Universitatia Libera Internationala din Moldova

Referat
Tema:Dreptul in Dacia

A elaborat: Cotruta I. A verificat: Grama D.

Chiinu, 201

Dacia roman a fost o provincie roman dup cucerirea Daciei de ctre Imperiul Roman sub conducerea lui Traian n 106 i a durat pn n 271, deci un total de 165 de ani.

Cum Dacia nu fusese cucerit complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hrui legiunile romane din aceast zon. De asemenea, au existat i multe revolte mpotriva stpnirii romane n interiorul provinciei, astfel c ocupaia roman nu a fost deloc uoar. n aproximativ 100 din cei 165 de ani au existat conflicte armate. In urma cuceririi Daciei de catre romani, nu toate teritoriile locuite de catre daci au fost incluse in provincia romana Dacia, ci doar o parte dintre acestea. Astfel, zona transilvana dintre Olt si Carpati, Muntenia de astazi, sudul Modovei erau si ele teritorii supuse romanilor, dar nu fusesera incluse in Dacia Traiana, ci in provincia Moesia Inferior. De aceea, nu trebuie sa ne surprinda faptul ca au fost romanizati si geto-dacii ce nu se aflau in provincia Dacia, pentru ca si ei se aflau sub stapanire romana. Hotarele provinciei Dacia incep, la vest, de la confluenta Dunarii cu Tisa (in Banatul sarbesc de astazi), apoi urcam pe Valea Tisei pana la confluenta Muresului cu Tisa, apoi la nord urmam linia Muresului in amonte pana la Deva, de unde urca prin Muntii Apuseni pana langa Zalau, dupa care urmam o linie paralela cu Valea Somesului pana la pasul Oituz. La est avem versantul transilvan al Carpatilor Orientali. Apoi, coboram spre sud pana la izvoarele Oltului, urmam Valea Oltului pana la confluenta Oltului cu Dunarea. La sud urcam pe Valea Dunarii pana la punctul de plecare. Organele centrale ale provinciei Conducerea provinciei si apoi, a provinciilor, a evoluat in functie de organizarea teritoriala. Astfel, cata vreme Dacia a fost o provincie unitara, ea era condusa de un guvernator numit legatus augusti pro consule (legat imperial de ordin senatorial si de grad consular). Acest guvernator exercita depline puteri pe plan administrativ, judiciar si militar. Avea in subordine mai multe legiuni (I Adiutix, IV Flavia Felix si XIII Gemina), intrucat la romani guvernatorii de rang consular aveau dreptul de a conduce mai multe legiuni. Dupa reformele lui Hadrian, Dacia Superior era condusa de catre un legatus augusti pro praetore, dar de data aceasta, de rang pretorian, adica un fost pretor la Roma. Acest guvernator exercita si el in Dacia Superior atributii adminstrative, judiciare si militare, dar el avea dreptul de a conduce o singura legiune (XIII Gemina). Dacia Inferior si Dacia Porolissensis erau conduse de guvernatori de rang inferiori procuratori prezidiali. Ei proveneau din randurile cavalerilor (ordinul ecvestru) si exercitau in provinciile conduse atributii administrative, militare si judiciare. Dupa reformele lui Marc Aureliu guvernatorul Daciei Appulensis dobandeste atributii de coordonare, fiind denumit legatus augusti pro consule daciarum trium(legatul imperial al celor trei Dacii). El redobandeste rangul consular. Are in subordine doua legiuni (V Macedonica si XIII Gemina) si supravegheaza activitatea guvernatorilor din Dacia Malvensis si Dacia Porolissensis, deoarece Dacia Malvensisera condusa tot de catre un procurator prezidial, pe cand Dacia Porolissensis era condusa, incepand din anul 168 e. n., de comandantul Legiunii a V-a Macedonica. Tot la nivel central se intrunea Consiliul celor trei Dacii (Concilium provinciae sauConcilium Daciarum trium), format din reprezentantii municipiilor si coloniilor. Acest consiliu se intrunea o data pe an si avea rolul de a promova interesele comunitatilor locale pe langa guvernator. Avea inclusiv dreptul de a se plange imparatului pentru eventualele abuzuri ale guvernatorului, desi, in realitate, acest consiliu indeplinea rolul de a promova cultul imperial, persoana imparatului simbolizand unitatea imperiului, dovada ca acest consiliu era condus de un sacerdos arae augusti (preot al cultului imperial). Sistemul financiar Cat Dacia a fost provincie unitara, atributiile financiare erau exercitate la nivel central de catre un procurator financiar, subordonat nemijlocit guvernatorului. Dupa reformele lui Hadrian, in Dacia Superior a continuat sa existe un procurator financiar, iar in Dacia Inferior si in Dacia Porolissensis atributiile fiscale erau exercitate de guvernatori (procuratorii prezidiali). Dupa reformele lui Marc Aureliu, in Dacia Appulensis exista un

