Another Twilight

de Ana-Maria

© soulmate.neverdie@yahoo.com
“ Iubesc pământul pe care calcă şi aerul de deasupra capului său, iubesc fiecare lucru
pe care-l atinge şi fiecare cuvânt pe care-l spune, îi iubesc privirea şi purtarea, îl
iubesc cu totul”

("La răscruce de vânturi" de Emily Bronte)

 Prefaţă

- Iubesc pământul pe care calcă şi aerul de deasupra capului său, iubesc fiecare lucru pe care-l
atinge şi fiecare cuvânt pe care-l spune, îi iubesc privirea şi purtarea, îl iubesc cu totul.

Nu ar fi trebuit să ascult, ştiam că mă iubeşte, dar curiozitatea era o tentaţie destul de mare, dacă nu-
i pot citii gândurile trebuie să aud de la alţii. Cuvintele ei, cuvintele abia rostite erau singurele care
mi-ar mai fi dat tăria de a continua, singurul motiv de a mai trăii.
 1. Plecarea

“Eu. Eu doar eu, eu şi cu mine, eu însumi.”

Din nou singur, pe străzile New York-ului, câţiva drogaţi ies dintr-un bar de la periferie, o
prostitoată de pe stradă mă prinde de mână fără a-şi da seama că într-o fracţiune de secundă aş putea
s-o omor şi lasă o perdea de fum să-i iasă din gură, îi i-au ţigara din mână şi trag un fum din ea avea
un gust de parcă inhalai monoxid de carbon.
-Îţi place, baby?mă întrebă lipindu-se de mine şi vrând să ia ţigara din mână.
Nu i-am răspuns şi m-am dezlipit rapid, fără să-i arunc o privire, am aruncat ţigara pe jos şi am
plecat mai departe.
Stâlpii de electricitate stau să se stingă, noaptea e plină de strigăte, gemete, urlete, gunoaiele din
containere dau pe afară, depozite vechi au un aer misterios de parcă un răufăcător ar pute pune la
cale un plan de cucerire a lumii. Un dealer schimbă într-un salut un plic de cocaină cu un adolescent
credul împins de curiozitate să încerce senzaţii noi.
“Abia aştept să treacă la heroină, prostul, îi voi mării preţul, aşa voi avea şi eu bacşis mai mare”
Gândul acesta m-a scărbit, dar credulul îşi imaginează benificile de a fii coplet izolat de realitate.
Nici nu ştiu ce caut într-un oraş ca ăsta. Nici nu ştiu de ce am plecat de lângă Carlisle. Oricum ar fi,
trebuie să mă duc după ei. Sunt sigur că Alice deja ştie unde sunt, iar Esme moare de giji. Noroc cu
Jasper poate s-o mai liniştească.
Nici nu ştiu când am ajuns în partea de est a oraşului, în : lumea mondenă, lumea modei, lumea
bârfelor, lumea intrigilor. Aici peisajul e complet schimbat, magazine, babruri, lumini, maşini
scumpe, bijuterii, băuturi rafinate, petreceri, sex şi bani, mulţi bani.
Când am ajuns în apartamentul pe care Alice a vrut să-l cumpere aici, m-am trântit în pat şi am
sperat să pot cumva să cad într-o stare de somn. Nu, nu aveam cum să dorm, nu exista aşa ceva
pentru mine, pentru noi.
Dacă aş fi fost din nou în Malibu probabil că aş fi ieşit de să fac o plimbare lungă pe plaja şi poate
scufundări. Am luat o pernă şi mi-am trântit-o pe faţă. Aşternutul era destul de fin, dar mătasea nu
poate fii la fel de fină ca pielea mea, desigur e o diferneţă faţă de alte materiale sintetice.
Aş fi vrut să mănânc, dar în oraşul acesta nu există nici-un animal sălbatic, ar fi trebuit să merg cel
putin două mile ca să am ceva hrană.
Am auzit nişte gânduri băzâind, dar n-am putut descifra nimic, deoarece persoana le şuiera în minte
mai repede decât repede şi fiecare cuvânt era într-o altă limbă : chineză, franceză, germană, engleză,
slavă, rusă, coreană, indiană, turcă, japoneză, română, italiană, spaniolă, portugheză, sârbă şi
singurlul lucru pe care l-am înţeles din toată răstăl măceala de cuvinte şi mormăituri a fost doar
numele meu “Edward”, asta m-a făcut să tresar. Cine mă cunoştea în New York? Apoi am înteţes
imediat fiecare cuvânt ce voria să însemne, nu că n-aş fi ştiut limbile, dar le spunea atât de ameţit,
bolborosit şi fără noimă încât timp de două secunde am fost confuz. Când mi-am dat seama ce
însemnau mi-am dat jos perna de pe faţă şi m-am ridicat în capul oaselor.
