Pledoarie pentru unitate

de Florin CARAGIU

moto:
muzica devine muzică prin atracţia dominantei

Într-o societate în care se întâmplă ca tupeul să pară a da măsura valorii, nu m-a mirat
intervenţia d-lui Florin Crîşmăreanu. Articolul „Teologie sau Ştiinţă?”, apărut în revista
„Convorbiri Literare” (iulie 2009) este o mostră elocventă a unui acces (sper, trecător!) de
ignoranţă, rea-voinţă şi lipsă de profesionalism în abordarea unor teme cu prezumţia
atotcunoscătorului şi dătătorului de verdicte.

După ce face o distincţie între teologia în înţelesul sfinţilor Părinţi şi teologia academică,
Florin Crîşmăreanu decretează: „teologia ca ştiinţă rămâne total străină Părinţilor
Bisericii”. Pentru el distincţia respectivă spune că „teologia teologilor nu poate avea
niciun raport cu ştiinţele în ce priveşte metodologia. Doar teologia academică, din dorinţa
de a rămâne în cadrul cercetării ştiinţifice, utilizează metodologia ştiinţifică”. Cu alte
cuvinte, teologia teologilor e ca ruptă de lume. Exemplul Părintelui Profesor şi
Academician Dumitru Stăniloae cred că l-ar pune aici în vădită încurcătură.

Afirmaţiile d-lui Crîşmăreanu au, posibil, în substrat o idee riscantă, o variantă de

maniheism, în fond, care susţine că trăirea şi gândirea nu prea pot avea nimic în comun.
Or, observaţia, ordonarea, clasificarea, sinteza, de pildă, sunt procese ale intelectului
teoretic pe care le regăsim în scrierile duhovniceşti ale Părinţilor Bisericii. Cu toate că nu
se înregimentau vreunei metode ştiinţifice, Părinţii trăiau şi gândeau deopotrivă, putând
lua în considerare, în caz că socoteau necesar, potrivit unei ordini a priorităţilor, probleme
ce ţineau de ştiinţa timpului lor. Aş aminti aici, ca un exemplu, „Dogmatica” Sfântului
Ioan Damaschin, autor şi al unui tratat de „Logică”.

Mi se pare cel puţin hilară afirmaţia d-lui Crîşmăreanu că „Părinţii Bisericii nu au avut
probleme în ce priveşte relaţia teologiei cu ştiinţa. Nici nu-şi puneau o astfel de problemă,
pentru că altul era înţelesul ştiinţei de atunci”. Păi evident că îşi puneau problema dacă se
raportau, fie şi sumar, în scop duhovnicesc, la ştiinţa vremii lor... cum altfel?! Ce-ar fi
vrut d-l Crîşmăreanu, să se fi raportat părinţii din vechime la ştiinţa vremii noastre?!?
Rezon!

Cu alte cuvinte, d-l Crîşmăreanu sugerează nu numai că între trăire şi gândire nu poate fi
un raport (poate cel mult un terţ ascuns, insondabil, după cum se riscă în altă parte d-l Ion
Buduca să le încopcieze, în bună tradiţie transdisciplinară, ca niveluri de realitate diferite,
separate, despre care, totuşi, se recunoaşte, că nu pot exista unul fără altul), ci reperele
patristice însele apar în context irelevante, pentru că „s-a schimbat înţelesul ştiinţei”.

Curios lucru pentru un filosof, d-l Florin Crîşmăreanu ignoră organicitatea şi

continuitatea istorică a demersului filosofic cu privire la fundamentele trăirii şi gândirii.
El este sedus, se pare, de gustul unui dualism radical (un maniheism cel puţin
metodologic) care, în opinia mea, nu poate „corespunde propunerilor de sens provenind
din datul biblic” (Paul Ricoeur) – şi, adaug, patristic, pentru că înţelegerea Scripturii are
loc de la bun început în interiorul Bisericii şi Tradiţiei –, fapt definitoriu pentru
„răspunsul în faţa cuvântului Scripturii” (ibid.).