procurator financiar subordonat guvernatorului, in Dacia Malvensis atributiile financiare reveneau guvernatorului, iar in Dacia Porolissensisexista un procurator financiar de sine statator, intrucat la romani comandantii legiunilor nu aveau dreptul sa exercite atributiuni fiscale. In Dacia Traiana existau trei tipuri de impozite: - impozitul direct (tributa) se platea pe proprietatile funciare si pe cladiri; - impozitul pe persoana (tributum capitis); - impozitele indirecte (vectigalia) se plateau pe dezrobirile de sclavi, pe succesiuni, pe vanzarea de bunuri mobile (sclavi) si imobile. Organizarea locala a provinciei Aceasta a cunoscut o anumita evolutie, astfel incat, dupa moartea lui Traian, constatam ca exista localitati urbane si localitati rurale cu regimuri juridice diferite. Localitatile urbane erau coloniile si municipiile. In epoca Republicii romane, distinctia dintre municipii si colonii era clara, in sensul ca toate coloniile erau fondate de cetateni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor. Unele dintre acestea se bucurau de fictiunea lui ius italicum, conform careia teritoriul coloniilor era considerat ca facand parte din teritoriul Italiei. Pe aceasta cale, terenul acestor colonii nu era supus impozitelor. Municipiile erau fondate de latini, aveau statut juridic inferior, dar, cu timpul, aceasta distinctie s-a estompat, dovada ca in vremea Daciei Traiane distinctia dintre municipii si colonii se facea mai degraba pe criteriul dezvoltarii economice si culturale. Localitatile urbane din Dacia Traiana au fost vechi asezari ale autohtonilor ridicate prin hotarari ale imparatului la rangul de municipii si mai tarziu colonii, cu exceptia capitalei, deoarece Traian a distrus vechea capitala a Daciei, construind o noua capitala in apropierea celei vechi Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, la care imparatul Hadrian a adaugat si vechea denumire Sarmizegetusa. Acest oras a fost fondat prin colonizarea cetatenilor romani (cca 20000 de locuitori) si avea o suprafata de circa 32 ha. In aceasta colonie se afla administratia centrala, precum si cele mai importante institutii financiare si judiciare. De asemenea, cu doua exceptii, avem in vedere capitala si Romula, municipiile si coloniile din Dacia Traiana au purtat denumirile traditionale geto-dace: Drobeta,Appulum, Napoca, Potaissa, au ajuns la rangul de colonii, alaturi de Romula siColonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Alte orase au ramas la nivelul de municipii: Porolissum, Dierna, Ampelum, Tibiscum. Coloniile si municipiile din Dacia Traiana aveau o conducere aproape identica. Fapt e ca in centrul sistemului de conducere locala se aflau asa-zisele senate municipale ordo decurionum , organizate dupa model roman, intrucat, asa cum spunea Aullu Geliu, toate coloniile si municipiile din provincii erau organizate dupa modelul Romei, fiind considerate mici efigii ale Romei. Numarul membrilor acestora (decurionii) era fixat prin hotararea prin care imparatul infiinta orasul respectiv si oscila intre 30 si 50. Membrii senatelor locale, asa-zisele municipale, erau desemnati dintre cetatenii romani ingenui ce aveau cel putin 25 de ani si o avere de minimum 100000 de sesterti. Din senatele municipale faceau parte de drept toti fostii magistrati locali. Acest senat:

- conducea intreaga activitate administrativa si financiara din oras; - rezolva problemele edilitare cu privire la constructii; - hotara cu privire la atribuirea de terenuri; - organiza jocurile publice; - intretinea cultul imperial in cadrul orasului; - ii alegea pe toti magistratii laici si sacerdotali. Dintre magistratii laici amintim pe cei care exercitau atributii judiciare si care, pe aceasta cale, organizau judecarea proceselor, si anume faza in iure. In cadrul coloniilor, acesti magistrati erau duumviri iure dicundo (cei doi barbati care sa spuna dreptul), iar in municipii aceste atributii erau exercitate de quatorviri iure dicundo (cei patru barbati care sa spuna dreptul). Tot din categoria magistratilor laici faceau parte si edilii, care: - asigurau ordinea publica si aprovizionarea oraselor; - se ocupau de administrarea targurilor si pietelor; Questorii erau acei magistrati care coordonau activitatea fiscala. In subordinea acestor magistrati se afla un aparat de functionari inferiori apparitores. Magistratii sacerdotali erau de trei feluri: - pontifii; - flaminii; - augurii. Totodata, in fiecare oras se alegea un ordin al augustalilor (al venerabililor) dintre persoanele care nu aveau acces la ordo decurionum. Acest organism colectiv asigura si el promovarea cultului imperial. In toate coloniile si municipiile se organizau asociatii colegia pe criterii profesionale, etnice sau religioase. Conducatorii lor erau denumiti prefecti sau magistri. Localitatile rurale erau de doua feluri. Unele erau organizate dupa model roman, iar altele erau organizate dupa modelul geto-dac. Cele organizate dupa nivel roman erau, la randul lor, de doua feluri: pagus si vicus. Se numeau pagi localitatile rurale fondate pe teritoriile dependente de orase. Erau conduse de prefecti, care erau in acelasi timp si membri ai senatelor municipale (decurioni). Se numeau vici localitatile rurale fondate pe teritorii ce nu depindeau de orase sau care se aflau in zone unde nu existau orase. Acestea aveau conducere proprie. Localitatile rurale organizate dupa modelul geto-dac se numeau obsti satesti(teritoriale). Desi ele erau integrate in provincie, aveau dreptul de a se autoconduce in sistemul democratiei obstesti.

