor plati (in conditiile prevazute de lege); reducerea temporara a platilor prin renuntarea, pentru moment, la efectuarea unor cheltuieli; realizarea unor incasari din activitati, precum vanzarea unor active fixe sau circulante disponibile. Excedentul previzional al trezorerie poate proveni, fie din: a. fondul de rulment prea mare determinat de angajarea unor datorii financiare pe termen lung fara o intrebuintare imediata (fiind in principiu, interzisa alegerea de capital pe termen lung pentru a fi plasat pe termen scurt); b. o nevoie de fond de rulment mai mica decat fondul de rulment determinata de scadenta platilor generate de activitatea de exploatare mult mai mare decat cele ale incasarilor. In acest caz se urmareste un plasament al excedentului de trezorerie cat mai rentabil, cat mai putin riscant si cu cea mai buna lichiditate.

32

Costul creditelor angajate pentru acoperirea soldului de trezorerie genereaza plati suplimentare care majoreaza necesarul de finantat, iar plasamentele de trezorerie sunt aducatoare de venituri care majoreaza incasarile. Astfel ca la determinarea soldului final de trezorerie se vor avea in vedere si aceste influente. Optimizarea plasamentelor are in vedere si conditiile oferite de piata de capital si financiar. Se pot face urmatoarele plasamente de trezorerie: plasamente monetare nenegociabile: depozite la termen, bonuri de casa, etc; plasamente monetare negociabile: certificate de depozite, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur, etc; plasamente financiare: actiuni, obligatiuni, etc. In principiu, cu cat un plasament se face pe termen mai lung, cu atat este mai rentabil, dar mai putin lichid si invers. In concluzie, activitatea trezorierului, in stabilirea previziunilor de finantare poate fi sintetizata in trei directii principale: - evaluarea costului real al fiecarui credit, in functie de durata de folosinta si de stabilirea unei ierarhizari a imprumuturilor; - cuantificarea efectelor disponibile dupa natura lor; - selectionarea surselor de finantare care genereaza cel mai redus cost al finantarii. GESTIUNEA CICLULUI DE EXPLOATARE. GESIUNEA STOCURILOR Prin ciclul de exploatare se intelege ansamblul operatiunilor ce se realizeaza de o intreprindere in vederea atingerii obiectivului urmarit, obiectiv ce consta in producerea de bunuri si servicii in scopul de a le schimba. Ciclul de exploatare cuprinde trei faze: faza de aprovizionare de bunuri si servicii; faza de productie, ce consta in transformarea bunurilor si serviciilor spre a se ajunge la un produs finit; faza de comercializare, de vanzare a produselor realizate, faza ce asigura o folosire optima a mijloacelor puse in miscare a muncii si a capitalului investit. Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importanta sectiune a gestiunii financiare, importanta acesteia fiind data de ponderea ridicata a activelor circulante in bilant, de gradul ridicat de rentabilitate, precum si de reflectarea imediata asupra situatiei financiare a intreprinderii. Obiectivul urmarit il reprezinta cea mai eficienta alocare a capitalurilor in stocuri si creante in conditiile diminuarii riscului. Armonizarea relatiei rentabilitate-risc se realizeaza in cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante si sursele de finantare a acestora. Pentru a raspunde nevoii de rentabilitate si de diminuare a riscului, deci pentru a optimiza relatia rentabilitate - risc se urmaresc doua elemente fundamentale: 1. Gestiunea activelor circulante urmareste: realizarea unui nivel minim de active circulante; eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichiditate; diminuarea costurilor de exploatare; cresterea rentabilitatii. 2. Gestiunea pasivelor circulante urmareste: realizarea celui mai redus cost al procurarii capitalului necesar; permanenta surselor de finantare; autonomia financiara a ciclului de exploatare. Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde doua domenii de activitate: a. determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creante, lichiditati) b. determinarea modalitatilor de finantare a mijloacelor circulante (fond de rulment), datorii de exploatare (furnizori, creditori), concursuri bancare: credite de trezorerie si creditele de scont. Principala caracteristica a activelor circulante este lichiditatea ridicata a acestora, ceea ce permite: acoperirea operativa a datoriilor din incasari; efectuarea unor plasamente de trezorerie; asigurarea unor rezerve lichide in casa si-n conturile bancare. Pentru gestiunea ciclului de exploatare distingem in intreprinderi trei politici de gestiune cu efecte diferite asupra rentabilitatii si a riscului: 1. o politica agresiva (ofensiva); 33

2. o politica defensiva 3. o politica echilibrata (intermediara). Stocurile reprezinta, din punct de vedere fizic, cantitatile de materiale, produse sau marfuri necesare fiecarei faze a ciclului de exploatare (aprovizionare, productie, desfacere) pentru a asigura desfasurarea continua si ritmica a activitatilor de exploatare. Astfel, caracterul continuu de constituire a stocurilor este dat de cel al productiei, respectiv de cel al desfacerii in raport de caracterul discontinuu al activitatii de aprovizionare. Din punct de vedere financiar stocurile sunt alocari de capital ce nu pot fi recuperate pana ce ele nu parcurg intreg ciclul de exploatare si sunt valorificate prin vanzarea si incasarea produselor, lucrarilor si serviciilor realizate in intreprindere. Gestiunea necorespunzatoare a stocurilor conduce la efectuarea de cheltuieli suplimentare din: stocuri insuficiente, care necesita un volum mai mare de cheltuieli de aprovizionare (transport, manipulare, etc); stocuri excesive (supranormative) prin: imobilizari inutile de capitaluri in stocuri; cheltuieli de depozitare mari; cheltuieli cu dobanzile peste cele curente si cheltuieli mari generate de deteriorarea si degradarea stocurilor excesive. Gestiunea optima a stocurilor presupune: armonizarea relatiilor dintre cheltuielile de aprovizionare care variaza in functie de numarul de aprovizionari si cheltuielile de depozitare, variabile functie de marimea stocurilor; minimizarea cheltuielilor totale cu formarea stocurilor si maximizarea rentabilitatii activitatii de exploatare. Costul pentru pregatirea unei comenzi cuprinde: cheltuielile cu studiul pietei; cheltuielile cu deplasarea salariatilor pentru asigurarea aprovizionarii; cheltuielile cu intocmirea documentelor de aprovizionare, de control al marfurilor, de realizare a esantioanelor, etc. Costul de aprovizionare pe unitate de produs variaza functie de marimea stocurilor si cuprinde: cheltuielile cu transportul, manipularea, depozitarea, degradarea si deteriorarea stocurilor, precum si costul capitalului alocat pentru procurarea acestora. Pentru optimizarea marimii stocurilor se utilizeaza modelul matematic WilsonWhitin. In cadrul acestui model se porneste de la costul total cu formarea stocurilor, care se doreste a fi minim, in conditiile maximizarii rentabilitatii activitatii de exploatare si se calculeaza urmatorii indicatori: 1. costul total minim pentru formarea stocurilor (CT) N S x pa CT = x ca + x d, unde: S 2 S - marimea optima a stocurilor; N - necesarul anual din materialul, produsul sau marfa de aprovizionat; ca - cost fix unitar pentru pregatirea unei noi aprovizionari; pa - pret unitar de aprovizionare; cd - cost de depozitare pe unitate de stoc. 2. marimea optima a stocurilor (S): 2 Nxca paxcd 3. numarul de comenzi de aprovizionare (Nr): N S= Nr = S 4. intervalul dintre aprovizionari (I) S x T , unde T = numarul de zile calendaristice din perioada considerata. N