-Alice!am şuierat.
Doar nu era atât de nebună să vină după mine ştia doar că aveam nevoie doar de puţin timp singur.
Defapt, eram de vreo trei ani singur, bineînţeles că nu e nicio problemă pentru noi secolele erau ca
secundele. Probabil că Esme nu mai suporta să stea fără niciun semn, iar probabil că şi Carlisle se
îngrijorează. Probabil că Rose a devenit isterică la faptul că toată lumea stă ca pe ghimpi ştiindu-mă
departe, dar eu nu eram nici ca Jaz nici ca Em. Am oftat, am auzit-o când s-a aplecat pregătită să
sară, nicio felină nu se compară cu linştea paşilor lui Alice atunci când nu vrea să fie descoperită,
dar eu mă obişnuiesm destul de mult cu acest zgomot mut încât îmi era prea greu să-l ignor. În doar
o secundă a fost la geamul din dreapta patului, chiar dacă eram la etajul treisprezece. Am oftat, ea s-
a strâmbat şi cu un şiretlic de-al nostru a intrat în cameră.
-Cum poate o creatură aşa mică să fie atât de enrvantă ca tine? am întrebat lăsându-mă pe spate şi
punându-mi perna pe faţă. Îmi era un dor al naibii de ea, de toţi, defapt.
-Bună şi ţie! spuse şi scoase limba la mine, apoi se trânti în pat lângă mine.
-Ok, să trecem peste salutări, cum ai mai dus-o, ce vrei să faci în viitor. De ce ai venit, defapt? am
întrebat ridicând puţin perna.
-De când n-ai mai vânat? întrebă lunându-mi perna de pe ochi.
Am stat puţin să mă gândesc, de când venisem la NY. De o săptămână, dar eram sigur că ştie, putea
să fi văzut asta din-nainte ca eu să dau răspunsul.
-De o săptămână, am dreptate? dar n-a mai aşteptat să dau răspunsul. Fireşte că am dreptate. Bine,
uite de ce am venit, ştiu că o să te deranjeze, dar, Ed, ne lipseşti!spuse făcând faţa s-a căruia îţi e
imposibil să-i rezişti.
Aşa că n-am mai aşteptat să mă convingă timp de nu şti câte ore am hotărât să accept fără alte
discuţii. Deodată se însenină la faţă, deci ştia înainte ca eu să fi răspuns, asta era Alice.
-Bine, merg acasă, oriunde sunteţi acum stabiliţi, am spus moment în care sării în braţele mele, nici
nu am apucat să citesc reacţia în mintea sa.
Când îmi dădu drumul mi-am luat doar telefonul mobil pe care îl lăsasem fără baterie de vreo zece
zile, nu vroiam să dau niciun telefon şi nici să primesc.
-Deci unde sunteţi acum?am întrebat, nu vroiam să ştiu niciodată unde sunt, dar le-am spus că nu
vreau să-i ştiu la mai aproape de trei oraşe depărtare de mine. Tentaţia de a revenii era prea mare.
-La Londra! spuse Alice cu zâmbetul pe buze şi apropiindu-se de fereastră.
-Ne întrecem până la aeroport, am spus repezindu-mă la geam.
Am aterizat pe trotoarul din spatele blocului cu o pufnitură ca a unei cărţi aşezate cu grijă. Se pare
că un om –locatar– tocmai ieşise pe uşa din spate, ne-a văzut, dar nu-şi va da seama niciodată ce am
fost, probabil că lumina îi jucase feste sau probabil că vederea îi slăbise. „Doar am clipit.” îşi spuse
omul în minte.
Am zâmbit la remarcă şi am luat-o la goană cu un sfert de pas înainte lui Alice.
-Trişezi, spuse.
M-am strâmbat la ea şi am mai făcut un pas, aşa că ne-am alergat în prin New York până am ajuns
la aeroport.
Bineînţeles că eu am câştigat.