Acest, să-i spunem, maniheism metodologic, posibilă racilă scolasticistă, îl face pe Florin
Crîşmăreanu să postuleze că „ştiinţa îşi propune să cerceteze domeniul material”, iar
teologia „se ocupă de cele spirituale” („simplist spus”, recunoaşte autorul). Este o
abordare depăşită de creştinism, care valorizează regimul întrepătrunderii şi comunicării
însuşirilor între material şi spiritual. Oricum, autorul articolului este neglijent, pentru că
se contrazice cumva pe sine, dat fiind că afirmă, doar cu puţin înainte, că „teoreticieni ai
ştiinţei susţin că unul din obiectivele fundamentale ale acesteia se referă doar la
producerea de reprezentări ale realităţii”. Trec peste construcţia defectuoasă a frazei.
„Producerea de reprezentări ale realităţii” poate implica, şi implică, prin orizontul
hermeneutic deschis, o bătaie metafizică extrem de lungă „cercetării domeniului
material”. Lucrurile nu se pot disocia cât ai bate din palme. Trăirea şi gândirea fac corp
comun, sunt inseparabile, întrepătrunse, tocmai de aceea a şi fost depăşită paradigma
separării stricte între regimul subiectiv şi cel obiectiv.

Aici se desprinde, în opinia mea, un punct critic al constructului transdisciplinar. Teoria

nivelelor de realitate manifestă un viciu de metodă prin ratarea înţelegerii unui termen
cheie în gândirea patristică: întrepătrunderea (perihoreza). Întrepătrunderea (perihoreza),
comunicarea însuşirilor, principii cheie în creştinismul ortodox apar a fi înlocuite de o
încopciere prin terţul ascuns a unor niveluri de realitate separate. Acest lucru este cerut şi
de necesitatea eludării principiului identităţii via „logica contradictoriului” à la Lupaşcu,
apoi a axiologiei şi ierarhiei aferente, cerută de pretenţia relativizantă, egalizantă şi
totalizatoare a medierii transdisciplinare cu al său „terţ ascuns”.

A media între orice şi orice implică totuşi o neasumare, fie şi metodologică (însă cine mai
poate susţine, după atâtea secole de cercetare a fundamentelor gândirii, mitul neutralităţii
unei metodologii metaştiinţifice, lipsa de opţiune fiind ea însăşi o opţiune, ascunzând fie
şi o pretenţie uniformizatoare/nivelatoare sau un angajament relativist) a nimic, şi aici
cred că e miezul crizei axiologice a transdisciplinarităţii propuse de d-l Basarab (nu
discut aici despre alte feluri de transdisciplinaritate).

Delimitările făcute de d-l Crîşmăreanu nu sunt, după cum am arătat mai sus, defel
evidente şi, din păcate, nu ajută la o „înţelegere mai bună a raportului dintre teologie şi
ştiinţă”. Prin excesul lor separatist/dualist riscă să producă chiar o deformare a înţelegerii
acestui „dialog”. Separările stricte şi etanşe între trăire şi gândire, raţiune şi credinţă,
spirit şi materie, teologie şi ştiinţă, a căror unitate e lăsată, în transdisciplinaritate,
scindată în nivele, la „latitudinea” unui ipotetic „punct” ascuns, nu sunt viabile în câmpul
conştiinţei creştine, al antropologiei iconice indicate de reperele patristice.

Terţul ascuns implică în anterioritatea lui presupoziţională, existenţa unor nivele de

realitate ireconciliabile (nu ne putem opri să ne gândim la o revenire a maniheismului
gnostic pe uşa din dos). În acest context, terţul ascuns e menit să joace rolul de mediator,
medierea neînsemnând sinteză sau integrare ierarhică, întrucât nivelele de realitate,
incompatibile axiologic, se conservă şi perpetuează un antagonism fără dominantă
identitară.

Este întristător modul iresponsabil în care d-l Crîşmăreanu se referă la autorii volumului
„Repere patristice în Dialogul dintre Teologie şi Ştiinţă”, acuzându-i pe aceştia de
neasumarea Introducerii, pe care o semnează „Autorii”. Păi indiferent de contribuţia
fiecărui autor, este evident că toţi şi-au asumat cele scrise, chiar asta vrea să spună
sintagma „Autorii”. Şi dacă singura problemă este faptul că un posibil critic nu poate
vorbi cu 11 oameni deodată, mă ofer personal, ca unul dintre autori, să răspund cu plăcere
şi bună dispoziţie, după ştiinţa şi putinţa mea, unor posibile nelămuriri sau obiecţii. Nu e
nevoie să se genereze isterie, printr-o atitudine tabuizantă, înfierând o critică argumentată
ca pe un atac răuvoitor! Să ne luăm timpul unui schimb civilizat de opinii.