I =

34

Modelul matematic de optimizare a marimii stocurilor Wilson-Whitin presupune: intervale constante intre aprovizionari; constituirea instantanee a stocurilor; trecerea in consum a stocurilor in mod treptat pana la epuizarea totala a acestora (mai exact pana in momentul unei noi reaprovizionari). Modelul poate fi extins si pentru optimizarea stocurilor de produse in curs de executie si pentru produse finite. In gestiunea stocurilor intalnim doua situatii de incertitudine: 1. gestiunea stocurilor cu intervale constante intre aprovizionari; 2. gestiunea stocurilor cu aprovizionari la intervale variabile si in cantitati variabile. In acest caz se repune in discutie relatia rentabilitate - risc pentru alegerea unei anumite politici de gestiune a stocurilor: 1. o politica prudenta fata de ris; 2. o politica agresiva; 3. o politica mai realista, echilibrata. Se parcurg doua etape: a. determinarea costurilor ocazionate de fiecare nivel al stocului de siguranta, in toate situatiile posibile ale intarzierilor in aprovizionari b. se determina o matrice a consecintelor pentru fiecare nivel al stocului de siguranta asupra gestiunii stocurilor. Este necesar sa se utilizeze un element in plus si anume frecventele de aparitie a intarzierilor in aprovizionari (inregistrate statistic) In situatia unei aprovizionari la intervale variabile, dar si in cantitati variabile, stocul curent si stocul de siguranta se determina cu ajutorul mediei ponderate, ocazie cu care se calculeaza urmatorii indicatori: 1. intervalul mediu intre aprovizionari consecutive (i), se determina ca o medie aritmetica ponderata a intervalelor variabile de aprovizionare (ti), ponderate cu cantitatile variabile ce se vor aproviziona (qi): qi x ti i = qi 2. stocul curent mediu (Scrt.): N xi ; N = necesarul anual de aprovizionat Scrt.= 360 3. intervalul mediu de abatere fata de intervalele contractuale (s): qi x ta s= ; ta = zile de intarziere in aprovizionare qi 4. stoc de siguranta (Ssig ): N Ssig = xS 360 Nevoia de finantare a stocurilor (NFS) cuprinde totalitatea cheltuielilor de formare si pastrare a stocurilor de active circulante, in toate fazele ciclului de exploatare, astfel incat sa se asigure desfasurarea continua si ritmica a productiei. Marimea nevoii de finantare a stocurilor se determina nu prin insumarea elementelor componente ale cheltuielilor de procurare si pastrare a stocurilor, ci prin calculul infuentei a doi factori: cheltuielile medii zilnice, cu elementul respectiv de stoc, determinate pe baza cheltuielilor anuale din planul de costuri de productie si pe baza unor coeficienti "K" de corectie (la materiile prime si la productia in curs de executie); intervalul de timp "t" dintre doua reconstituiri succesive ale stocurilor, stabilit prin normele tehnice sau preluat la nivelul realizarilor din anii precedenti. 35

cheltuieli.deproductie.anuale xKxt 360 Pornind de la aceste elemente de calcul, necesarul de finantare a stocurilor, se defineste ca fiind volumul de capital de la trecerea in consum a materialelor pana la incasarea produselor vandute (pe toata durata ciclului de exploatare). Cu cat cheltuielile medii zilnice vor fi mai mari sau mai mici si/sau durata de exploatare va fi mai lunga sau mai scurta cu atat nevoia de finantare a stocurilor va fi mai mare sau mai mica. NFS =

DETERMINAREA NECESARULUI DE FINANTARE A CHELTUIELILOR DE EXPLOATARE

In practica de fundamentare a necesarului de finantare a cheltuielilor de exploatare se intalnesc doua categorii de metode: 1. Metoda analitica, care are ca indicatori de fundamentare: costurile exploatarii, dupa care nevoia de capitaluri pentru procurarea si detinerea activelor circulante este determinata de cheltuielile de achizitie, manipulare si transport a materialelor necesare fabricatiei si de aceleasi cheltuieli necesare livrarii produselor; cifra de afaceri, dupa care este necesara recuperarea rapida a capitalurilor avansate pentru procurarea si detinerea stocurilor de active circulante. Metoda analitica presupune determinarea necesarului pe elemente de stocuri de materii prime, materiale, produse in curs de executie, produse finite. La fiecare element de stoc, calculul analitic se efectueaza pe feluri de materiale sau produse si pe fiecare fel de stoc (curent, de siguranta, de conditionare si de transport intern). Dat fiind calculul laborios si destul de costisitor, metoda analitica de determinare a necesarului de finantare a cheltuielilor de exploatare se foloseste pentru fundamentarea nevoii de finantare in urmatoarele situatii: cand au loc modificari structurale in intreprindere: infiintare, fuziune, dezvoltare etc; pentru determinarea nevoii de finantare medie anuala a stocurilor urmand ca pentru nevoile trimestriale de finantare sa se foloseasca metoda sintetica. 2. Metoda sintetica presupune determinarea necesarului de active circulante pentru totalul acestora (in functie de volumul de activitate de exploatare si de viteza de rotatie inregistrata in exercitiul anterior). Si metoda sintetica se bazeaza pe cei doi indicatori de fundamentare: - costurile exploatarii; - cifra de afaceri Aceasta metoda se foloseste cu bune rezultate in perioada de stabilitate economica a intreprinderii. Metodele analitice de determinare a nevoii de finantare a cheltuielilor de exploatare Metode analitice bazate pe costurile exploatarii - pornesc de la doua elemente: 1. Cheltuielile de exploatare sunt previzionate pe perioada de gestiune considerata (an, trimestru) prin bugetele exploatarii (al vanzarilor, al productiei, etc.) Aceasta are in vedere: ritmul avansarii capitalurilor banesti in acoperirea acestor cheltuieli; ritmul recuperarii acestora prin trecerea in consum a stocurilor. 2. Timpul intre doua reconstituiri succesive ale stocurilor se determina ca o medie aritmetica (simpla sau ponderata) a duratelor inregistrate in perioada anterioara intre doua reconstituiri succesive de stocuri. Aceste durate efective se coreleaza cu cele prevazute in contractele viitoare de aprovizionare si desfacere. Relatia de calcul a acestei metode este: Cheltuieli de exploatare NFCE = xD; 360/90 36

unde D = durata de rotatie Se calculeaza necesarul de finantat mediu anual pentru fiecare element semnificativ de materiale si produse, astfel: 1. necesarul de finantat mediu anual pentru stocul de materiale semnificative: N ani x P a i NFCE m = x( +S +C +t r ) 360 2 Nani = necesarul anual din materia prima semnificativa; Pa = pretul unitar de aprovizionare; i = intervalul mediu intre aprovizionari; S = intervalul pentru stocul de siguranta ; C = intervalul pentru stocul de conditionare; tr = intervalul pentru transportul intern. 2. necesarul de finantat mediu anual pentru productia in curs de executie: Q x C uz NFCE p = xKxD 360 Q = productia fizica anuala previzionata; Cuz = costul de uzina unitar antecalculat ; K = coeficient de corectie specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricatie 0,5<K 1; D = durata de rotatie. 3. necesarul de finantat mediu anual pentru fiecare produs finit semnificativ: Q x Cc NFCE f = x D st , unde: 360 Q = productia fizica anuala previzionata; Cc = cost complet unitar antecalculat; Dst = durata de stationare in magazie a produselor finite. 4. necesarul de finantat mediu anual pentru produsele expediate (clienti) se determina global pe intreaga productie expediata, vanduta, dupa relatia: Q x Cc NFCE c = x D dec, unde: 360 Ddec = durata medie de decontare (incasare) a clientilor 5. necesarul de finantat mediu anual pentru elementele nesemnificative (diverse) Chd NFCE d = x C NFCEs Chd = cheltuieli anuale pentru elementele nesemnificative; Chs= totalul cheltuielilor anuale pentru elementele semnificative; NFCEs = totalul necesarului de finantat mediu anual al stocurilor de elemente semnificative. 6. durata medie de rotatiei pe fiecare din cele patru categorii de stocuri: NFCEs + NFCEd DMr = Chs + Ch d NFCEs = necesarul de finantare al stocurilor semnificative; Chs = cheltuieli anuale pentru elementele semnificative; Chd = cheltuieli anuale pentru elementele nesemnificative. 7. necesarul de finantat trimestrial: 37

