Editorul: In actuala reglementare procesual civila, executarea silita directa se poate realiza sub patru forme: predarea silita

a bunurilor mobile; predarea silita a bunurilor imobile; executarea silita a obligatiilor de a face sau a obligatiilor de a nu face si executarea hotararilor judecatoresti referitoare la minori. Fata de Codul de procedura civila anterior, in prezent legiuitorul instituie o noutate absoluta in cadrul executarii silite directe, prin stabilirea unei noi forme de urmarire silita, si anume executarea hotararilor judecatoresti referitoare la minori. Executarea silita directa este reglementata printr-un numar redus de texte de lege si are la baza cateva principii care, cu anumite particularitati, sunt aplicabile tuturor formelor de executare care o compun. In plus, nefiind reglementata o procedura detaliata, normele dupa care se desfasoara aceasta modalitate de urmarire trebuie coroborate cu cele care reglementeaza executarea silita in general. De aceea, cunoasterea aprofundata a acestei institutii este necesara pentru a fi aplicata in mod corespunzator, prezenta lucrare incercand sa ofere o imagine de ansamblu asupra procedurii executarii silite directe, precum si interpretarea corecta a textelor de lege incidente in aceasta modalitate.

EXECUTAREA OBLIGATIILOR
Precizari.
Orice raport obligational indiferent de izvorul sau da dreptul creditorului de a pretinde debitorului sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva. Regulile de executare a obligatiilor civile se aplica si obligatiilor comerciale. Asta nu inseamna ca acestea din urma nu-si au particularitatile lor, fapt ce explica motivul pentru care doctrina le priveste ca o institutie juridica distincta. De cele mai multe ori, obligatiile comerciale isi ca izvor contractul. Din acest motiv si legea comerciala[1] stabileste norme speciale numai la cu privire la contractele comerciale, celelalte obligatii fiind supuse regulilor de drept comun (art. 1 Cod com. ). Acest capitol examineaza tocmai specificul executarii obligatiilor comerciale, insistand cu precadere asupra obligatiilor ce izvorasc dintr-un contract comercial.

SECTIUNEA I Principiile executarii contractelor comerciale

Executarea cu buna-credinta a obligatiilor.

Art. 970 C. civ. prevede ca 'conventiile trebuie executate cu buna-credinta. Ele obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele dar la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa'. Acest principiu general primeste unele nuantari in dreptul comercial. Executarea cu buna-credinta implica respectarea de fiecare contractant a unei obligatii de loialitate si a unei datorii de cooperare[2]. Obligatia de loialitate presupune ca debitorul sa-si execute cu fidelitate angajamentul asumat oricare ar fi dificultatile intampinate in cursul executarii si sa se abtina de la savarsirea de manopere de inducere in eroare a partenerului sau. Si creditorul trebuie sa se comporte loaial fata de debitorul sau incat sa evite provocarea de cheltuieli inutile debitorului. Sanctiunea incalcarii acestor sarcini difera in raport de imprejurarile concrete. Partenerul vinovat nu va putea obtine executarea propriilor sale pretentii in cazul in care solicita rezolutiunea contractului sau daune interese. Datoria de cooperare implica sarcina de a informa si sfatui pe partener la incheierea contractului si pe parcursul executarii acestuia precum si obligatia de a-i facilita executarea. Partile isi respecta indatorirea de cooperare daca isi executa propriile obligatii, daca se informeaza reciproc asupra oricarui situatii susceptibile de a compromite executarea, daca se atentioneaza asupra tuturor viciilor aparente ale prestatiilor ce si le-au facut, daca reduc la minimum consecintele pagubitoare ce apar in timpul executarii si daca se abtin de la a profita de o imprejurare neasteptata pentru a surprinde pe partener. Aceste reguli sunt statornicite de jurisprudenta si au ca scop sa stabileasca si sa mentina un climat de afaceri care sa sporeasca eficienta operatiunilor si increderea intre parti[3]. Partile sunt obligate sa urmareasca consecvent modul in care se executa contractul incat sa poata formula rezerve fara echivoc de indata ce apare un motiv care ar putea justifica ca una dintre ele sa se planga de modul in care cealalta isi indeplineste sarcinile. O astfel de conduita are ca rezultat o mai mare siguranta a operatiunilor si mai multa certitudine in mediul de afaceri. O interpretare speciala a acestui principiu in dreptul comercial o regasim in clauza solve et repete (plateste si cere inapoi ceea ce ti se cuvine). Sub dublul ei aspect, practic si juridic, clauza consta in aceea ca debitorul nu poate pune in miscare o actiune rezolutorie sau opune exceptii izvorand din neindeplinirea obligatiei celeilalte parti, mai inainte de a fi platit integral pretul, sau de a fi indeplinit prestatia la care era obligat prin contract[4]. Clauza presupune unele reguli statornicite in practica pentru a nu o transforma intr-un privilegiu imens al uneia dintre parti, punand-o pe cealalta la discretia sa. Astfel: - pentru ca o parte sa o poata invoca este indispensabil ca aceasta sa-si fi executat propria-i prestatie. Avem de a face cu o aplicare completa a principiului 'in adimpleti non est adimplete'.