Mai existau si alte localitati cu regim juridic diferit canabae. Ele erau locuite de veterani, membrii familiilor militarilor, negustori, etc. Unele dintre ele s-au dezvoltat, cum ar fi cea aflata langa Ampulum, care a devenit oras. Un regim juridic diferit aveau si localitatile balneare, dintre care o amintim pe cea de la Aquae. Dreptul in Dacia provincie romana Aplicarea dreptului roman in Dacia se refera la acele norme aplicabile cetatenilor romanir ezidenti aici, precum si peregrinilor si lui ius gentium, ce reglement eaza raporturile dintre cetateni si peregrini. Constatam ca dreptul in Dacia are un puternic caracter statutar. Datorite categoriei de persoane care locuiau in provincia.Astfel, cetatenii romani care au colonizat Dacia se bucurau ca si la Roman de plenitudinea drepturilor civile si politice cu exceptia dreptului de proprietate quiritara asupra pamantului care nu putea fi exercitat decat in coloniile care se bucurau de fictiunea lui ius italicum. Latinii erau o categorie intermediara intre cetateni si peregrine. Eui aveau doar o parte din drepturile rezervate cetatenilor romani si trebuie mentionat ca sunt o categorie juridica in scadere, pe masura ce se manifesta tendinta de generalizare a cetatenilor romani. Peregrinii formau marea majoritate a poporului din Dacia. Asa cum cetatenii puteau folosi intre ei normele lui ius civilae, adica a dreptului quiritar tot asa cum peregrinii puteau folosi intre ei obiceiurile locale daca nu contraveneu dreptului roman, insa ei aveau acces si la normele lui ius gentium pe care le puteau utiliza fie in raporturile dintre ei, fie cu cetatenii romani. Evolutia dreptului ne atesta faptul ca si pe plan juridic, in Dacia, a avut loc un proces de sinteza, in cadrul sintezei produsa pe plan etnic si institutional. In cadrul acestui proces evolutiv, initial, in Dacia se aplicau randuieli juridice paralele dreptul geto-dac, pe de o parte, si dreptul civil roman si dreptul gintilor (ius gentium), pe de alta parte. Normele de drept civil se aplicau, in principiu, numai cetatenilor romani aflati in provincie,care se bucurau, ca orice cetatean roman, de toate drepturile civile si politice ius commercii,ius conubii, ius sufragii, ius militiae, ius honorum.Dreptul gintilor se aplica in relatiile cetateni-latini-peregrini sau in relatiile dintre peregrini.In relatiile dintre daci se aplica cutuma getodaca.Cu timpul insa, in urma dezvoltarii economice si culturale, in urma sintezei in planulorganizarii administrative si sub presiunea cerintelor economiei de schimb asistam la un proces de impletire a celor trei randuieli juridice. Pe aceasta cale iau nastere noi institutii juridice, care nu corespund nici cerintelor dreptului roman, nici celor ale dreptului local, ci auo fizionomie originala, caci in procesul impletirii institutiilor romane cu cele locale iaunastere noi institutii juridice, in cadrul carora dispozitiile de drept roman au dobandit functii sifinalitati noi. Noul sistem juridic astfel rezultat este denumit dreptul dacoroman. El cuprindedispozitii cu privire la bunuri, persoane, succesiuni si, mai ales, cu privire la obligatii.In materia bunurilor constatam ca dreptul daco-roman consacra trei forme distincte de proprietate: proprietatea quiritara, proprietatea provinciala si proprietatea peregrina.Proprietatea provinciala a luat nastere in legatura cu regimul juridic pe care il aveau teritoriilecucerite de romani. Acele teritorii treceau in ager publicus. Statul atribuia apoi acele terenurispre folosinta provincialilor. Aceasta folosinta era desemnata de romani prin sintagmapossessio vel usufructus (uzufruct sau posesiune), pe cand modernii desemnau aceastafolosinta prin sintagma proprietate provinciala, intrucat acea folosinta prezenta trasaturileunui drept real, era un veritabil drept real, deoarece provincialii puteau dispune de aceleterenuri prin acte inter vivos (intre vii) si mortis causa (pentru cauza de moarte), le puteaugreva cu sarcini, le puteau urmari in justitie printr-o actiune in rem (reala) creata dupamodelul actiunii in revendicare (rei vindicatio), intrucat in formula aceastei actiuni seintroducea fictiunea ca provincialul este cetatean roman, astfel incat si peregrinul putea intenta actiunea in revendicare. Evolutia dreptului ne atesta faptul ca si pe plan juridic, in Dacia, a avut loc un proces de sinteza, in cadrul sintezei produsa pe plan etnic si institutional. In cadrul acestui proces evolutiv, initial, in Dacia se aplicau randuieli juridice paralele dreptul geto-dac, pe de o parte, si dreptul civil roman si dreptul gintilor (ius gentium), pe de alta parte. Normele de drept civil se aplicau, in principiu, numai cetatenilor romani aflati in provincie,care se bucurau, ca orice cetatean roman, de toate drepturile civile