Ch trim NFCE trim = x DMr 90 8. necesarul de finantat al ciclului de exploatare NFCE = NFCE m +NFCE p + NFCE f +NFCE c + NFCE d Metode analitice bazate pe cifra de afaceri - elementele de fundamentare ale acestei metode sunt: cifra de afaceri previzionata prin bugetul vanzarilor; durata de rotatie a celor patru categorii de stocuri. Necesarul de finantare, conform acestei metode se determina pe baza datelor din bilatul contabil si contul de rezultate din exercitiul anterior. Astfel se calculeaza indicatorul necesarul de finantat trimestrial (NFCEtrim) dupa formula: CA NFCE trim = x Rc 90 Rc = ratele cinetice, respectiv duratele rotatiei activelor circulante in raport cu cifra de afaceri. Necesarul de finantat trimestrial se determina pe categorii de stocuri in functie de ratele cinetice specifice acestora si determinate anterior pe baza executiei financiare din anul precedent si se porneste de la premisa ca aceste rate raman constante in anul urmator. Ratele se calculeaza astfel: - rata cinetica pentru materiale (Rcm): Soldul materialelor din bilant Rcm = x 360 CA x m% Unde: m% = ponderea materialelor respective - rata cinetica pentru produsele in curs de executie (Rcp): Soldul produselor in curs de executie Rcr = x 360 CA x (m% + m%/2) - rata cinetica pentru produse finite (Rcp): Soldul produselor finite Rcp = x 360 CA x c% - rata cinetica pentru clienti (Rcc): Soldul clienti Rcc = x 360 CA Metode sintetice de determinare a nevoii de finantare a cheltuielilor de exploatare - se folosesc pentru determinarea necesarului de finantare trimestrial pe total active circulante. Elementele de fundamentare sunt bazate tot pe proportionalitatea dintre activele circulante si costurile exploatarii (CA). Metodele sintetice se fundamenteaza pe : 1. Viteza de rotatie in functie de costuri: Qtrim x C c NFCE trim = 90 x Dro Saco Unde: Dro = x 360 PMo 38

Qtrim = productia fizica prognozata pentru trimestru; Cc = cost complet unitar al productiei antecalculat; Dro = durata de rotatie din perioada precedenta. Sac = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent; PMo = costul productiei marfa fabricata in anul precedent. 2. Activele circulante ce revin la 1000 lei productie marfa Qtrim xC c x Ac/1000 x 4 NFCE trim = 1000 Sac Ac/1000 = x 1000 PMc ( an) 3. Rata cinetica specifica pentru toate activele circulante
CA trim NFCE trim = 90 rSac (anual) Rc = CAo x 360 x Rc

CAo = cifra de afaceri din anul precedent

COSTUL CREDITELOR DE TREZORERIE SI COSTULCREDITELOR DE SCONT Costul creditului, pentru gestiunea ciclului de exploatare, reprezinta un criteriu important in procesul de selectare a tipului de credite pe termen scurt, astfel ca, optimizarea costului de procurare al capitalurilor circulante si negocierea diferitelor surse de procurare a acestora sunt decizii financiare cu o importanta deosebita in strategia si tactica intreprinderii. Este necesar sa se faca distinctie intre costul aplicabil la creditele solicitate si costul real, intrucat costul real este mai mare decat costul aplicabil. Costul aplicabil al creditelor solicitate este determinat de doi factori esentiali: 1. rata dobanzii; 2. comisioane aferente, respectiv comisioane de riscuri si de cheltuieli administrative, majoritatea fiind variabile in raport de marimea creditului sau cu marimea riscului asumat. Rata dobanzii este formata din: a. rata de referinta, care poate fi: rata oficiala a scontului, acea rata aplicata de Banca Nationala a Romaniei la creditele acordate bancilor comerciale din tara; rata dobanzii aplicata de primele banci comerciale catre cei mai importanti clienti ai lor; rata interbancara la creditele reciproce dintre banci denumita BIBOR ( Bucharest Interbanc Opearing Rate ). b. majorarea ratei de referinta pentru compensarea riscului implicat in tipul de credite: creditele de trezorerie prezinta un risc mai mare de nerambursare decat creditele de scont; majorarea specifica creditelor de trezorerie poate ajunge pana la 1,5 puncte, in timp ce la creditele de scont pana la 0,5 puncte. D. c. majorarea ratei de referinta pentru compensarea riscului de intreprindere, in functie de marimea patrimoniului si bonitatea sa. Functie de marimea patrimoniului se face o clasificare de risc a intreprinderilor avand in vedere cifra de afaceri. Elemente de clasificare (rating) a clientilor bancii Bancile comerciale din Romania utilizeaza pentru clasificarea clientilor, drept criterii de rating, metodologia cu rating consacrata pe plan international. Conform acestei metodologii, analiza dosarului de credit a unui client cuprinde doua componente de investigatii: analiza manageriala si analiza performantelor economicofinanciare inregistrate de societatea solicitatoare de credite.
39

Decizia de creditare privind volumul, durata, rambursarea, dobanda, etc. va tine seama de punctajul obtinut si de incadrarea intreprinderii, pe baza punctajului astfel obtinut, intr-una din clasele de risc, folosindu-se grilele specifice pentru cele doua componente ale analizei creditului. Pentru clientii bancii care au deja un portofoliu de credite angajate in perioada anterioara, analiza solicitarii unui nou credit se combina cu analiza serviciului datoriei, care foloseste ca indicatori: acoperirea dobanzilor; volumul creditelor restante; platile restante, etc. In functie de aceste elemente, se acorda unul din cele trei calificative: calitate buna; calitate slaba; calitate necorespunzatoare. Prin combinarea celor cinci categorii de risc cu cele trei calitati (buna, slaba, necorespunzatoare), rezulta o matrice a incadrarii intreprinderilor (indatorare) intr-una din clasele de risc. Pentru fiecare din clasele de risc exista o majorare specifica a dobanzii, cu o prima corespunzatoare gradului de risc asumat de banca in acordarea creditului solicitat de intreprindere. Rata dobanzii (Rd) se calculeaza ca o rata anuala, in timp ce creditele pe termen scurt se acorda pe fractiuni dintr-un an (adesea pe trimestru). Astfel: - rata dobanzii la nivelul unei fractiuni dintr-un an se determina ca o rata proportionala, in functie de marimea fractiunii: rata trimestriala, in proportie de o patrime; rata lunara intr-o proportie de 1/12 din cea anuala, etc; - rata proportionala, avand in vedere posibilitatea de capitalizare a dobanzii de catre banca este mai mare decat rata echivalenta a fractiunii de timp respective. In ceea ce priveste numarul de zile efectiv de creditare, este foarte important pentru gestionarul financiar sa se aiba in vedere distinctia intre ziua de decontare, ca zi efectiva de primire a creditului si ziua de operare in documente bancare (contract de credit, extras de cont), ca zi efectiva de calcul a dobanzii. Intre operatiile de virament, in contul bancar al intreprinderii si inregistrarile contabile privind aceste operatii apar decalaje de timp, cu implicatii asupra trezoreriei intreprinderii si asupra dobanzii calculate: la operatiile de plati ziua de decontare este anterioara celei de operare in extras de cont ; la operatiile de incasari, ziua de decontare este posterioara zilei de operare in extras de cont. Pentru gestiunea trezoreriei intreprinderii trebuie avute in vedere si alte elemente necesare: delimitarile intre ziua de casa (de ghiseu) a bancii, ziua lucratoare si ziua calendaristica ce se ia in calculul dobanzii, astfel, pe exemplul cecurilor bancare, doua zile lucratoare, pentru decontarea acestora pot determina patru zile calendaristice de decontare daca au fost depuse la banca la sfarsitul saptamanii, in zilele de joi sau vineri, sau pot interveni numai doua zile calendaristice daca au fost depuse la banca la inceputul saptamanii (luni, marti, miercuri); delimitarile intre decontarile cu terte intreprinderi ce au cont la aceeasi unitate bancara fata de decontarile cu intreprinderile ce au cont la alta unitate bancara din aceeasi localitate sau din localitati diferite. Delimitarile intre ziua de decontare si cea de operare apar in functie de durata efectiva a viramentelor bancare. Creditele de trezorerie, denumite si credite cu caracter general, sunt credite pe termen scurt ce se acorda in cazul deficitului de trezorerie, fara garantii deosebite, in vederea acoperirii platilor curente. Acestea, dupa obiectul lor se impart in: credite pentru facilitati de casa, credite sezoniere, credite de legatura, credite pe termen foarte scurt si credite pentru mobilizarea efectelor financiare. Costul creditelor de trezorerie cuprinde: 1. dobanda; 2. comisioanele aplicate asupra soldurilor debitoare zilnice inregistrate intr-un trimestru. 40