Se pare că domnul Crîşmăreanu nu este un comentator neavizat numai în ce priveşte

ştiinţa, ci şi în ce priveşte teologia ortodoxă atunci când socoteşte că un raport între ştiinţa
modernă şi tradiţie nu prea are a face cu raportul dintre ştiinţă şi teologia ortodoxă. Şi
chiar dacă au a face, revine el, afirmaţia despre rolul privilegiat al transdisciplinarităţii în
raportul ştiinţă-teologie ortodoxă „este o simplă părere a autorului, pe care o putem
accepta sau nu”. Aşa e, însă fapt e că autorii nu au acceptat-o, şi aceasta e părerea lor, pe
care o putem accepta sau nu. Unde e problema?

Ceea ce e pe undeva comic şi, oricum, consolator pentru cei unsprezece autori este faptul
că d-l Crîşmăreanu îşi manifestă acordul şi socoteşte pertinentă distincţia din următorul
pasaj care rezumă în fapt Introducerea, scopul ei declarat: „Din perspectiva «Tradiţiei
patristice şi eclesiale, se evidenţiază faptul că metodologia transdisciplinară se arată mai
curând inadecvată pentru mijlocirea unui dialog între teologia ortodoxă şi ştiinţă. Ea riscă
să mijlocească cel mult un dialog scolastic, purtat în termenii discursului analitico-
descriptiv între ştiinţă şi teologie»”.

Şi atunci, dacă este de acord cu rostul declarat al acestei Introduceri, cel de a indica o
poziţionare improprie de către d-l Basarab a transdisciplinarităţii şi a unor anumite
concepţii conexe în cadrul, oferit de reperele patristice, al dialogului dintre teologie
ortodoxă şi ştiinţă, cadru impus chiar de titlul volumului, cum se susţine afirmaţia
răutăcioasă a d-lui Crîşmăreanu că adepţii transdisciplinarităţii sunt citaţi doar pentru a fi
blamaţi? E o neînţelegere aberantă! Este evident că Introducerea nu îşi propune o
evaluare globală a persoanelor sau operei lui Basarab Nicolescu sau Jakob Böhme, ci,
ironia sorţii, tocmai ceea ce am văzut mai sus că d-l Crîşmăreanu socoteşte pertinent!

Eu cred că de o lipsă de respect foarte întristătoare dă dovadă el însuşi când îi numeşte pe

autorii volumului „legiune” (legat de episodul demonizatului din Scriptură)” (dacă autorii
sunt „legiune”, mă întreb, cine o fi pentru domnia sa Patriarhul Daniel, cel care a prefaţat
acest volum, susţinând poziţia critică a autorilor din Introducere?) şi, de asemeni, ne pune
în cârcă „o interpretare răuvoitoare, care miră cu atât mai mult cu cât vine şi de la oameni
ai Bisericii (strecuraţi între cei 11 autori)”.
După ştirea mea, toţi autorii sunt oameni ai Bisericii, iar dacă se referă la faptul că unii
dintre autori sunt preoţi, e cu atât mai întristător că d-l Crîşmăreanu îşi permite să-i
numească „strecuraţi între autori”. Amintesc că e vorba despre părinţi profesori,
majoritatea cu activitate semnificativă în câmpul de care vorbim şi cu duble specializări.
Domnul Crîşmăreanu, în schimb, nu numai că nu este nici om de ştiinţă, nici teolog, ci în
opinia mea nu dă dovadă că stăpâneşte în profunzime nici măcar sub raport filosofic
problematica actuală a raportului ştiinţă-teologie.

Referirea exclusivă şi foarte tendenţioasă la Introducere e, în opinia mea, o mostră

perfectă de lipsă de deontologie profesională (filosofică). Tendenţionismul acestui demers
ţinteşte dezinformarea şi, mai mult, manipularea unui cititor care, foarte probabil, nu
cunoaşte conţinutul cărţii apărute la Basilica şi nici conţinutul cărţii lui Alain Besançon.
Analiza lui Besançon pe care am folosit-o in Introducere exact în sensul lui Besançon
viza originile INTELECTUALE (!) ale materialismului de tip marxist-leninist, ajungând
să identifice printr-un set de observaţii pe atât de originale pe atât de pertinente – legătura
de ordin foarte subtil dintre ideologie şi gnoză. La fel, istoria doctrinelor conexe
conceptului de reich nu se reduce la „nazism”, şi Florin Crîşmăreanu e pueril când afirmă
că autorii îl fac pe Böhme „nazist”.

