Sunteți pe pagina 1din 10

Cuprins

Introducere

3

Etapele formării portofoliului investiţional……………………………… …

...... ..

3

Principii de formare a portofoliilor investiționale……………………………....6

Formarea structurii eficiente a portofoliului………………………………… ..…8

Concluzie …………………………………………………………………………10

Bibliografie…………………………………………………………………… …11 ..

Introducere

În practica mondiala a pieții financiare sub notiunea de portofoliu de investitii se întelege o totalitate de hîrtii de valoare, care aparțin unei persoane fizice sau juridice, interpretat ca un întreg obiect de gestiune. Formarea portofoliului investițional determină parcurgerea anumitor etape și principii , totodată investitorul determină componența și structura portofoliului astfel încât să existe o

corelație optimală între riscul asumat și rentabilitatea așteptată. Cel mai rezonabil ar fi ca aceste titluri financiare sa fie diferite, astfel încât investitorul având posibilitate de a forma un portofoliu de titluri mobiliare diversificat: în timp ce un titlu comporta rentabilitate si riscuri înalte, altele, ca o compensare a primelor, pot fi purtatoare de rentabilitate si risc mai redus, adica pierderea unuia poate fi compensata prin câstigurile celorlalte. Altfel spus: un titlu riscant este egal cu mai multe titluri mai putin riscante. De aceea e necesar ca cei care detin capital si doresc sa-l investeasca sa cunoasca în ce sector al economiei este mai bine de investit, care titluri sînt mai preferabile, care sînt mai rentabile, care sînt purtatoare de risc înalt pentru ca realitatea sa corespunda asteptarilor investitorului.

1. Etapele formării portofoliilor investiționale

Procesul investițional de formare a portofoliului investițional presupune, prin sine, luarea deciziei cu privire la activele financiare în care se vor realiza investițiile, volumul și durata investirii. Procedura de formare a portofoliului investițional presupune parcurgerea mai multor etape, și anume :

  • Determinarea politicii investiționale;

  • Analiza obiectelor investiționale incluse în portofoliu;

  • Formarea portofoliului investițional;

  • Evaluarea eficienței portofoliului;

  • Revizuirea portofoliului.

Prima etapă – determinarea politicii investiționale include determinarea scopurilor investitorului, tipului, strategiei de gestiune a portofoliului. Investitorul trebuie să-și formuleze scopul luînd în considerare atît rentabilitatea cît și riscul portofoliului. Este necesar de evaluat resursele libere disponibile, care trebuie să joace rolul capitalului investițional, de asemenea este necesar de a aduna o informație completă cu privire la sursele investiționale disponibile, de a face o evaluare inițială a conjuncturii economice și a prognozelor pe viitor.

La această etapă investitorul determină, cu un anumit grad de exactitate, orizontul său investițional, adică intervalul de timp la care se va referi strategia sa de gestiune a portofoliului și în legătură cu care se evaluează rezultatele obținute. Mărimea acestui interval este determinată de scopurile investitorului și de capacitatea acestuia de a prognoza starea viitoare a lucrurilor.

Elaborarea strategiei investiționale întotdeauna se bazează pe analiza rentabilității de la resursele investite, duratei investiției și a riscurilor care apar în acest caz. Acești factori determină eficiența plasării în instrumentul financiar concret. Strategia de gestiune adoptată determină tactica plasării mijloacelor: cîte resurse și în ce obiecte investiționale urmează a fi investite. Eficiența investiției se deosebește în dependență de faptul că se folosesc pentru plasamente numai mijloacele proprii sau se atrag și resurse împrumutate.

Această etapă se finalizează cu selecția potențialelor obiecte investiționale pentru a fi incluse în portofoliu. Selecția primară se bazează pe poziția financiară a investitorului, informarea lui cu privire la anumite active financiare, diferite aspecte ale impozitării, legate de obiectele investiționale, accesibilitatea și facilitatea realizării operațiunilor cu activele date.

Analiza obiectelor investiționale incluse în portofoliu include studierea obiectelor investiționale sau a grupurilor de obiecte investiționale aparte. Există mai multe abordări ale analizei instrumentelor financiare.

Analiza tradițională presupune, de obicei, o abordare „de sus în jos”, începînd cu analiza economică, care apoi trece într-o analiză sectorială și, în final, ajungînd la o analiză fundamentală sau tehnică.