De pe pozitia bancii soldurile creditoare din contul curent al intreprinderii apar la soldurile debitoare ale bancii (credite acordate intreprinderii). Pentru decontarea trimestriala a acestui cost se intocmesc doua documente: a. scara dobanzilor, reprezinta, de altfel, un tablou al platilor si incasarilor zilnice, in functie de care se determina soldurile zilnice debitoare si creditoare. In vederea calcului dobanzii banca selecteaza zilele care au acelasi sold si le inscrie in scara dobanzilor. Numarul soldurilor debitoare (Nrd) se determina dupa relatia: CxNr unde C = sold debitor (creditor) Nrd = 100 Nr = numar de zile in care s-a inregistrat acest sold Prin insumarea acestor solduri se determina numarul total al soldurilor debitoare din trimestrul la care se aplica rata anuala a dobanzii (Rd). Dobanda datorata de intrepindere pentru creditele de trezorerie se calculeaza dupa relatia: Rd D = ( Nrd) x 360 b. decontul de dobanzi si comisioane Comisioanele sunt de doua categorii: comisioanele de risc si comisioanele de cheltuieli administrative. 1. In categoria comisioanelor de risc intra: a. comisionul de credit (Cc) b. comisionul de imobilizare (Ci) c. comisionul pentru cel mai mare sold debitor din fiecare luna a trimestrului de referinta (C>d) se calculeaza intr-o cota procentuala mai redusa, de 0,05% asupra celui mai mare soldului din fiecare luna, indiferent de numarul de zile in care s-a inregistrat acesta. Comisionul este plafonat, in sensul ca nu poate depasi, pe trimestru, 50% din dobanda la soldurile debitoare. d. comisionul pentru cea mai mare depasire din fiecare luna a plafonului de credite aprobat (C>p), constituie un mijloc eficace pentru a face ca intreprinderea sa respecte plafonul aprobat si se calculeaza in cota procentuala (0,25%) asupra depasirii respective. 2. In categoria comisioanelor de cheltuieli administrative se cuprind: a. comisionul de decontare (de rulaje), b. spezele si cheltuielile de intocmire a documentelor bancare si inaintate intreprinderii se factureaza ca o suma fixa pentru fiecare document. Cele doua documente, scara dobanzilor si decontul de dobanzi si comisioane reprezinta pentru intreprindere un instrument de analiza a gestiunii trezoreriei din fiecare trimestru, deoarece ele permit efectuarea urmatoarelor operatii de control a gestiunii: 1. verificarea zilelor de decontare si compararea lor cu zilele de operare din extrasele de cont; 2. verificarea operatiilor de debitare bancara ce sunt exonerate de la plata comisionului de decontare, precum si eventualele negocieri asupra operatiilor in vederea exonerarii lor; 3. verificarea ratei de dobanda aplicata la soldurile debitoare, rata calculata dupa relatia: Rd = D / Nrd x 360 4. verificarea calculului comisionului pentru cel mai mare sold debitor (CMSD) si al calculului ratei de dobanda majorata cu acest comision (Rd1): Rd1 = ( D + CMSD) / Nrd x 360 Aceasta rata a dobanzii se poate negocia cu banca, ceea ce poate influenta costul creditului. 5. verificarea ratei globale anuale in functie de toate dobanzile si comisioanele aplicate creantelor de trezorerie (Rg): Rg = ( D + Comisioane )/ Nrd x 360 Scontul comercial este o operatiune bancara care consta in cumpararea de catre o banca comerciala a unor efecte de comert de la beneficiarii lor, inainte ca acestea sa ajunga la 41

scadenta. Urmare operatiunii de scontare, intreprinderea primeste lichiditati, care reprezinta valoarea nominala a efectului de comert, respective, mai putin dobanda pentru sumele avansate de catre bancher si anumite comisioane care remunereaza interventia bancii. Cele mai importante efecte de comert sunt: cambia sau trata si biletul la ordin. Costul creditelor de scont este determinat de rata dobanzii, comisioanele aferente si perioada de la scontare a efectelor comerciale la banci (sau andosarea lor la terte persoane pana la scadenta). Si in cazul creditelor de scont exista distorsiuni intre costul aplicabil al creditelor de scont si costul real al acestora. 1. Rata dobanzii are la baza aceleasi elemente componente: rata dobanzii de referinta; majorarea specifica creditelor de scont; majorarea specifica intreprinderii. 2. Comisioanele aplicate de banca sunt: de andosare a efectelor comerciale; de credite in curs de rambursare; de manipulare a efectelor comerciale, in suma fixa, in functie de felul efectelor, sume ce pot fi diferite pentru fiecare efect clasic (cambie, bilet de ordin) si pentru efecte magnatice. Cambia sau trata este un inscris prin care un creantier, tragatorul, da ordin unuia dintre debitorii sai, trasul, sa plateasca, la o anumita scadenta, o suma determinata unei persoane desemnate, beneficiarul, care poate fi insusi tragatorul. Cambia este: negociabila, putand fi vanduta inainte de scadenta contra lichiditati; transmisibila, in sensul ca beneficiarul ei poate transmite proprietatea asupra sa unui nou beneficiar. Plata cambiei se efectueaza fie prin prezentarea directa la domiciliatar, fie prin intermediul unei banci. Biletul la ordin este un inscris prin care o persoana, subscriptorul (emitentul) se obliga sa plateasca unei alte persoane denumita beneficiar sau la ordinul acesteia, o suma de bani, la o data scadenta. Diferenta esentiala ce exista intre cambie si biletul la ordin rezida in faptul ca biletul la ordin este un angajament direct subscris de catre debitor. Biletul la ordin prezinta caracteristici sensibil asemanatoare cu cele ale cambiei. 3. Perioada de scontare cuprinde numarul de zile de la depunerea la banca a efectului comercial pana la scadenta reala a acestuia. In realitate intreprinderea are la dispozitie fondurile imprumutate dupa doua zile de la depunerea la banca a efectelor comerciale (o zi pentru inregistrare si o zi de banca conform practicii bancare) Costul real al creditelor de scont depinde de: a. costul total aplicabil, este costul predecontat, adica intreprinderea va primi un credit egal cu diferenta dintre valoarea nominala a efectului comercial si costul de scontare, ceea ce duce la cresterea costului real al scontarii. b. numarul total de zile dintr-un an care determina o majorare a costului real; c. efectele comerciale de valori mici sunt taxate cu o suma fixa pe efect. Pentru acesta costul real va fi cu atat mai mare, cu cat suma scontata este mai mica. Pentru optimizarea costului creditelor de trezorerie si a celor de scont se iau in considerare urmatoarele elemente: 1. rata nominala a dobanzii, mai mica la creditele de scont decat la creditele de trezorerie; 2. rata reala a scontului poate fi mai mare sau egala decat cea de trezorerie in functie de: perioada de scontare (numar efectiv de zile de creditare); costuri predecontate la scontare si postdecontate la creditarea bancara; riscul de suprafinantare cu credite de scont, in caz de incasare a unor sume neprevazute si intrarea lor in contul curent; numar minim de zile de scontare (10 zile). 3. comisioanele pentru cel mai mare sold debitor si pentru cea mai mare depasire de plafon angajeaza costuri mari la creditele de trezorerie. Selectia intre creditul de scont si cel de trezorerie presupune o foarte buna cunoastere a intregului mecanism de calcul al costurilor nominale si reale ale creditelor si se face in functie de costul real al acestora. 42