- neexecutarea de catre partea care se prevaleaza de existenta clauzei solve et repete, invocata ca obstacol la plata prealabila, trebuie sa fie evidenta, sa nu fie sicanatorie si de rea-credinta si pe cat posibil intemeiata pe mijloace probatorii de grabnica solutiune. - prin inserarea clauzei obligatia nu a devenit abstracta. Discutii asupra fondului litigiului si in consecinta asupra clauzei este permisa insa numai dupa efectuarea platii. - clauza nu poate fi invocata din oficiu pentru ca ea izvoraste din contract si are valoare conventionala. - instanta trebuie sa o interpreteze restrictiv. Ea nu poate avea prioritate fata de exceptiile de nulitatea sau anulabilitatea contractului. Daca se invoca astfel de exceptii ele trebuiesc judecate si, daca se admit, clauza ramane fara eficienta.[5]

Executarea in natura a obligatiilor

Art. 1100 C. civ. prevede ca "creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decat acela ce i se datoreaza chiar daca valoarea lucrului oferit ar fi egala sau mai mare'. Si contractele comerciale se incheie in vederea executarii in natura a obligatiilor asumate. Asta inseamna ca obligatia se executa astfel cum a fost asumata de debitor si nu poate fi inlocuita, fara acordul creditorului, cu nici o alta prestatie. Executarea in natura se realizeaza voluntar de catre debitor sau silit, prin interventia statului, la cererea creditorului. Executarea voluntara a obligatiilor se realizeaza prin plata. Plata este supusa regulilor inscrise in art. 1092 - 1121 C. civ. Executarea contractului presupune realizarea obiectului acestuia asa cum el a fost avut in vedere de parti la momentul formarii acordului lor de vointa. Debitorul nu va putea inlocui cu o alta prestatie obiectul contractului; o inlocuire devine posibila numai cu acordul creditorului. Astfel, executarea in natura a obligatiei inseamna executarea prestatiei insasi la care s-a obligat debitorul, iar nu plata unui echivalent. De cele mai multe ori executarea obligatiei se face in mod voluntar de catre debitor prin plata. Conceptul de plata desemneaza aducerea la indeplinire a oricarei prestatii liberatorii, indiferent de obiectul ei. Plata se face de catre debitorul insusi (numit solvens), dar poate fi efectuata si de catre un codebitor solidar, de catre un fidejusor sau de orice alt garant al debitorului, precum si de catre o alta persoana care este interesata in stingerea datoriei. In mod normal, cel care primeste plata este creditorul (accipiens) sau mandatarul acestuia. Art. 1096 Cod civil roman prevede ca plata trebuie sa se faca creditorului sau imputernicitului sau acelui ce este autorizat de justitie sau de lege a primi pentru dansul. Plata facuta unei persoane lipsita de imputernicire este neregulata si nu este liberatorie pentru datornic. Orice obligatie comerciala trebuie sa fie executata in locul aratat prin contract (art. 59 Cod comercial si art. 1104 Cod civil). Asadar, in armonie cu principiul liberalitatii conventiilor, locul executarii obligatiilor contractuale asumate este determinat de parti. Daca partile au omis sa determine printr-o clauza contractuala locul platii, art. 59 Cod comercial prevede doua solutii: a) Aducerea la indeplinire a prestatiei trebuie sa se faca la locul care ar rezulta din natura operatiunii ori din intentia partilor contractante. Aceasta solutie constituie o veritabila regula in aceasta privinta. Tot art. 59 Cod comercial completeaza aceasta solutie, in sensul ca daca nici natura

operatiunii, nici intentia comuna a partilor nu este suficient de relevanta, contractul trebuie sa fie executat, in principiu, la sediul pe care il avea in momentul perfectarii lui partea care s-a obligat (plata cherabila). b) Daca urmeaza a se preda un bun determinat, care dupa cunostinta partilor se gasea intr-o alta parte in momentul formarii contractului, numai atunci predarea se va face in acel loc (art. 59 alin. 3 Cod comercial). Dupa cum se poate observa, aceasta solutie are un domeniu de aplicare strict limitat si comporta indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii: - obiectul obligatiei sa fie un bun cert, iar nu un bun de gen; - lucru sa se afle in alt loc decat sediul ori resedinta debitorului; - partile sa nu fi avut cunostinta despre aceasta; - partile sa nu fi convenit altfel printr-o clauza contractuala. Plata ramane cherabila si in cazul obligatiilor vizate de art. 59 al. 3 Cod comercial, chiar daca cerintele de mai sus nu sunt indeplinite in totalitate.