Cum bine se ştie, Marx filosoful este un nume preferat între referinţele postmodernilor.
Dacă d-l Crîşmăreanu ar fi cunoscut şi ar fi respectat contextul ideatic în care Besançon
şi-a desfăşurat afirmaţiile şi argumentările, ar fi înţeles şi ar fi recunoscut în mod onest că
legătura dintre ideologia marxist-leninistă şi gnoză (aici e loc şi de Böhme) nu e
nicidecum direct politică (aşa cum a sugerat că noi credem) ci ţine de anumite „scheme
foarte generale ale gândirii”, de o foarte specifică „stare de spirit”, precum afirma
Besançon.

De altfel, acesta afirmă răspicat şi argumentat: „Mai multe trăsături în gnoză trimit fără
tăgadă spre ideologia sovietică”. Nu este afirmaţia noastră. Şi încă, arată Besançon,
„ideologia ar putea fi o formă adoptată de atitudinea gnostică în prezenţa ştiinţei
moderne”.

Manipularea pe care a practicat-o criticul nostru ţine de evidenţă. Ne-a atribuit, iată, rupte
din context, şi eludând substanţa unei referinţe notorii (Besançon) anumite idei care,
oricum, nu ne aparţin (deşi suntem de acord cu ele, ca fiind produsele minţii unui rafinat
gânditor).

Un alt reproş ţine, după cum am mai amintit, de poziţia sa în sine inconsecvent filosofică.
Filosofia înseamnă, oricum, metapoziţionare. A discuta în termeni de un obiectiv al
ştiinţei care se limitează la un mic domeniu înseamnă deja a eluda punerea filosofică a
problemei: ce înseamnă a te limita şi a delimita? Te poţi oare „limita” doar la materie
ignorând alte posibile implicaţii? Conexiunea extrem de simplistă: ştiinţă = raportare la
materie, teologie = raportare la spirit, nu mai e viabilă de mult, e deja un clişeu.

Domnul Crîşmăreanu nu pare să discearnă unde sunt evidenţele. Autorii volumului editat
la Basilica văd teologia, ca şi ştiinţa, vorbind despre cele ale lui Dumnezeu, pentru că
lumea creată, capacităţile fiinţelor create şi pecetea lucrării divine din creaţie sunt toate
„ale lui Dumnezeu”. Valorizarea ştiinţei în lumina reflecţiei teologice este unul din
scopurile declarate ale lucrării. Aşa că a raporta relaţia teologie-ştiinţă la citatul din
Tertullian: „cele care nu sunt ale lui Dumnezeu nu pot fi decât ale diavolului”, reflectă,
posibil, maniheismul, de astă dată ontologic, al domniei sale. La fel, este cu totul deplasat
citatul care vorbeşte despre faptul că nu poate exista o asemănare între un filosof, discipol
al Greciei, şi un creştin, ucenic al cerului, unul umblând după glorie şi celălalt, după
mântuire.

O raportare creştină, intra muros, a ştiinţei, filosofiei şi teologiei, raportare care le

priveşte în întrepătrundere, nu poate porni de la asemenea premize. D-l Crîşmăreanu
cunoaşte faptul că aproape toţi autorii au dublă specializare. Eu personal am studiat atât
matematica, cât şi teologia, şi doresc să valorizez ştiinţa şi teologia ortodoxă în mod
unitar. Însă domnia sa, care pare a avea ca scop discreditarea volumului nostru, se face că
nu observă obiectul criticii noastre, şi anume contestarea rolului privilegiat al
trasdisciplinarităţii propuse de d-l Nicolescu, şi o situarie improprie în contextul dat de
titlul volumului a unor autori precum Jakob Böhme. El încearcă să inducă în eroare
opinia publică, gândind că nu e rău să ne arunce în cap pe filozofi şi oamenii de ştiinţă,
sugerând că noi am susţine că teologia este împotriva filosofiei şi a ştiinţei. Dimpotrivă,
din paginile volumului amintit se desprind multiple valorizări ale ştiinţei şi filosofiei, în
acord cu reperele patristice. Mai mult, unitatea sau scindarea corpului cunoaşterii reflectă
în viziunea creştină unitatea sau scindarea persoanei care o ipostaziază!