DECIZIA DE INVESTITII IN MEDIUL CERT Investitia reprezinta o alocare permanenta de capitaluri in achizitia de active fixe si /sau financiare care sa permita desfasurarea unor activitati rentabile Principalul risc asumat este alocarea, azi, a unui capital economisit, in speranta obtinerii viitoare a unor fluxuri de venituri, a unor fluxuri de trezorerie (cash-flow-uri), pe durata de viata economica a investitiilor. Intr-un mediu cert aceste fluxuri de venituri sunt cunoscute din punct de vedere financiar si contabil. Din punct de vedere financiar, investitia reprezinta schimbarea unei sume de bani prezenta si certa in speranta obtinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile, cum ar fi: achizitia de masini pentru cresterea productivitatii muncii sau asimilarea unui brevet pentru fabricatia de produse noi. Din punct de vedere contabil, investitia reprezinta alocarea unei trezorerii disponibile pentru procurarea unui activ fix care va determina fluxul de venituri si cheltuieli. Din punct de vedere al politicii generale a intreprinderii distingem doua categorii de investitii, fiecare dintre acestea fiind rezultatul unei anumite strategii de dezvoltare: a. investitiile interne, constau in alocarea de capital pentru achizitii de active materiale sau nemateriale (echipamente, constructii, licente, stocuri suplimentare), pentru dezvoltarea si perfectionarea aparatului productiv si de distributie a bunurilor si serviciilor intreprinderii. Aceste investitii sunt rezultatul politicii de specializare a productiei si de consolidare si chiar extindere a pozitiei pe piata de desfacere a bunurilor si serviciilor intreprinderii, avand, deci, un caracter industrial si/sau comercial. b. investitiile externe, numite si investitii financiare constau in plasamente de capital pentru cresterea participarii financiare la formarea capitalului altor societati comerciale, ceea ce conduce la diversificarea activitatilor si exprima conceptul de portofoliu de proiecte de investitii ce caracterizeaza activitatea investitionala a intreprinderii. Obiectivul major al investitiilor este acela de a se realiza cresterea valorii intreprinderii. Investitiile externe reliefeaza cel mai bine conceptul de portofoliu de proiecte de investitii ce caracterizeaza activitatea investitionala a intreprinderii in ansamblul acesteia. Intr-o politica dinamica de investitii se urmareste selectia acelor proiecte care maximizeaza averea si dezinvestirea acelor active care afecteaza scaderea averii intreprinderii. Tipologia investitiilor intr-o intreprindere este foarte diversificata, ea putandu-se prezenta dupa mai multe criterii: 1. Dupa natura investitiilor: a. investitia tehnica, priveste achizitia, constructia de masini, utilaje, etc. b. investitia umana, priveste formarea personalului prin calificare, specializare; c. investitia sociala, priveste imbunatatirea laturii sociale a personalului (cantine, crese) d. investitia financiara, (cumparare de actiuni); e. investitia comerciala, pentru publicitate, reclama,etc. 2. In functie de riscul pe care il implica in perspectiva intreprinderilor: a. investitia de inlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc foarte redus, intrucat nu presupune modificari ale tehnologiei de fabricatie si se pot obtine credite mai usor pentru realizarea lor (rentabilitatea este certa si riscul este redus); b. investitia de modernizare a echipamentelor existente in functiune care implica un risc redus ca urmare a unor corectii neesentiale ale tehnologiei de fabricatie. Si in aceasta situatie se pot obtine mai usor credite bancare , rentabilitatea fiind certa; c. investitia de dezvoltare,(de extindere) a unor sectii, uzine - presupune un risc mai mare si o rentabilitate putin probabila. Ea antreneaza nevoia de largire a pietelor de aprovizionare, de desfacere, de capital. Investitia de dezvoltare se finanteaza, in general, din surse proprii de capital (autofinantare, crestere de capital) si din surse externe, imprumutate.
43

d. investitia strategica priveste crearea unei filiale in strainatate, fuzionarea cu alte societati comerciale, robotizarea procesului de fabricatie, ceea ce presupune un risc considerabil, ca urmare a extinderii activitatii in zone geografice noi si/sau in medii tehnologice, comerciale, complet restructurate. Si aceasta categorie de investitii prezinta o rentabilitate mai putin probabila, din cauza riscului ridicat, motiv pentru care finantarea se va face din surse proprii sau imprumutate. 3. In functie de fluxul monetar al intrarilor si iesirilor de trezorerie din exploatare (cash flow-uri): a. investitiile caracterizate printr-o singura cheltuiala initiala (la intrare) si o singura incasare (la iesire) la incheierea duratei investitiei; b. investitiile caracterizate printr-o singura cheltuiala initiala si cu incasari esalonate pe durata de viata a investitiei, sunt cele mai frecvente cazuri (investitii pentru achizitionarea de echipamente; c. investitiile cu o cheltuiala initiala esalonata si cu o singura incasare la sfarsitul duratei investitiei (constructia unei uzine si predarea ei la "cheie"); d. investitiile cu intrari si iesiri esalonate de trezorerie pe toata durata de investire a trezoreriei. Elementele financiare ale unei investitii in mediul cert sunt: 1. Cheltuielile initiale de investitii (I0), intr-un proiect de investitii, reprezinta marimea neta a capitalului necesar pentru punerea in exploatare a investitiei. Elementele componente ale cheltuielilor initiale de investitii sunt: a. costul de achizitie al activelor fixe sau financiare la pretul de facturare al acestora, functie de care se calculeaza marimea amortizarii (masini, instalatii, etc.) b. cheltuieli de instalare si montaj a echipamentelor si instalatiilor noi si cheltuieli de specializare a personalului in exploatarea noilor tehnologii; c. cresterea necesarului de fond de rulment, respectiv cresterea stocurilor si a creantelor-clienti minus cresterea datoriilor de exploatare, determinate de noua capacitate de productie; d. pretul de revanzare, eventual, al activelor fixe inlocuite prin noua investitie, deci pretul de valorificare pe piata a activelor fixe dezinvestite (dupa ce s-au scazut cheltuielile de dezafectare a acestora). 2. Durata de viata a investitiilor este o notiune cu semnificatii diferite, rezultate din diverse unghiuri de interes pentru acest element financiar, astfel: a. durata fiscala, contabila, adica durata normata de serviciu a activului (a mijlocului fix) prevazuta in catalogul normelor de amortizare; b. durata tehnica de functionare rezultata din caracterele tehnice de functionare specifice fiecarui mijloc fix. Aceasta durata poate fi mai mare sau mai mica decat durata de catalogare in functie de conditiile de utilizare a acestora; c. durata comerciala, determinata de durata de viata a produselor fabricate cu investitia respectiva; d .durata juridica, adica durata protectiei juridice asupra drepturilor de concesiune a unei exploatari, asupra unui brevet, a unei marci de fabricatie, a unei licente, etc. Evaluarea eficientei investitiei va tine cont de durata de viata ce intereseaza cel mai mult gestiunea financiara a intreprinderii. Peste aceasta durata de viata, obiectul de investitie va genera cheltuieli si deprecieri mai mari decat veniturile realizate. 3. Fluxurile nete de trezorerie (cash-flow-urile disponibile) reprezinta sistemul de ipoteze luat in calcul pentru estimarea fluxurilor viitoare si consta in: a. mediul economic cert, fara variatii ale rentabilitatiilor inregistrate anterior; b. capitaluri proprii suficiente, ceea ce permite separarea deciziei de investitii de cea de finantare si deci neluarea in calculul cash-flo-ului disponibil a dobanzilor la capitalurile imprumutate si a economiilor de impozit aferente acestora; c. impozitul pe profit este presupus a fi platit la sfarsitul exercitiului financiar; 44

