You are on page 1of 5

Mihai Eminescu poezia-

Ce te legeni, codrule, Fara ploaie, fara vant, Cu crengile la pamant? De ce nu m-as legana, Daca trece vremea mea! Ziua scade, noaptea creste Si frunzisul mi-l rareste. Bate vantul frunza-n dunga Cantaretii mi-i alunga; Bate vantul dintr-o parte Iarna-i ici, vara-i departe. Si de ce sa nu ma plec, Daca pasarile trec! Peste varf de ramurele Trec in stoluri randurele, Ducand gandurile mele Si norocul meu cu ele. Si se duc pe rand, pe rand, Zarea lumii-ntunecand, Si se duc ca clipele, Scuturand aripele, Si ma lasa pustiit, Vestejit si amortit Si cu doru-mi singurel, De ma-ngan numai cu el!

Poezia Eminescian
Eminescu ca poet
Geniul, in zdreanta sau in vesminte aurite, tot geniu ramane. Mihai Eminescu

Recitindul pe Eminescu ne rentoarcem, ca ntrun dulce somn, la noi acas. Mircea Eliade Eminescu e ntruparea literar a contiinei romneti, una i nedesprit. Nicolae Iorga

"Mintea lui Eminescu lucreaz cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei, adic cu cele mai nalte concepte furite de ratiunea omului. Printre acestea, ideea eternittii stpneste mintea sa ntr-asemenea msur, nct una din atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor n perspectiva eternittii. Este, n toat poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus si foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rusineaz orice ngustime a mintii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectual a poetului este una din formale cele mai izbitoare ale manifestrii lui si aceea care explic prestigiul att de covrsitor al operei sale." Tudor Vianu, Caiete critice. E.S.P.L.A., Bucuresti, 1957

Eminescu ca om
Eminescu a fost o fire voioas, exuberant. i plcea mult teatrul i n special comediile, la care rdea cu poft, spre hazul celorlali spectatori. Cu toate acestea, Caragiale spunea: Aa l-am cunoscut atuncea, aa a rmas pn n cele din urm momente bune: vesel i trist; comunicativ i ursuz; blnd i aspru; mulumindu-se cu nimica i nemulumit totdeauna de toate; aci de o abstinen de pustnic, aci apoi lacom de plcerile vieii; fugind de oameni i cutndu-i; nepstor ca un btrn stoic i iritabil ca o fat nervoas. Ciudat amestectur! fericit pentru artist, nefericit pentru om!

"Eminescu a venit cu mna plina naintea nefiintei. Ratacit, nemnget, ca un suflet fara parte, exact asa cum spunea omul Renasterii despre om cum ca e fiinta ce n-are partea ei, poetul nostru si-a primit lotul, traind pe masura acestuia, n marginile, ba chiar n nemarginile lui." Darul ce ni s-a facut prin Eminescu? A aparut n lumea noastra un om care-a nteles sa fie om deplin. Cineva care n-a vroit sa fie al doilea. Nefiinta aduce totusi odihna. Eminescu, neodihna. Nu ne putem odihni n el. Intreg evantaliul lui de deschideri catre lume si cultura se strnge pentru noi ntr-o inima, care bate. Carui popor i s-a facut darul acesta? O constiinta mai buna, o spusa mai buna si exemplara, au desigur cteva mari popoare si culturile lor. Dar cte din ele au cu-adevarat o inima?" Constantin Noica "El [Eminescu] avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totdeodata de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiratie pentru sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent dect un individ [...]. Eminescu a fost, ntr-un cuvnt, un om nzestrat sa exprime sufletul jalnic sau mnios al unei multimi n primejdie de a fi strivita de puterile ndrjite ale lumii vechi, sa o nvioreze cu vehementa si s-o mpinga nainte, aratndu-i viitorul n chipul unui trecut idilic si pe care soarta l-a aruncat ntr-o societate parnd entuziasta de progres si grabita de a-i lepada vesmintele vetuste, dar hotarta a nu abandona nimic din privilegiile ei [...]. Astfel se stinse n al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate,

pamntul romnesc. Ape vor seca n albie, si peste locul ngroparii sale va rasari padure sau cetate, si cte o stea va vesteji pe cer n departari, pna cnd acest pamnt sa-si strnga toate sevele si sa le ridice n teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale." George Clinescu

"Civilizatiile, a caror trecere o cnta Eminescu n Memento mori, sunt jocul cel mai fastuos al operei lui si fara ndoiala cea mai mare constructie lirica a literaturii noastre. Prin descrierile de peisaje si monumente, prin nflorire si declin, curge fluviul lirismului cu ape grele, cnd lenese, cnd nspumate si n monotonia magica a versurilor, n abundenta lor succesiune, dospeste "conceptia" eminesciana, ideea filozofica, ce de asta data nu altereaza poezia, lasnd-o sa se umple de sevele amare ale tonului si sa fie cotropita de viziuni. O conceptie care uneste idealismul lui Hegel, reconstituitor al spiritului, al gndirii n istorie, cu pesimismul lui Schopenhauer, de ruinare a istoriei, subminata de raul orb ce o mna. Cnd ideea nu este nsa filozofica, ci poetica, ea straluceste dintr-o data de reflexe, ca n primele strofe ale poemului, unde inspiratia, facultatea imaginativa se circumscriu metaforic, ntr-o priveliste de ape sacre, de maluri cu dumbravi de laur verde, cu lunci de chiparosi, unde rasuna mereu cntecul tristetii, tarm locuit de sfinti n haine de lumina si peste care domneste frumosul nger al mortii, cu aripile lui negre. E si tarmul somnului, al basmului "posomort", sorgintea spiritului, a timpului istoric: un templu cu arcuri negre, cu stlpi ce urca spre stele. "Diorama" se naste, asadar, n somnul creator, poetul fiind cu sete Imbatat de-un cntec vecinic, ndragit de-o sfnta raza... (IV, 110) ignornd durerile vietii (va descoperi nsa pe cele ale istoriei, ale spiritului n ruina, ale misterului lumii) si setos de "dulceata" pe care o dau visul si uitarea, vestmntul poeziei peste raul nepieritor." Ion Negoiescu