Analiza economică este îndreptată spre evaluarea stării generale a economiei și potențiale ei influiență asupra rentabilității portofoliului. De regulă, într-o economie stabilă, valorile obiectelor

investiționale au tendința de creștere, iar o dată cu destabilizarea stării economiei – acestea au tendința de recesiune. Desigur, interdependența aceasta nu este ideală, totuși este puternică.

Analiza sectorială este legată de un anumit sector al economiei în care activează compania concretă și de asemenea de perspectivele de dezvoltare ale economiei date.

Analiza tehnică, în forma sa cea mai simplă, studierea cursurilor pe piețele financiare, cu scopul de a face o prognoză a cursurilor acțiunilor companiei concrete. Instrumentele prin care se realizează analiza tehnică sunt graficele. Acestea oferă o imagine totalizatoare a mișcării cursului pieții și a activelor financiare concrete. Informația despre mișcarea cursului este prezentată printr-o curba, în care analistul încearcă să găsească configurații echilibrate care se repetă.

O metodă alternativă de analiză tehnică constă în utilizarea diferitor date statistice. Astfel, analiza tehnică reprezintă analiza datelor în timp, de aceea este necesar de a dispune de informația pe o anumită perioadă de timp pentru ai face o analiză prin metode tehnice.

De obicei, analiza tehnică este efectuată pînă se ajunge la o analiză fundamentală mai profundă. Dacă obiectele investiționale corespund cerințelor investitorului conform analizei tehnice, atunci se trece la o analiză prin metode fundamentale a acestora.

Analiza fundamentală presupune o studiere mai profundă a poziției companiei concrete și a comportamentului activelor financiare ale acestea. Pentru aceasta toată informația este extrasă din rapoartele financiare ale companiei interesate pentru perioadele precedente și curentă. Poziția companiei se compară cu companiile analoage din ramură cu ajutorul unor coeficienți de eficiență:

indicatori estimați pe baza bilanțului și a altor rapoarte financiare. Acești coeficienți caracterizează diferite particularități ale eficienței activității desfășurate de către companie(indicatorul de lichiditate, levierul financiar, profit pe acțiune și altele). Însă principalul obiectiv al analizei fundamentale se prezintă îl reprezintă prognoza mărimii profiturilor viitoare ale companiei, a dividendelor legate de aceasta și a creșterii valorii de bilanț a acțiunilor companiei date. Analiza fundamentală pornește de la condiția că valoarea „adevărată” a oricărui activ financiar este echivalentă cu valoarea totală a fluxurilor monetare în numerar așteptate de către proprietarul activului în viitor.

Etapa de formarea portofoliului investițional include determinarea activelor financiare concrete în care va fi efectuată plasarea mijloacelor investitorului și de asemenea dimensionarea capitalului

investițional între active. În cazul dat, la investitor pot apărea asemenea probleme ca: selectarea, alegerea timpului operațiunii și diversificarea. Selectarea, numită și micro-prognozare, se referă la analiza activelor financiare și este legată de prognozarea dinamicii prețurilor la diferite tipuri de obiecte investiţionale. Alegerea timpului operațiunii, sau macro-prognozarea, include prognozarea modificării prețurilor la activele financiare. Diversificarea se rezumă la formarea portofoliului investițional în așa mod încît prin anumite limitări să se minimizeze riscul.

Etapa de evaluarea eficienței portofoliului presupune evaluarea periodică atît a rentabilității obținute cît și a indicatorilor de risc cu care se confruntă investitorul. Pentru aceasta este nevoie de a utiliza indicatori ai rentabilității și riscului adecvați și a standardelor(etaloane ale valorii) corespunzătoare pentru comparare.

Etapă de revizuirea portofoliului constă în repetarea periodică a etapelor menționate mai sus. Altfel spus, obiectivele investitorului se pot modifica, ceea ce face ca portofoliul să nu mai fie optimal. Un alt motiv pentru revizuirea portofoliului reprezintă modificarea prețului și valorii obiectelor investiționale cu trecerea timpului. Decizia cu privire la revizuirea portofoliului investițional depinde de mulți factori, printre care dimensiunea reținerilor de tranzacționare, creșterea rentabilității așteptate a portofoliului revizuit și tipul de gestiune a portofoliului – activă sau pasivă.

2. Principii de formare a portofoliilor investiționale

În momentul în care dorim să formăm un portofoliu investițional este important să întelegem că nu există un portofoliu investiţional ideal, adecvat pentru toate timpurile. Pe o piață în expansiune este mai convenabil de a face plasamente în acțiuni, iar pe o piață în recesiune – de a transforma banii în obligațiuni. Cu alte cuvinte, pentru a obține profit maxim este nevoie de urmări permanent variațiile pieții și de a lua la timp hotărîri investiţionale corecte.