d. rata inflatiei ramane constanta pe toata durata de viata a investitiei si egala cu cea din primul an de realizare a investitiei. In aceste conditii fluxurile viitoare de trezorerie reprezinta, de fapt, excedentele de trezorerie disponibile pentru plata dividendelor, fiind determinate ca fluxuri marginale de trezorerie. 4. Valoarea reziduala (VR) exprima valoarea posibila de recuperat dupa incheierea duratei de viata a investitiei. Valoarea reziduala, dupa indeplinirea duratei tehnice, ajunge aproape la zero sau la marimi nesemnificative pentru gestiunea financiara a intreprinderii. Pentru o durata de viata mai mica decat cea tehnica, valoarea reziduala poate fi mai mare decat valoarea ramasa neamortizata, ceea ce determina un castig de capital, adica un surplus de incasari peste valoarea ramasa a mijlocului fix respectiv. Pentru durate de viata economica indelungata valoarea reziduala ce ar rezulta din dezinvestirea noii investitii, poate fi considerata nesemnificativa pentru calculul valorii actuale nete, insa, estimarea valorii reziduale poate deveni mai importanta pentru durate de viata mai mici. Valoarea reziduala cuprinde urmatoarele elemente: valoarea imobilizarilor corporale la pret de revanzare estimat cu impozite aferente; valoarea imobilizarilor necorpolare si a celor financiare la pret de piata; suma cumulata a cresterii anterioare a necesarului de fond de rulment. Impactul valorii reziduale asupra valorii actualizate nete este cu atat mai mare cu cat marimea estimata a valorii reziduale este mai mare si cu cat momentul dezinvestirii este mai aproape de momentul investirii. 5. Rata de actualizare (k)- este vorba despre o estimare a ratei de actualizare ca un cost de oportunitate al capitalului investit. Acest cost de oportunitate este costul de finantare al investitiilor din capitaluri proprii si va fi apreciat ca o rata de rentabilitate ceruta de investitori asupra acestui proiect. In mediul economic cert, investitia este fara risc, iar rata de rentabilitate este egala cu rata de dobanda fara risc, respectiv rata nominala de dobanda care include si o rata constanta de inflatie. Structura ratelor de dobanda la termen in raport de rata anuala din momentul investirii poate fi: - structura plata cand: ratele anuale pe termen scurt sunt egale cu ratele pe termen mediu si pe termen lung; mediul economic este cert cu o rata a inflatiei constanta; - structura ascendenta, cand curba ratelor de dobanzi se anticipeaza sa fie ascendenta in raport cu termenul de scadenta, adica ratele pe termen mediu sau termen lung sa fie mai mari decat cele anuale pe termen scurt; se prefigureaza o crestere a ratei de inflatie. - structura de rate inversate, cand ratele de dobanzi pe termen scurt sunt mai mari decat ratele pe termen mediu si pe termen lung; se prefigureaza o scadere a ratelor de dobanzi pe termen scurt. Intreprinderea care angajeaza capitaluri imobilizate in active corporale si necorporale supuse deprecierii, inregistrate in contabilitate, va proceda la recuperarea uzurii fizice si morale a acestora pentru refacerea capitalului angajat. Sunt supuse amortizarii: active corporale: terenuri, mijloace fixe (numai terenuri cu valoare economica); active necorporale. Calculul amortizarii se face prin aplicarea cotei de amortizare asupra valorii de intrare a mijloacelor fixe si acestea se includ pe cheltuieli de exploatare. Se cunosc trei metode de calcul a amortizarii: amortizarea liniara; amortizarea degresiva; amortizarea accelerata. Principalii indicatori de eficienta a investitiei utilizati in procesul decizional pentru fundamentarea deciziei de investitii sunt: 1. Valoarea actuala neta (VAN) - este cunoscuta, in literatura de specialitate fie sub denumirea de valoare capital, goodwill, fie beneficiu actuarial. Ea reprezinta diferenta dintre valorile actualizate ale fluxurilor de cheltuieli si veniturile viitoare. 45

Valoarea actuala neta exprima surplusul de capital rezultat la incheierea duratei de viata a investitiilor (inclusiv valoarea reziduala). 2. Rata interna de rentabilitate (RIR) - este acea rata de actualizare pentru care valoarea actualizata a costurilor (iesirile de trezorerie) este egala cu valoarea actualizata a veniturilor (intrarile de trezorerie), iar profiturile viitoare actualizate sunt zero (VAN = 0). 3. Termenul de recuperare (TR) exprima intervalul de timp (in numar de ani) necesar recuperarii capitalului investit prin intrari medii nete anuale de trezorerie. 4. Indicele de profitabilitate (IP) - indicele de profitabilitate exprima valoarea actuala neta scontata pentru o cheltuiala initiata de investitii egala cu 1 si se determina ca raport intre valoarea actuala a intrarilor nete de trezorerie si cheltuielile pentru investitie.