 2. Început

" Hipnotizată. "

Doare al naibi de tare când ştii că persoana iubită pleacă doar ca să nu te rănească, pleacă să fie
bine pentru ambii –durerea asta e nimic pe lângă durerea de a fi hipnotizat de amintiri, să te agăţi de
ele cu disperare şi să speri că se va întoarce. Ai crede că eşti cutia Pandorei –doar speranţa ţi-a mai
rămas.
Dacă nu m-ar fi salvat Carlisle în ultimul moment probabil că aş fi fost moartă, dar poate că ar fi
fost mai bine. Aşa el n-ar mai fi plecat din vina mea, iubirea n-ar fi fost degeaba, iar alternativa de a
trăii într-un univers în care el nu există pentru mine e la fel cum iadul s-ar zbate într-o inimă deja
moartă. O durere mult supraomenească, sentimente mult prea profunde ca să fie pierdute doar de
vină, dar lumea în care trăim e prea oarbă ca să-şi dea seama cât înseamnă cuvântul iubire pentru
noi –vampirii – prea orbi ca să vadă că nu este niciun mit.
Era o seară plăcută de iunie, acum cinci ani, nu ştiu de ce ieşisem din casă, dar ştiam că devenea
destul de înspăimântător. Mă săturasem să trăiesc aşa. Părinţii mei tocmai muriseră într-un accident
de maşină, foarte tipic, clasic, ogrămadă de oameni mor aşa. În seara de 19 iunie tocmai se împlinea
o săptămână de la înmormântare.
Simţeam că mă urc pe pereţi dacă nu luam o gură de aer curat. Am deschis uşa, nu ştiu cum am
coborât scările, nici cum am ajuns jos, dar ştiu sigur că atunci când am ajuns în parc se lăsase o
linişte mormântală. Am păşit în continuare pe lângă o bancă pustie, dintr-o dată nu ştiu ce sa
întâmplat, dar prin jurul meu se făcuse dintr-o dată iarnă. Nu, nu era frig, dar totul era acoperit cu
zăpadă şi liniştea era atât de profundă încât aş fi crezut că am surzit. Am început să plâng, nu ştiu de
ce, dar golul făcut de părinţi era uriaş, nu ştiam de ce tocmai acum plângeam, nu ştiam că mai
aveam putere să plâng. Când mă părăsiseră luaseră totul cu ei, dar într-un final m-am îmbărbătat
singură, dacă aş fi murit eu golul făcut de mine pentru ei ar fi fost mult mai mare.
M-am lăsat pe jos, nu ştiu cât am stat aşa, nu ştiu de ce într-o seară de iunie ningea, nu ştiam ce era
cu mine. Cred că îmi pierdusem minţile. Deodată în linştea aceea care mă afundase cu totul într-o
altă lume s-a auzit un pas. Am clipit, lacrimile erau lipite de obrajii mei. S-au mai auzit câţiva paşi,
iar în semiobscuritatea generată de stâlpul de veghere a păşit cea mai frumoasă fiinţă existentă
vreodată. Am încremenit. Zăpada era doar un miraj pentru mine, doar îmi imaginasem.
Acea fiinţă superbă se apropie de mine, în zăpăceala mea m-am ridicat nebună în picioare. Am
încercat să înlătur nodul din gât. El se apropia tot mai mult de mine. De mine? Cum poate o fiinţă
aşa de minunată să se apropie de mine?
Avea ochii aproape negrii, părul castaniu îi era răvăşit, iar buzele pline îi erau aşezate într-un
zâmbet perfect. Pielea îi era aşa albă exact ca zăpada, iar sub ochi avea cearcăne de parcă era în
convalesceţă dupa o ruptură de nas, dar nasul său era perfect. Când deodată am simţit cum o găleată
cu gheaţă îmi alunegă în stomac. El... alb ca zăpada? Eu tocmai văzusem zăpadă, probabil că... era
iluzia generată de frumuseţea sa –asta aveam să aflu mai târziu.
S-a apropiat de mine şi nu ştiu de ce am simţit o atracţie puternică, nu-i puteam rezista, nu puteam.
Era mult prea frumos. Între noi acum era mai puţin de un pas, iar eu îi abia îi ajungeam cu capul la
umăr, defapt nu era de mirare că la cincisprezece ani eu aveam mai puţin de un metru şaizeci.
Zâmbi din nou, şi lăsă să se vadă o dantură perfectă, albă, exact ca a starurilor de cinema. Am clipit
lung, şocată. Poate că şi asta îmi imaginam.