Executarea silita.
Creditorul poate obtine executarea fortata a obligatiei debitorului, a prestatiei pe care a dorit-o la incheierea contractului. Executia silita este totdeauna posibila cand plata se refera la o suma de bani si este imposibila in cazul obligatiilor intuitu personae cand debitorul refuza sub orice forma executarea obligatiei. Cand prestatia consta in predarea unui bun individual determinat, executia in natura este posibila numai daca bunul se afla in posesia debitorului. Cand plata priveste bunuri generice, creditorul prin executor poate obtine individualizarea si primirea bunurilor ce i se cuvin. a) Cumparatorul poate si el daca vanzatorul nu-i preda la termen marfa sa o procure de la un

tert.

Art. 68 al. 3 Cod com. reglementeaza procedura cumpararii in cont pentru ipoteza in care debitorul nu poseda bunuri de genul celor contractante. Creditorul este indreptatit sa cumpere bunurile de la altii pe cheltuiala (pe contul) debitorului. Aceasta executare coactiva fiind o masura derogatorie de la dreptul comun si ca atare de stricta interpretare nu se justifica in cazul in care vanzatorul a livrat marfa cu defecte, deoarece cumparatorul dispune de alte mijloace specifice. Tot astfel in caz de diferenta cantitativa importanta, minusul poate fi acoperit cu marfa de inlocuire procurata prin executare coactiva. Daca pretul noii operatiuni este superior pretului contractat initial, diferenta poate fi recuperata de la primul vanzator[6]. Obligatia de a face poate fi executata silit in natura. Creditorul, cu autorizarea prealabila a judecatorului poate indeplini aceasta sarcina pe cheltuiala debitorului. Obligatia de a nu face poate fi executata silit in natura. Creditorul poate obtine autorizarea judecatorului de a distruge el insusi sau prin executor ceea ce debitorul a facut incalcandu-si obligatia. Obligatiile de a face si de a nu face, inclusiv cele intuitu personae pot fi executate silit prin obligarea debitorilor de catre judecator la plata de daune cominatorii. Nu este posibil sa se acorde daune cominatorii cand obligatia nu mai poate fi executata in natura si cand exista posibilitatea executarii silite in natura prin alte mijloace.

Daunele cominatorii constau intr-o suma de bani pe care le stabileste judecatorul si la care este obligat debitorul pentru fiecare zi intarziere in indeplinirea sarcinii. Debitorul sub presiunea platii acestor sume va fi nevoit sa-si execute obligatia. Daunele cominatorii pot fi transformate in daune compensatorii pentru repararea pagubei cauzate prin intarzierea executarii. b) In art. 68 al. 1 Cod com. se precizeaza ca atunci 'cand cumparatorul unui lucru miscator nusi indeplineste obligatia sa, vanzatorul are facultatea de a depune lucrul vandut la o casa acreditata de comert, pe socoteala si cheltuielile cumparatorului, sau de a-l vinde'. Este o reglementare distincta de drept comercial ce are in vedere doua ipoteze (cand creditorul nu primeste plata). 1. Consemnatiunea platii si 2. Vanzarea in cont sau executarea coactiva. Vanzatorul recurge la aceasta procedura cand a incasat pretul ori este sigur ca-l poate incasa usor la scadenta. Procedura este facultativa, vanzatorul putand opta si pentru alte variante recunoscute de lege in avantajul sau. Procedura este avantajoasa pentru ca are un caracter privat, este la indemana vanzatorului si este simpla. Este suficienta instiintarea prealabila a vanzatorului. Practica a stabilit ca vanzatorul trebuie sa opteze intr-un termen potrivit la procedura incat sa nu abuzeze prin intarziere[7]. c) Legea 58/1934 privind cambia si biletul la ordin a reglementat un alt caz particular de executare prin oferta reala a obligatiei debitorului. Daca titlul nu este prezentat la plata in termenul fixat, debitorul are dreptul de a consemna suma in depozit la o institutie financiara ce primeste astfel de sume, pe cheltuiala si riscul posesorului, recipisa depunandu-se la instanta.

Principiul libertatii contractuale.