DECIZII DE FINANTARE PE TERMEN LUNG In asigurarea echilibrului financiar trebuie realizate doua reguli fundamentale: 1. nevoile permanente pentru constituirea activelor fixe trebuie finantate din surse permanente, mobilizate pe termen lung; 2. nevoile temporare trebuie acoperite din sursele temporare, iar fondul de rulment trebuie sa fie mai mare decat nevoia de fond de rulment. In realizarea echilibrului financiar foarte importanta este calitatea a doua decizii: - decizia de investitii face alegerea intre investitia interna in active fizice (echipamente, materiale) si investitia financiara in valori mobiliare; - decizia de finantare - se va alege finantarea din surse proprii sau finantarea din surse imprumutate, functie de costul procurarii capitalului, urmarindu-se reducerea costului mediu ponderat al capitalului. In cadrul surselor proprii, gestiunea financiara va trebui sa aleaga intre autofinantare (capital intern) si aporturi noi de capital (surse proprii interne). Autofinantarea la randul ei, este determinata de politica de dividende adoptata de conducerea intreprinderii. Daca, totusi, autofinantarea este insuficienta se apeleaza la surse externe de capital care pot fi: - surse proprii, prin noi aporturi de capital (in numerar si/sau in natura) sau prin subventii de la bugetul statului; - surse imprumutate, prin emisiunea si vanzarea de obligatiuni si/sau prin contracte de credite bancare pe termen lung sau mediu; - surse inchiriate, cu posibilitatea cumpararii ulterioare a activelor fixe la un pret prestabilit (operatiuni de leasing). Selectia si combinarea acestor surse formeaza continutul deciziei de finantare pe termen lung, iar criteriul de optimizare il constituie valoarea actualizata neta, valoare ce rezulta din fiecare varianta de finantare. Subscrierea la cresterea capitalului este motivata de: - politica de dividende, care asigura rentabilitatea pe fiecare actiune; - politica de piata, care asigura cresterea sau scaderea valorii de piata. Cresterea de capital determina un efect de diluare a rentabilitatii actiunilor, prin faptul ca profitul net se imparte la un numar mai mare de actiuni. In compensare, cresterea capitalului asigura crearea bonitatii si garantiei intreprinderii pentru obtinerea de noi credite. Cresterea capitalului se poate face prin: 1. emisiunea de noi actiuni, care presupune: emisiunea de actiuni la valoarea nominala a vechilor actiuni (cazuri rare); emisiunea de noi actiuni la valoarea majorata in functie de valoarea bursiera a actiunilor vechi (cazuri frecvente). 2.subscrierea de noi aporturi la capital conduce la cresterea efectiva a capitalului social; 3 .incorporarea rezervelor, a primelor de emisiune si a profitului in capitalul social al intreprinderii;
46

4. incorporarea datoriilor, care consta in emisiunea si distribuirea de actiuni noi catre furnizorii de capitaluri imprumutate. Valoarea de emisiune a unei noi actiuni se stabileste intr-o marime apropiata de valoarea de piata a actiunilor vechi. Valoarea de emisiune variaza intre doua limite: valoare nominala si valoarea de piata. Valoarea nominala </= Valoarea de emisiune </= Valoarea de piata Diferenta dintre valoarea de emisiune si valoarea de piata reprezinta prima de emisiune, care este utilizata pentru acoperirea cheltuielilor cu emisiunea si vanzarea actiunilor noi. Prima de emisiune se inscrie ca rezerva in pasivul bilantului, alaturi de capitalul social sau se incorporeaza in acesta, printr-o noua crestere de capital. Emisiunea de noi actiuni la o valoare de emisiune mai mica decat valoarea de piata determina un efect de diminuare a valorii actiunilor vechi. Valoarea de piata (VP) a tuturor actiunilor, dupa cresterea de capital, se determina functie de valoarea de piata a actiunilor vechi si de valoarea de emisiune a actiunilor noi, astfel: NxV+nxE N = nr. actiuni noi VP= ;unde V = valoarea de piata a actiunilor vechi N+n n = numarul actiunilor noi E = valoarea de emisiune a actiunilor noi Cumpararea de actiuni noi implica atribuirea unor drepturi de subscriere catre actionarii vechi ca o compensare a efectului de diluare a valorii capitalurilor: Dreptul de subscriere este un titlu de valoare negociabil care poate fi vandut catre noii actionari care doresc sa subscrie la capital. Dreptul de subscriere (ds) se calculeaza dupa relatia: ds = V - VP unde VP = valoarea de piata a actiunilor dupa cresterea capitalului Dreptul de subscriere reprezinta pierderea de valoare a actiunilor vechi cu care trebuie recompensat detinatorul acestora, pentru a nu fi afectat de suplimentarea cresterii de capital. Pentru cumpararea unei noi actiuni, cumparatorul trebuie sa dispuna sau sa achizitioneze un numar de drepturi de subscriere (nds) egal cu raportul dintre numarul total de actiuni vechi si numarul total de actiuni noi: nds = N / n Actionarul vechi care nu vrea sau care nu poate sa subscrie la cresterea capitalului poate vinde la bursa drepturile de subscriere atasate (sub forma de cupon negociabil) fiecarei actiuni vechi pe care o detine, incasand o suma egala cu pierderea de valoare a actiunilor sale, ca urmare a efectului de diluare. Pierderea de valoare de piata a actiunilor vechi, prin cresterea numarului de actiuni emise, va fi compensata prin atasarea, la fiecare actiune veche, a unui drept de atribuire (da). Acesta poate fi vandut de actionarul vechi, atunci cand el refuza sa-l foloseasca pentru primirea de actiuni noi gratuite, proportional cu cele detinute anterior. Relatia de calcul a dreptului de atribuire este asemanatoare cu cea a drepturilor de subscriere, valoarea de emisiune a actiunilor noi fiind zero, deoarece sunt distribuite gratuit: N xV +n xE n da = V = V N +n N+n Cresterea de capital, prin incorporarea rezervelor, a primelor de emisiuni si a profiturilor nerepartizate da posibilitatea atribuirii gratuite de actiuni noi sau de crestere a valorii nominale a actiunilor vechi, fara a aduce un aport nou de capital.

47

Cresterea de capital, prin incorporarea datoriilor, consta in emisiunea si distribuirea de actiuni noi catre furnizorii de capitaluri imprumutate. Este o modalitate pusa in practica de societatile comerciale bine plasate din punct de vedere tehnic, dar care manifesta dificultati financiare, ca urmare a unei cresteri prea rapide inregistrate. In aceste situatii, actionarii vechi renunta la drepturile lor de subscriere. Imprumuturile obligatare reprezinta o forma deosebita a creditului pe termen lung ce au un cost de procurare mai mic decat subscrierile la capitalul social, neafectand dreptul de proprietate al actionarilor. Principalele caracteristici ale imprumuturilor obligatare sunt: marimea imprumutului obligatar; marimea dobanzii; durata si modalitatile de rambursare; valoarea de emisiune. Decizia pentru emisiunea de obligatiuni apartine Adunarii generale a actionarilor, daca societatea este autorizata legal sa lanseze obligatiuni. Emisiunea si vanzarea obligatiunilor se efectueaza de catre institutiile de credit, care actioneaza ca intermediar, in nume propriu sau ca garant al emisiunii. Marimea imprumuturilor obligatare se stabileste in functie de: necesitatile de finantare a investitiilor intreprinderii; gradul de lichiditate al pietei financiare (oferta de capital banesc). Valoarea de emisiune a obligatiunilor (valoarea platita de toate persoanele care subscriu la obligatiuni in momentul emiterii lor) poate fi egala cu valoarea nominala (la paritate), mai mica (subpari), ceea ce le face mai atractive (situatii rarisime) sau mai mare decat valoarea nominala (suprapari). Diferenta dintre valoarea de bursa si valoarea nominala reprezinta prima de emisiune. Pentru a le face mai atractive, obligatiile pot fi emise la o valoare mai mare decat valoarea nominala cu o prima de rambursare. Leasingul este o forma speciala de inchiriere a bunurilor mobiliare sau imobiliare prin care chiriasul obtine avantaje legate de posesiunea bunului inchiriat, in timp ce finantarea achizitiei acesteia este facuta de catre societatea de leasing. Leasingul este, deci, o metoda de finantare realizata prin transmiterea de catre proprietar (locator, finantator, capitalist) a drepturilor de utilizare asupra unui bun unei alte parti numita utilizator ( locatar, beneficiar) la solicitarea acestuia. Utilizatorul, la sfarsitul perioadei de leasing, poate opta sau nu pentru cumpararea bunului ori pentru prelungirea contractului de leasing. In practica economica se intalnesc trei tipuri de leasing: leasing financiar; leasing operational; vanzare si leaseback. Distinctia intre leasingul financiar si cel operational este in functie de masura in care riscurile si avantajele aferente drepturilor de proprietate asupra bunului ce constituie obiectul contractului de leasing, apartin locatarului sau locatorului. Leasingul financiar are loc in cazul in care locatorul cedeaza locatarului, in mare masura, toate riscurile si avantajele aferente drepturilor de proprietate asupra bunului respectiv. In cele din urma, titlul de proprietate poate fi transferat sau nu. Leasingul financiar reprezinta, deci, o forma de finantare a bunului intrat in folosinta chiriasului pe toata durata de viata a obiectului inchirierii si presupune respectarea urmatoarelor conditii: riscurile si avantajele aferente drepturilor de proprietate trec, din momentul incheierii contractului, asupra utilizatorului; partile contractuale au prevazut in contract, in mod expres ca, la expirarea contractului de leasing dreptul de proprietate asupra bunului, se transfera utilizatorului; utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului, iar pretul de cumparare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de piata a bunului la data la care este exprimata optiunea; perioada de utilizare a bunului in sistem de leasing este de cel putin 75% din durata normala de folosire a bunului, chiar daca dreptul de proprietate nu este transferat, in final. De obicei, in contractul de leasing financiar: nu se asigura intretinerea asigurarea echipamentelor; nu se ofera optiunea de anulare prematura a locatiei; bunul este complet amortizat la incheierea contractului. 48

