Revista MJM. Nr. 3 (Primavara 2008)

Numarul 3 (primavara 2008)
Revista MJM
Modulul Jean Monnet

Programul Jean Monnet este o actiune a Uniunii Europene ce se refera la dezvoltarea invatamantului si cercetarii academice in domeniul integrarii europene, studiului constructiei Europei comunitare si a dezvoltarilor sale institutionale, juridice, politice, economice si sociale. In cadrul acestui program, Modulul Jean Monnet Continuitate si Schimbare in Guvernanta Europeana din cadrul Facultatii de Stiinte Politice SNSPA este un modul de predare, dar si de cercetare si dezbateri asupra procesului de integrare europeana. MJM, aflat sub patronajul Comisiei Europene, se deruleaza in FSP pe o perioada de 3 ani, 2006-2009, si este rezultatul unui acord incheiat intre Comisia Europeana si SNSPA.
Revista MJM
Aceasta Revista a fost creata cu scopul de a oferi echipei MJM (studenti si cadre didactice) un spatiu de dialog in care temele europene sa poata fi abordate nu doar dintr-o perspectiva academica, insa si prin intermediul unor articole de opinie. * Numarul 3 (pentru primavara 2008) pune accentul pe aptitudinile jurnalistice si pe valoarea contributiilor academice ale studentilor, atat in rubrica de opinii (caracterizata de diversitatea subiectelor analizate), cat si in cea de cercetare, lucrarile publicate in acest numar fiind redactate de catre studentele si studentii Facultatii de Stiinte Politice in cadrul cursurilor si seminariilor dedicate studiului Uniunii Europene.
Nr. 3 (primavara 2008)
La redactarea articolelor acestui numar au participat:
Membrii colectivului de redactie:
Andrei Dinu este student in anul II, specializarea RISE.
Dana Dumitru este studenta in anul IV, specializarea RISE.
Daria Macovei este studenta in anul II, specializarea SP.
Ioana Patran este studenta in anul III, specializarea RISE.
Coordonatorii numarului:
Conf. Univ. Dr. Iordan Barbulescu
Drd. Oana Andreea Ion
Revista MJM
CUPRINSUL NUMARULUI:
OPINIE, OPINII... Cum am putea studia Uniunea Europeana Oana Andreea Ion Kosovo sau nasterea unui nou stat pe teritoriul Europei Dana Dumitru 5 11
29 martie
Kosovo si lupta pentru sufletul Europei Andrei Dinu 14
2 aprilie
Marea Britanie, un jucator nehotarat Daria Macovei 19
2 aprilie
Ratificarea Tratatului de la Lisabona Ioana Patran 21
5 aprilie
II. CERCETARE Deficitul democratic in Uniunea Europeana Alisa Elena Barcan, anul II, RISE ianuarie 2008 Parlamentul European - reprezentarea cetatenilor versus urmarea intereselor de grup Bianca Mihaela Cone, anul II, RISE ianuarie 2008 Procedura de codecizie - steaua in ascensiune a Parlamentului European Andrei Alexandru Dinu, anul II, RISE ianuarie 2008 Romania intre europenism si euroatlantism Dana Dumitru, anul IV, RISE iunie 2007 Evolutia PESC din perspectiva interguvernamentalismului liberal Flavius Ionel Gaiantu, anul IV, SP ianuarie 2008 Curtea Europeana de Justitie si problema legitimitatii Stefan Pana, anul II, SP ianuarie 2008 Deficitul democratic al PE din perspectiva constructivista Simona Verives, anul II, SP ianuarie 2008 23
29
36
40
60
66
72
I. OPINIE, OPINII...
Cum am putea studia Uniunea Europeana

Oana Andreea Ion
Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, nu a existat un interes academic pentru Uniunea Europeana ca atare, aceasta noua entitate in devenire fiind conceputa in general ca un laborator empiric de mari dimensiuni pentru testarea viabilitatii teoriilor vremii, cu un accent particular pe chestiuni punctuale importate din domeniul Relatiilor Internationale, extrem de puternic in acele vremuri: asigurarea pacii in noua ordine internationala stabilita si viabilitatea statului-natiune westphalian pentru indeplinirea acestui scop. In acest context au aparut, astfel, raspunsurile europene concretizate in eforturile initiale ale federalistilor si, mai putin, ale functionalistilor, cu avantul ulterior cunoscut de neofunctionalism, interguvernamentalism, diversele institutionalisme si noile demersuri teoretice. Pentru B. Rosamond, teoria integrarii este sau poate, mai degraba a fost aripa teoretica a miscarii studiilor despre UE (2000:1). Studiul integrarii europene este tributar modului de intelegere a UE si a contextualizarii acesteia. Majoritatea analistilor clasifica abordarile astfel (Rosamond, Wallace et. all. etc.): 1. UE ca organizatie internationala (de exemplu, interguvernamentalismul); 2. UE ca o noua entitate in schimbare, asemanatoare statului (de exemplu, neofunctionalismul combinat cu o agenda federalista); 3. UE ca si guvernanta (noile abordari); 4. UE ca fenomen distinct, sui generis, viziune subscrisa uneori categoriei anterioare referitoare la guvernanta, desi este o idee care apare, in diferite grade, in majoritatea abordarilor. Fossum (2006) subliniaza lipsa de consens a celor care se refera la UE ca entitate sui generis, din punctul lui de vedere demersurile care s-ar incadra in aceasta viziune trebuind sa sublinieze foarte clar, pe de o parte, o UE care se indeparteaza de modelul statului-natiune, dar si, pe de alta parte, valabilitatea ofertei statele. Astfel, pentru el, exista patru pozitii care iau in discutie natura relatiei UE stat-natiune: 1. UE ca subset regional al unui proces transnational mai larg de state care au tendinta de a se dezasambla, mutand accentul de pe guvernare pe guvernanta; 2. UE ca exemplu de transformare statului-natiune care ar putea conduce la un nou tip de organism teritorial, neexistand inca un fenomen similar in sistemul international; 3. UE ca modalitate de a salva Westphalia, originalitatea arhitecturii institutionale fiind folosita de fapt in acest scop interguvernamental; 4. UE ca un stat nou (regulatory). (Fossum, 2006: 96). Dupa cum se observa din clasificarile anterioare, in timp ce literatura referitoare la integrarea europeana a avansat substantial in ultimul deceniu, ramane la fel de greu de atins un consens privind cauzele si viitorul procesului de integrare (Pollack, 2005: 25).
Revista MJM
In primul rand, frapant la teoriile integrarii, este faptul ca nu exista un acord academic legat de intelesul termenului integrare, mai ales de integrare europeana. Desigur, exista destule definitii cuminti care incearca sa explice la un nivel cat mai abstract acesti termeni. Astfel, integrarea ar fi un concept general care implica actul de a combina parti pentru a forma un intreg unificat un proces dinamic de schimbare, in timp ce integrarea europeana ar fi de obicei asociata cu forme intens institutionalizate de cooperare atat economica, cat si politica, cu scopul de a ajunge la o Europa unita intrun singur bloc (Cini, 2007: 459-460). Aceasta definitie are meritul de a incerca, cu mult tact, sa evite una dintre principalele critici aduse sintagmei, aceea de a fi total neadecvata ca demers de referire unitara la marile teorii care au analizat acest spatiu incepand cu mijlocul secolului trecut. Astfel, daca referirea la integrare se potriveste neofunctionalismului si celorlalte teorii supranationale ale constructiei europene, nu trebuie uitat interguvernamentalismul si incapatanarea acestuia de a se referi la cooperare si nu la o integrare europeana tintind un scop abstract si inutil. Iata insa si o serie de definitii sau explicatii ale ideii de integrare care relegitimeaza conceptul si pastrarea utilizarii sintagmei referitoare la teoriile integrarii. Pentru Wiener si Diez, teoria integrarii europene este asadar arena reflectiilor sistematice asupra procesului de intensificare a cooperarii politice in Europa si a dezvoltarii de institutii politice comune, precum si asupra rezultatelor acestora. Include, de asemenea, in contextul acestui proces, teoretizarea constructiilor, in schimbare, de identitati si interese ale actorilor sociali (2004: 4). O alta viziune similara care salveaza conceptul de integrare prin evidentierea laturii procesuale si nu finale a acestuia ii apartine lui T. Diez: Integrarea europeana nu este nici un proiect unidirectional mergand catre spatii politice mai ample, nici un instrument aflat in exclusivitate la dispozitia statelor membre (Diez, 2006: 248). Trebuie mentionat ca teoriile clasice ale integrarii la care exista referiri in acest context sunt proto-teoriile integrarii (federalismul, functionalismul etc.), neofunctionalismul, interguvernamentalismul, dar si teorii mai recente precum noile institutionalisme sau social constructivismul 1 . Desi uneori ultimele doua curente sunt limitate la statutul de noi teorii ale integrarii, decizia de a selecta aceste unitati de analiza ca mari teorii se bazeaza, pe de o parte, pe puncte de vedere similare intalnite in literatura de specialitate (v. Pollack, 2005) si, pe de alta parte pe coerenta si complexitatea esafodajului conceptual intern care le distinge de caracterul teoretic de rang mediu al noilor studii privind integrarea. Pentru majoritatea autorilor, marile teorii ale integrarii nu mai au aplicabilitate contemporana. Desuetudinea marilor explicatii pe care incercau sa le ofere nu inseamna, insa, ca si-au pierdut in totalitate atractivitatea pentru noii cercetatori. In plus, ar trebui amintita si necesitatea studierii acestor teorii, ea fiind triplu localizata de Wiener si Diez in explicarea proceselor si a rezultatelor integrarii; reforma democratica si bazele legitimitatii; fundamentul teoretic al modului de lucru al institutiilor (2004: 4). De
Facand o paralela cu paradigmele existente in Relatiile Internationale, din aceasta lista lipseste marxismul. Acesta a fost insa prea putin influent la nivelul Uniunii Europene, ceea ce nu inseamna, desigur, ca nu au fost cercetatori interesati de perspectiva influentei capitalismului in conturarea unei Europe unite, categoric polarizate in urma concentrarii de capital. Pentru mai multe informatii, v. de exemplu lucrarile lui Ernest Mandel, Stuart Holland sau Peter Cocks.
1
exemplu, neofunctionalismul pare a fi un cadru explicativ viabil pentru dezvoltarea Comisiei (agenda proprie, loialitate a comisarilor fata de UE demonstrata atat de regulement/tratate, cat si de practica), interguvernamentalismul pentru activitatea Consiliului, constructivismul pentru imaginea Parlamentului. O situatie stranie, dar demonstrativa pentru unicitatea Uniunii. Din punctul de vedere al lui M. A. Pollack (2005), studiile europene clasice, sub influenta Relatiilor Internationale, au fost interesate cu precadere de procesul integrarii, in detrimentul celui al elaborarii politicilor. Cu toate acestea, daca marile teorii erau acuzate de un prea mare grad de generalitate, noile demersuri par sa fie afectate de o sectoralizare acutizata. Altfel spus, desi complexitatea fenomenului constructiei europene a devenit unanim recunoscuta, multiplicarea directiilor de analiza a acesteia poate conduce la noi probleme teoretice. Desi sunt cunoscute in general drept noile teorii ale integrarii europene, majoritatea analistilor fac precizarea fie ca sunt mai mult abordari decat teorii, fie le ofera statutul bine delimitat de teorii de rang mediu (middle-range theories), catalogate totusi nu ca un regres, ci ca un pas inainte al demersurilor teoretice prin racordarea studiilor europene la studiile socio-politice contemporane. De aceea, in paralel cu disputa neintrerupta dintre neofunctionalism si interguvernamentalism, o parte dintre cercetatorii Uniunii Europene au inceput treptat sa ridice o serie de problematici diferite fata de cele analizate de teoriile reprezentative ale perioadei, intrebandu-se daca nu cumva dihotomia entitate supranationala vs. organizatie internationala clasica in perceperea UE nu putea fi temperata prin asezarea acesteia pe o axa si prin luarea in considerare a diverselor posibilitati existente intre cele doua extreme. In fond, la o analiza atenta, eforturile de a identifica acele trasaturi care sa permita definirea categorica a UE drept x sau y produc la un moment dat, atat in cazul neofunctionalismului, cat si in cel al interguvernamentalismului, schimbari in ceea ce priveste tipologia acestor teorii, ele parand acum mai mult teorii politice vazute ca stiinta politica teoretica. Referindu-se la anii '70, Rosamond clasifica noile interese de studiu ca vizand, in primul rand, conceptualizarea Comunitatilor Europene drept un sistem politic complex posedand principii orientative diferite fata de cele asociate cu 'integrarea', si in al doilea rand relationarea Uniunii cu sistemul international aflat in schimbare (Rosamond, 2000: 88). Astfel, sunt mentionate diferite contributii analitice derivand, initial, din ambele teorii care cunoscusera consacrarea in studiile europene. Pe de o parte, trebuie amintita contributia lui D. J. Puchala si perceptia acestuia asupra UE ca si sistem de concordanta care, desi nu neaga primatul statului ca actor principal (reminiscenta interguvernamentalista), subliniaza totusi atat existenta unor niveluri suplimentare care influenteaza procesele politice, cat si ponderea diferita pe care aceste niveluri o au asupra diferitelor tipuri de procese, astfel incat rezultatul final poate sa fie chiar diferit de jocurile cu suma zero. Pe de alta parte, nu trebuie uitate acele demersuri analitice influentate de neofunctionalism, de exemplu conversiunea lui Haas petrecuta la mijlocul anilor '70 si incercarile acestuia de a studia plurivalenta procesului integrationist european. Conceptul utilizat pentru a descrie confuzia generata atat in randul practicienilor, cat si in cel al analistilor, de complexitatea tipurilor de actori, niveluri de interventie si influenta, interdependenta acestora (care inlocuieste interesul pentru integrare, ca urmare a
Revista MJM
influentei lui Keohane si Nye), necesitatea de cooperare pentru concretizarea intereselor la fel de diferite etc. este cel de turbulenta. Descoperirea influentei potentiale a mediului extern sistemului UE care ar putea totusi influenta dinamica interna a acestuia a insemnat o noua deschidere pentru studiile europene (v. de exemplu, P.C. Schmitter si ipoteza sa privind externalizarea), acestea incepand sa fie interesate de aprofundarea fenomenului de disolutie a distinctiei dintre planurile traditionale de actiune politica extern intern. In aceeasi categorie trebuie amintit si John Pinder, influentat probabil de avantul experimentat de UE si interesat la mijlocul deceniului opt de un fel de resuscitare a metodei Monnet prin ceea ce el numeste calea neo-federalista, un nume nou pentru mai vechea idee de a pastra federalismul drept dezideratul final al eforturilor de constructie europeana mai ales in contextul extern in permanenta schimbare insa de a nu forta acest lucru, mentinand calea schimbarilor marginale. Pentru Rosamond, care incepe sa vorbeasca deja despre existenta unei multitudini de Euro-futures, contributia lui Puchala a anticipat o serie de dezvoltari ulterioare precum guvernanta multistratificata sau demersurile neo-institutionaliste. Haas, prin sublinierea incercarilor UE de a face fata respectivei turbulente, este perceput de asemenea ca un precursor al studiilor guvernantei multistratificate si al celor interesate de interdependenta (Rosamond, 2000: 89, 92). Trebuie mentionat aici insa faptul ca, desi interdependenta pare a fi potrivita pentru a surprinde atat diversitatea fenomenului european, cat si imposibilitatea ignorarii relatiei acestuia cu sistemul international, raman totusi intrebari de genul: interdependenta economica genereaza automat integrare politica? Ce fel de institutii ar presupune, mai ales intr-un context globalizant? Se observa ca particularitatea acestor intrebari aminteste de cele ale neofunctionalismului (mai ales avand in vedere ca si interdependenta este concentrata tot pe proces, nu pe final) si, de aceea, nu trebuie sa ne surprinda faptul ca sunt unii cercetatori care spun ca dezvoltarea noilor eforturi teoretice, de reformare a UE etc. au dus la transformarea dihotomiei neofunctionalism-interguvernamentalism in discutii de tipul interguvernamentalism vs. interdependenta. Pollack, la randul sau, vorbeste despre o noua dihotomie existenta in prezent in cadrul studiilor europene: rationalism vs. constructivism. Atrage atentia in momentul prezentarii acestei dihotomii ca, prin acestea, UE nu se mai margineste la a reflecta in studierea sa teorii din RI (precum in cazul duelului anterior dintre neofunctionalisti si interguvernamentalisti), ci devine adesea avangarda teoriei in domeniul relatiilor internationale, fiind un laborator de studiu pentru procese mai largi, precum globalizarea, institutionalizarea si socializarea (Pollack, 2005: 25). Exista, oricum, o linie de continuitate a celorlalte dihotomii prezentate, in sensul in care studiilor optimiste si celor pesimiste privind evolutia UE, Pollack contrapune neofunctionalistii si constructivistii, pe de o parte, rationalistilor si interguvernamentalistilor. Spatiul studiilor europene a devenit astfel extrem de flexibil; astfel, s-a contestat insusi conceptul de integrare, atat din perspectiva neofunctionalista asupra acestuia (accentul pus de diversele tipuri de actori generatoare de presiuni in vederea unei integrari care va conduce in cele din urma la un stat supranational capabil sa asigure nevoile componentelor sale, atat de securitate, cat si de bunastare), cat si din cea interguvernamentalista (concentrata pe integrare sub acceptiunea cooperarii unor state aflate in cautarea satisfacerii intereselor nationale, cu modele de actiune circumscrise in