Este un principiu specific dreptului civil. Persoanele pot incheia orice contract, cu orice partener, cu toate clauzele ce le convin. Singurele limitari sunt ordinea publica si bunele moravuri [8]. Acest principiu este valabil si in dreptul comercial. De aici deducem unele consecinte pentru raporturile contractuale la care participa comerciantii, nuantari specifice acestor raporturi. 1. Libertatea in exprimarea vointei la incheierea contractului. Partile au mai putine conditii de forma pentru incheierea contractelor comerciale. In cea mai mare parte contractele comerciale sunt consensuale. Forma scrisa nu este impusa de lege decat in mod exceptional. Cu toate astea, in general contractele comerciale se incheie in forma scrisa. 2. Libertatea probelor in litigiile comerciale. Conform art. 46 Cod com. , obligatiile comerciale pot fi dovedite prin orice mijloc de proba admis de dreptul comun. 3. Libertatea solutionarii litigiului pe calea arbitrajului comercial. Partile au dreptul sa-si aleaga arbitrii pentru solutionarea unui eventual litigiu intre ele. Deseori aceste litigii nu ajung in fata instantei fiind rezolvate prin arbitraje[9]. 4. Daca partile au intreaga libertate si incheie contractul, ele au aceeasi libertate sa convina in legatura cu modul in care acesta se executa. Creditorul obligatiei are optiunea in a utiliza acele proceduri ce corespund cel mai bine intereselor sale (poate cere executarea silita in natura, rezolutiunea contractului, poate primi o alta prestatie in schimbul celei neexecutate, poate sa-si transmita creanta, poate sa renunta la ea).

Libertatea pretului in contractele comerciale.

Codul comercial da expresie unei conceptii economice bazate pe principiile pietei libere. In consecinta, echivalentul prestatiilor ce si le fac partile este liber ales de ele. Constitutia 1991 consacra principiul libertatii pretului ca parte a libertatii economice. Libertatea pretului poate fi ingradita prin norme legale in anumite sectoare de activitate unde concurenta este limitata datorita unor situatii de monopol (materii prime de baza, energie electrica, gaze, etc. ). Statul se implica prin organele sale in stabilirea si limitarea preturilor in unele domenii. Spre exemplu prin Legea nr. 21/1996 s-a interzis fixarea sau impunerea intr-o maniera directa si indirecta a preturilor de monopol si de dumping ori a altor conditii contractuale neloiale. De asemenea, prin aceeasi lege este interzisa practicarea unor preturi descriminatorii prin aplicarea fata de partenerii comerciali a unor conditii inegale la prestatii echivalente producandu-le astfel un dezavantaj in raporturile concurentiale. Cele mai multe preturi se stabilesc prin invoiala partilor. O data stabilit pretul nu mai poate fi modificat decat printr-un nou acord de vointa. Partile pot conveni criterii de indexare a pretului. Indexarea pretului este o abatere de la principiului nominalismului monetar. Se pot utiliza diferite tipuri de clauze de indexare. - clauza valoare aur - pretul se va plati in moneda prevazuta dar ea se va calcula in raport de valoarea aurului pe piata; - clauza valuta - pretul depinde de paritatea monedei in raport cu o moneda straina precizata; - clauza schimb conventional - pretul se stabileste in raport de o rata de schimb intre monedele utilizate la stabilirea valorii acestuia; - clauza unitatii de cont - pretul este exprimat intr-o unitate monetara care este rezultatul unui cos valutar; - clauza bazata pe pretul unei anumite marfi - pretul se stabileste in raport de valoarea unei marfi (de obicei valoarea unei materii prime sau energiei), etc. Partile au libertatea sa aleaga indicele de referinta . Este permisa stipularea unei clauze de pret variabil. Acest lucru se intampla cand executarea contractului se intinde pe o perioada mai indelungata. Partile trebuie sa stabileasca numai criteriile de determinare a pretului in timp. Executarea pretului se va face tinandu-se seama de modul in care a fost stabilit.

Confidentialitatea raporturilor comerciale.

Pentru comercianti informatiile ce le detin sunt foarte importante. De aceste informatii poate depinde viitorul afacerilor lor. Din acest motiv ei pot sa stabileasca in contractele ce le incheie clauze privind obligatia partilor de a nu divulga informatiile secrete le si le-au transmis. Clauza de confidentialitate trebuie sa se refere la:

- care dintre informatii sunt confidentiale; - in ce mod se poate face uz de aceste informatii; - cum va fi asigurata confidentialitatea de catre personalul ce are acces la informatii; - timpul in care se va pastra secretul;[10] In contractele de know-how clauza de confidentialitate se subintelege. Nerespectarea obligatiei justifica cererea de daune interese.