Leasingul operational este o problema de rationament profesional care se inscrie in principiul prevalentei economicului asupra juridicului si nu indeplineste nici una din conditiile leasingului financiar. Valorile cu care se opereaza in cazul operatiilor de leasing sunt: valoarea de intrare, acea valoare la care a fost achizitionat bunul de catre finantator (costul de achizitie); valoarea totala a ratelor de leasing la care se adauga valoarea reziduala; valoarea reziduala, valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului catre utilizatori, la expirarea contractului de leasing si exprima valoarea neta estimata a fi obtinuta de catre o intreprindere, pentru un activ la sfarsitul duratei de viata utila a acestuia, dupa deducerea prealabila a costurilor de cesiune previzionate. Durata de viata utila se refera la perioada estimata ce ramane, de la inceputul termenului de leasing, fara a se limita la aceasta, pe parcursul careia se asteapta ca beneficiile economice incorporate in bun sa fie consumate de catre intreprindere. Rata de leasing, care in cazul leasingului financiar, reprezinta cota parte din valoarea de intrare a bunului si a dobanzii de leasing, iar in cazul leasingului operatonal, rata de leasing este cota de amortizare calculata in conformitate cu reglementarile legale in vigoare si nu de profitul stabilit de partile contractante. Chiria pe care intreprinderea o plateste societatii de leasing se inregistreaza ca o cheltuiala de exploatare si cuprinde: amortizarea bunului inchiriat; dobanzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpararea bunului; marja de profit a societatii de leasing. Vanzarea si leaseback reprezinta o modalitate prin care o intreprindere vinde unei societati de leasing sau unui alt investitor bunuri aflate in proprietatea sa la valoarea lor de piata si incheie, in acelasi timp, un contract de inchiriere a bunurilor respective in conditiile specifice ale leasingului financiar, ceea ce denota ca vanzarea si leaseback sunt similare si chiar ipotetice leasingului financiar. Vanzatorul primeste imediat pretul de piata a bunurilor respective prin care se transfera proprietatea, urmand sa plateasca redevente (sume de bani) societatii de leasing pentru a beneficia de folosirea bunurilor pana la amortizarea completa a aacestora. Societatea de leasing (locatorul), la data incheierii contractului de leaseback, are dreptul de dispozitie asupra valorii reziduale a bunurilor inchiriate. Leasingul, ca forma de finantare pe termen lung, are o serie de facilitati fiscale conferite de catre autoritati: - cheltuielile cu redeventele (cheltuieli de exploatare) sunt insotite de economii fiscale a caror marime este direct proportionala cu marimea redeventelor si cu cota de impozit pe profit; - inchirierea bunurilor prin vanzare si leaseback este si o masura de amortizare a valorii acestora, daca se are in vedere faptul ca la terenuri nu se calculeaza amortizarea. Aceasta inseamna ca pe langa recuperarea valorii terenurilor , prin vanzare se obtin economii fiscale prin includerea amortizarii terenurilor in redevente leaseback; - intrucat bunurile mobile importate, in scopul utilizarii lor in leasing, sunt asimilate bunurilor admise temporar la import, sunt scutite de plata taxelor vamale, cumparatorul acestuia va achita, la incheierea contractului, taxa vamala calculata la valoarae din momentul vanzarii, pe baza declaratiei vamale de import definitiv. Rezultatul deciziei de finantare a investitiilor se concretizeaza in bugetul investitiilor, care realizeaza echilibrul nevoilor de finantare cu sursele de acoperire a investitiilor. Planul de finantare al investitiilor este un document de gestiune interna care asigura un echilibru financiar intre sursele proprii si cele imprumutate si se intocmeste, de regula, pe o durata de 5 ani, cuprinzand atat date certe rezultate din documentele contabile sau aproape certe, previzibile, cat si date ipotetice Cea mai buna resursa disponibila este autofinantarea, utilizata pentru investitii de inlocuire sau de modernizare a activelor fixe si de crestere a nevoii de fond de rulment. 49

Pentru investitiile de dezvoltare si strategice se va apela la noi capitaluri de la actionarii vechi sau noi, de la banci si de la alte institutii de credit. Bugetul de investitii reprezinta si un mijloc de crestere a motivatiei personalului intreprinderii, pentru participarea acestora la exercitarea strategiei de dezvoltare a intreprinderii.

Bibliografie obligatorie
Achimescu G., Verisan C.A. Finantele intreprinderii. Caiet de seminar, Editura Ex Ponto Constanta, 2008;

Bibliografie facultativa
Marin D., Finantele intreprinderii, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2006;

Bibliografie selectiva
1. Adochitei M. Finantele intreprinderii, Ed. Sylvi, Bucuresti, 2000; 2. Georgescu N. Analiza bilantului contabil, Ed. Economica, Bucuresti, 2002; 3. Isfanescu A.,Stanescu C., Baicusi A., Analiza economico-financiara, ed. a II-a, Ed. Economica, Bucuresti, 1999; 4. Manolescu G., Petre I., Finantele intreprinderii, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 1999; 5. Pantea P.I., Bodea Ghe., Contabilitatea financiara romaneasca conforma cu Directivele Europene, Editura Intelcredo, Deva, 2006; 6. Petrescu S., Analiza si diagnostic financiar-contabil Ghid teoretico aplicativ - Editura CECCAR, Bucuresti, 2006; 7. Ristea M., coordonator, Catedra de Contabilitate, Audit si Control de gestiune, ASE Bucuresti, Contabilitatea financiara a intreprinderii, Editura Universitara, Bucuresti, 2005; 8. Stancu I., Finante, editia a III-a, Editura Economica, Bucuresti, 2005; 9. Toma M., Alexandru F., Armeanu D., Ivanescu D., Virban R., Gestiunea financiara de intreprindere, Aplicatii practice si teste grila, Ed. Economica, Bucuresti, 2003; 10. Vintila G., Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2000; *** Legea contabilitatii nr.82/1991, republicata; *** O.M.F.P. nr.1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, publicat in M.O. nr. 1080 bis din 30 noiembrie 2005; *** Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal al Romaniei, cu modificarile si completarile ulterioare.

50