Nu ştiu ce sa întâmplat, dar în mai puţin de o secundă eu eram pe jos, iar el se înfrupta din gâtul
meu. O durere acută îmi zgudui conştiinţa şi mă făcu să mă trezesc din durerea sufletească,
simţeam că agonizez, dar nu puteam face nimic. Mi-am dat seama că sângele meu se elibera din
trup. De ce făcuse asta? Apoi mi-am dat imediat seama ce era şi am încercat să vorbesc.
-Ş-ş-ştiu c-ce eşti!am spus printre fântânile de sânge care-mi ieşeau pe gură.
Am simţit că încremenise, mă privii în ochi şi am citit teamă în privirea sa, se depărtă şi o luă la
fugă.
Cred că am leşinat, căci atunci când am deschis ochii cineva fugea cu mine pe braţe, simţeam că
sfărşitul îmi e aproape, dar nu vroiam să fac nimic în privinţa asta, nu mai aveam niciun motiv să
trăiesc, părinţii muriseră, prieteni nu aveam, restul familiei era departe de Oregon, iubit nici nu se
punea problema. Singurul lucru pe care-l doream acum era să mor.
-Stai în viaţă! Ai înţeles?îmi spuse o voce cutremurător de frumoasă, exact ca un clopoţel.
Aş fi vrut să-i spun să mă lase să mor, nu meritam să fiu salvată, nu aveam de ce să fiu salvată. Am
ridicat privirea spre vocea necunoscută, iar ca prin ceaţă am văzut că era unul dintre ei, la fel de
frumos, părul îi era blond ca spicul, iar ochii îi erau auri.
-Lasă-mă să...şi n-am mai putut spune nimic.
Totul se întunecase, am simţit o durere de sute de milioane mai rea decât cea de mai devreme, nu se
compara cu nimic, aş fi vrut să mor de o mie de ori decât să trăiesc aşa! Nu ştiu cât am stat aşa în
durere aia, dar aş fi vrut să ţip să mă omoare atunci.
Am deschis ochii, iar totul devenise mai clar, era abosolut mult mai clar, de parcă până atunci
fusese oarbă sa ceva de genul acesta. Durerea dispăru complet.
M-am ridicat în capul oaselor şi am observat că în jurul meu se crease o agitaţie ciudată de parcă
aşteptau să-i omor.
Erau trei femei izbitor de frumoase şi trei bărbaţi printrecare şi cel blond care mă salvase.
-Unde sunt?i-am întrebat pe necunoscuţi. Când mi-am auzit vocea m-am speriat, era acelaşi ton ca
de clopoţel, dar mult mai suav, mai feminin.
-Cine sunteţi?am întrebat aproape isterizată.
Nimeni nu-mi răspunse nimic. Singurul lucru cert era că am devenit la fel ca ei, devenisem un
vampir. De asta eram sigură, pielea îmi era albă, vocea era prea frumoasă şi vederea prea clară.
Deodată am auzit o frână târşită şi am tresărit, lucru care i-a făcut pe toţi ceialţi să intre în alertă.
Am mirosit aerul şi am simţit miros de pădure. M-au dus în pădure? Dar cum? Eu eram într-o casă.
-Ce-a fost zgomotul acela?am întrebat făcând ochii mari.
-Anna, spuse cel blond făcând un pas spre mine. Proastă idee, nu ştiu de ce am sărit de pe acel pat ,
m-am ghemuit şi am mârâit la el. M-am speriat de zgomotul produse de mine şi am revenit imediat
la poziţia de drepţi.
-Anna, spuse din nou şi făcu un pas, nu am mai reacţionat ca mai devreme, el mă salvase.
-C-cine eşti? Cine sunteţi?am întrebat făcând un pas înapoi.
-Eu sunt Carlisle, iar ei sunt familia mea, spuse pe un ton blând, precaut. Esme, soţia mea, spuse
întinzânt mâna spre o femeia finuţă, la fel de frumoasă, cu un păr roşcat foarte frumos, cu ochii
aurii, defapt toţi din cameră aveau ochii aurii. Alice, spuse arătând spre o fată micuţă, dar puţin mai
înaltă decât mine cu părul negru până la baza capului cu ţepi, Rosalie, şi indică o fată cea mai înaltă
dintre toate din cameră, cred că avea peste un metru şaptezeci, era blondă şi irezistibil de frumoasă.