Pentru

formarea unui

portofoliu investiţional optimal trebuie respectate cîteva principii

generale:

  • Principiul diversificării portofoliului

  • Principiul asigurării realizării strategiei investiţionale

  • Principiul asigurării corespunderii portofoliului cu resursele angajate în formarea lui

  • Principiul optimizării relației dintre rentabilitate și risc

  • Principiul optimizării raportului dintre rentabilitate și lichiditate

  • Principiul asigurării gestiunii portofoliului Principiul diversificării portofoliului – reprezintă principiul de bază al investițiilor de portofoliu.

Diversificarea permite de a micșora riscul pe seama faptului că veniturile mai joase posibile de la unele obiecte investiţionale, în special hîrtii vor fi compensate prin venituri înalte de alte obiecte mai rentabile, cum ar fi anumite tipuri de valori mobiliare. Minimizarea riscului este realizată prin

includerea în portofoliu a valorilor mobiliare ale unei game largi de sectoare ale economiei care nu sunt strîns legate între ele, pentru a evita sincronizarea variațiilor ciclice ale activității lor.

Principiul asigurării realizării strategiei investiţionale formarea portofoliului trebuie să corespundă obiectivelor impuse prin strategia investiţională. Necesitatea acestui principiu reiese din faptul că prin strategia investiţională sînt stabilite obiectivele de bază ale investitorului, așteptările sale privind venitul obținut în urma formării unui anumit tip de portofoliu, modul de formare a portofoliului, sînt planificate resursele necesare procurării valorilor investiţionale din care se va forma portofoliul. Deci, în cazul necorespunderii portofoliului cu strategia adoptată, atunci aceasta poate duce la rezultate neașteptate, care nu întotdeauna pot fi și favorabile;

Principiul asigurării corespunderii portofoliului cu resursele angajate în formarea lui presupune limitarea obiectelor investiţionale selectate în corespundere cu resursele disponibile. Deoarece planificarea procurării unor obiecte investiţionale, costul cărora se ridică peste posibilitățile de plasare ale investitorului, poate provoca nerealizarea strategiei de investire stabilită;

Principiul optimizării relației dintre rentabilitate și risc

care presupune respectarea anumitor

proporții între nivelul rentabilității și nivelul riscului asumat în conformitate cu strategia investiţională.

Principiul optimizării raportului dintre rentabilitate și lichiditate constă în menținerea unei cote a obiectelor investiţionale ușor realizabile în structura portofoliului care să permită desfășurarea operativă a unor tranzacții înalt profitabile sau pentru a satisface nevoile de mijloace financiare ale clienților. În practică s-a dovedit că este mai profitabil de a menține o parte a portofoliului în valori investiţionale mai lichide ,chiar dacă sînt mai puțin profitabile deoarece există posibilitatea de reacționa rapid la modificările conjuncturii pieții și la propunerile individuale profitabile. În plus, multe din contractele cu clienții cer ca o parte din mijloace să fie menținute în formă lichidă;

Principiul asigurării gestiunii portofoliului prin care se prevede ca obiectele investiţionale să corespundă potențialului de cadre existent, precum și cu posibilitățile de reinvestire operative a

resurselor.

3. Formarea structurii eficiente a portofoliului

Un portofoliu eficient poate fi definit în termenii rentabilității și riscului respectiv, acel portofoliu care pentru o rentabilitate globală scontată prezintă riscul cel mai mic și invers, acel portofoliu care pentru un risc cît mai mic asumat prezintă cea mai mare rentabilitate. În procesul de optimizare a relației risc-rentabilitate, politicile de plasament ale investitorilor impun, anumite restricții specifice pentru capitalul lor financiar:

  • O rentabilitate minimă sub forma de dobânzi sau dividende.

  • Plasarea a unui anumit procent din fondurile disponibile în aceeasi valoare mobiliară sau într- un sector economic anume;

  • Menținerea unei fracțiuni simple din fonduri sub forma lichidă sau într-un plasament

determinat. Pentru rezolvarea acestei probleme de gestiune financiara literatura de specialitate propune metoda „medie - dispersie” care utilizează conceptul de medie pentru rentabilitatea sperată și cel de dispersie pentru incertitudinea care e asociată acestei rentabilități. Combinând în proporții diferite doua acțiuni care compun un portofoliu se poate obține o mulțime finită de combinații care la o rentabilitate sperată minimizează riscul sau invers, la un risc minim asumat maximizează rentabilitatea. Curba care reprezintă grafic aceste combinașii posibile ale celor doua acțiuni poartă denumirea de „frontiera eficace” și aceasta este reflectarea portofoliilor optime sau eficiente.