Protejarea creditului.
Operatiunile comerciale se desfasoara in principal pe credit. Rareori un comerciant are lichiditatile necesare desfasurarii unor operatiuni de anvergura, si chiar daca le are, va constata ca utilizarea fondurilor sale numai pentru o categorie de operatiuni nu este eficienta. Din acest motiv legea comerciala prevede reguli speciale ce au ca scop asigurarea sigurantei circuitelor si eficientizarea sistemului obligational. Astfel: a) dreptul comercial cuprinde un sistem specific de garantii care au menirea sa creeze creditorilor siguranta in a-si recupera fondurile si de a sili pe debitori sa-si indeplineasca la timp si conform obligatiile asumate. b) in raporturile comerciale se utilizeaza ca mijloace de plata si alte instrumente decat moneda. In aceasta categorie intra efectele de comert care prin specificul lor se constituie intr-un adevarat sistem de moneda privata ce sporeste gradul de lichiditate al comerciantilor. c) tot in scopul eficientizarii activitatii practica economica a imaginat scheme juridice complexe ce antreneaza in raportul obligational initial, subiecti calificati, specializati pe segmente de activitate economica (banci, institutii financiare, de asigurare, firme de consultanta) ce pun la dispozitia comerciantilor noi instrumente de plata, de garantare a obligatiilor, de simplificare a operatiunilor, de crestere a sigurantei lor (creditul documentar, incasso-ul, factoring-ul, etc. ).

SECTIUNEA II Executarea voluntara a obligatiilor comerciale

Plata.
Prin plata se intelege executarea voluntara a unei obligatii. Obligatia poate fi executata de debitor, personal sau prin reprezentant, de un codebitor solidar, un fidejusor, un debitor delegat, de catre o persoana interesata sau de catre o persoana neinteresata. Obligatia poate fi executata numai de catre debitor in cazul obligatiilor intuitu personae sau daca s-a stipulat expres ca prestatia nu poate fi efectuata de alta persoana. Plata se face catre creditor sau reprezentantul sau, succesorul creditorului, cesionarul creantei sau catre o persoana indicata de creditor. Plata efectuata catre alta persoana nu este valabila decat daca profita creditorului, este ratificata de creditor sau se face cu buna-credinta unui creditor aparent. Plata este indivizibila in principiu, in sensul ca creditorul nu poate fi silit sa primeasca o plata partiala. Sarcina de a dovedi plata apartine debitorului. Remiterea voluntara a originalului titlului prezuma ca plata s-a facut. Plata in sine este considerata un act juridic si trebuie sa indeplineasca toate conditiile aplicabile actelor juridice. Data platii. Plata se face la scadenta. In dreptul comercial de obicei, obligatiile sunt afectate de termen. Partile sunt libere sa determine scadenta. Odata stabilita o data a platii, creditorul nu poate fi obligat sa accepte nici prelungirea scadentei, nici plata in rate. Beneficiul termenului apartine in principiu debitorului. Partile pot conveni si altfel. In raporturile comerciale judecatorul nu poate acorda termen de gratie la plata pretului (art. 44 Cod com. ). Moneda in care se face plata. Plata se face in moneda prevazuta in contract. Daca moneda prevazuta in contract este diferita de moneda locului platii, plata se va efectua valabil in aceasta moneda, sub rezerva respectarii regulamentului valutar al Bancii Nationale. Art. 41 Cod. com. prevede cinci situatii de efectuare a platii: - daca moneda prevazuta in contract are curs legal in tara; - daca aceasta moneda are numai curs comercial in tara; - daca cursul de schimb al monedei a fost fixat de parti; - daca moneda nu are nici unul dintre cursurile indicate mai sus - cand partile au stipulat expres ca pretul se va plati in moneda straina. In primele trei ipoteze plata se poate face in lei calculandu-se valoarea prestatiei dupa cursurile stabilite de lege, piata sau parti. In cea de a patra situatie plata se face in lei dupa cursul ce va avea schimbul la vedere in ziua scadentei si la locul platii iar cand in acea localitate nu exista curs de schimb, dupa cursul pietei celei mai apropiate. In ultima situatie clauza este licita in masura in care plata in valuta nu contravine regulamentului valutar.