general tiparului oferit de organizatiile internationale clasice). Noile perspective sunt interesate mai mult de aspecte precum eficientizarea procesului de luare a deciziei, de aspectele cotidiene ale vietii politice, fiind vorba despre orientarea catre guvernanta (the governance turn) a acestor studii, interesate mai putin de RI si mai mult de studiile comparative sau axate pe politici publice. Este vorba in prezent fie de teorii interesate de clarificari conceptuale, fie tot de teorii urmarind construirea de modele politice explicative, insa, spre deosebire de variantele consacrate, acestea raman la stadiul de rang mediu si par sa ignore destul de mult latura prescriptiva. Printre aceste noi abordari putem aminti: analiza guvernantei, abordarile policy-making, analiza retelelor de politici (accent pe grupurile de actori care determina informal creionarea si implementarea unei politici anume), integrarea prin drept (analiza dreptului comunitar si a importantei acestuia asupra procesului de construire a EU), abordarea discursiva (accent pe segmente de analiza precum guvernanta, politica externa, specificitatea proiectului european etc.), perspectivele de gen etc. (v. Rosamond, 2000, 2007; Wiener si Diez, 2004; Pollack, 2005). Asadar, acordand un loc central elementelor UE si nu intregului comunitar, noile teorii se delimiteaza de explicatiile clasice generale si perspectivele lor influentate de Relatiile Internationale si de marile probleme privind prezervarea pacii, caracterul statului etc. Ideea lor centrala este aceea ca UE ar trebui analizata mai putin din perspectiva RI, si mai mult din cea comparativa bazata pe metodologia clasica a analizelor sistemelor politice interesate de furnizarea de politici. RI-ul nu este, insa, respins in totalitate, fiind amintita ecuatia teoriile integrarii + RI = EPI (Economia Politica Internationala), abordare care a ajutat la o plasare mai adecvata a studiilor privind fenomenul UE in contextul international mai larg, atragand insa atentia asupra desuetudinii operarii unor distinctii clare de tipul politica interna vs. politica externa. Conform lui Rosamond, intrebarile pe care le adreseaza acest tip de analize se refera la natura autoritatii, statalitate, organizarea sistemului international contemporan, cercetatorii fiind mai putin interesati acum de explicarea UE ca atare, ci de impactul constructiei europene asupra unor alti factori etc. (v. Rosamond, 2007: 117, 119-121). Nu putem vorbi, totusi, despre un corp de elemente principii, metodologie etc. central pentru categoria generala a noilor teorii ale integrarii, un punct comun fiind, probabil, in afara de concentrarea pe aspecte particulare ale procesului de constructie europeana si ale fenomenului de guvernanta a UE, cel de respingere: a marilor teorii, a RI-ului, a individualismului metodologic din teoria alegerii rationale etc. UE ramane un fenomen sui generis, insa nu mai este perceput ca independent fata de influentele politicii interne sau cele ale globalizarii. Se pare, insa, ca practica dihotomiilor nu a disparut din studiul UE, tinand cont de faptul ca, pentru epoca prezenta, exista o serie de cercetatori care opun dezvoltarii guvernantei multistratificate manifestarile teoretice centrate pe stat. Asadar, daca urmarim linia pleiadei de cupluri dihotomice prezentate, putem trasa in cele din urma o continuitate logica intre neofunctionalism, interdependenta si guvernanta multistratificata, pe de o parte, si abordarile interguvernamentaliste sau, altfel spus, centrate pe stat, pe de alta parte. Aceasta sistematizare ar putea conduce la afirmatii de urmatorul tip. In primul rand, statele raman prezente importante in studiul UE, persistenta studiilor dedicate puterii, adaptabilitatii si obstinatiei acestora (in terminologia lui Hoffmann) fiind o prezenta constanta a ultimelor decenii. In al doilea
Revista MJM
rand, trebuie remarcata perseverenta studiilor alternative, axate pe identificarea si evidentierea altor tipuri de actori politici implicati si influenti fie in procesul integrarii europene, fie in deciziile cotidiene ale Uniunii. Astfel, s-a pornit de la premisele neofunctionaliste, s-a inregistrat o deschidere catre exteriorul sistemului european si, insumand aceasta experienta prin dinamitarea incorsetarii politica interna vs. politica externa, s-a revenit la analiza pluridimensionala a analizei fenomenului UE. La final, raman asadar intrebari de genul: cum intelegem totusi integrarea? Este important demersul de teoretizare a constructiei europene? Care este esenta arhitecturii europene? Unde e mai potrivit sa incadram studiile europene: la nivelul Relatiilor Internationale, la cel al politicilor comparate, intr-un context care sa imbine calitatile ambelor? Cum putem studia cat mai adecvat aspecte ale unei UE aflata in permanenta schimbare: punand accentul pe stat, pe societate, pe multiplicarea actorilor si reteaua densa de interactiuni in care sunt implicati? Astfel, s-ar putea sa ramanem confuzi in ceea ce priveste complexitatea UE, dar cultura teoretica trepidanta actuala a studiilor UE cel putin ne da o sansa de a fi confuzi intr-un mod destul de sofisticat (Rosamond, 2007: 135). Bibliografie
1. Cini, Michelle. Intergovernmentalism in Cini, Michelle (ed). European Union Politics. Oxford University Press, 2007. Pp. 99 116. 2. Diez, Thomas. The Paradoxes of Europe's Borders. In Comparative European Politics, 4/2006, pp. 235-252. 3. Fossum, John Erik. Conceptualizing the European Union Through Four Strategies of Comparison. In Comparative European Politics, 4/2006, pp. 94-123. 4. Pollack, M.A. Elaborarea politicilor UE teoretizari. In Wallace, Helen. William Wallace si Mark A. Pollack (coords). Elaborarea politicilor in Uniunea Europeana. Bucuresti : Institutul European din Romania, 2005. Pp. 13-45. 5. Rosamond, Ben. Theories of European Integration. Palgrave Macmillan, 2000. 6. Rosamond, Ben. New Theories of European Integration in Cini, Michelle (ed). European Union Politics. Oxford University Press, 2007. Pp. 117 136. 7. Wallace, H., W. Walace si M. A. Pollack. O privire de ansamblu. In Wallace, Helen. William Wallace si Mark A. Pollack (coords). Elaborarea politicilor in Uniunea Europeana. Bucuresti : Institutul European din Romania, 2005. Pp. 3-9. 8. Wiener, Antje and Thomas Diez. European Integration Theory. Oxford: Oxford University Press, 2004.
10
Kosovo sau nasterea unui nou stat pe teritoriul Europei Dana Dumitru
29 martie
Proclamarea noului stat Kosovo este etapa finala a dezmembrarii fostei Iugoslavii inceputa cu 17 ani in urma. Acest fapt nu este insa unul de natura sa aduca mult ravnita liniste in zona intrucat Kosovo nu este o republica, ci o provincie cu statut special. Bazele constituirii acestui stat sunt foarte controversate. Rezolutia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1244/1999 care sta la baza crearii Kosovo este una de natura a crea o si mai mare confuzie in randul statelor comunitatii internationale. Astfel Rezolutia 1244 1 proclama desfasurarea in Kosovo a unei forte internationale civile si de securitate si facilitarea unui proces de natura a determina viitorul politic al provinciei. Acest document sta la baza constituirii Kosovo ca stat intrucat deocamdata nu exista o Rezolutie a Consiliului de Securitate care sa proclame independenta noului stat. Faptul ca o astfel de rezolutie nu exista indreptateste pozitia unor state ca Rusia si Serbia sa foloseasca argumentul juridic in vederea refuzului recunoasterii provinciei. Punctul lor de vedere este acela ca provincia nu-si poate declara independenta decat ilegal in lipsa unei astfel de Rezolutii. Pe de alta parte, teama de a supune dezbaterii in Consiliului de Securitate a problemei recunoasterii Kosovo este pe deplin justificata intrucat Rusia amenintase in repetate randuri ca se va folosi de dreptul de veto pentru a bloca recunoasterea provinciei. Avand la baza aceasta ambiguitate juridica proclamarea independentei provinciei a fost intampinata cu rezerve si fara urma de entuziasm in randul comunitatii internationale. Sase state membre ale UE se opun independentei: Romania, Cipru, Spania, Grecia, Slovacia, Bulgaria. Cauzele retinerii pe care o resimt aceste state de a recunoaste independenta sunt usor de recunoscut. Sunt statele care au minoritati entice pe teritoriul lor si care se tem ca un astfel de moment sa nu creeze un precedent pentru alte revendicari entice in zona. Aceste divergente s-au vazut clar atat la Bruxelles unde ministrii de externe nu au reusit sa adopte o pozitie comuna referitor la Kosovo, cat si in
http://www.un.org/Docs/scres/1999/sc99.htm
11
Revista MJM
cadrul Consiliului de Securitate al ONU unde Rusia s-a opus cu vehementa ideii de recunoastere a independentei provinciei. Rezulta clar faptul ca statele care au o problema in legatura cu revendicarile de natura etnica a minoritatilor de pe teritoriul lor nu vad cu ochi buni acordarea independentei provinciei. Purtatorul de cuvant al statelor care isi vad amenintata integritatea teritoriala prin izbucnirea nationalismelor pe baze etnice este cu siguranta Rusia. Declaratiile facute de partea rusa in legatura cu problema Kosovo sunt cat se poate de intransigente. Pozitia Rusiei este legata in principal de teama sa milenara de a nu se vedea ingradita in vreun fel. Ori sprijinirea independentei Kosovo de catre SUA nu este deloc de natura a linisti Rusia. Rusia se teme ca astfel urmatoarele presiuni asupra recunosterii unor viitoare state create pe baze etnice se vor face asupra sa. De altfel, numeroase voci autorizate de la Moscova au exprimat clar faptul ca, prin sprijinirea independentei Kosovo, SUA urmareste de fapt presarea Rusiei pentru ca aceasta sa recunoasca independenta provinciilor separatiste Osetia de Sud, Abhazia etc. si totodata ca urmareste separarea Caucazului de Sud de Rusia. Pe de alta parte, precedentul Kosovo poate da nastere unei noi politici a Rusiei fata de provinciile separatiste. Nu se poate oare ca Rusia sa-si revizuiasca politica fata de provinciile din spatiul ex-sovietic? Este intrebarea care a pus pe ganduri foarte multe state care s-au desprins din URSS. In acest sens presedintele Vladimir Putin s-a grabit sa linisteasca comunitatea internationala declarand ca Rusia nu isi va schimba pozitia fata de statele separatiste referindu-se cu precadere la Osetia si Abhazia. Un alt stat care este atins de problema kosovara este Turcia care are probleme cu minoritatea kurda. Pe de alta parte, nici China nu este ferita de un astfel de exemplu aparut pe scena internationala, acest stat avand probleme cu musulmanii din provincia Xinjian care isi doresc recunoasterea independentei pe baze etnice. Care sunt regiunile care ar putea invoca drept precedent Kosovo? Numarul lor nu este mic si nici nu se limiteaza la un anumit spatiu geografic. Transnistia unde autoritatile de la Tiraspol au organizat mai multe referendumuri in vederea recunoasteii independentei, Abhazia si Osetia de Sud care au apelat si ele la procedura referendumului in vederea recunoasterii lor, Nagorno-Karabah provincie situata pe teritoriul Azerbaijanului dar care este controlata de fortele armene, Regiunea Basca care, desi a obtinut o autonomie
12
extinsa din partea guvernului spaniol, nu renunta la lupta sa in vederea obtinerii independentei - sunt numai cateva exemple. Exemplul dat de Kosovo mai pune o problema pe scena internationala. Cea a kurzilor. Aici lucrurile sunt si mai complicate. Kurzii sunt un popor fara un stat carora li s-a promis crearea unui stat dar care nu au primit acest statut din partea comunitatii internationale. Ce ar insemna recunoasterea pe baze etnice in cazul kurzilor? Un teritoriu vast ce va fi desprins din mai multe state cum ar fi: Irak, Iran, Siria, Turcia. In acest registru manifestarile kurzilor din Irak nu au avut deloc darul de a linisti Turcia care isi vede amenintata teritorialitatea. Ce au in comun aceste provincii care doresc recunoasterea independentei pe baze etnice si Kosovo? Pe langa problemele de natura etnica, faptul ca nu au avut niciodata un stat national. Ce nu au in comun este trecutul sangeros. Albanezii au fost supusi unei epurari entice in timpul regimului Milosevici. Ori de aici scenariul comun nu se mai potriveste. Spre exemplu, nici in cazul Transnistriei, nici in cazul Osetiei sau Abhaziei de Sud minoritatile etnice nu au fost supuse unui astfel de regim. Din contra, autoritatile separatiste sunt cele care au apelat la astfel de metode. Cu siguranta declaratia de independenta a Kosovo a creat un val de temeri si un val de sperante pentru toti acesti actori internationali. Dar asta nu inseamna ca odata precedentul creat el nu lasa loc aparitiei unor noi state sau provincii autonome. Si sa nu uitam faptul ca precedentul Kosovo are la baza un alt precedent, cei drept nu unul creat in inima Europei, cel al Ciprului de Nord. Kosovo este astfel un precedent creat in bazele unui alt precedent.
13
Revista MJM
Kosovo si lupta pentru sufletul Europei Andrei Dinu

2 aprilie
Pe 8 ianuarie s-au implinit 90 de ani de cand Woodrow Wilson si-a prezentat cele 14 Puncte in discursul tinut in fata Congresului privind reorganizarea pasnica a Europei postbelice. Programul sau, vibrand de elan liberal, incerca sa transeze probleme severe ale Batranului Continent alimentate de un nationalism in ascensiune. Principiul central al celor 14 puncte devenea autodeterminarea dreptul popoarelor de a-si decide singure soarta si de a-si guverna independent afacerile economice si sociale. Wilson si-a indreptat atentia inevitabil si catre Balcani, un butoi cu pulbere, detonat dar inca periculos, zona ignorata de liderii europeni de pana atunci. Desi nu ne putem imagina un om mai diferit in convingeri decat presedintele Bush, abordarile celor doi a problematicii balcanice sunt destul de similare. Contextul insa este atat de diferit, daca luam in considerare faptul ca acum exista o Europa ce isi revendica aceasta regiune si care isi propune sa faca din reconstructie sa o problema personala de o importanta cruciala. Kosovo se plaseaza acum chiar aproape de sufletul Europei, pentru ca aici se intersecteaza interesele Uniunii, ale Statelor Membre, ale partenerului si adversarului din Est, Rusia, dupa cum aici a fost improvizat un camp de batalie unde sunt testate principiile europene cheie multietnicism, subsidiaritate si autoguvernare regionala, si unde este evaluata taria noului angajament european in misiunea globala pentru asigurarea pacii si a stabilitatii. Exista numeroase unghiuri prin care putem privi conturul noului stat Kosovo. Putem vorbi despre dreptul de autodeterminare al unei natiuni sau al unei etnii, dupa cum putem condamna sau felicita decaderea din drepturile parintesti ale unei Serbii ce si-a abuzat si maltratat propriul copil. Dar va invit sa analizam situatia din Kosovo ghidandune dupa jocurile de pe scena internationala: rivalitatea NATO-Rusia, tutela si responsabilitatea ONU, prezenta si custodia Uniunii Europene, suveranitatea incalcata a Serbiei si independenta proclamata la Pristina.