Iar ei sunt o parte fii mei, Jasper şi Emmett, spuse arâtând doi bărbaţi în jur de douăzeci şi ceva de
ani, unul blond, iar celălat cu părul negru cârlionţat, ambii frumoşi ca nişte modele.Toţi înclină
capul când îşi auzise numele de parcă erau nişte staruri de cinema, dar chiar arătau uimitor de
frumos.
-Cum o parte?am întrebat ridicând sprâncele.
-Ei bine, spuse Carlisle.
-Mai bine îl chem, e nerăbdător, se macină singur, spuse Alice, va fi bine, mă duc să-l chem, spuse
şi ieşii rapid pe uşă ca o fantomă.
-Cum?am spus eu, dar înainte să mai spun ceva toţi ieşiră ca ea.
Apoi i-am auzit pe hol vorbind.
- Carlisle, cum poţi să laşi un nou-născut singur?întrebă o voce la fel de frumoasă ca a lui Carlisle,
doar că avea un ton mai grav când punea întrebarea. Îţi dai seama ce se întâmplă decă scapă?
-Jasper, ştiu foarte bine ce se întâmplă dacă fuge, nu o ţinem captivă, dacă vrea să plece e alegerea
sa, îi răspuns Carlisle pe un ton liniştit.
-Ş-apoi, e foarte blândă, spuse o voce de femeie foarte frumoasă, tandră şi liniştitoare.
-Esme are dreptate, e foarte blândă şi oricum Jaz, am văzut că nu va face nimic imprudent, cel puţin
azi, spuse Alice.
-Oh, dar fata asta blândă e ciudată, are ochii verzi!spuse o voce de bărbat, oarecum glumeaţă.
-Ştiu, Emmett, am observat, dar încă nu am nicio idee de ce nu are ochii roşii.
De ce trebuia să am ochii roşii?Eu îi vroiam aurii exact ca ai lor. De ce plecaseră? Ce naiba e mai
important decât să mă lămurească în legătură cu mine şi schimbările pe care le sufeream? Erau
destul de ciudaţi, nu ştiam nimic despre ei, nu ştiam cum ajunsesem aici, nu ştiam nimic. Oare cât
timp trecuse. M-am repezit la singura fereastră din cameră, era destul de mare faţă de o fereastră
obişnuită, era aproape tot peretele format doar din geam. Iar peisajul era destul de monoton, doar
pădure, un verde nesfârşit, deci eram tot în Oregon şi probabil tot în Portland. Mi-am privit reflecţia
în geam şi m-am speriat, eu eram fata aceea palidă, cu ochii incredibil de verzi – mai verzi decât îi
aveam eu în realitate– şi incredibil de frumoasă? Eram puţin dezamăgită, de ce eu nu aveam ochii
aurii? M-am încruntat şi la fel a făcut şi ea, mi-am ridicat mâna, la fel a făcut şi ea. Sigur eram eu,
m-am uitat cu ce eram îmbrăcată. Nu mai aveam perechea de blugi şi tricoul verde simplu pe care le
purtasem în aceea noapte. Acum purtam o pereche de pantaloni negrii lungi, o bluză albă cu
steagul UK şi o pereche de converse violet –Wow!– a fost singura mea reacţie. Iar pe marginea
patului mai era o canotieră neagră cu o panglică mică neagră cu lini oblice violet. Mi-am pus-o şi
mă admiram în oglindă. Părul meu era cârlionţat şi îmi ajungea până la baza mijlocului, iar pălăria
venea perfect pe capul meu. Cine făcuse asta era un adevărat geniu şi trebuia să-i mulţumesc cât
mai repede cu putinţă.
Am auzit uşa deschizându-se, nu m-am alarmat, probabil că Carlisle venise să mă lămurească.
M-am întros cu faţa spre uşă şi am tresărit, pălăria mi-a căzut, m-am înconvoiat şi am mârâit
pregătită să atac în caz de ceva. Era el! Cel care mă făcuse să ajung în starea de agonie, din vina sa
eu vroiam să mor.
-Presupun că deja mă urăşti, spuse pe o voce atât de îndurerată încât m-am surprins ridicându-mă şi
făcând un pas înapoi nesigură. Fireşte că mă urăşti! Doar din cauza mea ai ajuns un monstru!