Daca se produce o modificare a cursului intre data scadentei si data platii efective, paguba va fi suportata de cel in vina. Facturarea platii si a taxei pe valoare adaugata. Conform normelor privind taxa pe valoarea adaugata, furnizorii de marfuri si servicii sunt obligati sa emita factura pentru bunurile livrate, iar cumparatorii sunt obligati sa solicite facturi sau alte documente legal aprobate si sa verifice inscrierea in documentele respective a datelor cerute de lege. Nu vor emite facturi cei care fac operatiuni expres prevazute de lege ca fiind scutite de facturare. Daca nu se emit facturi vanzatorul de marfuri sau servicii emite alte documente precum: chitante, scrisori, bonuri, note. Prin intermediul acestor documente evidentiate in registre contabile organele statului pot urmari derularea operatiunilor comerciale. Pe de o parte statul poate sa-si incaseze taxele, contributiile si impozitele, iar pe de alta parte sunt protejati tertii care pot afla despre eficienta si realitatea operatiunilor pe care le fac partenerii lor. Acest procedeu de lucru impus de lege intre comercianti nu face altceva decat sa exprime intr-o forma juridica o realitate obiectiva: activitatea comerciala si economica se deruleaza in lant si situatia unui comerciant poate afecta toate verigile ce-i succed. Plata prin card. Cartile de credit (cardurile), sunt instrumente de plata ale viitorului puse la dispozitia consumatorilor. Ele utilizeaza cele mai inalte tehnici din domeniul electronicii pentru a facilita platile intre vanzatorii de marfuri si servicii si cumparatori. Mecanismul este simplu si se bazeaza pe retele de vanzatori de marfuri si servicii, banci si beneficiari conectati intr-un sistem tehnic adecvat. Stabilimentul emitent (banca, institutia financiara), inmaneaza clientului sau numit aderent o cartela din material plastic pe care sunt mentionate date de identificare a persoanei si a conturilor sale. Cand aderentul face cumparaturi de la furnizorii racordati la retea, in loc sa plateasca cu moneda, ori sa inmaneze un cec, el prezinta cartea de credit ale carei mentiuni sunt reproduse pe factura si el semneaza pe aceasta. Furnizorul trimite factura emitentului care-i plateste suma totala. La sfarsitul unei perioade de timp (de obicei o luna), emitentul cere aderentului rambursarea facturilor pe care le are de achitat. Pe baza acordului anticipat emitentul se poate deconta din depozitele aderentului. Trebuie facute doua precizari: - mecanismul comporta o garantie in favoarea furnizorului. Emitentul se angajeaza sa plateasca facturile pana la concurenta sumei totale prin insasi factura emisa, daca posesorul cartii nu are credit suficient in contul sau. - pe de alta parte mecanismul asigura posibilitatea unui credit pentru aderent, acesta putand rambursa cheltuielile facute la cumparaturile pe care le-a facut, in rate. Plata prin virament si derivatele sale. Pentru a efectua platile comerciantii isi pastreaza disponibilitatile banesti in conturi bancare prin incheierea unor contracte de depozite la vedere cu bancile. In practica se accepta ca odata constituit acest fond la vedere exista si o conventie tacita cu banca ca aceasta sa efectueze servicii bancare de incasari si plati in acest cont. Cand doi parteneri de afaceri au aceeasi banca, plata intre ei se poate realiza prin debitarea contului unuia dintre ei corelativa cu creditarea contului celuilalt. Operatiunea poarta denumirea de virament, lichiditatile ramanand in depozit la aceeasi banca.

Pentru platitor simplificarea platii este evidenta fata de situatia in care ar trebui sa opereze mai intai o retragere din cont si apoi sa efectueze o depunere in contul creditorului. Pentru banca acest instrument este preferabil. Banii raman in conturi putand fi utilizati eficient. Separat de asta, viramentul se preteaza usor operarii pe calculator, diminuandu-se costurile si economisind timp. Viramentul presupune doua operatiuni distincte: 1. Ordinul de virament care este socotit a fi un mandat acordat de titularul contului bancii pentru transferul de fonduri.[11] 2. Se opereaza un transfer prin debitarea contului platitorului si creditarea beneficiarului. contului