14
Kosovo e un test serios pentru dimensiunea politica a UE, deoarece regiunea se afla chiar la granitele noastre, iar discutiile privind trecerea South Stream-ului prin Serbia si despre viitoarea aderare a acesteia o plaseaza cu atat mai aproape. Kosovo ne pune in pozitia de a pronunta raspunsuri in materie de politica externa, la intrebari puse de Rusia, SUA, si mai important, de noi insine. Valoreaza ceva eforturile UE in directia regionalizarii in astfel de momente? Kosovo a reusit sa spulbere inca odata iluzia realizarii neconditionate a vocii unice europene in materie de politica externa, dupa cum Romania, Spania, Grecia si Ciprul se opun mainstreamului statelor ce recunosc si sustin independenta, in frunte cu membrele europene permanente din Consiliul de Securitate ONU, Marea Britanie si Franta. In privinta ONU, lucrurile sunt clare: Misiunea Natiunilor Unite in Kosovo (UNMIK) urmeaza sa ramana la conducerea afacerilor regiunii pentru o perioada de tranzitie de 120 de zile, la finalul carora UE isi va asuma controlul total al misiunii de stabilizare si reconstructie. Dar aici ne confruntam cu iata inca o dinamica esentiala in modelarea Uniunii: supranationalul devanseza in unele aspecte determinismul diplomatiei statale. Pe 16 februarie, Uniunea a pregatit o misiune politieneasca si de justitie totalizand 2000 de membri pentru a actiona ca principala forta in stabilizarea zonei, intitulata EULEX, in care au trimis efective chiar si tarile ce nu recunosc independenta, Romania nefacand exceptie. De asemenea, UE si-a numit delegatul special in Kosovo in persoana olandezului Pieter Feith, in timp ce la conducerea fortelor EULEX a fost desemnat generalul francez Yves de Kermabon. La capatul celalalt al firului, Serbia este zilele acestea o tara care incearca, si reuseste in limitele catorva procente electorale, sa se elibereze de fantomele trecutului, de spectrul lui Milosevici si de sentimentele nationaliste provocate de atasamentul fata de ceea ce este considerat leaganul culturii sarbesti. Astfel, alegerile prezidentiale au fost urmarite cu interes maxim in toate cancelariile europene, iar realegerea lui Tadic a fost fara indoiala o usurare imensa pentru cei dedicati pacificarii Balcanilor si aderarii Serbiei la Uniunea Europeana, tocmai pentru ca, raportat la adversarii sai politici, Tadic este omul cel mai rezonabil si poate cel mai constient de sansele reale ale Serbiei de a trage oarece foloase de pe urma acestui joc diplomatic. Cum reuseste Uniunea Europeana sa menajeze sentimentele acestui stat ranit in orgoliul suveranitatii sale? Intrebarea este
15
Revista MJM
daca membrii vestici proeminenti ai Uniunii vor reusi, la capatul acestei diplomatii echilibristice, sa se gaseasca intr-o situatie win-win, atat prin recunoasterea independentei Kosovo, cat si prin consolarea Serbiei. In incercarea de a tempera din dezamagirea Kosovo, oficialii Uniunii au mizat pe realegerea lui Tadic si pe orientarea pro-vestica a acestuia: promisiunile lui Olli Rehn, comisarul pentru extindere, cat si convingerea lui Barroso privind sansele Serbiei de aderarea au fost dublate de incercarea unor state membre de a oferi la schimb cu independenta Kosovo facilitati in privinta imigratiei si a liberei circulatii a cetatenilor sarbi. Desi primul ministru sarb, Vojislav Kostunica, cu o pozitie mult mai intransigenta decat Tadic, a respins orice ispite de acest fel, Franta si Suedia si-au simplificat deja procedurile de acordare a vizelor pentru sarbii ce doresc sa calatoreasca sau sa lucreze pe teritoriul lor. Serbia a renuntat in consecinta la aplicarea unui embargo Kosovo-ului, desi anuntase in prealabil ca va folosi acest mijloc pentru a impiedica secesiunea si pentru a boicota consolidarea independentei. Suportul deschis oferit lui Tadic de oficiali ai Uniunii si de lideri de stat europeni i-a adus practic acestuia victoria in alegeri, iar acum ii ofera imboldul de a dizolva formal Parlamentul si de a convoca noi alegeri in speranta ca sarbii isi vor reafirma votul de incredere in directia pro-europeana. Toti ochii pe Belgrad. Serbia a fost prinsa in tavalugul diplomatic din momentul in care a acceptat sa se retraga din Kosovo, in 1999. Asa cum a evidentiat si Inaltul Delegat ONU pentru Kosovo, Martti Ahtisaari, fie ca recunoastem sau nu independenta, realitatea este ca fortele sarbesti au incetat acum 9 ani sa detina controlul asupra regiunii, iar revenirea administratiei sarbesti, chiar pentru orchestrarea formala a unei autonomii, acum cand Pristina a avansat atat de mult prin sprijinul comunitatii internationale, a devenit un scenariu imposibil. Iata de ce Tadic joaca inteligent cand cauta compensatii europene si transatlantice (chiar promisiunea lui Bush privind aderarea la NATO) si lasa de inteles ca este constient de futilitatea continuarii unei politici de defensiva teritoriala absoluta. Pe plan international, evolutiile din Kosovo sunt percepute ca marcand un periculos precedent, menit sa provoace instabilitate in multe regiuni unde exista tendinte separatiste. Fragmentarea in fosta Yugoslavie nu poate fi tratata distinct, spun unele voci, de tendintele separatiste din Spania (vezi Tara Bascilor), din Regatul Unit (vezi
16
Scotia si lupta parlamentara a nationalistilor pentru independenta), din Rusia si Georgia, chiar din China, unde Kosovo este considerat un element catalizator al revoltelor recente din Tibet. Intr-un interviu oferit saptamanalului New Europe, Joseba Azkarraga Rodero, Ministru al Departamentului de Justitie si Securitate Sociala in Tara Basca din Spania a declarat ca bascii sustin dreptul la autodeterminare prin mijloace pasnice si democratice a popoarelor din Scotia si Kosovo si ca orice aranjament teritorial ce nu tine cont de dorinta poparelor in cauza nu poate fi decat nedrept. O alta ramura a increngaturii diplomatice din jurul chestiunii Kosovo este relatia UERusia, aici punandu-se problema atitudinii fata de o putere ce a cunoscut o ascensiune formidabila in lumea actuala multipolara, obstinata in decizia de a nu abandona Serbia, angajata intr-o politica de forta instrumentata prin arma energiei, ce pune presiune asupra UE si a Ucrainei si ridica probleme diplomatice delicate acestora. Manevrele politice incepute in 1999 prin debarcarea in Kosovo continua azi prin afirmarea unui rol de actor global prin sprijinul militar pe care Rusia planuieste sa il ofere Uniunii Europene in Darfur/Ciad. Atunci cand Uniunea se pronunta in privinta Kosovo, se pronunta de fapt si in problema relatiei energetice cu Rusia, in privinta viitorului NATO, cat si in privinta viitorului militar comun al Statelor Membre. Dovada o avem astazi, cand Franta si Germania se declara impotriva aderarii Ucrainei si Georgiei la NATO, in pofida sprijinului puternic de care aceste doua state beneficiaza din partea presedintelui Bush, tocmai pentru a nu leza interesele Rusiei, care se simte evident direct amenintata de acesta aparenta invadare, daca nu a sferei sale de influenta, atunci cel putin a orbitei sale geopolitice. Ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, a declarat inca de la inceput ca recunoasterea Kosovo va genera fizic un precedent periculos pentru multe regiuni criogenate intr-un conflict rece, si principial va compromite fundatiile dreptului international, asa cum este el interpretat de tabara sarborusa, in temeiul Rezolutiei 1244 si a Acordurilor de la Helsinki. Implicarea tot mai pronuntata a Uniunii si a Rusiei in Kosovo a trimis undeva in planul secund Statele Unite, iar acesta este intr-adevar un precedent interesant pentru afacerile viitoare cu caracter european. Acestea sunt toate motive solide ce determina Uniunea Europeana sa trateze problema Kosovo ca pe o problema de securitate interna, stabilitate proprie si prestigiu
17
Revista MJM
international. Succesul EULEX, posibila integrare a Serbiei vor fi momente cruciale in seculara misiune de stabilizare a Balcanilor. Divergentele interne in materie de Politica Externa si de Securitate Comuna vor fi supuse probei timpului, iar momentul zero a fost 17 februarie 2008: Uniunea va trebui sa actioneze rapid si concertat in propria curte inainte de a se dovedi capabila sa actioneze global. Iata de ce Kosovo se afla in centrul afacerilor europene, iata de ce lupta pentru recunoasterea si stabilitatea sa, dar si cea pentru recuperarea diplomatica a Serbiei reprezinta de fapt episoade in lupta contemporana pentru sufletul Europei.
18
Marea Britanie, un jucator nehotarat Daria Macovei

2 aprilie
Desi aflata in pozitia de membru traditional al Uniunii Europene, Marea Britanie nu a dus, de cele mai multe ori, o politica in totala concordanta cu cea a restului statelor membre. In chestiunile de importanta majora, Regatul Unit s-a folosit de dreptul sau de veto pentru a intoarce lucrurile in favoarea sa sau pentru a impiedica punerea in practica a unor masuri care il dezavantajau. Printre cele mai elocvente exemple se numara clauza de opting-out de la utilizarea monedei unice Euro in spatiul Uniunii Economice si Monetare si, mai ales, celebrul Cec britanic- masura negociata cu extrema abilitate de catre Doamna de Fier, Margaret Thacher si prin intermediul careia Marii Britanii i se returnau fondurile cu care contribuia la PAC, politica agricola comuna de care nu prea putea sa beneficieze. Exemplele de mai sus reprezinta doar o mica parte dintr-o intreaga serie de evenimente in care Regatul Unit si-a manifestat pozitia contrara fata de unele politici promovate de U.E. Se poate insa spune ca Uniunea avea nevoie si de prezenta unui asa-numit avocat al diavolului. Care este motivul pentru care britanicii se comporta de cele mai multe ori in acest fel? Pozitia U.K. poate fi explicata si prin faptul ca, asa cum afirma si premierul englez Winston Churchill, Marea Britanie se considera o zona insulara aflata in vecinatatea Europei, pastrand stranse legaturi cu statele europene, avand aliati comuni, insa niciodata perceputa ca facand efectiv parte din Europa. Poate ca tot din acest motiv, Marea Britanie a avut reticente in a adopta si ratifica cea din urma versiune a Tratatului de la Lisabona. Opozitia din U.K. si-a manifestat dezacordul fata de ratificare, propunand in schimb consultarea populatiei engleze prin intermediul unui referendum. Ei au fost sustinuti si de aproximativ 20 de reprezentanti ai Partidului Laburist in Parlament, acestia din urma fiind considerati rebeli si lipsiti de argumente solide de catre Guvern. De asemenea, Executivul englez a sustinut cu tarie ca actuala versiune a Tratatului nu aduce modificari constitutionale indeajuns de importante pentru a fi necesara
19
Revista MJM
convocarea unui referendum, ridicandu-se si problema costurilor organizarii unui asemenea eveniment. Opozitia initiala manifestata fata de ratificarea Tratatului de la Lisabona a fost determinata probabil si de eventualele constrangeri pe care le-ar fi adus aceasta in ceea ce priveste relatia externa a Marii Britanii in raport cu state terte U.E., cum ar fi SUA. Din aceasta perspectiva, pozitia este justificabila daca avem in vedere faptul ca anumite articole din Tratat ar putea limita abilitatile Londrei de a construi aliante internationale si de a duce o politica externa proprie, independenta de cea a statelor membre U.E. Fara putinta de tagada, putem spune ca Regatul Unit a avut in anumite situatii mai mult de castigat din parteneriatul politic cu SUA decat din integrarea in U.E. (a se vedea cazul Irak-ului sau al conflictului din Afganistan, in care ajutorul dat de SUA a redus considerabil numarul de victime ale U.K.). In anumite cazuri conflictuale, relatia cu NATO ii este mai benefica Marii Britanii (care obtine astfel mai multe avantaje) decat relatia cu U.E. pe care aceasta tinde sa o lase pe planul doi. Insa Executivul de la Londra nu isi poate nega atat de usor obligatiile asumate fata de Uniune si beneficiile pe care le primeste din aceasta organizare a puterii pe plan mondial. Acest argument puternic a convins, in cele din urma, Parlamentul englez sa ratifice Tratatul de la Lisabona chiar de la prima lectura cu 362 de voturi pentru si 224 impotriva in Camera Lorzilor.
20
Ratificarea Tratatului de la Lisabona Ioana Patran

5 aprilie
Fiecare tara din Uniunea Europeana trebuie sa ratifice conform legislatiei proprii Tratatul de la Lisabona pentru ca acesta sa intre in vigoare si astfel urmatoarele alegeri pentru Parlamentul European sa aiba loc dupa noile reglementari, asa cum fusese planificat de catre presedentia germana a Consiliului de Ministri. Cum s-a desfasurat insa procesul de ratificare pana in acest moment? Franta, Slovenia, Ungaria, Malta, Romania si Bulgaria sunt cele sase tari care au ratificat tratatul pana la 30 martie. Prima tara care a ratificat a fost Slovenia (pe 29 ianuarie in Parlament), urmata de Romania pe 4 februarie tot prin vot parlamentar; pe 6 februarie a avut loc ratificarea in Parlamentele din Ungaria si Malta, pe 14 februarie tratatul a fost ratificat de Franta, iar pe 21 martie Bulgaria a fost ultima tara care si-a dat acordul pentru Tratatul de la Lisabona. Desi este evident ca acordul in parlamentele nationale nu a fost unanim, in general atat puterea cat si opozitia au votat pentru Tratat deoarece se asteapta ca acesta sa fie un suflu nou pentru cadrul institutional al Uniunii si sa confere acesteia un rol mult mai important ca actor global, reprezentand totodata reforma mult amanata de respingerea Tratatului Constitutional prin referedum de catre Franta si Olanda. Suedia, Finlanda, Portugalia, Spania, Olanda, Grecia si Cipru nu au inceput inca procesul de ratificare al Tratatului, insa in toate aceste tari procedura de ratificare se va face in Parlamentul national. In restul de 12 tari Tratatul de afla in curs de ratificare. Desigur ca in mod ideal se spera ca nu vor exista probleme pe parcurs, insa acestea au aparut in mod inevitabil. Irlanda este singura tara care a decis sa organizeze referendum pentru aprobarea Tratatului de la Lisabona. Decizia a fost luata in februarie, adoptarea legii pentru referendum se va face probabil in aprilie, urmand ca referendumul propriu zis sa aiba loc undeva in luna iunie. Este posibil ca in declaratia care va anunta referendumul sa existe anumite specificatii referitoare la mentinerea neutralitatii Irlandei si la refuzul acesteia de a participa la Forta Comuna de Aparare. Exista desigur presiuni din partea Uniunii
21
Revista MJM
pentru a se asigura un vot aprobator, deoarece altfel reforma ar fi din nou amanata. Ca la orice scrutin european insa, o prezenta redusa la vot cuplata cu probleme la nivel intern pot duce la rezultate nedorite. Surpriza placuta a venit din partea Marii Britanii, unde puterea este impotriva sustinerii unui referendum. Desi opozitia, adica Partidul Conservator, incearca prin toate mijloacele sa duca Tratatul in fata poporului sperand ca astfel va reusi ca acesta sa nu se adopte, se pare ca Liberal Democratii sustin viziunea Laburistilor de a ratifica tratatul doar prin vot parlamentar. In Germania ratificarea ce se preconiza ca va avea loc in mai trebuie sa astepte raspunsul din partea Curtii Constitutionale asupra Tratatului de la Lisabona, solicitat de Uniunea Social Crestina. Aceasta considera ca tratatul slabeste democratia la nivelul politicilor europene, diminuand puterea parlamentelor nationale. Problema cea mai mare pana acum a fost ridicata de Polonia, din partea partidului de opozitie Lege si Justitie, condus de fratele presedintelui Kaczynski, care sustinea ca Tratatul de la Lisabona atenteaza la suveranitatea Poloniei, plasand legile europene deasupra celor nationale. Dupa negocieri intre Jaroslaw Kaczynski si prim ministrul Donald Tuska, s-a ajuns la un acord ce a dus ca pe 1 aprilie tratatul sa fie ratificat in Camera Deputatilor, iar pe 2 aprilie si in Senat. Acordul se refera la adoptarea unei declaratii dupa ratificarea Tratatului in care se va specifica superioaritatea suveranitatii Poloniei in detrimentul legislatiei europene. Astfel ca celor 6 state ce ratificasera tratatul li s-a adaugat si Polonia, mult mai repede decat se astepta. Dupa cum se prezinta procesul ratificarii in acest moment, se pare ca abia in vara anului 2008 situatia va incepe sa se clarifice si vom sti daca Tratatul nu va urma cursul defunctului Tratat Constitutional, devenind doar o amintire frumoasa a reformarii Uniunii Europene.