Vorbele sale mă făceau să-mi fie teamă, dar am făcut un pas spre el, atracţia era imensă, de parcă
eram prinsă cu un cablu de el şi nu puteam face mai mulţi paşi departe de fiinţa incredibil de
frumoasă.
-N-nu ştiu dacă te urăsc, adică nu pot, nu am cum să te urăsc, am spus cu răsuflarea tăiată, dar brusc
mi-am dat seama că nu aveam nevoie să respir.
Zâmbi aproape că râse nervos şi ridică o sprânceană.
-În acele momente mi-ai spus ceva, zise fără nicio reţinere, că şti ce sunt! Chiar şti?mă întrebă
vizibil amuzat.
-Da! am spus făcând un pas mai aproape de el. Chiar ştiu! Acum suntem vampiri, am spus pe un ton
amuzat şi am chicotit puţin. Suna amuzant, până acum nici nu mă gândisem la aşa ceva, erau doar
mituri, iar acum chiar eu făceam parte dintr-un mit.
-Mă bucur că eşti obişnuită cu gândul, spuse el evaziv, cum suporţi durerea, setea?întrebă vizibil
interesat.
-Hmm, durerea din gât abia atunci îi dădusem atenţie, şi simţeam de parcă aveam nevoie de ceva să-
mi aline gâtul. Poate sânge, la acest gând durerea se înzeci de parcă îmi luase foc gâtul. Până acum
nu am simţit-o, am spus gâtuită.
-Ar trebui să vânezi, spuse categoric, dar mai întâi trebuie să vorbeşti cu Carlisle.
-Şi ce ar trebuii să vânez?am întrebat mergând cu o viteză ciudată până la mai puţin de un pas de el.
Am ridicat privirea, ochii săi acum erau aurii şi-i lăsă nesigur spre mine. Oameni?am spus lăsând
răsuflarea să-i atingă gâtul.
Lăsă să-i scape un chicot exasperat spre mine, răsuflarea sa era atât de dulce încât îmi veni să-l sărut
doar ca s-o gust.
-Sau poate animale? am întrebat ridicându-mă pe vârfuri ca să-l privesc direct în ochi.
-Ce vrei, spuse aplecându-se spre mine. Buzele sale aerau atât de aproape de mine încât m-aş fi
repezit la el indiferent de consecinţe. Apoi se aplceă , mai jos, să-mi ridice canotiera.
-Mulţumesc, am spus înainte să se ridice.
-Dar de obicei noi vânăm animal, spuse ridicându-se în picioare şi în loc să-mi dea mie canotiera
şi-o puse el. Arăta minunat, încât am rămas o clipă fără suflare –îngheţată complet–, părul său
castaniu ciufuit, pielea albă, ochii aurii şi buzele minunate, arâta ca un zeu sau ca un înger căzut de
pe un nor pe pământ. Purta ataloni de denim şi cămaşa albastră, iar în picioare avea o pereche de
convers negrii, iar pălăria îi venea perfect, îi era puţin mică, dar o puse "deranjată" pe partea dreaptă
a capului. Arăta minunat. Zâmbii, dacă mai mi-ar fi bătut inima probabil că aş fi făcut stop cardiac.
- Da? am întrebat făcând un pas înapoi ca să-l vâd mai bine şi ridicând o sprânceană. Dar tu, ce
preferi? l-am întrebat făcând din nou pasul care aproape ne lipea unul de celălat.
- Elani, căprioare sau pantere, spuse aplecându-se să-mi şoptească.
-Dar eu, eu la ce categorie mă încadrez? l-am întrebat dându-mi puţin capul înapoi ca să-l privesc.
Aşa aplecat cum era, nu se mişca, de parcă mă invita, simţeam că nu mai suport şi am încercat să
înghit în sec fără să atrag atenţia, dar gâtul mă arse din nou.
-La căpriaore, şopti apoi afişă un zâmbet de am crezut că înţepenesc acolo, era minunat de frumos.
-De ce? l -am întrebat vizibil curioasă.
Râse. Era un sunet dulce ca de clopoţel şi foarte suav.
-Pentru că eşti irezistiblă ca o căprioară, spuse şi chicoti făcându-mi cu ochiul.
Nu m-am prins de glumă, probabil că era una morbidă, de-a vampirilor, dar nu vedeam unde era
gluma. Poate cu timpul am să-mi dau seama.
-Îmi, îmi pare rău, spuse vizibil afectat.