si politice ius commercii,ius conubii, ius sufragii, ius militiae, ius honorum.Dreptul gintilor se aplica in relatiile cetateni-latini-peregrini sau in relatiile dintre peregrini.In relatiile dintre daci se aplica cutuma geto-daca.Cu timpul insa, in urma dezvoltarii economice si culturale, in urma sintezei in planulorganizarii administrative si sub presiunea cerintelor economiei de schimb asistam la un proces de impletire a celor trei randuieli juridice. Pe aceasta cale iau nastere noi institutii juridice, care nu corespund nici cerintelor dreptului roman, nici celor ale dreptului local, ci auo fizionomie originala, caci in procesul impletirii institutiilor romane cu cele locale iaunastere noi institutii juridice, in cadrul carora dispozitiile de drept roman au dobandit functii sifinalitati noi. Noul sistem juridic astfel rezultat este denumit dreptul daco-roman. El cuprindedispozitii cu privire la bunuri, persoane, succesiuni si, mai ales, cu privire la obligatii.In materia bunurilor constatam ca dreptul daco-roman consacra trei forme distincte de proprietate: proprietatea quiritara, proprietatea provinciala si proprietatea peregrina.Proprietatea provinciala a luat nastere in legatura cu regimul juridic pe care il aveau teritoriilecucerite de romani. Acele teritorii treceau in ager publicus. Statul atribuia apoi acele terenurispre folosinta provincialilor. Aceasta folosinta era desemnata de romani prin sintagmapossessio vel usufructus (uzufruct sau posesiune), pe cand modernii desemnau aceastafolosinta prin sintagma proprietate provinciala, intrucat acea folosinta prezenta trasaturileunui drept real, era un veritabil drept real, deoarece provincialii puteau dispune de aceleterenuri prin acte inter vivos (intre vii) si mortis causa (pentru cauza de moarte), le puteaugreva cu sarcini, le puteau urmari in justitie printr-o actiune in rem (reala) creata dupamodelul actiunii in revendicare (rei vindicatio), intrucat in formula aceastei actiuni seintroducea fictiunea ca provincialul este cetatean roman, astfel incat si peregrinul putea intenta actiunea in revendicare. In materia bunurilor constatam ca dreptul daco-roman consacra trei forme distincte de proprietate: proprietatea quiritara, proprietatea provinciala si proprietatea peregrina. Proprietatea provinciala a luat nastere in legatura cu regimul juridic pe care il aveau teritoriile cucerite de romani. Acele teritorii treceau in ager publicus. Statulatribuia apoi acele terenuri spre folosinta provincialilor. Aceasta folosinta era desemnata de romani prin sintagma possessio vel usufructus (uzufruct sau posesiune), pe cand modernii desemnau aceasta folosinta prin sintagma proprietate provinciala, intrucat acea folosinta prezenta trasaturile unui drept real, era un veritabil drept real, deoarece provincialii puteau dispune de acele terenuri prin acteinter vivos (intre vii) si mortis causa (pentru cauza de moarte), le puteau greva cu sarcini, le puteau urmari in justitie printr-o actiune in rem (reala) creata dupa modelul actiunii in revendicare (rei vindicatio), intrucat in formula aceastei actiuni se introducea fictiunea ca provincialul este cetatean roman, astfel incat si peregrinul putea intenta actiunea in revendicare. Totodata, proprietatea provinciala putea fi dobandita si printr-o varianta a uzucapiunii romane, cunoscuta in Dacia Traiana sub denumirea de prescriptio longi temporis. Provincialul recunostea proprietatea suprema a statului roman asupra acelui pamant prin plata anuala a unei sume de bani numita tributum (stipendium). Totodata in provincia Dacia s-a putut exercita si proprietatea quiritara, pe baza fictiunii lui ius italicum, intrucat proprietatea quiritara putea fi exercitata doar de catre cetatenii romani si purta asupra lucrurilor romane (res romana), or terenurile din provincii nu se bucurau de regimul juridic al res romana, ci doar cele din Italia. De aceea, pe baza lui ius italicum, se considera ca teritoriile dependente de anumite colonii se afla in Italia. Pe aceasta cale acele terenuri deveneau lucruri romane, susceptibile de apropriere sub forma proprietatii quiritare. Aceasta proprietate era exercitata doar de catre cetatenii romani aflati in Dacia. De asemenea, a fost cunoscuta si proprietatea peregrina, distincta de cea provinciala, intrucat ea purta doar asupra constructiilor si a bunurilor mobile. Era sanctionata printr-o actiune in rem speciala. In materia persoanelor se aplicau dispozitiile dreptului roman, dar numai in primele decenii de la fondarea provinciei. In primele decenii, cam pana in vremea domniei lui Antonin Piul (138-162 e. n.), persoanele aveau un regim juridic statutar, fiind considerate categorii sociale inchise si ereditare. Cetatenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice.

