Furnica de Alecu Donici O furnic De soi mic, Iar de inim prea mare, Adusese furnicarul ntr-o nespus mirare,

Cci, precum al ei istoric lumea au ncredinat, Ea purta grune ntregi de orzul cel mai mcat. Era nc-acea furnic i la rzboaie voinic: Unde viermior vedea, Se repezea i-l prindea. Chiar paingul cu attea sbii, coase, narmat, Al ei ac de biruin ntr-o vreme au cercat. Dar furnica, ca i omul, cu dorini nesioase, De-a furnicarului slav prea curnd se dezgustase. - La trg - zise ea odat M duc lumea s m vad i oamenii s se miere De vestita mea putere. i aa, prea ngmfat, ntr-un mare car de fn ea s-au crat ndat; Au ajuns la trg, dar ah! ce cumplit lovitur Mndriei sale vzur.

Cci nici unul dintre oameni la furnic nu cta, Cnd puterea s-i arte, ea minunt nu nceta i, cu toat-a ei silin, beiori de fn trgea Sau vreo musc ntrauc prinznd, iute mpungea. Dar n sfrit obosit de zadarnice cercri, Cinelui de lng car, au zis: "Drag, nu te mieri De-a oamenilor prostie? Vezi-i cum nici nu se uit, orbi sunt pentru fapte mari; Fiecare cu a sale: cnd la noi n furnicari Toat furnica m tie." Sunt i oameni ce viseaz C universul ntreg de dnii se minuneaz; Dar n furnicarul su, ei numai ct figureaz.