-Nu, nu, mie îmi pare rău, nu m-am prins de glumă.
-Dar nu era nicio glumă, spuse zâmbind strengăreşte.
Asta era ciudat, sau poate eram eu grea de cap. Mă plăcea? Sau ce? Eu pe lângă el sau ceilalţi
probabil că arătam exact ca prinţul şi cerşetorul, la fel, dar diferit.
Deodată uşa se deschise, iar înăuntru apăru Carlisle. Rămase puţin uimit de apropierea dintre noi,
aşa că ne-am retras amândoi ruşinaţi. Probabil că aş fi roşit, dar nici când eram om nu roşisem
vreodată
-Îmi pare rău dacă am întrerupt ceva, se scuză Carlisle pe un ton jos. M-am gândit că ţi-e sete, mi se
pare că te adaptezi foarte uşor la viaţa de vampir. Chiar ciudat, niciodată, nimeni nu a fost aşa de
împăcat cu ideea.
-Nu şi dacă n-ai pentru ce să mai trăieşti, am spus schiţând o grimasă.
Carlisle se arăta şocat.
-Nu, nu, acum îmi e bine, mi-am dat seama din privirea sa că mă întrebă dacă nu cumva îmi doream
să mor. Acum nu mai îmi doream, nici nu ştiu de ce, dar voriam să trăiesc. Vreau să trăiesc, exact
aşa. Pentru totdeauna, am spus zâmbind.
-Mă bucur ca îţi doreşti să trăieşt, îmi spuse zâmbind plin de speranţă. Edward, nu vrei s-o însoţeşti
tu la vânătoare? întrebă Carlisle. Probabil că trebuie să vorbiţi, despre ceea ce a dus la asta.
Edward, ce nume frumos! Nici nu ştiam cum îl cheamă.
-Bine, spuse fără inflexiuni în voce, dar spune-i lui Alice să-şi ţină gândurile pentru ea, te rog,
spuse. Iar Emmett cu prespusurileşi glumele sale poate să le facă mai subtile dacă nu vrea să ne
încăierăm.
Poftim? Cieşte gândurile? Mi le-a citit şi pe ale mele? Deodată am intrat în panică, îmi era teamă de
ce descoperise în mintea mea, defapt nici eu nu ştiam la ce mă gândisem până acum, dar nu vroiam
ca el sau oricine altcineva să intre în capul meu.
-Nu cred că e nevoie, probabil că te-au auzit, dar le voi spune, spuse Carlisle zâmbind liniştit, când
vă întoarceţi, Anna, am să te pun la curent cu totul.
Am încuviinţat şi am dat să fac un pas către uşă.
-Nu, nu pe uşă, e plictisitor, spuse Edward, pe geam e mai palpitant, spuse şi deschise fereastra.
Am făcut ochii mari cât cepele, era nebun? Are de gând să mă schilodesc? Sau poate se transformă
într-un liliac? Am început să râd la gândul că fiinţa aceea superbă care stătea cu spatele la mine ar
putea fi un liliac micuţ şi negru.
-E amuzant? întrebă întorcându-se cu faţa către mine şi zâmbind vizibil amuzat.
-Nu, nu, era vorba, ah, nu contează! am spus făcând o faţă serioasă.
Nu ştia ce gândesc? Sau ce? Poate că era învăţat doar cu anumite creiere?
-Stai puţin, am spus când se pregătea să sară, cum sari pur şi simplu, doar nu te transformi în liliac,
nu? am întrebat puţin şoacată căci dădusem frâu unui gând ciudat, iar pe de-o parte şi ca nu ştiam
dacă e chiar adevărat că se transformă şi dacă eu nu puteam?
El a început să râdă, nu era un râs nervos, era un râs minunat şi l-aş fi ascultat ore în şir, râdea cu
aşa o poftă încât şi eu am început să râd. De jos se mai auzeau şi alte râsete şi abia atunci mi-am dat
seama că Carlisle ieşise. Când în sfârşit ne-am potolit mi-a dat o explicaţie :
-Nu, nu te transformi, defapt nici n-ai avea nevoie, poţi să sari de ori unde, eşti într-un fel
indestructibilă, îmi spuse întinzând mâna, în semn să mă apropii de fereastră.
Am mers aşa rapid încât în mai puţin de o secundă am ajuns lângă el.
-O! Dar e cam mare distanţa, am spus uitându-mă în jos, totul era aşa clar încât devenea
înspăimântător.
