ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE FACULTATEA DE ECONOMIE AGROALIMENTARA SI A MEDIULUI

MANAGEMENTUL ECOSISTEMELOR

STUDENT: Mirea Diana-Elena

1. Structura ecosistemului a. Conceptul de ecosistem a fost introdus in stiinta dup ace ecologia se constituiese in ramura de sine statatoare a biologiei. Notiunea de ecosistem apartine botanistului englez A.G. Tansley. Ecositemul,ca orice sistem, are o structura unitara. Microorganismele, plantele si animalele sunt reunite intr-un tot unitar cu bitopul sub actiunea unor forte materiale si energii ale realitatii fizico-chimice. Studiul ecosistemelor necesita o abordare interdisciplinara, care sa intruneasca intr-o teorie unitara cunostintele despre originea vietii si dinamica structurii sau arhitectura ecosistemelor natural contemporane. Originea si evolutia conceptului de ecosistem sunt importante a fi cunoscute pt dezvoltarea viitoare a cercetarii ecologice. Parcurgand istoria conceptului de ecosistem facem cunostinta cu personalitati stiintifice, observam modul in care disciplinele stiintifice interactioneaza sau intra in competitie sub influenta institutiilor si societatilor stiintifice. Ecosistemele naturale s-au constituit treptat si dupa o anumita distanta in timp fata de aparitia primelor vietuitoare. Dupa o conceptie traditionala, mai mult morfologica decat functionala, ecosistemul este alcatuit din doua componente: biotop(subsistem primar anorganic,respective partea nevie sau cadrul natural cu conditiile sale fizice si chimice) si biocenoza( subsistem biologic, respectiv partea vie, formata din populatiile diferitelor specii,aflate in interactiune). b. Structura functionala Organizarea ecosistemului cuprinde elemente care indeplinesc functii specific mediu de viata,caracterizat de parametric fizici, chimici, biologici,resurse de apa, fixarea energiei, mineralizarea substantei organice etc. Identificarea subsitemelor devine astfel un demers cu multiple posibilitati de finalizare. In vederea sistematizarii cercetarii ecologice se accepta conceptia conform careia biotopul indeplineste functia de mediu de viata, in timp ce biocenoza este subsistemul care are rolul de a mentine particularitatile specific unui sistem viu la acest nivel de organizare, prin intermedierea fluxului material. c. Structura orizontala In descrierea partilor structurale orizontale este luata in considerare numai dispunerea elementelor in raport cu dimensiunile lungime si latime. In ecosistem, partile structural orizontale sunt: bioskena, consortiul si sinuza. d. Limitele ecosistemului In practica, fie ca este vorba de cercetarile ecologice sau pentru necesitati de gestiune, apare uneori nevoia de a identifica limitele ecosistemului. Mijloacele prin care se poate face acest lucru nu sunt unanim acceptate, pentru ca identificarea limitelor intre unitatile ecologice nu este usor de facut.

In anumite cazuri, limitele sunt de natura fizica, usor remarcat din configuratia biotopului. Astfel, un lac este adesea intuitive considerat un ecosistem avand contururi destul de evidente prin limita tarmului, care constituie limita de demarcatie fata de ecosistemele terestre invechite. 2. Functiile ecosistemului Functionalitatea ecosistemului rezulta din relatiile existente ntre speciile care-l compun si interactiunile acestora cu factorii abiotici.Esenta functionarii unui ecosistem consta n antrenarea energiei solare si a substantelor nutritive n circuitul biologiei unde sunt transformate n substante organice ce intra n alcatuirea populatiilor din biocenoza. Astfel, ecosistemul apare ca o unitate productiva de substanta organica, materializata n organismele ce populeaza biotopul dat. Principalele functiuni ale unui ecosistem sunt: functia energetica, functia de circulatie a materiei si functia de autoreglare. a. Functia energetica Ecosistemul functioneaza ca un laborator de acumulare si transformare a energiei. Nici un ecosistem de pe planeta noastra nu produce energie. Energia ecosistemului poate sa creasca numai pe baza importului din radiatiile solare. Viata este posibila pe Terra numai datorita faptului ca un flux continuu de energie solara intra zilnic n ecosistem, iar n acelasi timp, cantitati mari de energie termica (de pe Pamnt) intra n cosmos. Ecosistemele si mentin stabilitatea numai prin echilibrarea aportului continuu de energie radianta cu cel al eliminarii continue de caldura. Transformarile energetice din ecosistem se desfasoara conform principiilor termodinamicii.Primul principiu al termodinamicii (principiul conservarii energiei) stabileste ca ntreaga energie de care dispune un ecosistem este nteme-iata pe tranformarea energiei initial intrate prin fotosinteza sau prin chemosinteza. Pe nici un nivel trofic al ecosistemului nu are loc o productie de energie, ci numai o transformare de energie. Astfel, energia radianta care ajunge la plante este transformata, n prezenta clorofilei, n energie chimica pe care plantele o depoziteaza n molecule de glucide, lipide, protide etc., iar prin consumarea lor de catre animale energia trece n corpul acestora din urma. Att n plante ct si n animale energia chimica continuta n molecule este eliberata n procesul respiratiei si utilizata n toate procesele vitale. O parte din aceasta energie se transforma n caldura, iar n final, dupa moartea organismelor, toata energia chimica a moleculelor organice este transformata de catre descompunatori n energie calorica. Sursa principala de energie a unui ecosistem este energia solara, alcatuita din 45% radiatii din spectrul vizibil, 45% radiatii infrarosii si 10% radiatii ultraviolete. De mentionat este faptul ca, nu toata cantitatea de energie solara poate fi pusa la dispozitia vietuitoarelor. Astfel, din cele aproximativ 2 cal/cmp /min. (constanta solara), circa 42% este absorbita de ozon, vapori de apa, particule de praf etc. si este apoi radiata n spatiu sub forma de caldura si numai 58% ajun-ge la suprafata pamntului. Din aceasta cantitate numai 20% este absorbita de sol, apa si vegetatie, restul de 80% fiind reflec-tata n spatiu. Plantele verzi utilizeaza pentru fotosinteza si transforma n energie chimica numai 1-3% din energia luminoasa. b. Functia de circulatie