Principiul asigurării gestiunii portofoliului prin care se prevede ca obiectele investiţionale să corespundă potențialului de cadre

Din mulțimea de portofolii optime situate pe frontiera eficientă se selectează cel care raspunde cel mai bine unor restricții specifice ale politicii de plasament promovată în mod particular de fiecare investitor financiar. Astfel de informații pentru structurarea unui portofoliu optim sînt furnizate clienților de către instituțiile bancare și bursiere dupa analiza și prelucrarea pertinentă a caracteristicilor titlurilor ce compun portofoliul fiecarui client. Diversificarea unui portofoliu de acțiuni poate reduce sau chiar elimina riscul specific al acestuia prin combinații de acțiuni independente sau dependente în sens negativ. Comportamentul obligațiunilor în cadrul unui portofoliu e similar celui al acțiunilor. Se sesizează usor că un portofoliu de acțiuni și obligațiuni va avea mai mari șanse de reducere a riscului specifice prin diversificare. Problema care se pune e cea privind structura unui astfel de portofoliu dacă acțiunile trebuie să domine structura portofoliului sau, dimpotriva, obligațiunile să fie prioritare În realitate obligațiunile oferă investitorului o rentabilitate mai scăzută decît acțiunile dar în mod egal și riscul unui asemenea plasament este mai mic. Un portofoliu investit numai în acțiuni ofera o rentabilitate mai mare dar și un risc mai ridicat al plasamentului. Un portofoliu optim este cel care armonizează cele doua obiective contradictorii ale gestiunii financiare: creșterea rentabilității și reducerea riscului, respectiv aceea structură care determină rentabilitatea marginală cea mai mare pe unitatea de risc. Pe curba OMA se afla toate combinațiile posibile dintre acțiunile și obligațiunile unui portofoliu, în proporții diferite care pornesc de la 100% obligațiuni și se încheie cu 100% acțiuni. Punctul M are semnificația unei proportii optime dintre obligațiuni și acțiuni.

Din mul ț imea de portofolii optime situate pe frontiera eficient ă se selecteaz ă cel

Punctul RF reprezintă rata dobînzii fară risc. Ansamblul portofoliilor constituite din acțiuni și obligațiuni, în proporții diferite se situează pe linia curbă OA.

Studiile efectuate arată că diversificarea portofoliului în proportii aproximativ egale ale celor doua feluri de titluri și în deosebi proporția 45% / 55% conduce spre rentabilitatea marginală cea mai mare a portofoliului, respectiv cea mai mare rentabilitate pe unitatea de risc. Punctul M de optim se va situa de o parte sau alta de proporția 50% / 50%, mai departe sau mai aproape de această proporție în functie de caracteristicile titlurilor ce compun portofoliul.

Concluzie

Modul de formare și strucutra portofoliilor investiționale joacă un rol important la obținerea câștigului și rentabilității așteptate . Portofoliul investiţional necesită să fie permanent gestionat, datorită riscului care îl comportă mediul de activitate al investitorului – piaţa financiară. Şi în aceste caz, investitorul dispune de o serie de strategii de gestiune pe care să le adapteze la aşteptările, cerinţele şi posibilităţile sale. Principalul element care influienţează portofoliul investiţional şi plasamentele financiare este riscul. Riscul investiţional cuprinde mai multe tipuri de risc, fiecare avînd necesitatea de a fi gestionate. Un control ineficient al riscului va conduce la pierderi care în unele cazuri pot fi fatale pentru investitor, fiind capabile să conducă la falimentul acestuia.

Bibliografie

  • 1. G. Anghelache “Piete de capital si burse de valori”, ed. Adevarul SA, Bucuresti 1992. pag. 129-131.

  • 2. Dumitru G. Badea, “Piete de capital si restructurarea economica”, ed. Economica, Bucuresti
    2000.

  • 3. Bogdan Ghilic-Micu “Bursa de valori”, ed. Economica, Bucuresti, 1997

  • 4. Teodora Viscu-Barbu „Piete de capital. Evaluarea si gestionarea valorilor mobiliare”, ed. Fundatiei „România de mâine”, Bucuresti, 1998, pag. 59.

11