22
II. CERCETARE
Deficitul democratic in Uniunea Europeana Alisa Elena Barcan, anul II, RISE
ianuarie 2008 Ca sa intelegi Europa trebuie sa fii un geniu sau sa fii francez
Madeleine Albright 1 Secretar de Stat al Statelor Unite, 1998
Conform Tratatului de la Maastricht, scopul integrarii europene este acela de creare a unei uniuni din ce in ce mai stranse intre popoarele Europei, in care deciziile sa fie luate cat mai aproape de cetateni. 2 Insa chiar si cei mai optimisti sustinatori ai Uniunii Europene recunosc ca procesul de integrare a fost mai degraba o initiativa a elitelor decat o miscare populara. Nu de putine ori Uniunea Europeana pare a lua decizii netinand cont de opinia publica, ci in urma negocierilor dintre liderii politici, alegatorii obisnuiti fiind rareori consultati. Desi interesele lor sunt reprezentate direct in Parlamentul European, acesta reprezinta una dintre institutiile mai slabe ale UE. Comisia si Curtea de Justitie promoveaza interesele Europei, dar cetatenii nu au o influenta directa asupra numirii in functie a liderilor niciuneia din cele doua institutii 3 Acesta problema a dificultatii alegatorilor de a influenta direct activitatea UE este etichetata drept deficitul democratic, si nu a putut fi depasita, in ciuda eforturilor Uniunii Europene de a acorda puteri sporite singurei institutii aleasa direct de catre cetatenii europeni, Parlamentul European. Prin prezenta lucrare imi propun sa demonstrez faptul ca problema deficitului democratic poate fi rezolvata numai prin intermediul unei reforme
1 2
McCormick, John. Sa intelegem Uniunea Europeana.O introducere concisa, Codecs, Bucuresti, 2006, p.1. http://www.ier.ro/Tratate/11992M_Maastricht.pdf . 3 McCormick, op. cit., p.186.
23
Revista MJM
radicale a tuturor institutiilor UE, reforma care sa le oblige sa raspunda in fata cetatenilor europeni si nu a liderilor statelor membre. 1 In vederea demonstrarii acestei ipoteze se cuvine in primul rind sa facem o trecere in revista a catorva viziuni ale unor diferiti analisti asupra subiectului mentionat anterior. In lucrarea sa, Sistemul Institutional, Iordan Gheorghe Barbulescu vorbeste despre deficitul democratic in termenii insuficientei competentelor Prlamentului European. Aceasta problema se punea insa, in viziunea autorului, la inceputurile UE, cand singurul obiectiv al Adunarii Parlamentare era acela de a fi consultata de celelalte institutii care aveau competenta normativa. Cu timpul insa, spune Barbulescu, cresterea competentelor normative si bugetare ale PE poate fi apreciata ca exprimand progresivitatea integrarii europene, cadrul competential al PE putand fi inteles ca un autentic barometru al procesului de integrare pe ansamblul sau. 2 Alti doi autori care trateaza deficitul democratic intr-o maniera asemanatoare cu cea mentionata mai sus sunt Williams si Archer. Pentru Williams deficitul democratic este distanta dintre puterile transferate la nivelul Comunitatii si controlul Parlamentului ales asupra acestora 3 , iar in viziunea lui Archer reprezinta trecerea puterilor de decizie de la nivelul national la cel al UE, fara sa aiba loc intarirea controlului parlamentar al corpurilor executive. 4 Aceste trei abordari sugereza faptul ca problema deficitului democratic ar putea fi rezolvata prin cresterea puterilor PE sau prin acordarea legislaturilor nationale un control mai mare asupra institutiilor Uniunii Europene. Pentru John McCormick insa, problema este mult mai complexa, iar o definitie mai potrivita a deficitului democratic ar fi, in opinia lui, urmatoarea: distanta dintre puterile institutiilor europene si capacitatea cetatenilor europeni de a influenta activitatea si deciziile acestora. 5 Intrucat o consider a fi mai complexa si incluzand mai multe planuri ale problemei, aceasta este definitia la care ma voi raporta pe parcursul lucrarii.
Idem, p.219. Barbulescu, Iordan Gheorghe. Sistemul institutional, Tritonic, Bucuresti, 2007, p. 129. 3 Shirley, Williams, Sovereignty and Accountability in the European Community, apud John, McCormick, S intelegem Uniunea Europeana.O introducere concisa, Codecs, Bucuresti, 2006, p. 190. 4 Clive Archer, The European Union: Structure and Process, apud John, McCormick, S intelegem Uniunea Europeana.O introducere concisa, Codecs, Bucuresti, 2006, p. 190. 5 McCormick, 2006, p.190.
2 1
24
Voi prezenta in continuare principalele cauze ale problemei deficitului democratic. Deoarece un numar destul de mare de analisti privesc subiectul prin prisma Parlamentului European, voi incepe prin a prezenta carentele acestei insitutii. Parlamentului European ii lipsesc anumite puteri ale unei legislaturi adevarate, el neputand creste veniturile sau introduce noi legi. De asemenea, desi puterea Parlamentului European de a refuza Comisia si chiar de a o concedia pare o adevarata contributie democratica la procesul de numire a executivului UE, faptul ca PE nu poate respinge un membru individual, ci numai Colegiul desemnat in bloc, inseamna ca aceasta putere este mai putin utila decat pare, fiind subminata de propria-i finalitate. 1 O alta problema a PE este aceea ca, in ciuda incercarilor de a-i atrage pe cetatenii europeni prin autopromovare, critica la adresa elitismului si secretelor altor institutii, si numirea unui Ombudsman in vederea protejarii intereselor sale, Parlamentul Eurpean este o institutie deseori ignorata, prea putin iubita, avand o majoritate interna de tendinte integrationiste, care nu reflecta de fiecare data realitatea opiniilor politice din statele membre. Situatia care reflecta cel mai bine acest lucru este prezenta la vot foarte redusa in cadrul alegerilor pentru PE. 2 Un alt aspect care intareste problema deficitului democratic este faptul ca, desi multe dintre deciziile importante asupra continutului si asupra acceptarii sau respingerii noilor legi si politici sunt luate in cadrul intalnirilor Consiliului de Ministri si al reprezentantilor permanenti la Bruxelles, acestea au loc cu usile inchise. Prin urmare, aceleasi decizii care la nivel national sunt luate de catre adunari alese, care raspund in fata alegatorilor, sunt adoptate la Bruxelles fara consultarea opiniei publice si a electoratului european. De asemenea, si in cazul Consiliului European ne confruntam cu aceeasi situatie, in care deciziile sunt luate de liderii statelor membre, fara consultarea cetatenilor europeni. Un exemplu edificator in acest sens este faptul ca, Tratatul de la Maastricht a fost negociat in mare masura cu usile inchise, si, desi acesta aducea modificari importante structurii si obiectivelor UE, el a fost supus referendumului in doar trei state membre. 3
1 2
McGiffen, Steven P. Uniunea Europeana: ghid critic, Monitorul Oficial, Bucuresti, 2007, p.22. Idem, p. 26. 3 McCormick, 2006, p.192-193.
25
Revista MJM
In calea increderii votantilor europeni sta si lipsa de raspundere publica a Comisiei. Desi aceasta are puterea de a propune si dezvolta noi legi, membrii sai nu sunt alesi de cetatenii europeni. Membrii Comisiei Europene sunt desemnati de guvernele statelor membre. Desi noua redactare a art. 10, 158 si 127 ale TCECA, TCE si TCEEA, precum si art. 2.40 si 2.41 ale TUE de la Amsterdam au facut posibila cresterea rolului Parlamentului European si al Presedintelui Comisiei in alegerea membrilor sai, acest lucru nu a schimbat mult metodologia alegerii membrilor Comisiei. Astfel, guvernele nationale desemneaza de comun acord Presedintele Comisiei, desemnare ce trebuie aprobata de PE, iar in continuare, consultandu-se Presedintele, guvernele desemneaza membrii Comisiei, tot ele fiind cele care formalizeaza numirea Comisiei, odata obtinuta aprobarea colectiva a acesteia de catre Parlamentul European. Asa cum spune si Iordan Gheorghe Barbulescu, Probabil ca intr-o institutie supranationala ideala PE ar trebui sa aleaga Comisia si Presedintele ei, decizia formala finala necorespunzand, in acest caz, Consiliului. In realitate, desemnarea Comisarilor si a Presedintelui se face de catre reprezentantii statelor membre, in aceasta calitate si nu in aceea de membri ai Consiliului 1 . Aceeasi situatie, in care membrii unei institutii sunt desemnati de guvernele statelor membre o intalnim si in cazul Curtii Europene de Justitie. Din cele mentionate pana acum se poate deci concluziona cu usurinta faptul ca drepturile europenilor legate de institusiile UE sunt modeste. Acestia au dreptul sa voteze si sa participe la alegerile europene, sau, in cazul in care considera ca drepturile sau interesele le-au fost incalcate, sa adreseze o petitie Parlamentului European sau Ombudsmanului. De asemenea, europenii au dreptul la libertatea de miscare si de rezidenta, protectie consulara si diplomatica. 2 Cea mai mare problema pe care deficitul democratic o aduce cu sine este crearea unei bariere de ordin psihologic intre europeni si UE, lucru ce impiedica dezvoltarea unor relatii corespunzatoare intre cetateni si conducatori, relatii care sa faciliteze buna functionare a sistemului de guvernare.
1 2
McCormick , 2006, p.165. http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12120/Drepturilefundamentale-ale-europenilor-consfintite-de-UE.html.
26
Dupa cum se poate observa cu usurinta, toate reformele care s-au realizat pana acum nu au avut capacitatea de a stopa deficitul democratic. In continuare cetatenii europeni se simt atasati de institutiile Uniunii Europene in mica masura. Voi propune in continuare cateva posibile solutii pentru rezolvarea acestei probleme. In primul rand este nevoie de o crestere si mai mare a puterilor Parlamentului European, caruia ar trebui sa i se transfere puterea de a initia procesul de elaborare al legilor. De asemenea, ar trebui ca PE sa aiba sediul exclusiv si permanent la Bruxelles, pentru a fi aproape de Comisie si de Consiliul de Ministri. 1 Pe de alta parte, Comisia ar trebui sa raspunda politic doar in fata Parlamentului European, prin motiune de cenzura, dar si prin alte tipuri de control politic: audierea Presedintelui Comisiei in fata Parlamentului European, invitarea comisarilor europeni in fata PE pentru a raspunde intrebarilor eurodeputatilor etc. 2 Mai mult decat atat, Presedintele Comisiei Europene ar trebui sa fie ales direct de cetatenii europeni pentru un numar limitat de mandate, si ar trebui sa aiba dreptul de a-si alege comisarii, fie din cadrul Parlamentului, fie din afara lui, dar cu acordul PE. Puterile Comisiei ar trebui sa se rezume in principal la implementarea politicilor, ea functionand ca o administratie obisnuita. Referitor la Consiliul de Ministri, acesta ar trebui inlocuit cu o a doua Camera a Parlamentului, superioara. Aceasta a doua Camera ar putea reprezenta regiunile interne ale statelor membre sau interesele sectoriale, si ar trebui sa aiba aceleasi puteri legislative ca si cealalta Camera: toate propunerile ar trebui sa treaca prin acelasi proces inainte de a fi adoptate.
3
Acestea sunt o parte dintre solutiile propuse pentru problema deficitului democratic cu care se confrunta in prezent Uniunea Europeana care a evoluat, in ultimele decenii, intrun nou tip de sistem politic, cu consecinte importante asupra democratiei si guvernarii in statele sale membre. Cazul Uniunii Europene este unul particular, dar probabil cel mai relevant, al unei problematici mai complexe, definita de modul cum internationalizarea afecteaza guvernarea si democratia.
1 2
McCormick , 2006, p.216. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/120-121-122/art8-madalinaantonescu.html 3 McCormick , 2006, p.216-217.
27
Revista MJM
Consider ca, in eventualitatea in care reformele propuse in prezenta lucrare ar fi implementate, deficitul democratic s-ar reduce, si, incetul cu incetul, datorita implicarii din ce in ce mai mari a cetatenilor europeni in procesul de luare a deciziilor la nivelul UE, acesta ar putea chiar disparea. Acest lucru ar duce cu siguranta la cresterea entuziasmului europenilor fata de Uniunea Europeana, entuziasm care, dupa un apogeu de 71% in 1990, a inceput sa scada treptat, odata cu declansarea controversei legate de Maastricht, astfel incat, intre anii 2000-2004, numai 48 1 -50% 2 dintre europeni considerau ca a fi membru UE este un lucru bun.
Bibliografie
1. Barbulescu, Iordan, Gheorghe, Sistemul institutional, Tritonic, Bucuresti, 2007. 2. McCormick, John, Sa intelegem Uniunea Europeana.O introducere concisa, Codecs, Bucuresti, 2006. 3. McGiffen, Steven P., Uniunea Europeana: ghid critic, Monitorul Oficial, Bucuresti, 2007. 4. http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb54/eb54_en.pdf. 5. http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb61/eb61_en.pdf. 6. http://www.euractiv.ro/uniuneaeuropeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12120/Drepturile-fundamentale-aleeuropenilor-consfintite-de-UE.html. 7. http://www.ier.ro/Tratate/11992M_Maastricht.pdf. 8. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/120-121-122/art8-madalinaantonescu.html.
1 2
Eurobarometru 54, aprilie 2001http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb61/eb61_en.pdf , p.16. Eurobarometru 61, iulie 2004 http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb54/eb54_en.pdf , p.3.