Latinii din Dacia se bucurau doar de ius commercii. Faceau parte din categoria latinilor fictivi, intrucat se bucurau de latinitate doar din punct de vedere juridic, nu si din punct de vedere etnic, deoarece nu erau rude de sange cu romanii. Peregrinii se imparteau in doua categorii: obisnuiti si dediticii. Peregrinii obisnuiti aveau acces la ius gentium si la cutuma locala. Peregrinii dediticii aveau o conditie juridica inferioara, pentru ca s-au opus cu arma expansiunii romane, iar romanii le-au distrus cetatile. Acesti peregrini nu puteau dobandi cetatenia romana, fiind exceptati de constitutiunea lui Caracalla. Acestia nu puteau veni la Roma fara a nu cadea in sclavie. Cu timpul, pe fondul unificarii institutiilor juridice, asistam la un proces de unificare a conditiei juridice a persoanelor, in intelesul ca asistam la o tendinta conform careia toti oamenii liberi din Dacia Traiana dobandesc aceeasi conditie juridica. Acest proces s-a desavarsit in anul 212 e. n. cand, prin edictul lui Caracalla, toti locuitorii liberi din Dacia Traiana au devenit cetateni romani, dobandind astfel acces la dreptul civil roman, cu exceptia peregrinilor si a latinilor iuniani. In materie succesorala, pana in vremea domniei lui Antonin Piul, au fost aplicate randuieli paralele, insa, incepand din vremea domniei lui Marc Aureliu (162-183 e. n.) constatam ca si dispozitiile dreptului succesoral cunosc un proces de unificare, intrucat oamenii liberi din Dacia Traiana dobandesc testamenti factio (capacitate testamentara). FAMILIA SI CASATORIA Pentru cetatenii romani stabiliti in Dacia roma na, se aplicau regulile dreptului roman.Familia se axa in jurul puterii lui pater familias. Ulterior, o data cu diminuarea puterii acestuia, seimpune definitiv rudenia de sange (cognatio). Cat priveste casatoria, daca la inceput a fost cunoscuta doar casatoria sine manu,ulterior,d u p a r a z b o a i e l e p u n i c e , s a i m p u s s i c a s a t o r i a c u m m a n u ( f a r a p u t e r e p a r i n t e a s c a ) s o t i a pastrandu-si legaturile de rudenie cu vechea familie, singura conditie a incheierii ei fiind dorintade a se casatori si convietuirea matrimoniala.P er e gr i n i i ob i s nu i t i nu p ut e a u i nc h e i a o c a s a t or i e r o ma na . P ut ea u s a s e c a s a t or ea s c a confor m dr eptului autohton, fara a produce efect e sub aspectul legislatiei romane. Peregriniideditici puteau sa se casatoreasca numai dupa dreptul popoarelor (ius gentium).O casatorie romana se putea realiza si intre un cetatean roman si o peregrina, numai dacaaceasta primise ius conubi. Daca nu, copiii nu primeau cetatenia roma na, neintrand sub puterea parinteasca, ci urmau situatia juridica a mamei peregrine. Daca o cetateana romana se casatoreacu un peregrin, casatoria nu era valabila si copilul dobandea situatia precara a tatalui.In cazul casatoriilor mixte intre cetatenii romani si peregrini, existau situatiile.I n c a z u l c a s a t o r i ei u nu i c e t a t e a n r o ma n c a r e pr i m i s e i u s c o nu b i , ca s a t or i a er a ca s a t or i eromana, copiii devenind cetateni romani.I n c a z u l c a s a t or i e i u n u i c et a t ea n r o ma n c u o p er e gr i na c a r e n u a v ea i u s c o nu b i, c a s a t or i a nu era valabila dupa dreptul roman, copiii avand conditia juridica a mamei.- I n c a z u l c a s a t or i ei u nu i c et a t e a n r o m a n c u o p e r e gr i na p e c a r e di nt r - o er oa r e o c o n s i d er a c e t a t ea na r o ma n a , c o p i i i s i s o t i a d ob a n d e a u c e t a t e n i a r o ma na . F i u l , de s i d ob a n d ea cetatenia romana, nu intra in puterea sefului de familie.Casatoria sclavilor nu era legala, ea constituia doar o uniune a caeri stabilitate era de necesitateaexistentei mainii de lucru servile. Principalele categorii de norme ale dreptului din Dacia Institutia proprietatii Cunoaste mai multe forme:

1.Proprietatea quiritara. Putea fi exercitata doar de cetatenii romani si doar asupra pamanturilor care beneficiau de ius italicum. 2.Proprietatea provinciala. Se exercita in mare parte de provinciali (peregrini) asupra pamanturilor provinciei. Jurisconsulti romani au incercat sa defineasca folosind conceptele timpului si au desemnat-o prin possessio et uzusfructus. Romanistii moderni au ajuns la concluzia ca provincialii geto-daci exercitau un veritabil drept real asupra pamantului pe care l-au numit dreptul de proprietate provinciala. Titularii lui puteau transmite pamantul prin acte intre vii si mortis causa, il puteau greva cu sarcini si servitutii. Uzucapiunea

