Teoria echivalentei

Teoria echivalentei, care a fost fondata de Adam Smith si continuata de Montesquieu, A. Wagner si K. Wicksell, porneste de la teza conform careia impozitele sunt o contraprestatie datorata statului de catre cetateni, cu semnificatia unui echivalent cedat de contribuabili fata de serviciile sau foloasele de care acestia beneficiaza pe seama actiunilor finantate de catre stat. Impozitul apare astfel ca o plata in contextul schimburilor valorice de echivalente intre contribuabili si stat, el avand o marime determinata de valoarea bunurilor, serviciilor sau avantajelor sociale oferite de acesta din urma. Din ideea fundamentala a teoriei decurge din justificarea dimensiunilor ce le-ar avea impozitele considerand ca reper costul serviciilor sau marimea foloaselor oferite de catre stat. In mod implicit, rezulta ca impozitele de incasat de catre stat ar trebui sa corespunda costurilor pe care le inregistreaza statul pentru actiunile realizate in interesul persoanelor fizice si juridice. In concordanta cu aceasta teorie, daca Hansen considera impozitele ca preturi platite de cetateni pentru bunurile primite de la stat este de remarcat si aprecierea lui F. Karl Mann, dupa care cetatenii pot obtine de la stat pentru impozitul platit un bun cumulativ, care este format dintr-o complexitate de servicii publice din care beneficiarul ar putea alege pe cele care ii convin. Fata de teza fundamentala a teoriei echivalentei exista numeroase obiectii, desi ea este acceptata, in principiu, ca avand relevanta pentru cunoasterea naturii si stabilirea marimii impozitului. Obiectiile la aplicabilitatea teoriei echivalentei in cazul impozitelor vizeaza mai multe aspecte contradictorii, unele greu de contestat. In primul rand, nu toate serviciile pe care le ofera statul sunt masurabile, pentru a permiteevaluarea si compararea valorii si costului real al serviciilor sau bunurilor ce revin fiecarui cetatean fata de impozitul suportat; In al doilea rand, nu se poate verifica ideea schimbului de echivalent,e mai ales, atunci cand se au in vedere servicii cu caracter colectiv oferite de catre stat (aparare nationala, serviciidiplomatice), pentru ca marimea foloaselor ce revin fiecaruia din aceste actiuni nu poate fi delimitata individual si pusa in relatie cu impozitul platit; In al treilea rand, faptul ca unele servicii cu caracter public produc efecte, atat directe cat siindirecte, ce se rasfrang asupra mai multor indivizi, face imposibila compararea costului pentru fiecare individ cu avantajul global ce se distribuie neuniform, dupa criterii diverse. Astfel, serviciile din sfera educatiei publice au efecte de formare a individului, cu perspectiva de valorificare in interes personal a cunostintelor dobandite in scoala, dar si cu avantajul indirect pentru firmele care utilizeaza lucratorii gata pregatiti profesional fara a suporta costurile aferente; In al patrulea rand, serviciile oferite de catre stat se adreseaza, nu numai platitorilor de impozite, ci si celor care din diverse motive sunt scutiti de plata impozitelor, ceea ce evidentiaza lipsa de echivalenta mai ales in situatia neplatitorilor de impozite. Acceptarea teoriei echivalentei contravine cel putin partial principiilor de echitate ale impunerii si existentei indivizilor incapabili a suporta contributiile sub forma de impozite, ceea ce ar presupune ca acestia din urma sa renunte la serviciile oferite de stat (lucru care nu este posibil);

In al cincilea rand, prin prisma verificarii conditiilor de aplicare a teoriei echivalentei, bazata pe consimtamantul partilor intrate in relatia de schimb, se constata ca in cazul impozitelor acestea nu sunt asigurate. Impozitul, ca valoare cedata de contribuabili, din veniturile sau averile lor, se preleva in mod fortat (fara consimtamant individual) catre autoritatile publice, in timp ce serviciile statului se adreseaza utilizatorilor tot fara consimtamantul lor. Mai mult, unele dintre aceste servicii au caracter impus asa cum este cazul cu asigurarea ordinii publice fata de persoanele turbulente. Pe de alta parte, marimea valorii ce face obiectul schimbului ar trebui sa fie egala, adica atata cat cedeaza contribuabilul, ca unul dintre participanti sa si primeasca de la celalalt participant. In cazul impozitelor, marimea prelevarii se stabileste distinct, ca sarcina impusa, indiferent de ipostaza ulterioara de beneficiar al serviciului oferit si marimea valorica a acestuia. De fapt, valoarea serviciilor oferite de stat are o dispersie total neuniforma pe indivizi, astfel incat marimea valorica a celor de care dispune fiecare are un caracter aleator; In fine, in al saselea rand, in concordanta cu teoria echivalentei, ar trebui ca in practicarea impozitelor, sub aspectul modalitatii de asezare si percepere, sa se respecte o anumita proportie intre marimea impozitelor incasate de stat si valoarea serviciilor oferite. Aceasta ar conduce la sisteme de impunere care sa limiteze marimea impozitelor in functie de marimea ofertei de utilitati publice facuta de stat. Or in aceste conditii, ar fi exclusa adoptarea sistemelor de impunere bazate pe progresivitatea cotelor de impozitare, caracteristice societatii contemporane. In realitate, sistemele moderne de impozite sunt axate pe echitatea impunerii, promovandu-se fie impunerea in cote progresive, fie cea in cote proportionale, dar proportionalitatea nu se refera la marimea foloaselor, ci la cea a veniturilor sau averilor detinute. In acest caz, disproportia ce rezulta intre cele doua elemente valorice (impozite si foloase) se amplifica cu atat mai mult cu cat cotele progresive de impozitare aplicate sunt mai mari si baza decalcul (venit, avere) este mai mare. In pofida acestor obiectii, teoria echivalentei ramane principalul suport conceptual al justificarii naturii si marimii impozitelor practicate de catre stat.