28
Parlamentul European intereselor de grup

ianuarie 2008
reprezentarea
cetatenilor
versus
urmarea
Bianca Mihaela Cone, anul II, RISE
In realizarea acestui eseu, voi aborda o tema extrem de importanta si in acelasi timp deosebit de actuala care ar trebui sa devina un subiect foarte discutat printre cetatenii statelor membre si anume, Parlamentul European. Este acesta reprezentantul cetatenilor sau in cadrul sau se urmeaza interesele de grup? Pentru a raspunde acestei intrebari este necesara mai intai o prezentare generala a Parlamentului European, a organizarii, dar mai ales a atributiilor sale. Ulterior ma voi concentra asupra problemei propuse mai sus, prezentand comportamentul de vot al membrilor Parlamentului European aducand argumente pro sau contra reprezentarii cetatenilor sau a intereselor de grup. Parlamentul European, mai exact denumirea sa apare odata cu Actul Unic European in 1986. Initial a fost numit Adunare, apoi Adunare Parlamentara Europeana; ca si in cazul celorlalte institutii ale Uniunii Europene, si aici au existat trei Adunari Parlamentare pentru fiecare Comunitate, insa din 1957 s-a stabilit sa fie o singura Adunare Parlamentara comuna celor trei Comunitati, cu atributii specifice insa pentru fiecare dintre acestea. La inceput Adunarea Parlamentara era un for de dezbatere in care parlamentarii erau desemnati de Parlamentele Nationale ale tarilor membre, ulterior competentele acestuia crescand (in detrimentul Consiliului). Un moment important in dezvoltarea Parlamentului European este reprezentat de anul 1979 cand pentru prima data membrii PE sunt alesi prin vot direct de catre cetatenii Comunitatilor Europene. Jean Louis Burban aprecia faptul ca insemnatatea anului 1979 a avut doua dimensiuni si anume ,,noutatea pe care o reprezenta o Adunare Parlamentara, precum si noutatea inca mai mare pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei asemenea adunari explica faptul ca (...) pe de o parte vechiul Parlament a suferit vreme indelungata de o slaba reprezentativitate,
29
Revista MJM
iar pe de alta parte ca a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a pune in practica votul universal 1 . Astazi, competentele Parlamentului European s-au inmultit considerabil si sunt printre cele mai importante. Printre acestea sunt incluse competente normative de adoptare a actelor normative cu caracter general, in cooperare cu Consiliul, competente bugetare, politice, care constau in controlul Parlamentului European asupra Comisiei, competente internationale si de aparare a dreptului comunitar. In ceea ce priveste numarul de membrii, acesta a fost la inceput de 78 pentru Adunarea comuna CECO, de 142 pentru Adunarea Parlamentara a celor trei Comunitati si apoi a crescut pana la 785 o data cu aderarea de noi state. Organizarea membrilor Parlamentului European nu e una dispusa pe grupuri de nationalitate, ci in grupuri politice care reunesc ansamblul marilor partide politice ce activeaza in statele membre UE 2 . Aici sunt incluse: Grupul Crestin Democrat si Democratiile Europene (Partidul Popular European), Grupul Socialist ( Partidul Socialist European), Grupul Liberal, Democratic si Reformist (ALDE), Grupul Verzilor, Grupul Europa Democratiilor, Grupul Stangii Unite Europene etc. Pentru a reveni insa la problema centrala a eseului, este extrem de important de observat care este comportametul parlamentarilor europeni in timpul votului, si anume, urmeaza interesele grupului sau mai degraba interesele partidului national? Pentru I. Barbulescu, parlamentarii europeni sunt reprezentantii cetatenilor statelor membre, astfel ca odata alesi ei teoretic nu isi mai reprezinta interesele partidului national din care fac parte. Sintetizand, acestia pot fi considerati intermediarii intre societate si guvernare. 3 In ceea ce priveste comportamentul europarlamentarilor, Simon Hix a realizat un studiu extrem de minutios care adreseaza o serie de intrebari cheie si anume: Parlamentarii europeni voteaza conform propriilor preferinte? Forteaza liderii grupurilor de partid unii membrii sa urmeze linia partidului? Iar cand partidul si preferintele grupului politic european intra in conflict, cum raspund membrii Parlamentului European.? Rezultatele lui Hix arata ca politicile partidelor nationale
1 2
Burban, Jean Louis. Parlamentul European, Editura Meridiane, Bucuresti, 1999, pag 9. Barbulescu, Iordan Gheorghe. Sistemul Institutional, Editura Tritonic, Bucuresti, 2007, pag 131. 3 Greab, Carmen Gabriela. Party Behavior in EP, Editura Lumen, Iasi, 2006, pag 13.
30
reprezinta predictorul cel mai important al comportamentului in alegeri. 1 Acelasi studiu sustine ca in momentul acordarii votului, membrii parlamentului trebuie sa corespunda unor principii ale partidelor nationale care detin controlul asupra selectiei candidatilor in alegerile europearlamentare si grupurilor politice din PE care controleaza agenda legislativa, durata discursurilor etc. 2 Simon Hix propune trei cazuri de comportament in acordarea votului. Primul in care membrul parlamentului voteaza in baza propriei credinte, ideologii, ceea ce ar insemna ca media pozitiei politice ar trebui sa fie un predictor puternic pentru modul in care membrul Parlamentului European va incredinta votul pe viitor 3 . Acest model insa presupune la randul sau alte ipoteze si anume daca pozitia sa corespunde cu cea a grupului, acestia vor fi pe aceeasi linie, insa daca pozitia sa va fi diferita de cea a grupului, atunci votul acordat de membrul Parlamentului European se va situa in partea opusa fata de linia grupului din care face parte, ceea ce ar trebui sa aduca sanctiuni. Un al doilea caz este cel in care membrii Parlamentului European voteaza conform liniei impuse de liderul grupului din care fac parte, ceea ce demonstreaza puterea grupului de a atrage membrii Parlamentului inspre pozitii diferite de cele personale sau cele impuse de partid. 4 . Ultimul caz este cel in care membrii Parlamentului European voteaza dupa liniile impuse de partidul national. Autorul considera acest caz ca fiind cel mai plauzibil datorita importantei acordate partidelor nationale in propunerea de candidati pentru Parlamentul European. Concluzia lui Simon Hix este legata de faptul ca membrii Parlamentului European sunt alesi in functie de popularitatea pe care o au si nu datorita performantei realizate in cadrul grupului european. Astfel ca daca un membru doreste sa fie propus pentru urmatoarele alegeri ale Parlamentului European trebuie sa urmeze linia propusa de partidul national.
Hix, Simon. Parliamentary Bahavior with Two Principals: Preferences, Parties and Voting in the European Paliament, in American Journal of Political Science, Vol. 46, No. 3. (Jul., 2002), pag 689. 2 Idem, pag, 690. 3 Idem, pag 693. 4 Ibidem.
31
Revista MJM
In acest sens un alt argument adus este acela ca in urma alegerilor europarlamentare, partidele nationale organizeaza intalniri in care stabilesc pozitia partidului in cadrul Parlamentului European 1 . Astfel comportamentul de acordare a votului in cadrul PE este destul de greu de anticipat deoarece include multe variabile, de la tipul de stat despre care vorbim pana la cazurile in care avem parlamentari independenti si in care nu se pune problema pastrarii liniei partidelor nationale. Multi autori propun studierea acestui subiect prin analiza gradului de coeziune in cadrul grupurilor parlamentare, insa nici acesta nu este un predictor stabil datorita posibilitatii de crestere a gradului de coeziune prin simpla incadrare in primul caz in care, desi membrii Parlamentului European voteaza conform propriei ideologii, aceasta trebuie sa corespunda liniei generale a partidului. Revin la ideea initiala a eseului si anume in ce masura putem sa spunem ca membrii Parlamentului European reprezinta cetatenii si in ce masura reflecta interesele grupului din care fac parte. Ipoteza de la care am pornit a fost ca membrii Parlamentului European reprezinta interesele cetatenilor mai presus decat pe cele ale grupurilor din care fac parte. Un prim argument este legitimitatea pe care membrii Parlamentului European o au prin alegerile directe, ceea ce confera un plus de raspundere fata de cetatenii care le-au incredintat votul. O semnificatie aparte poate sa constituie si distributia reprezentantilor unei tari in cadrul grupurilor politice. Astfel, daca un grup are mai multi membrii de aceeasi nationalitate, le va fi mult mai usor sa-si impuna pozitia. In acest context trebuie mentionat ca Parlamentul, pe langa alte componente ale sale, este un for de dezbatere in care pentru a se ajunge la un consens trebuie sa existe compromisuri, incat la un moment dat fiecare cedeaza pentru ca mai apoi sa castige in detrimentul altora. Un alt argument e legat de faptul ca cetatenii isi aleg reprezentantii in Parlamentul European, pe langa criteriul popularitatii, si in functie de programul propus de partid, care se va integra ulterior la nivel european. Astfel, daca ar vota in favoarea intereselor de grup, acestea ar trebui sa se regaseasca in preferintele alegatorilor, intrucat acestia
1
Idem, pag 696-697.
32
urmeaza directiile unei anumite ideologii sau mai degraba ale unui program politic dat de grupul pe care-l reprezinta. In studiul Organizarea Parlamentului European: Comisii, Specializare si Coordonare, Shawn Bowles si David Farrell sustin ca Parlamentul European are un rol covarsitor in sensul ca membrii Parlamentului European pot mobiliza sau pot demobiliza resurse interne care pot afecta balanta de putere intre institutiile Uniunii Europene 1 . In acest proces, un rol important, considerat de cei doi autori, o are structura interna si anume specializarea pe comisii in cadrul Parlamentului European. Formarea comisiilor reflecta in general compozitia nationala si ideologica a camerelor nationale 2 . Un argument in favoarea ipotezei initiale pe care cei doi autori au constatat-o in urma unui studiu detaliat este aceea ca in cadrul acestor comisii specializate in domenii mai mult sau mai putin importante, se regasesc un numar de politicieni care erau figuri marcante in politica nationala, ca de exemplu Giscard dEstaing sau Arlando Forlane. Astfel de personalitati ce se regasesc in comisii importante, exercita o influenta puternica asupra membrilor Parlamentului European in luarea deciziilor. Dat fiind faptul ca sunt personalitati extrem de cunoscute care au avut functii inalte in tarile din care provin, este destul de greu sa nu luam in considerare faptul ca in procesul de votare acestia vor inclina sa voteze in favoarea cetatenilor tarii reprezentate 3 . Acest lucru este completat de un alt studiu realizat de Mark Hagger si de Martin Wing care afirma ca ,,delegatii vor aduce in Parlamentul European o parte a culturii si a atitudinilor Parlamentului National 4 . Ei considera ca ,,partidul national e factorul crucial in structurarea atitudinilor politice deoarece Parlamentul European e de origine recenta si deci lipsit de traditii legislative astfel ca practicile si procedurile sunt mai putin institutionalizate decat cele ale parlamentului national datorita schimbarii constante a numarului de parlamentari 5 .
Bowles, Shaun si David Farrell. The Organizing of the European Parliament: Committees, Specialization and Co-Ordination, in British Journal of Political Science, Vol. 25, No. 2 (Apr., 1995), pag 221. 2 Idem, pag 227. 3 Idem, pag 237. 4 Hagger, Mark si Martin Wing. Legislative Roles and Clientele Orientations in the European Parliament, in Legislative Studies Quarterly, Vol. 4, No. 2 (May, 1979), pag 165. 5 Ibidem.
33
Revista MJM
In ceea ce priveste teoriile integrarii, in concordanta cu ipoteza propusa, am in vedere doua teorii, cea constructivista si cea institutional liberala, desi opuse ca puncte de vedere, acestea prezentand doua pozitii extrem de interesante in studiul integrarii europene. Teoria constructivista este o teorie destul de recenta in domeniul integrarii europene. Risse descrie constructivismul ca fiind bazat pe o ontologie sociala care sustine ca agentii umani nu exista independent de mediul lor social (...); mediul social in care ne gasim, constituie ceea ce suntem, identitatile noastre ca fiinte sociale 1 . In cadrul acestei teorii, institutiile joaca un rol esential deoarece contin atat reguli formale cat si reguli informale ce modeleaza identitatile si preferintele actorilor 2 . Raportand aceasta teorie la ipoteza propusa, membrii Parlamentului European vor avea tendinta sa voteze in favoarea intereselor nationale intrucat mandatul in Parlamentul European e destul de scurt pentru a se instala un mediu social inradacinat in care sa isi exercite influentele . In ultimele studii, Liesbet Hooghe si Beyers au analizat factorii determinanti ai atitudinilor functionarilor atat la nivel national, cat si la nivelul UE. Aceste studii demonstreaza ca socializarea la nivelul Uniunii, desi nu e exclusa, joaca un rol relativ mic in comparatie cu socializarea la nivel national. O alta teorie este cea institutional liberala. Un adept al acestei teorii este si Paul Pierson care priveste intreg procesul de integrare ca unul ce presupune o perioada indelungata. Pornind de la ipoteze rationaliste, Pierson argumenteaza ca in ciuda primatului initial al guvernelor statelor membre in conceperea institutiilor si politicilor UE, pot aparea clivaje in capacitatea guvernelor de a controla dezvoltarea ulterioara a institutiilor si a politicilor din patru motive. In primul rand, din ratiuni electorale, executivele pot conveni asupra unor politici europene care duc la o pierdere pe termen lung a controlului la nivel national in schimbul unor avantaje electorale pe termen scurt. Al doilea rand, chiar daca guvernele nu trec cu vederea viitorul, consecintele neintentionate ale institutiilor pot crea clivaje suplimentare. Al treilea motiv subliniaza faptul ca preferintele cabinetelor se pot
Wallace, Helen, William Wallace si Mark. A. Pollack (coords). Elaborarea politicilor in Uniunea Europeana, Ed. Institutul European din Romania, Bucuresti, 2005, pg 22 . 2 Ibidem.
34
schimba in timp, cel mai evident din cauza alternarii la putere, lansand guverne noi cu preferinte noi. Ultimul argument consta in faptul ca institutiile si politicile UE se pot bloca nu numai ca rezultat al unor institutii rezistente la schimbare, ci si prin dezvoltarea treptata de jos a unui sprijin solid pentru institutiile existente, pe masura ce actorii sociali se adapteaza si isi creeaza un interes in mentinerea unor anumite politici. 1 In opinia mea, comportamentul de votare in cadrul Parlamentului European e influentat de mai multi factori. Asa cum spuneau si Hagger si Wing in studiul lor, comportamentul real este foarte des victima circumstantelor 2 . De aceea, uneori membrii Parlamentului European voteaza in favoarea cetatenilor pe care ii reprezinta, iar alteori in favoarea grupului din care fac parte. Acest lucru rezulta din caracterul general al Parlamentului, cel de for de dezbatere in care uneori castigi, iar alteori cedezi pentru a putea dobandi sprijinul celorlalti in actiunile programate. Bibliografie
1. Barbulescu, Iordan Gheorghe. Sistemul Institutional, Editura Tritonic, Bucuresti, 2007. 2. Burban, Jean Louis. Parlamentul European, Editura Meridiane, Bucuresti, 1999. 3. Bowles, Shaun si David Farrell. The Organizing of the European Parliament: Committees, Specialization and Co-Ordination, in British Journal of Political Science, Vol. 25, No. 2 (Apr., 1995). 4. Greab, Carmen Gabriela. Party Behavior in EP, Editura Lumen, Iasi, 2006. 5. Hagger, Mark si Martin Wing. Legislative Roles and Clientele Orientations in the European Parliament, in Legislative Studies Quarterly, Vol. 4, No. 2 (May, 1979). 6. Hix, Simon. Parliamentary Bahavior with Two Principals: Preferences, Parties and Voting in the European Paliament, in American Journal of Political Science, Vol. 46, No. 3. (Jul., 2002). 7. Wallace, Helen, William Wallace si Mark. A. Pollack (coords). Elaborarea politicilor in Uniunea Europeana, Ed. Institutul European din Romania, Bucuresti, 2005.
1 2
Idem, pag 21. Hagger, Mark si Martin Wing. Op. cit, pag 167.