Datorita faptului ca uzucapio era o institutie a dreptului civl, a fost creata in dreptul gintilior prescriptio longi temporis, care presupunea un termen de 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti si avea un efect extinctiv. In vremea imparatului Constantin cel Mare a fost creata prescriptio longisimus temporis cu termen de 40 de ani care e fost redus la 30 de ani in vremea lui Teodosie al II-lea si care se aplica inclusiv bunurilor imperiale si ale bisericii, avand tot un efect extinctiv.Sfantul imparat Justinian a desfiintat distinctia dintre fondurile italice si provinciale si a unificat regimul lui uzucapio si a prescris longi temporis astfel: -bunurile mobile erau dobandite cu titlu de proprietate in termen de 3 ani prin uzucapiune -bunurile imobile erau dobandite in 10 sau 20 de ani prin prescriptio longi temporis. Era nevoie de just titlu si de buna-credina iar prescriptia avea caracter achizitiv. Proprietatea peregrina se aplica celorlalte bunuri mai putin pamantul si era aparata prin actiune, dupa modelul dreptului civil roman suprimandu-se si sintagma ex iure quiritium sau adaugandu-se fictiunea cetateniei.

n materia cstoriei peregrinii puteau ncheia cstorii ntre ei,era cunoscut de asemenea instituia tutelei i cea a adopiunii fraterne,care a stat la baza instituiei nfririi din dreptul feudal. Erau cunoscute i cstoriile dintre cetenii romani i peregrini.ns acestea nefiind valabile conform dreptului civil roman,care cerea ca ambii soi sa aib cetenie romana, tatl nu dobndea puterea printeasc (patria potestas) asupra copiilor i nu se produceau efectele n materia succesiunii. n ceea ce privete succesiunile, peregrinii puteau presta n form oral testament cunoscut mai tryiu n feudalism sub numele de testament cu limb de moarte. De asemenea, peregrinii aveau testament in factio pasiva i puteau veni la succesiunea cetenilor romani. n materia obligaiior ne aflm n faa unui sistem de drept original creat prin ntreptrunderea elementelor din dreptul roman cu cele ale cutumei locale. Ilustrative n aceast materie sunt tripticele din Transilvania. Tripticele din Transilvania au fost descoperite ntre anii 1786-1855 la Roia Montana pe numele latinesc Alburnus Maior, intr-o min de aur. Au fost studiate cu interes de istorici, filologi si juriti din ntreaga lum, fiind un document foarte important al Antichitii. Astfel de triptice au mai fost descoperite la Pompei. Istoricul i romanistul german Theodor Mommsen a cercetat ndeaproape tbliele i a ncercat s fac un istoric al lor, plecnd de la faptul c ultimul act din triptice este datat la 29 mai 167 d.Hr. La acea epoc romanii se aflau n rzboi cu marcomanii, de aceea, istoricul Mommsen a considerat c satul a fost prsit din cauza luptelor, c stenii au ascuns actele coninute n trptice i alte bunuri valoroase n min i c nu s-au mai ntors n satul lor. Avnd n vedere ns c n acea perioada Dacia era organizat ca provincie roman i c pt. romani de cel mai mare interes era