Biocenoza, n baza structurii ei trofice, n procesul de hranire, realizeaza circulatia permanenta a materiei n ecosistem.Substanta patrunde n biocenoza din biotop sub forma unor combinatii de atomi ai elementelor chimice.Plantele folosesc aceste combinatii sub forma de solutii apoase, iar cu ajutorul energiei solare atomii asimilati sunt inclusi n structurile substantei organice prin procesul de fotosinteza. Deci, plantele asigura intrarea selectiva a elementelor din biotop n biocenoza. Att proportia ct si viteza de absorbtie a elementelor de catre biocenoza, constituie o caracteristica a fiecarui ecosistem. c. Functia de autoreglare Autocontrolul sau homeostazia unui sistem biologic (individ,populaie, biocenoz) sau a unui sistem mixt (ecosistem), reprezint tendinade stabilitate intern a sistemului fa de condiiile schimbtoare ale mediului extern (factori climatici, sursa de hran etc.). Funcia de autocontrol sau homeostazie asigur stabilitatea n structura, organizarea i funcionarea ntregului ecosistem. Prin funcia sa de autocontrol, ecosistemul pstreaz o stare de echilibru ntre populaiile componente, meninnd variaiile numerice ale acestor populaii ntre anumite limite. Depirea acestor limite duce la perturbarea echilibrului prin modificarea structurii i funcionrii ntregului ecosistem. Astfel spre exemplu, ntr-un ecosistem acvatic, nmulirea peste msur a algelor este frnat prin dou ci: prin creterea consumului de ctre zooplancton (animale care se hrnesc cu alge) i prin scderea cantitii de substane anorganice necesare dezvoltrii algelor (fosfor, azot, etc.). Hrana abundent favorizeaz nmulirea zooplanctonului. Pe msur ce consumul de alge crete, hrana devine nendestultoare i zooplanctonul se mpuineaz. Prin descompunerea resturilor organice ale zooplanctonului de ctre microorganisme, sursele minerale necesare n creterea algelor se refac determinnd creterea i nmulirea n continuare a algelor. n acest fel, att timp ct din afara sistemului nu intervine nici o perturbare, starea ntregului sistem se menine n echilibru permanent i oscileaz n jurul unor anumite valori. Din cele prezentate se poate observa c, mecanismul principal de pstrare a stabilitii ecosistemului se bazeaz pe relaiile trofice din cadrul biocenozelor. Relaiile trofice controleaz oscilaiile numerice ale fiecrei populaii din ecosistem. n acest sens, dac examinm relaiile dintre un carnivor i prada acestuia, vom observa c maximele i minimele efectivelor celor dou specii se succed. Cnd hrana este abundent, efectivul specie prad crete, determinnd creterea populaiei de consumatori pe seama hranei din belug. Numrul mare de consumatori determin scderea resurselor de hran, prada se mpuineaz ducnd la micorarea numrului de consumatori carnivori. Meninerea nivelului de echilibru al efectivului unei specii dintr-o biocenoz se realizeaz prin mecanisme diferite de la specie la specie. Unele plante elimin n mediul extern substane care influeneaz negative dezvoltarea indivizilor din aceeai specie. De exemplu, alga Chlorella elimin o substan care la o anumit concentraie mpiedic nmulirea n continuare a acesteia. La animale, anumite specii (elefanii) migreaz n condiiile n care densitatea populaiei lor a ajuns foarte mare si sau redus rezervele de hrana. Ecosistemul cu puine specii i lanuri trofice (cultura agricol) va avea o stabilitate mult mai mic. Stabilitatea agrosistemului va fi influenat foarte mult de condiiile externe:

temperatur, umiditate, cantitatea de nutrieni minerali din sol, duntori etc. n astfel de sisteme simple invaziile duntorilor se produc mult mai frecvent i mai uor. Aceste invazii nu se produc niciodat n ecosistemele complexe ale pdurilor tropicale deoarece, dac o populaie tinde s scad numeric, presiunea dumanilor se va deplasa spre alte specii al cror consum implic mai puine cheltuieli energetice. n consecin, funcia de autocontrol a ecosistemelor este necesar deoarece: cantitatea de energie primit de un anumit ecosistem ct i cantitatea de nutrieni disponibili sunt limitate; supravieuirea populaiei i ndeplinirea funciilor ei n biocenoz depinde de refacerea (reciclarea) resurselor materiale iniiale i de meninere unui anumit nivel numeric. Ambele probleme se rezolv prin diferenierea funciilor speciilor componente ale unei biocenoze. Diferenierea funciilor printr-o specializarea mai mult sau mai puin complex, determin interdependena speciilor i organizarea unui sistem natural de autocontrol asemanator cu un sistem cibernetic informational. 3. Managementul ecosistemelor Cu aplicatie numai la resursele naturale este folosita notiunea de management al ecosistemelor, definita prin integrarea cunoasterii stiiintifice privind relatiile ecologice in contextual socioeconomic in vederea protejarii integritatii sistemelor originare pe termen lung sau, intr-o formulare mai noua, sistem de management al resurselor proiectat pt mentinerea sanatatii si productivitatii ecosistemului in conditiile asigurarii productiei de bunuri esentiale si alte valori necesare satisfacerii nevoilor si dorintelor umane,in limite acceptabile de risc social, biologic si economic. Criterii diferite de aoplicare a managementului nuanteaza modul de interventie a acestuia in categoria valorificarii, conservarii resurselor natural ca,de exemplu: Dupa criteriul structurii resurselor natural, managemkentul se aplica ecosistemelor natural, antropizate, social-economice. Ultimele include ecosistemele rurale, urbane, indrustriale, interconectate prin retele de transport, comunicatii etc; Dupa criteriul gradului de complexitate a sistemelor natural, sistemele vii se situeaza in varful structurii ierarhice. Prin sisteme vii se inteleg entitatile natural formate dintr-o multime cvasiordonata de elemente care, impreuna cu relatiile si conexiunile lor, genereaza o formatiune integral oarecare; Dupa criteriul structurii fizice a resurselor natural, managementul resurselor regenerabile, al ecosistemelor natural, cunoaste deosebiri fata de cel al resurselor minerale, neregenerabile. Daca, in primul caz, accentual este pus pe conservarea ecosistemelor, in cel de-al doilea caz, se ia in considerare timpul de epuizare a resursei si gasirea raspunsului la intrebarea: ce se pune in locul resursei care s-a epuizat?;

Dupa criteriul complexitatii sistemelor socioeconomic, gestiunea acestei forme de organizare a societatii umane in interactiune cu resursele natural, in cadrul asezarilor umane, reprezinta finalitatea managementului resurselor natural. Complexitatea sistemelor socioeconomic nu este caracterizata numai de structura, divesrsitatea subsistemelor componente, dar si de multimea problemelor care apar odata cu continua extindere a dimensiunilor asezarilor urbane, ceea ce inseamna determinarea necesarului de resurse natural, gestiunea deseurilor, dezvoltarea economica, polarizarea sociala dupa venituri, locuri de munca necesare etc.

Integrarea unitatilor indrustriale pe lantul resursa-produse finite si diversificarea cat mai larga a profitului activitatilr economice nu au ca effect numai reducerea acumularilor entropice, dar si aparitia de noi locuri de munca, cresterea veniturilor populatiei, amplificarea externalitatilr positive in favoarea populatiei si administratiei locale. Multiplele crize care ameninta orasul-aproape toate isi au sorgintea in procesele entropice- preocupa societatea umana, iar o solutie pare a fi indreptatea eforturilor catre realizarea functionala a autogestiunii, fiid evidente tendinte sau rezultate semnificative ca importanta pentru viitor. Dintre aceste semnale de schimbare se amintesc: casele autonome energetic, tratarea apelor reziduale la locul de producer, biocombustibili si tractiune electrica pentru mijloacele de transport, agricultura urbana, padurea urbana pentru controlul albedoului, inlocuirea pomilor decorative cu pomi fructiferi, agricultura moderna care poate furniza alimente chimizate sau modoficate prin inginerie genetica.

Bibliografie: 1. Abordarea entropica a valorificarii resurselor natural. De la principia la strategie: Florina Bran, Ildiko Ioan; 2. Terra, casa vietii: Florina Bran, Ildiko Ioan; 3. www.scritube.ro 4. www.scrib.com