O altă neînţelegere regretabilă apare, după cum am mai arătat, în ce priveşte poziţia
noastră faţă de d-l Basarab Nicolescu ca persoană şi faţă de opera sa. Nici nu poate fi
vorba despre o lipsă de respect faţă de dânsul, sau de o contestare a valorii recunoscute de
comunitatea internaţională (recunoaştere care, oricum, nu are a face cu reperele
patristice!), cum insinuează Florin Crîşmăreanu. Dimpotrivă! Însă critica adusă unor
aspecte ale operei unui gânditor este un lucru cât se poate de firesc într-un climat cultural
civilizat, în care opiniile critice nu sunt privite cu oroarea încălcării unui tabu, ci sunt
recunoscute ca un factor de progres şi incitare la dialog.

Un alt reproş pe care ni-l face criticul nostru este acela când ne impută confuzia între
spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. La aceasta îi răspundem că, dat fiind contextul
polemicii introductive din Repere…, care a ales – în mod necesar – să fie
transdisciplinaritatea unul din termenii ei de referinţă, autorii au ştiut – mai degrabă – să
„dejoace” miza ascunsă a raportului dintre spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională, acea
miză care ţine de fondul ideologic al transdisciplinarităţii.

Ca de obicei, şi în acest caz, Florin Crîşmăreanu ne oferă observaţii şi obiecţii de tip

„rebus”, cu multe căsuţe goale, ca nişte „curse” în care aşteaptă impacientat să-şi prindă
interlocutorii. În opinia noastră, care nu putem ignora parte din adevărul lecţiei hegeliene,
când Hegel a arătat că metoda reflectă mişcarea realului, transdisciplinaritatea nu face
decât să reia, sub aparenţa neutralităţii metodologice, logica antagonistă a lui Ştefan
Lupaşcu. Aceasta, după cum se ştie, respinge axa vertebrală a raţionalităţii de tip
tradiţional european, care este logica identicului, dar şi logica ierarhiei axiologice, ori cea
a absolutului afectiv, care subscriu, ambele, principiului identităţii.

Respingând logica terţului exclus, ca fiind o logică ficţională a identicului, Lupaşcu a

propus în loc logica antagonistă a realului, al cărei model absolut este logica cuantică.
Interpretarea dată de Lupaşcu logicii cuantice – şi extrapolată la domeniile vieţii
spirituale – ţine de ceea ce transdisciplinaritatea ar putea numi spirit ştiinţific, al cărei
domeniu transcende logica, frizează chiar iraţionalul, şi impune o abordare pe măsură.

Cunoscând în detaliu această distincţie fundamentală de tip lupaşcian, am şi preluat-o ca

pe o temă de fond a dezbaterii din repere. Astfel, se dovedeşte încă o dată că autorii
cunosc diferitele contexte în care se poate da curs unei operaţii teoretice de disociere între
spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. Precizăm că Sfânta Tradiţie apără raţionalitatea,
că trăirea în Sfânta Tradiţie nu înseamnă iraţional. Ceea ce resping Sfinţii Părinţi este
acea raţiune unilaterală care în exercitarea ei devine iraţională, ca o pseudoraţiune
totalitară. Precizăm că în măsura în care apărăm logica identităţii nu suntem împotriva
raţionalităţii, dimpotrivă. Considerăm că aceeaşi logică a identicului prezidează şi trăirea
orientată axiologic, acea trăire pe care Lupaşcu consimţea, el însuşi, să o califice ca pe o
„singularitate” incomprehensibilă pentru el şi neintegrabilă niciunei paradigme
explicative: este vorba despre „absolutul afectiv”.

Pe de altă parte, revenind la observaţia lui Florin Crîşmăreanu că, după unii teoreticieni,
ştiinţa se reduce în principal la producerea de reprezentări ale realităţii, deşi recunoscând
aici clişeele (deja ale) filosofiei de tip wittgensteinian, nu suntem de acord totuşi cu
implicaţiile lor cu bătaie lungă: conform acestora, trăirea este exilată într-o zonă a tăcerii
absolute, în care totul se „arată” şi nu se poate spune nimic. Opoziţia radicală dintre trăire
şi limbaj nu poate fi asumată în spiritul filosofiei creştine.

Florin Caragiu