exploatarea minelor de aur este mai realist sa presupunem c o singur persoan a ascuns actele i c ea nu s-a mai ntors. Tripticele se prezum sub forma a 3 tblie de brad legate la cotor sub form de carte, feele interioare fiin scobite, n scobitur s-a aplicat un strat de cear pe care s-a scris cursiv cu un vrf ascuit. Textul fiecrui act este scris de dou ori,prima dat n interiorul primelor dou tablie care sunt legate separat i sigilate cu sigiliile martorilor, text care se cheam scriptura interior i a doua oar este scris pe faa exterioar a tbliei din mijloc i pe faa interioar a celei de-a treia tblie care este lsat liber, text care se cheam scriptura exterior. Aceasta din urm putea fi consultat oricnd de pri, iar scriptura interior era desigilat i fcea dovad numai n instane. Dintre cele 24 de tblie descoperite numai 14 au putut fi citite. Acestea conin 4 contracte de vnzare, 3 contracte de munc, 2 contracte de mprumut, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, 1 proces verbal de desfiinare a unei asociaii funerare, lista pentru cheltuielile unui banchet i obligaiile unei persoane de a plti o datorie. Analiznd actele observm c forma, elementele i efectele lor nu sunt total conforme nici cu cerinele dreptului roman, nici cu prevederile cutumei locale de unde deducem c aceste acte sunt expresie a unui drept nou cu o fizionomie aparte,dreptul daco-roman. Astfel ntr+un contract de mprumut creditorul este o femeie peregrin numit Anduema lui Bato .tim c n dreptul roman femeia era pus sub tutela perpetu a agnailor si i prin urmare nu avea capacitate juridic deplin. n dreptul grecesc situaia era asemntoare astfel nct actul a fost probabil ncheiat sun influena cutumei locale. n contractul de depozit un bacher este de acord s primeasc aceeai sum cu cea pe care a primit-o n depozit. Nu se face referire la dobnzi de unde rezult c actul a fost ncheiat ad probationem i nu ad validitatem . Primul act fiind ncheiat probabil conform cutumei locale. n contractul de locaiune de serviciu (de munc) se pune problema suportrii riscului n contract i anume dac lucrtorul era ndrituit s primeasc salariul n yilele n care nu putea lucra fr vina sa. Iniial, n dreptul roman, riscul aparine lui conductor,adic lucrtorului i acesta nu-i primea plata dac nu putea munci. n dreptul roman clasic pe care-l avem in vedere n perioada de care vorbim riscul aparine lui locator, adic patronului astfel nct acesta era obligat s plteasc salariul muncitorului. n triptice vedem c aceast regul e rsturnat i c lucrtorul nostru nu-i primea plata pe zilele pt care nu putea munci fr vina sa spre exemplu: mina era inundat. Aceast situaie se datoreaz discrepanei economice dintre patron i lucrtor. n ceea ce privete contractul de vnzare observm urmtoarele. Sub aspectul formai, n dreptul roman clasic operaia vnzrii se realiza prin contractul consensual de vnzare astfel nct din simplul acord de voin al prilor rezult toate obligaiile ce reveneau vnztorului i cumprtorului. n triptice gsim ns cte o clauz diferit pt. declanarea fiecrui efect n parte astfel nct avem o declaraie de cumprare pt. eviciune i vicii i o declaraie a garantului. Cu privire la forma actului, n dreptul roman, actele in mod tradiional erau semnate de martori, aveau o form obiectiv. Sub influena dreptului grecesc ele au nceput s fie semnate de pri, s aib o form subiectiv. n triptice actele sunt semnate i de martori i de pri ca o faz intermediar de trecere de la forma obiectiv la cea subiectiv. Ca o ciudenie a contractului de vnzare acesta este ncheiat folosind dou forme: contractul consensual i mancipaiunea. S-au emis mai multe ipoteze. ntr-o opinie efectele se produc n baza contractului consensual, act de drept al ginilor pt c mancipaiunea, act de drept civil nu era valabil. ntr-o alt opinie ar fi vorba de o substituire de termeni, parile vrnd sa scrie tradiiune n loc de manipaiune, pt ca tradiiunea fiind act de drept al ginilor era valabil. n alt parere se susine c parile au folosit doua acte pentru mai mult sigurana. Noi trebuie sa vedem un act original de drept daco-roman care unete macipaiunea translativ de proprietate cu contractul consensual de vnzare generator de obligaii, fcnd trecerea ctre contractul consensual de vnzare translativ de proprietate. Dar cele mai importante dispozitii ale dreptului daco-roman sunt in domeniul obligatiilor, avand in vedere faptul ca in Dacia Traiana productia si economia de schimb au cunoscut o dezvoltare fara precedent, ori institutiile din domeniul obligatiilor trebuie sa reglementeze aceasta categorie de relatii. Aceste institutii juridice ne sunt cunoscute amanuntit, caci fizionomia lor juridica ne-a fost transmisa pe cale directa, prin intermediul tripticelor din Tansilvania.

Bibliografie
Istoria statului si dreptului romanesc, Editura WoltersKluwer, Bucureti, 2010. Istoria statului si dreptului romanesc, Editura CarteaUniversitara, Bucureti, 2010 CERNEA E., MOLCU E., Istoria statului i dreptului romnesc, Ed.Universul Juridic, 2006 G i u r e s a s c u C - t i n , I s t o r i a R o m n i l o r , E d . t i i n t i f i c i Enciclopedic, 1975 HANGA V., Istoria general a statului i dreptului, Litografia itipografia invmntului Bucureti 1958; TOP D., MASTACAN O., Istoria statului i dreptului romnes c,Ed. C.H.Beck, 2009

Universitatia Libera Internationala din Moldova

Referat
Tema:Dreptul in Dacia

A elaborat: Cotruta I. A verificat: Grama D.

Chiinu, 2011