Deci viramentul se analizeaza ca un procedeu de transfer de moneda scripturala, o operatiune abstracta prin care se materializeaza stingerea unei obligatii prin plata (se poate materializa si acordarea unui imprumut ori efectuarea unei donatii); Din caracterul abstract al operatiunii rezulta urmatoarele consecinte: - valabilitatea operatiunii nu depinde de cauza ei, ci de regularitatea tehnica sub care se efectueaza; - banca nu poate cenzura ordinul de virament emis de titularul contului daca soldul contului este creditor. - banca nu trebuie sa verifice cauza juridica a ordinului de virament si daca autorul ordinului are capacitate de a efectua actul de dispozitie. - viramentul are ca efect nasterea unui drept de creanta a beneficiarului fata de banca si concomitent stingerea eventualei creante anterioare a emitentului fata de aceeasi banca.[12] Ordinul de plata. Avizul de prelevare. Prin norme tehnice a fost introdus in practica bancara ordinul de plata (O. P. ) ca procedeu tehnic de realizare a viramentelor pe teritoriul Romaniei. De asemenea, prin regulament al B. N. R., a fost introdus avizul de prelevare (un derivat de virament bancar). Prin acest ultim procedeu debitorul, titular al contului bancar, da ordin bancii sale sa plateasca orice suma care va fi pretinsa de anumit creditor. Acest ordin este revocabil in orice moment. Revocarea poate fi expresa sau implicita si este obligatorie pentru banca indiferent de justificarea ei. Acelasi debitor autorizeaza pe creditorul sau sa preia din contul al carui titular este sumele facturate. Si autorizarea este revocabila. In practica existand mai multi debitori, creditorul autorizat depune bancii un borderou cu creantele sale urmand ca banca sa retina din contul debitorilor sumele consemnate in borderou. [13] Plata prin efecte de comert. Conceptia juridica si economica asupra efectelor de comert, felul cum sunt ele reglementate permit ca acestea sa serveasca si ca instrument de plata. Transmiterea lor simpla, prin gir, certitudinea pe care o dau creditorului, imposibilitatea ridicarii de exceptii personale de catre purtatorii succesivi ai titlurilor, garantiile pe care le dau girantii, maniera solidara a raspunderii, fac pe creditor sa primeasca efectele drept plata pentru prestatiile facute de ei.

Debitorul posesor al unui titlu ca sa stinga obligatia pe care o are fata de creditorul sau il preda prin gir creditorului. Acesta la randul sau devenit posesor al titlului are suficiente garantii ca suma inscrisa pe document o va primi de la tras. Daca nu o incaseaza se poate indrepta nu numai impotriva girantului sau ci si impotriva girantilor anteriori acestuia. Cu alte cuvinte pentru el este mai avantajos sa primeasca titluri ca plata deoarece ajunge sa aiba mai multi debitori solidari. Sansele sale de a recupera suma cresc fata de situatia cand avea un singur debitor[14]. Un titlu poate fi folosit ca mijloc de plata prin el insusi sau poate fi utilizat in sisteme juridice complexe care simplifica derularea operatiilor comerciale si creeaza garantii pentru creditori. SECTIUNEA III Alte moduri de stingere a obligatiilor comerciale

Compensatia
Compensatia este un mod de stingere a doua obligatii reciproce dintre doua persoane. Prin ea, cele doua obligatii se sting pana la concurenta celei mai mici. Aceasta operatiune simplifica o dubla plata. In acelasi timp ea este socotita ca o garantie pentru ambele parti. Compensatia opereaza in temeiul legii, din dispozitia judecatorului sau la intelegerea partilor. Ea produce urmatoarele efecte: - stinge obligatiile reciproce pana la concurenta celei mai mici; - stinge concomitent garantiile si accesoriile obligatiei principale. Efectele se produc de la data ramanerii definitive a sentintei in cazul compensatiei judiciare si din momentul incheierii conventiei in cazul compensatiei conventionale. In dreptul comercial compensatiei i se aplica regulile de drept comun. Ceea ce este specific raporturilor comerciale este imprejurarea ca in acest domeniu se utilizeaza contul curent vazut ca o aplicatie practica a compensatiei.

Contul curent.
Contul curent este un instrument juridic si contabil prin care se sting obligatiile reciproce dintre parti, uzandu-se de regulile compensatiei. Contul curent se analizeaza din punct de vedere juridic ca o conventie intuitu personae prin care partile, de regula o banca si clientul ei, consimt ca toate creantele si datoriile lor reciproce sa fuzioneze cu un sold unic care sa defineasca pozitia unuia fata de celalalt, ca debitor sau creditor. Toate creantele si datoriile oricaruia dintre parteneri ce intra intr-o relatie de cont curent sunt analizate in mod abstract ca articole de debit sau de credit. Singurul element care stabileste pozitia partilor este soldul calculat la un moment dat. Mecanismele juridice ce le dezvolta contul curent ne indreptatesc sa afirmam ca acest instrument realizeaza o plata intre cei doi parteneri, plata ce se infaptuieste prin compensarea reciproca intre parti a debitului si a creditului, la inchiderea socotelilor, cu rezerva platii diferentei.