35
Revista MJM
Procedura de codecizie - steaua in ascensiune a Parlamentului European Andrei Alexandru Dinu, anul II, RISE
ianuarie 2008
In acesta lucrare incerc sa urmaresc relatia PE-Consiliu, iar de aici sa deduc o ascensiune a rolului PE in procesul decizional prin prisma rezultatelor statistice si practice ale procedurii de codecizie. Potrivit Comisarului pentru Relatii Institutionale si Strategii de Comunicare, Margot Wallstrm, procedura de codecizie pune in balanta interesele UE, ale Statelor Membre, precum si ale cetatenilor, prin parteneriatul Consiliu-Parlament-Comisie. Desi codecizia s-a impus in timp ca procedura cea mai raspandita in relatia PE-Consiliu, a limita analiza la domeniile unde aceasta se aplica inseamna a supraevalua pozitia curenta a PE. Procedurile cu utilizare larga in trecut si cu aplicativitate mai redusa in prezent sunt: consultarea, cooperarea si consimtamantul (aviz pozitiv-asentiment). Cooperarea, introdusa de AUE, a marcat momentul cresterii in pondere a opiniei PE in procesul legislativ. In arhitectura pietei unice, aceasta procedura a avut un rol deosebit deoarece forta Consiliul sa adopte in unanimitate o propunere legislativa din partea Comisiei ce fusese respinsa de Parlament. Alta procedura, cea de Consultare, ce a detinut pana la AUE primatul in relatiile dintre PE si Consiliu, se aplica inca astazi in unele situatii, cum ar fi piata comuna, legile concurentei si discriminarea. Consultarea inseamna ca pozitia privilegiata este detinuta in mod evident de Consiliu, acesta nefiind obligat sa ia in considerare pozitia PE, desi si Parlamentul poseda tehnici de tergiversare in cazurile in care nu ii este respectat avizul, in special prin amanarea acordarii acestuia. Consultarea este folosita si in relatia cu organismele consultative ale Uniunii - Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor. Atunci cand Consiliul cere consimtamantul PE, tot ce poate face acesta din urma este sa acorde un aviz negativ, cu rol de veto care va duce la stoparea adoptarii actului, sau sa se exprime favorabil, caz in care actul este adoptat. PE nu poate in acest caz sa amendeze actul printr-o pozitie proprie, iar acest lucru pune intr-o alta lumina
36
semnificatia si importanta procedurii de codecizie, unde PE se comporta cu adevarat ca un organ deliberativ. Desi PE poate presa Consiliul cu spectrul respingerii propunerii si il poate determina sa introduca articole pe care le agreeaza, acesta procedura are limite evidente in raport cu codecizia. Acesta se aplica atunci cand vine vorba despre statutul de membru al Uniunii, precum si in aspecte legate de coeziune. Procedura de codecizie presupune etape multiple de negociere si dezbatere intre Consiliu si Parlamentul European. Dupa ce Comisia inainteaza propunerea legislativa Parlamentului, urmeaza ca acesta sa se exprime asupra acesteia, aleagand sa o respinga sau sa o accepte, fie integral, fie cu amendamente. Dupa exprimarea punctului de vedere PE urmeaza prima lectura a Consiliului, care poate accepta, respinge sau amenda punctul de vedere al PE, exprimandu-si pozitia comuna. Daca nu se ajunge la un punct de vedere comun nici dupa repetarea mecanismului in cea de-a doua lectura, Comisia organizeaza si mediaza un Comitet de Conciliere intre cele 2 institutii, unde se reunesc cate 27 de reprezentanti din partea fiecareia. In aceasta faza se ajunge de cele mai multe ori la un consens, iar punctul de vedere comun este consfintit prin adoptarea legii in forma agreata de cele doua prin cea de-a treia lectura. In Legislatura din 19992004, plus perioada de la intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam au fost duse la bun sfarsit 418 de proceduri de codecizie, esecul fiind raportat in doar 2 cazuri 1 . Impunerea procedurii de codecizie drept exercitiul general prin care se adopta legile europene a inseamnat de fapt apropierea paritatii dintre colegislatori, PE si Consiliu. PE a castigat de fapt teren de-a lungul timpului, pe masura ce codecizia a fost extinsa in domenii multiple - avizul acestuia a devenit din consultativ in angajant, iar opinia sa nu mai putea fi ignorata de Consiliu inainte de adoptarea unui act legislativ. Concluziile unui studiu cantitativ asupra procedurii de codecizie demonstreaza ca proportia relativa a dosarelor care au fost finalizate dupa Prima lectura a crescut considerabil in perioada de referinta, de la sub 20% in 1999-2000, la aproape 60% in 2006. 2
http://ec.europa.eu/codecision/index_en.htm Studiu cantitativ asupra actelor adoptate in perioada 1999-2006 http://ec.europa.eu/codecision/institutional/analysis/codecision_stat_en.pdf:

2
prin
codecizie
37
Revista MJM
In timp ce creste in mod considerabil numarul cazurilor in care Parlamentul si Consiliul bat palma dupa Prima lectura, se inregistreaza si o extindere a duratei medii de realizare a etapei de Prima lectura - daca in 2005 dura cam 12 luni, acum se ajunge si la 17 luni. Aceasta tendinta ridica intrebarea necesitatii unor lecturi suplimentare, in contextul in care concilierea, si implicit dezbaterea directa, poate avea loc cu succes si dupa prima lectura. Poate modificarile constitutionale sau reformatoare ulterioare vor aduce cu ele o simplificare a codeciziei si o normalizare a relatiilor bicamerale dintre cele doua corpuri legiuitoare ale Uniunii. Cazul directivei Bolkenstein (ce poarta numele lui Frits Bolkenstein, fostul comisar pentru piata comuna), din 2006 este adesea invocat pentru a evidentia modul cum a crescut rolul PE prin procesul de codecizie, precum si maniera prin care Parlamentul isi fructifica competentele conferite de aceasta procedura pentru a modifica radical o propunere legislativa venita din partea Comisiei. Potrivit opiniei mass media din acea perioada, Directiva Serviciilor era la momentul respectiv cel mai importanta act legislativ supus negocierii in Uniunea Europeana, subiectul disputei intre liberalism economic si protectionism social si dintre vechii si noii membri. In economia pietei unice, Directiva era considerata in 2006 un punct de cotitura. Modul cum PE a alterat propunerea Comisiei a insemnat de fapt o declaratie politica: Parlamentul se va implica de acum mai mult in actele legislative esentiale pentru Uniune. Parlamentul European dispune si de alte instrumente (dreptul de veto) pentru a-si promova pozitia politica vis-a-vis de propuneri legilative sau poate chiar face o invitatie pentru legislatie catre Comisie, prin emiterea de Rezolutii. De altfel, Rezolutiile sunt acte generale care nu au caracter obligatoriu; totusi, ele reprezinta documente notabile in unele domenii, ce merita luate in considerare de catre multiple organisme. Dreptul de veto al PE se manifesta si atunci cand acesta nu este de acord cu propunerea de Presedinte al Comisie facuta de Consiliul European, situatie care pune PE, institutia comunitara cu cea mai mare legitimitate democratica fata in fata cu institutia cea mai transguvernamentala. Viitorul Parlamentului European arata luminos, acesta urmand sa capete noi forte prin Tratatul Lisabona Codecizia se va extinde aproape asupra tuturor ariilor de decizie,
38
capatand statutul de procedura legislativa ordinara. Puterile PE se extind si asupra cheltuielilor obligatorii ale Bugetului Uniunii, rolul sau capatand o importanta vizibila fata de statutul prezent, unde PE se poate pronunta doar in materie de cheltuieli neobligatorii. Ratificarea TUE si TFU va confirma traseul ascendent inregistrat de PE de la primele alegeri directe in 1979. Castigarea succesiva de teren a acestei institutii, observata cel mai bine in generalizarea procedurii de codecizie inseamna de fapt recuperarea deficitului democratic al Uniunii, normalizarea si egalizarea relatiei cu Consiliul si un pas in fata in directia federalismului bicameral. Bibliografie
1. Descrierea procesului decizional in Uniune http://europa.eu/institutions/decisionmaking/index_en.htm 2. Studiu cantitativ asupra actelor adoptate in perioada 1999-2006 prin codecizie http://ec.europa.eu/codecision/institutional/analysis/codecision_stat_en.pdf: 3. Barbulescu, Iordan Gheorghe. Sistemul Institutional. Ed. Tritonic, Bucuresti, 2007. 4. Professor Farrell: "The EP is now one of the most powerful legislatures in the world"- EP official site, http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?language=EN&type=IMPRESS&reference=20070615IPR07837
39
Revista MJM
Romania intre europenism si euroatlantism Dana Dumitru, anul IV, RISE

iunie 2007
Lucrarea de fata isi propune sa analizeze o tema mai veche si anume disputa dintre NATO si UE. Este oare bine sa tratam antagonic cele doua organisme? Sunt ele rivale sau sunt din contra complementare? Care este rolul Romaniei in acest spatiu si mai ales cum se prefigureaza politica externa de securitate si aparare a Romaniei in contextul in care tara noastra este atat membra a NATO, cat si membra UE. Politica Externa de Securitate si Aparare si relatia NATO UE: evolutie La 17 martie 1948 Franta, Marea Britanie, Belgia, Luxemburg si Olanda au semnat la Bruxelles un Tratat de Aparare Colectiva. La 4 aprilie 1949 ia nastere Pactul Nord Atlantic care avea in componenta 14 state din Europa plus SUA si Canada. 1 Planul SUA de la inceputul anilor 50 de a reinarma Germania Federala a provocat temeri Frantei care nu era de acord cu existenta pe continentul european a unei Germanii reinarmate care ii trezea temerile privitoare la propria securitate. Pe fondul acestei temeri, Franta a venit cu un contraproiect: constituirea Comunitatii Europene de Aparare. Acest proiect avea in vedere crearea unei armate europene si instituirea unui ministru european al apararii. Viziunea Frantei s-a dovedit a avea o perspectiva cuprinzatoare, dar prea avangardista pentru acele vremuri. Astfel ca tratatul care urma sa instituie aceasta noua Comunitate a fost respins chiar de catre Adunarea Nationala a Frantei. La 23 octombrie 1954 sunt incheiate Acordurile de la Paris care modificau tratatul de la Bruxelles pentru a permite Germaniei Federale sa participe la NATO. Celor cinci state semnatare ale Tratatului de la Bruxelles li se adauga Italia si Germania Federala, luand
1
Popescu, Dumitra si Adrian Nastase. Drept international public. Bucuresti: Ed Sansa, 1997, pg. 278.
40
astfel nastere UEO. La fel ca si NATO, aceasta organizatie internationala cuprindea in Tratatul fondator o prevedere care preciza ca: In cazul in care una din Inaltele Parti Contractante ar fi obiectul unei agresiuni armate in Europa, celelalte ii vor acorda, conform Cartei Natiunilor Unite, ajutor si asistenta prin mijloacele care le stau in putinta, militare si de alta natura dar ceea ce a dat orientarea acestei organizatii internationale a fost prevederea inclusa in art. VI care preciza ca: Partile contractante si organele stabilite de ele vor lucra in stransa cooperare cu NATO. Aceasta prevedere a facut ca NATO sa vada aceasta organizatie ca o structura subordonata, iar pe europeni i-a determinat sa nu acorde o mare importanta organizatiei in ceea ce priveste securitatea, si a facut ca statele europene sa se indrepte si catre NATO. Astfel majoritatea statelor membre UEO erau si membre NATO. Toate acestea, precum si lipsa unui angajament clar din partea statelor europene, au facut ca dimensiunea de securitate si aparare comuna europeana sa fie abandonata pana in a II-a jumatate a anilor '80 odata cu summit-ul UEO de la Roma. Prin Declaratia celor sapte state membre se afirma dorinta acestora de a intari rolul organizatiei. Actul Unic European din 1986 a lansat conceptul de Identitate Europeana de Securitate si Aparare. Conceptul este reluat intr-o forma mai elaborata in cadrul Reuniunii Consiliului Ministerial al UEO de la Haga fiind prevazut in Platforma UEO asupra intereselor de securitate europeana. Aceasta identitate comuna de aparare si securitate se constituia tot ca un pilon european al NATO. Consiliile de la Bruxelles ale NATO din 1989 si 1990 subliniau consolidarea legaturilor transatlantice prin aparitia acestui pilon european al NATO. NATO nu vedea identitatea europeana de securitate si aparare ca pe o structura separata sau care sa duca la actiuni individuale ale europenilor in domeniul securitatii si apararii. In 1991 in cadrul summit-ului de la Maastricht al UE se decide apropierea UEO de UE. Ca o prima consecinta a acestei decizii a fost decizia de mutare a sediului UEO de la Londra la Bruxelles. Un alt moment esential al crearii Identitatii Europene de Securitate si Aparare l-a reprezentat reuniunea Consiliului UEO de la Petersberg din 1992. Aici se decide extinderea spectrului de misiuni ale organizatiei denumite generic misiuni Petersberg. 1
Pop, Adrian, Strategii de integrare europeana, Bucuresti: Ed. Sylvi, pg 93-101.
41
Revista MJM
Misiunile Petersberg sunt operatiuni de salvare si umanitare, operatiuni de mentinere a pacii si operatiuni rezervate fortelor combatante in situatii de management al crizelor. Tratatul de la Amsterdam a fost cel care a prevazut o posibila integrare a UEO in UE. Pe de alta parte, NATO nu concepea dezvoltarea unei dimensiuni a securitatii si apararii europene separate de organizatie. In plus UE a hotarat sa-si creeze structuri politice si militare permanente cum ar fi un Comitet militar si un Stat Major militar. Mai mult decat atat, UE a hotarat sa dezvolte chiar acorduri de cooperare cu membrii europeni ai NATO care nu sunt si membrii ai UE in privinta unor probleme referitoare la PESA si in privinta rezolvarii unor situatii de criza. 1 In Tratatul Uniunii Europene, ca de altfel si in Declaratia comuna a statelor membre ale UEO, s-a decis ca aceasta din urma organizatie sa devina parte integranta a Uniunii Europene in sensul ca aceasta sa fie structura care sa implementeze deciziile si actiunile PESC. In vederea realizarii unei mai mari coerente intre NATO, UE si UEO, membrii UE au fost invitati sa se alature UEO in sensul de a deveni membrii sau daca nu macar observatori in cadrul organizatiei. Dar la 13 nov 2000 Reuniunea Consiliului Ministerial al UEO de la Marsilia decide ca UEO sa-si inceteze activitatea in gestionarea crizelor, dar sa continue sa fie garantul art. V al Tratatului de infiintare a organizatiei.
2
Asa cum reiese din cele demonstrate anterior, relatiile UEO cu NATO sunt unele cu o lunga traditie si au la baza o buna cooperare fapt care serveste in mod clar interesele UE in privinta colaborarii sale cu NATO in sensul ca se porneste deja de la o traditie a relatiilor militare intre cele doua structuri. Daca pe perioada intregului Razboi Rece securitatea militara a Europei depindea exclusiv de fortele NATO, aceasta situatie avea sa se schimbe radical dupa caderea zidului Berlinului. Devenise clar faptul ca Pactul Nord Atlantic nu mai avea obiect de activitate pe de o parte, iar pe de alta parte se manifesta tot mai pregnant atitudinea Americii de a nu mai fi dispusa sa suporte apararea unei Europe care nu parea capabila sa isi dezvolte o politica de aparare si securitate coerenta. NATO urma sa devina o organizatie de aparare care se adapta mai repede noilor realitati geopolitice.
1 2
http://www.nato.int/docu/other/ro/handbook.pdf, pg 348. www.weu.org, http://www.iss-eu.org/books/5esdpen.pgf, pg 64.
42
Strategia Europeana de Securitate si Aparare Datorita noilor realitati politice si militare configurate pe scena internationala devine tot mai evident faptul ca UE trebuia sa se implice mai mult in politica externa si cea de securitate. In acest sens a fost elaborata o Strategie Europeana dezvoltata in cadrul Politicii Europene de Securitate si Aparare (PESA). Consecventa politicii sale, UE adopta in politica de securitate si aparare aceeasi formula aplicata cu succes evident in cazul tarilor candidate sau in curs de aderare. Aceasta strategie identifica ca principala amenintare la adresa pacii si securitatii statele esuate (state faillure). Failling state este acel stat care nu mai poate gestiona situatia de pe propriul teritoriu sau care se confrunta cu grave probleme in ceea ce priveste imigratia ilegala, traficul de arme, droguri si fiinte umane, crima organizata. Pe scurt si in mod evident se mai confrunta cu grave probleme economice si politice. 1 Exemple de astfel de state sunt numeroase: Somalia, Irak, Fosta Iugoslavie, Moldova etc. Motivele pentru care aceste state se confrunta cu astfel de probleme sunt multiple, de la faptul ca majoritatea au fost colonii si deci nu au avut niciodata un stat, pana la adoptarea de catre acestea a unui model care nu se poate aplica cu acelasi succes oriunde (modelul de democratie european sau american nu se potriveste cu modelul cultural al lumii musulmane spre exemplu), sau chiar probleme etnice care degenereaza in razboaie interetnice. Aceste state reprezinta o amenintare pentru statele vecine care se vad confruntate mai intai cu problema refugiatilor, apoi cu cresterea criminalitatii organizate pentru ca in final sa se vada nevoite sa ia anumite masuri impotriva statului cu care are granita comuna si care nu isi poate gestiona singur problemele. Pentru a preveni o astfel de situatie UE a adoptat politica de vecinatate prin care se urmareste pe langa exportul de democratie si cel de prosperitate economica, formula care a prins cu succes in statele UE. Conform Declaratiei UEO de la Berlin 2 asupra Politicii de Securitate si Aparare Comune, aceasta politica trebuie sa aiba in vedere urmatoarele aspecte: obiectivele formulate in 2003 de Strategia de Securitate si Aparare Comuna, dezvoltarea unei industrii de
1 2
http://www.iss-eu.org/new/analysis/analy099.pdf. http://www.assembly-weu.org/en/presse/cp/2007/04-2007.php.