-Dacă ţi-e frică te pot ajuta eu să cobori, după ai să vezi că-ţi va plăcea pe geam şi nu pe uşă.
-Cum să mă ajuţi?am întrebat confuză.
-Ai să vezi, spuse şi se apropie de mine. Nici n-am avut timp să reacţionez. Îmi ridică picioarele şi
mă prinse de spate ca pe un bebeluş, iar în secunda următoare ateriză pe iarbă fără niciun zgomot.
-Wow!a fost singurul lucru pe care l-am putut spune. Eşti cumva superman?am întrebat chicotind.
-Eşti uimitoare, spuse râzând. Dar mă poţi considera, atâta timp cât nu sunt obligat să port colanţi.
M-a bufnit râsul de-a dreptul, iar din casă se auziră alte râsete.
-Bine, fără colanţi –şi mi-am luat canotiera de pe capul său. Ah, şi da, ai dreptate, e mai interesant
pe geam, am spus chicotind când mi-a dat drumul.
Apoi am fugit prin pădure râzând. El era foarte rapid, dar îmi explicase că un nou născut e mult mai
puternic, mai agil, mai periculos şi mai sălbatic decât orice alt vampir. Mi-a arătat secretele
vânătorii, cum trebuie să auzi, să miroşi, să muşti şi să te hrăneşti. Sângele îmi alina durerea, dar
apetitul meu devenea insaţiabil, terminasem doi elani şi o căprioară şi tot aş mai fi vrut. Adoram
momentul în care sângele îmi atingea gâtul şi îmi alina durerea, dar tot vroiam ceva mai saţiabil,
mai bun, mai "comestibil".
Pe drumul de întoarcere am mers încet – cel puţin viteaza aceea era mică pentru noi – era o linişte
ciudată, de parcă toate animalele se speriaseră de masacrul văzut şi se ascunseseră cât de bine
puteau din calea iadului cel făcusem eu şi Edward.
-Şi, cum m-am descrucat? am întrebat afişând un zâmbet inocent.
El a râs, apoi s-a apropiat de mine, atunci realizasem că ne oprisem. Eram despărţiţi doar de o
suflare. Ridică mâna şi-mi prinse bărbia, se uita adânc în ochii mei, de parcă cerea aprobarea, îşi
înclină capul într-o parte, îşi apropie buzele de ale mele. Am închis ochii hiptonizată, apoi am simţit
că îşi trecu arătătorul peste buza mea inferioară. Am deschis ochii surprinsă, defapt şocată, dacă-mi
spunea că vrea să facă un copil cu mine şi n-aş fi fost atât de şocată. Şi-l duse la gură şi şi-a trecut
limba peste el. Când am realizat ce făcuse mă bufnise râsul; el tocmai îmi ştersese sângele de la
gură –exact ca unui copil mic – şi-l gustase. Eram prea hipnotizată de frumuseţea sa să mai observ
alte lucruri
-Nu te-ai descurcat rău, adică pentru un vampir nou-născut, te-ai descurcat chiar bine, spuse
zâmbind amuzat.
-Mă bucur, am spus zâmbind ca un copil.
-Dar, steagul englezilor a cam suferit, spuse făcând un gest cu capul spre pieptul meu, e mai mult
roşu decât e normal, spuse chicotind.
-Ah, am început să râd, tu cum de nu te-ai pătat?am întrebat confuză.
Acum el începu să râdă.
-Secole de practică, spuse şi ridică amuzat o sprânceană.
M-am îmbufnat teatral, oare câţi ani avea?
-Tu, câţi ani ai?
Chicoti.
-Şaptişpe!spuse fără inflexiuni în voce.
-Nu, de când ai ...?şi n-am terminat întrebarea.
-Ah, o sută opt ani, spuse cu acelaşi ton.
-Dar asta înseamnă doar un secol, am spus încruntându-mă.
A început să râdă, apoi îmi făcu semn că ar trebuii să plecăm.
Ne-am alergat din nou, dar de data asta m-am forţat să-l întrec, chiar dacă el era cel mai rapid
vampir bătrân, eu eram cel mai nou vampir. Am zburat prin pădure cu o viteză uimitoare, dar
înainte să ajungem în faţa casei, eu am câştigat. Nu-mi venea să cred că nu pierdusem pălăria pe tot
drumul pe care-l făcusem şi nu-mi venea să cred că eu câştigasem.