Factoring-ul.
Factoring-ul este o operatiune prin care se infaptuieste o plata intr-o maniera speciala. Procedeul se bazeaza pe un contract de factoring. Doctrina considera ca legislatia romaneasca permite bancilor sa efectueze operatiuni de factoring[15]. Contractul de factoring este o conventie prin care un agent economic denumit factor, plateste unui comerciant, denumit aderent, creantele pe care comerciantul le poseda fata de clientii sai. Operatiunea se realizeaza prin transferul creantelor de la unul la celalalt: comerciantul aderent transmite factorului facturile sale insotite, de obicei, de efecte de comert; factorul plateste in contul aderentului suma corespunzatoare facturilor depuse in mod singular sau pe baza de borderou; din acest moment factorul se subroga in drepturile comerciantului aderent; operatiunea are ca efect stingerea obligatiei debitorului fata de aderent (opereaza o plata), urmand ca factorul sa execute creantele prin mijloace proprii; exceptiile debitorului fata de creditorul aderent sunt opozabile factorului.

Creditul documentar. Acreditivul documentar.

Acreditivul documentar presupune un aranjament prin care o banca la ordinul clientului sau isi asuma o obligatie fata de un tert caruia ii remite o scrisoare in acest sens. Acest instrument se utilizeaza de obicei in comertul international, dar, in temeiul principiului libertatii contractuale, nimic nu impiedica partile sa asume obligatii de acest fel. Intr-un contract de vanzare-cumparare, cumparatorul ce trebuie sa plateasca pretul marfii, devine un ordonator (un datator de ordin) catre banca, iar vanzatorul (ce trebuie sa primeasca pretul) este beneficiarul angajamentului pe care si-l ia banca; vanzatorul (tert beneficiar), va avea, deci, alaturi de debitorul sau (cumparatorul) un nou debitor (banca), angajat in mod solidar, deoarece solidaritatea se prezuma. In acest mod pe langa plata ce o va face banca, vanzatorul va avea si o garantie. Angajamentul luat de banca se transmite sub forma unei scrisori de credit comercial prin care tertul beneficiar este acreditat. Din acest motiv instrumentul juridic este numit acreditiv. Mecanismul presupune doua momente: - o conventie intre cumparator si vanzator in virtutea careia cumparatorul se obliga sa dea ordin bancii de a deschide, in beneficiul vanzatorului, un credit, care se numeste credit documentar, deoarece se acorda pe baza unor anumite documente. Obligatia pe care si-o ia cumparatorul de a deschide un credit documentar este o obligatie esentiala si prin urmare, daca nu se deschide acreditivul vanzatorul poate refuza livrarea marfii si cere rezolutiunea. - un acord intre cumparator si banca prin care se determina continutul acreditivului (obligatiile partilor - cumparator si banca), caracterul acestuia, revocabil sau irevocabil, documentele ce trebuie sa se ceara. Din faptul ca drepturile beneficiarului decurg direct din acreditiv, rezulta consecinta ca aceste drepturi sunt independente de relatiile dintre banca si cumparator. O intrerupere a acestor relatii nu permite bancii sa se sustraga de la obligatiile asumate prin acreditiv. Tot astfel, drepturile beneficiarului sunt independente de relatiile dintre el (vanzator) si ordonator (cumparator). Deci, daca banca a primit documentele prevazute in acreditiv, nu poate refuza plata invocand exceptii ce rezulta din contractul de vanzare.

Uneori pe langa banca cumparatorului, vanzatorul cere interventia bancii al carei client este, pe care o cunoaste mai bine si careia ii preda mai usor documentele necesare. Rolul acestei banci difera dupa cum ea isi ia angajamentul numai de a transmite acreditivul sau daca se obliga sa plateasca ori sa accepte titlurile emise de vanzator. In acest ultim caz banca este un mandatar.[16]

Incasso-ul documentar.
In acest caz avem de a face cu o operatiune bancara de credit si in acelasi timp cu o modalitate de plata in relatiile comerciale. Si acest instrument se utilizeaza de obicei in relatiile comerciale internationale. Vanzatorul expediaza marfurile fara a avea garantia platii pretului lor de catre cumparator, adica ii acorda cumparatorului un credit pe durata de timp curgand de la momentul expedierii marfii pana la incasarea pretului, pe baza documentelor primite, din care cauza se numeste incasso documentar. Cumparatorul poate deci primi marfurile mai inainte de plata pretului acestora. Uneori se efectueaza plata prin incasso cu acceptarea ulterioara. In temeiul acestui mod de plata banca vanzatorului la primirea documentelor si dupa verificarea acestora efectueaza plata si apoi trimite bancii cumparatorului documentele respective spre a i se restitui pretul platit. La randul sau, banca cumparatorului primeste de la acesta din urma suma corespunzatoare pretului platit[17].