43
Revista MJM
aparare capabila sa poata sustine eforturi militare (Declaratia de la Helsinki), supunerea spre dezbaterea parlamentara nationala a acestei strategii. 1 Politica Europeana de Securitate si Aparare EDSP (PESA) PESA si-a extins rapid spatiul de activitate din iunie 2003 cand se anunta pentru prima data o misiune a UE desigur sub mandat ONU in Africa (Operatiunea Artemis), UE si-a extins mai apoi teatrul de operatiuni al trupelor in Bosnia in 2004 (tot sub mandat ONU). Consiliul European de la Sevilla 2002 mentioneaza angajamentul UE in combaterea terorismului. Prin aparitia acestui tip de amenintare asimetrica Europa s-a vazut nevoita sa isi revizuiasca politica de aparare ceea ce a insemnat si un imens efort de revizuire a politicii pe care Europa a fost cladita si anume aceea ca prosperitatea economica atrage dupa sine pacea. 2 Dintr-o data, mai ales dupa atentatele de la Madrid, Europa s-a simtit amenintata de un inamic invizibil si imprevizibil. In aceste conditii era tot mai evident faptul ca UE are nevoie de o politica externa coerenta si mai ales de o strategie comuna de aparare. Dar este o sabie cu doua taisuri intrucat cu cat UE dezvolta mai mult o politica de aparare cu atat dimensiunea sa interguvernamentala capata o mai mare importanta in dauna dimensiunii federale. Desigur SUA s-a opus categoric oricarei forme de autonomie europeana in ceea ce priveste formarea unui bloc militar autonom al acesteia fata de NATO si a facut tot ce i-a stat in putere sa impiedice aceasta realizare. Chiar si misiunile Petersburg au fost in asa fel concepute incat sa nu isi suprapuna in vreo forma competentele cu cele ale NATO. Astfel, in cazul unei agresiuni externe se prevede in mod clar dreptul de preemptiune al NATO asupra interventiei militare. Astfel PESA a trebuit sa treaca doua teste majore: sa rezolve chestiunea spinoasa a suveranitatii nationale in ceea ce priveste politica de aparare si atitudinea SUA asupra rolului militar al UE.
1
http://www.assemblyweu.org/en/presse/espace_presse/documents/Berlin%20AssemblyMessage%20FINAL%20ENG%20pres.pd f. 2 http://www.iss-eu.org/books/5esdpen.pdf, pg1-17.
44
In primii cinci ani de la infiintarea sa, PESA a facut progrese semnificative in privinta incheierii unor tratate internationale. Au fost create structurile de decizie si de lansare a operatiunilor. Acestea au caracter permanent. Printre ele am putea exemplifica: Comitetul politic, conducerea militara, Unitatile de planificare, Agentia pentru Armament, Comitetul Militar etc. In total, aproape 200 de astfel de structuri sunt sub coordonarea PESA. Mai mult decat atat, exista un puternic suport din partea cetatenilor UE in ceea ce priveste o politica europeana comuna de securitate si aparare. O situatie paradoxala este aceea ca, desi la momentul izbucnirii crizei din Kosovo, UE nu putea vorbi nicidecum despre o politica de securitate si aparare comuna, UE are la momentul actual dislocate trupe de mentinere a pacii in Balcani, iar prima sa operatiune de succes in acest sens s-a desfasurat in Republica Democratica Congo in primavara lui 2003. Lumea de dupa 11 sept 2001 este profund diferita de cea din momentul izbucnirii crizei din Kosovo, iar Irakul si lumea musulmana in general este o alta realitate si pune alt tip de probleme. O Uniune Europeana de 27 de state nu inseamna acelasi lucru cu o Uniune de 25 sau de 15 in care evident deciziile se luau mai rapid. Toate acestea tin pe loc dezvoltarea unei politici coerente de securitate si aparare europeana. NATO si UE concurenta sau complementaritate In vederea unei mai bune analize a relatiilor UE-NATO pe dimensiunea de securitate si aparare nu se poate ignora un alt factor, cel al extinderii spre est a UE. Odata cu prabusirea blocului comunist Comunitatea Europeana si mai tarziu Uniunea Europeana si-a indreptat atentia catre Europa Centrala si de Est. Dar acest spatiu punea mari probleme de ordin politic, economic, social, toate acestea rasfrangandu-se asupra dimensiunii de securitate din acest spatiu geografic. In acest scop Uniunea Europeana a incurajat cooperarea regionala, Comisia a jucat chiar rolul de mediator in diferendul privind barajul de la Gabcikovo, pentru ca in final UE sa lanseze Pactul de Stabilitate in Europa. De-a lungul perioadei de pregatire in vederea aderarii, Comunitatea a incurajat statele din Europa de Est sa faca din CAER o organizatie de cooperare regionala insa
45
Revista MJM
aceste state aveau rezerve afirmandu-se chiar ca aceasta forma de cooperare este ceruta cu scopul de a le bloca aderarea. 1 Tarile est europene se temeau de reinstaurarea unei sfere de influenta rusesti in acest spatiu, sentiment impartasit si de UE intr-o oarecare masura. Astfel relatiile UEO cu aceste tari s-au dezvoltat treptat. Voi arata pe scurt o istorie a acestora. In luna iunie 1991, ministrii de externe si cei ai apararii din UEO au cazut de acord asupra organizarii unor intalniri ad-hoc la nivel de ministrii cu Romania, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia si Polonia. La 15 aprilie 1993 primul ministru francez Eduard Balladur a propus instituirea unui tratat care sa garanteze pacea si stabilitatea in Europa. Initiativa lui Balladur era perfect justificata, ea venind pe fondul izbucnirii crizei iugoslave. Acest plan s-a numit Pactul de Stabilitate in Europa. Conform Pactului, puteau deveni membre le UE numai acele state care isi rezolvau problemele care ar fi putut ameninta stabilitatea europeana (status-quo) incheind acorduri de buna vecinatate. Ceea ce a starnit insa controverse a fost propunerea franceza care sugera ca aceste acorduri bilaterale puteau atrage si unele schimbari de frontiera. Aparea astfel spectrul unei amenintari la care state precum Romania, Polonia, Cehoslovacia si Bulgaria se vedeau nevoite sa raspunda. Aceste state au invocat faptul ca aceasta prevedere ar atrage redeschiderea unor dispute mai vechi privind minoritatile si frontierele. Statul care a sprijinit initiativa franceza a fost desigur Ungaria care avea un numar considerabil de etnici maghiari in afara granitelor si care se aflau in tarile invecinate. In 1993 la Copenhaga unde a avut loc intalnirea la varf in cadrul careia s-a lansat propunerea franceza a Pactului de Stabilitate. Acesta era privit ca un forum in care statele est europene sa poata preveni orice potential conflict. Desigur Pactul se adresa cu precadere Romaniei, Slovaciei si Ungariei care aveau diferende legate de drepturile minoritatilor si in special in ceea ce privea minoritatea maghiara din Romania si Slovacia. In 1994 a avut loc conferinta inaugurala a Pactului de Stabilitate in care erau implicate noua state, iar state membre ale CSCE si alte organizatii internationale aveau statut de observatori. Pentru tarile baltice s-a stabilit organizarea unor mese rotunde la care UE a reusit sa convinga Rusia sa participe. O alta problema care se cerea rezolvata era cea a
1
Smith, Karen, Politica externa a Uniunii Europene, Bucuresti: Ed. Trei, 2004, pg.255-257.
46
minoritatilor, respectiv minoritatea maghiara din Romania si Slovacia, precum si problema minoritatii ruse din tarile baltice. In acest sens troica a vizitat aceste state pentru a le determina sa incheie acorduri bilaterale de cooperare reciproca. Negocierile bilaterale si cooperarea regionala au fost pilonii pe care statele din aceasta regiune au reusit, conform retetei europene, sa ajunga la atingerea obiectivelor Pactului si sa creeze un spatiu de reala stabilitate intr-o zona foarte apropiata de un conflict ce s-a extins pe parcursul mai multor ani si care nu s-a rezolvat pe deplin nici azi. De mentionat ca daca celelalte state au incheiat aceste acorduri cu mult inainte de Conferinta inaugurala, in ceea ce priveste relatiile dintre Romania si Ungaria, UE a fost nevoita sa faca presiuni asupra celor doua pentru ca acestea sa cada de acord asupra unui tratat de prietenie si cooperare reciproca. Pe scurt, marul discordiei il constituia acordul privind drepturile minoritatilor. Romania considera ca aceste prevederi ar fi acordat etnicilor maghiari drepturi prea mari care ar fi condus in cele din urma la revendicari de autodeterminare a acestora. Cu toate aceste cele doua state au semnat un tratat la 16 decembrie 1996.
1
Pactul de Stabilitate a evidentiat teama tarilor din fostul bloc comunist de influenta in zona a Rusiei ceea ce a fost un factor determinant in decizia acestora de a se alatura structurilor europene. Politica externa si de aparare: Romania intre europenism si euroatlantism In contextul noului climat international de securitate si aparare care s-a prefigurat dupa atentatele de la 11 sept 2001 din SUA, a devenit clar faptul ca politica externa si de aparare nu mai poate fi privita in sensul sau clasic, ci numai intr-un context mai larg al cooperarii internationale. In acest sens principalele forte care puteau garanta securitatea se prefigurau a fi organizatiile internationale precum NATO, ONU, OSCE si pe de alta parte Uniunea Europeana. Amenintarile neconventionale la adresa securitatii au facut ca si Romania sa-si prefigureze politica externa si de aparare tinand seama de existenta acestui pericol. In aceasta directie pozitia Romaniei ar fi aceea ca aceasta nu considera ca principalele surse de instabilitate la adresa securitatii si apararii sale sunt fenomenele
1
Popescu si Nastase. Op. cit. pg 270-274.
47
Revista MJM
de instabilitate si crizele la nivel regional prin tendintele de fragmentare a unor state. Alti factori care ameninta securitatea si apararea Romaniei ar fi pericolul terorist, crima organizata transnationala, cu tot ce presupune aceasta, proliferarea armelor de distrugere in masa si cresterea fluxului de imigranti.
1
Premisa de la care porneste Romania in ceea ce priveste politica de securitate si aparare europena (PESA) este aceea ca aceasta reprezinta o etapa superioara, necesara in contextul evolutiei politice a Uniunii Europene, dar mai ales ca o etapa importanta in ceea ce priveste capacitatea Europei de a-si gestiona singura crizele prin mijloace militare sau de mentinere a pacii. Mentinerea complementaritatii dimensiunii de aparare si securitate al Uniunii cu cel al NATO reprezinta de asemenea un punct pe care Romania il sustine in aceasta problema. In ceea ce priveste PESA, Romania s-a implicat activ in cadrul acestei politici prin participarea la operatiunile de gestionare a crizelor, participarea la elaborarea deciziilor in ceea ce priveste gestionarea crizelor etc. Totodata, Romania a fost activa in structuri precum UEO, la reuniunea Consiliului Ministerial al UEO din nov 1999, Romania impreuna cu Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia si Slovenia au semnat o Declaratie comuna prin care aceste state sustineau necesitatea implicarii lor active in activitatile UE ce privesc aceasta politica. Aceeasi pozitie au avut-o aceste state si in cadrul Consiliului Ministerial de la Porto al UEO din mai 2000. La 21 nov 2000 in cadrul lucrarilor Conferintei pentru Angajarea Capacitatilor Militare Romania a prezentat capabilitatile pe care le poate pune la dispozitia UE in vederea participarii la constituirea Fortei de Reactie Rapida. Misiunile la care Romania poate trimite trupe sunt in principal cele de mentinere a pacii si de cautare salvare : 1. misiuni de mentinere a pacii : - 2001 - o campanie de infanterie, un grup de scafandri, o nava militara (monitor: nava fluviala purtatoare de artilerie); - 2002 - un batalion de geniu; - 2003 - un batalion de infanterie, o companie de politie militara, o companie de vanatori de munte si o nava de interventie cu scafandri;
1
http://www.mapn.ro/diepa/text/cartaalba/capitolul1.pdf, pg 1-3.
48
2. misiuni de cautare si salvare : - 2003 un remorcher maritim 1 . Aceste forte sunt disponibile in termen de 15-60 zile de la momentul adresarii solicitarii catre statul roman. In nov 2001, cu prilejul Conferintei de Imbunatatire a Capacitatilor de la Bruxelles, Romania s-a oferit sa puna la dispozitia UE 3700 de militari si 75 de politisti. Toate acestea, precum si participarea la Forta Multinationala de Pace din Sud Estul Europei, la Brigada Multinationala cu Capacitate de Lupta Ridicata a Fortelor ONU in Asteptare, la Grupul de Cooperare Navala in Marea Neagra, la constituirea unei brigazi de mentinere a pacii a tarilor din centru Europei, precum si a unor unitati militare mixte romanoucrainiano-ungaro-slovac dovedesc faptul ca Romania poate constitui un pilon important din punct de vedere militar al PESA cel putin in sud estul Europei. Disponibilitatea Romaniei de a participa la forme de cooperea militara regionala si internationala este un argument in plus in favoarea afirmarii dorintei Romaniei de a juca un rol activ in cadrul PESA. In ceea ce priveste cooperarea militara internationala, Romania a fost gazda unor institutii regionale de instruire regionala: Centrul Regional de Pregatire romano-britanic care a avut loc in cadrul Academiei de Inalte Studii Militare din Bucuresti si din Centrul Regional de Management al Resurselor de Aparare de la Brasov. 2 Romania a mai participat cu trupe la fortele de mentinere a pacii sub egida ONU sau NATO in Bosnia si Hertegovina, Kosovo, Congo, Irak, Kuweit, Afghanistan etc. Ceea ce este relevant pentru credibilitatea actiunilor militare ale Romaniei in afara granitelor este cuantumul fortelor care pot fi angajate in teatrul de operatiuni. 3 Pentru a deveni un partener de incredere si un membru activ in cadrul NATO si UE, Romania a trebuit sa faca o serie de reforme legislative in vederea armonizarii legislatiei nationale cu cerintele apartenentei la cele doua organizatii. Astfel Romania a trebuit sa armonizeze cadrul constitutional cu prevederile art. 5 al Tratatului de la Washington deoarece cadrul oferit de constitutia din 1991 nu permitea desfasurarea unor asemenea operatiuni. In acest sens a fost introdus in Constitutie art. 118 alin. 1 Teza a II-a: In
1 2
http://www.mapn.ro/indexro.php. http://www.mapn.ro/rcdrm/actualitate.htm. 3 Pop, Op. cit. pg.114-117.
49
Revista MJM
conditiile legii si ale tratatelor internationale la care Romania este parte, armata contribuie la apararea colectiva in sistemele de alianta militara si participa la actiuni privind mentinerea sau restabilirea pacii. 1 Tot in aceasta categorie a armonizarii legislative se numara o serie de masuri precum: renuntarea treptata la stagiul militar obligatoriu, introducerea exceptiilor la indeplinirea stagiului militar al celor care din motive confesionale nu pot satisface stagiul militar. Aceste modificari legislative au fost necesare in vederea aderarii la NATO. Pentru a putea participa cu forte armate in cadrul PESA, a fost adoptata Legea nr 42/2004 Privind participarea fortelor armate la misiuni in afara teritoriului statului roman. Conform acestei legi CSAT este cel care hotaraste care sunt fortele si mijloacele ce pot fi puse la dispozitie in cadrul misiunilor de mentinere a pacii, asistenta umanitara, operatiuni militare de tip coalitie. In temeiul hotararii CSAT, Guvernul Romaniei introduce in proiectul legii bugetului suma necesara pentru pregatirea fortelor si mijloacelor puse la dispozitie, cat si cea destinata participarii acestor forte la o eventuala misiune. Tot in conformitate cu prevederile L 42/2004 in cazul activarii articolului 5 de aparare colectiva, trimiterea fortelor armate in misiuni se face de catre Presedintele Romaniei in calitate de comandant al fortelor armate dupa consultarea prealabila a acestuia cu CSAT. In cazul trimiterii fortelor militare in misiuni de mentinere a pacii procedura este identica. Urmatoarea etapa a acestei proceduri informarea facuta de Presedinte Parlamentului in termen de cinci zile. In cazul vacantei parlamentare aceasta informare se face la inceperea sesiunii ordinare sau extraordinare dupa caz. Conform acestei legi Presedintele poate solicita Parlamentului, daca considera necesar, incuviintarea pentru trimiterea de forte armate in misiuni in afara teritoriului national. Trebuie sesizat faptul ca prin aceste modificari cresterea rolului de decizie al Presedintelui creste concomitent cu cel al intaririi controlului parlamentar. 2 In ceea ce priveste misiunile de tipul exercitii comune militare cu alte state, misiuni ceremoniale, competenta aprobarii lor revine Primului-ministru, respectiv ministrului
1 2
Constitutia Romaniei, Teza II art. 118, alin 1. Presedintele Romaniei nu poate trimite forte militare in afara teritoriului national decat in conformitate cu prevederile tratatelor internationale la care Romania este parte, acte care sunt deja aprobate de catre Parlament. Informarea Parlamentului asupra deciziei Presedintelui de a trimite trupe in afara teritoriului national poate atrage, in cazul in care lipseste temeiul juridic international, retragerea fortelor armate printr-o hotarare a Parlamentului.
50
apararii nationale. Contributia efectiva a Romaniei in cadrul PESC s-a facut in baza prevederilor Legii nr. 29/2005 pentru aprobarea OUG nr 117/2004 privind ratificarea Acordului intre Romania si UE stabilind cadrul general de participare a Romaniei la operatiunile UE de gestionare a crizelor semnat la Bruxelles in 2004. In 1996, Romania a aderat la Acordul dintre statele parti ale Tratatului Atlanticului de Nord si celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace privind statutul fortelor lor (NATO, SOFA, PfP), dar in virtutea acestui acord Romania trebuia sa modifice statutul fortelor armate straine pe teritoriul sau si astfel s-a adoptat L 61/2000 pentru aplicarea NATO, SOFA, PfP. Procesul ce aderare la NATO si UE a mai necesitat incheierea unor acorduri bilaterale ale Romaniei in acest domeniu cum ar fi: Acordul dintre Romania si SUA privind statutul fortelor SUA pe teritoriul Romaniei semnat la Washington la 30 octombrie 2001 care a fost ratificat prin L 260/2002, sau Memorandumul de intelegere intre Guvernul Romaniei si guvernul Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord privind pregatirea Fortelor Armate Britanice in Romania semnat la Bucuresti in 1996 si ratificat prin L 172/1997. Reforma in domeniul militar in vederea indeplinirii cu succes a rolului Romaniei in cele doua structuri a necesitat si mai necesita inca numeroase transformari, atat in domeniul adaptarii legislatiei, dar si in ceea ce priveste capacitatile militare ale Romaniei intre acestea inscriindu-se dezvoltarea unei capacitati de aparare credibile, intarirea controlului civil asupra armatei, adoptarea statutului voluntarilor in armata nationala, compatibilizarea sistemului national de mobilizare a fortelor armate in caz de razboi cu cel al NATO. 1 Statutul de membru al NATO a obligat Romania sa-si modifice Strategia de Aparare in conformitate cu cerintele noii configuratii a scenei internationale in domeniul securitatii si apararii. Securitatea nationala a Romaniei este influentata in primul rand de pozitia geografica pe care tara o are, asa cum precizeaza si Strategia Nationala de Aparare, ne aflam la confluenta a patru spatii: central european, sud-est european, rasaritean si cel al Marii Negre, zona Caucazului si a Asiei Centrale, cu prelungire spre cea a Mediteranei
Revista consilierilor juridici din armata nr 1/2006, Balu, Marius, Cadrul legislativ necesar reformelor din sistemul militar.
51
Revista MJM
si Orientului Mijlociu. 1 Datorita noii configuratii a strategiei de aparare in plan global, strategie al carei promotor principal este NATO, Romania a trebuit sa aiba in vedere faptul ca elaborarea politicii de aparare nationala este cuprinsa intr-o retea mai larga interdependenta si care nu mai constituie exclusiv prerogativa statului national. Efectul pe care fenomenul globalizarii il are asupra capacitatii statului natiune in privinta apararii si securitatii face sa existe o diferenta majora intre situatia de facto si cea de jure in sensul ca desi este prerogativa statului national capacitatea de a declara razboi in conformitate cu prevederile Conventiei de la Haga din 1907, si a dreptului umanitar in general, totusi in fapt capacitatea acestuia de a se apara este limitata de situatia de facto. Strategia de obtinere a securitatii nu mai este exclusiv prerogativa statului national intrucat noile amenintari neconventionale ii limiteaza considerabil acest drept. Romania ar trebui sa insiste mai mult asupra pozitiilor sale specifice in cadrul Aliantei luand in considerare statutul sau de punct estic extrem al NATO. Datorita pozitiei strategice extrem de favorabile a Romaniei, aceasta ar trebui sa aiba o pozitie mai bine conturata in cadru initiativelor NATO si sa utilizeze aceasta pozitie pentru obtinerea unui rol mai important in cadrul initiativelor strategice ale Aliantei prin extinderea cooperarii si asigurarii stabilitatii in spatiul Marii Negre catre Asia Centrala si Orientul Mijlociu. Astfel Romania a facut un prim gest in acest sens prin angajarea in razboiul impotriva terorismului initiat de SUA permitand trupelor NATO sa-si amplaseze trupe pe teritoriul sau. Acest prim pas a atras asteptari mai mari din partea Aliantei in privinta asumarii de catre Romania a unui rol activ in spatiul Europei Centrale si de Est. Permisiunea acordata trupelor de a stationa pe teritoriul Romaniei a permis intr-un fel consolidarea flancului sud-estic al NATO.
2
Un alt aspect de care Romania trebuie sa tina seama in relatia sa cu NATO este cel al compatibilizarii industriei de aparare cu celelalte state membre in productia de armament si tehnica de lupta in vederea inzestrarii armatei. Pentru indeplinirea acestui obiectiv Romania poate apela in calitate de membru UE la programele de cooperare in domeniul cercetarii stiintifice si a dezvoltarii componentei industriei de aparare a UE. In acest sens
1 2
http://www.mapn.ro/diepa/text/cartaalba/capitolul2.pdf, pg 3. Gheorghe, Ion, Securitatea miliara a Romaniei in epoca globalizarii, Bucuresti: Ed.Universitatii Nationale de Aparare Carol I, 2006, pg 115-117.
52
Romania participa la realizarea programelor europene de inzestrare a Sistemului National de Aparare cum ar fi MARCONI, SOIM, JDER etc. 1 Tot in aceasta directie, a compatibilizarii capabilitatilor militare cu cele ale NATO, se inscrie si adoptarea Legii privind reorganizarea si functionarea industriei de aparare in vederea asigurarii compatibilitatii cu structurile industriale euroatlantice. Desi Romania mai are mult de recuperat in privinta dotarii militare cu tehnologie si armament compatibil cu structurile militare euro-atlantice, totusi rezultatele obtinute si faptul ca in continuare Romania se implica activ in teatrele de operatiuni alaturi de structurile NATO si UE constituie o dovada certa a faptului ca aceasta abordeaza cu toata seriozitatea pozitia sa de tara membra. De asemenea Romania si-a respectat clar toate angajamentele luate prin tratatele internationale in domeniul securitatii si apararii la care este parte. Revenind la valorificarea pozitiei strategice a Romaniei nu se poate sa nu vorbim de strategia pe care o are referitor la valorificarea acestei pozitii geostrategice. Astfel, pentru valorificarea acestui avantaj Romania isi propune sa actioneze pe patru directii, dupa cum urmeaza: valorificarea spatiului central european prin relatiile bilaterale cu Ungaria si cu Polonia, implicarea in realizarea stabilitatii in spatiul balcanic; in aceasta directie Romania se bazeaza actiunile sale din fosta Iugoslavie cand a activat atat in plan militar in vederea asigurarii stabilitatii, cat si pe asistenta oferita in domeniul reformei sectorului de securitate pentru statele fostei Iugoslavii. Mai mult decat atat, in aceasta directie Romania isi propune sa sprijine statele balcanice in vederea aderarii acestora la Uniunea Europeana si NATO. Un alt punct de dezvoltare a relatiilor bilaterale ar fi in directia consolidarii relatiilor cu spatiul estic, concret Romania propunandu-si sa sustina cooperarea NATO-Federatia Rusa si consolidarea Tratatului de prietenie si cooperare incheiat intre cele doua state. Tot pe directia estica, Romania nu trebuie sa piarda din vedere relatiile de buna vecinatate cu Ucraina. In aceasta directie Romania este interesata direct de consolidarea relatiilor Ucrainei cu NATO. Asupra relatiilor romano-ucrainiene voi reveni pe parcursul acestei lucrari. In ceea ce priveste relatia cu Moldova, Romania trebuie sa actioneze in primul rand in vederea consolidarii sigurantei frontaliere. Pe directia sud-est, Romania trebuie sa valorifice pozitia geografica pe care o
http://www.iss-eu.org/new/analysis/analy099.pdf., pg 130-131.
53
Revista MJM
detine prin propunerea facuta vizand conectarea la spatiul a trei spatii: sud-estul european cu zona Marii Negre si cu zona Caucazului si a Mediteranei. Participarea Romaniei la misiunile NATO Totusi participarea Romaniei la fortele multinationale din cadrul NATO de mentinere a pacii a fost marcata in plan intern mai ales de controverse si pozitii antagonice in privinta anumitor decizii de implicare in anumite teatre de operatiuni. Decizia de a sprijini NATO in interventia sa in fosta Iugoslavie a subliniat o ruptura intre clasa politica pe de o parte si opinia publica nationala pe de alta parte. O alta decizie care a starnit dezbateri aprinse in politica interna a fost aceea de a mentine sau nu trupele militare din Irak. Aceste crize au survenit pe fondul unei lipse a unei viziuni clare asupra unui program de desfasurare a acestor operatiuni. Romania a optat intr-un mod specific, adica lipsit de viziune, pentru o perioada nedeterminata in ceea ce priveste mentinerea trupelor militare in Irak ceea ce in mod natural a dus la un moment dat la aparitia intrebarii: Cand este cazul ca Romania sa se retraga? Pe fondul acestei probleme s-a ajuns la aparitia unei adevarate dispute intre presedinte si primul ministru. Totusi in baza angajamentelor luate de Romania in aceasta privinta era recomandata mentinerea trupelor atata vreme cat se considera necesar tinand insa seama de declaratiile presedintelui in privinta angajamentelor luate de Romania dupa lansarea proiectului axei de securitate si aparare Bucuresti-Londra-Washington, iar pe de alta parte presiunea opiniei publice nu era suficient de mare in privinta unei retrageri a trupelor din Irak. Propunerea de retragere a trupelor din Irak venea oricum pe fondul unei crize prelungite care a zguduit scena politica interna si a afectat in mod special Ministerul Afacerilor Externe. Acestei crize i-au precedat altele precum: scrisoarea care a fost semnata si de catre ambasadorul Romaniei, Cristian Colteanu, in Italia, privind retragerea trupelor italiene din Afganistan, demisia ministrului afacerilor externe, adancirea crizei in relatia Romaniei cu Ucraina in privinta diferendului privind statutul Insulei Serpilor si in privinta canalului Bastroe, raportul Fava privind posibile actiuni ilegale ale CIA pe teritoriul Romanei, moartea a doi manifestanti kosovari pe fondul unei interventii disproportionate a fortelor politienesti de mentinere a ordinii trimise de
54
Romania in Kosovo sub mandat ONU, nominalizarea noului ministru de externe al Romaniei. Venita pe fondul crizelor enumerate, propunerea de retragere a trupelor din Irak nu facea decat sa confirme lipsa oricarei directii de orientare a politicii externe si de securitate a Romaniei. 1 Dupa o analiza atenta a situatiei operative a misiunilor militare ale Romaniei desfasurate sub egida NATO, CSAT a hotarat pentru perioada 2005-2010 care este oferta de participare activa a Romaniei, atat cu efective, cat si cu tehnica, in cadrul fortei de raspuns al NATO sub conducerea Comandamentului pentru operatiuni din Balcani, Afganistan si Irak. In vederea preluarii directe in dreptul intern a sanctiunilor adoptate in cadrul PESC, s-a adoptat L 206/2005 privind punerea in aplicare a unor sanctiuni internationale. Observatia care se poate face cu usurinta in privinta prevederilor acestei legi este aceea ca acelasi mecanism este prevazut si pentru sanctiunile adoptate in baza capitolului VII din Carta ONU de catre Consiliul de Securitate al ONU. Comitetul inter-institutional este organismul competent in ceea ce priveste implementarea sanctiunilor adoptate in cadrul PESC sau in cadrul Consiliului de Securitate al ONU. In cadrul acestui organism un rol central il are MAE intrucat acesta asigura traducerea si publicarea sanctiunilor in Monitorul Oficial, asigura functia de secretariat al Comitetului inter-institutional etc. 2 Incontestabil Romania a trebuit sa faca anumite schimbari in politica sa externa si de aparare si securitate prin prisma aderarii la cele doua organisme internationale care sunt principalele surse de aparare si securitate internationala. Totusi din dorinta de a face pe plac partenerilor externi Romania a pierdut din vedere perspectiva pe termen lung sau nu a facut o strategie capabila sa faca fata cu succes anumitor situatii care se iveau pe parcursul derularii operatiunilor comune. In acest sens un exemplu graitor il constituie faptul ca angajamentul asumat in Irak a fost mai mult un mimetism al angajamentului asumat de SUA fara o proiectie realista asupra misiunii propriu zise. Romania nu a avut de la inceput un plan in Irak si a preferat sa se adapteze
http://www.infopolitic.ro/imagini/documente/CSIS-Politica%20externa%20a%20Romaniei%20%20martie%202007.pdf. 2 http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=32309&idlnk=1&cat=3.
55
Revista MJM
din mers situatiilor create. Acest lucru nu a mai dat rezultate cand s-a ridicat problema concreta a duratei pe care aceasta misiune ar trebui sa o aiba. Inca o data declaratiile politice pompoase de genul abandonarea acestei misiuni ar insemna o pierdere a credibilitatii Romaniei pe plan international si demiterea catorva demnitari a fost solutia gasita in graba pentru a scapa de asumarea unei responsabilitati si adoptarea unei pozitii verticale intr-o problema spinoasa de relatii internationale. La momentul asumarii unui rol alaturi de SUA in Irak, parea ca in sfarsit Romania avea o pozitie clara in privinta rolului pe care doreste sa il joace in planul relatiilor de securitate si aparare la nivel mondial. Dar toate acestea nu erau decat declaratii menite sa stranga un capital de imagine pentru actorii politici nationali, atat pe plan intern, cat si in fata oficialilor internationali. Achizitiile paguboase de armament la mana a II-a oferit prin bunavointa guvernului britanic, de altfel un alt partener strategic al Romaniei, urmate de scandaluri de presa rasunatoare, dar nu si de actiuni in justitie si cu atat mai putin de pedepsirea celor responsabili de un asemenea esec nu sunt nicidecum menite sa asigure o mai buna dotare a armatei romane, cu atat mai putin sa ofere Romaniei statutul de partener strategic. Aspiratiile Romaniei de a-si asume un rol strategic in regiunea Marii Negre sunt contrazise puternic de realitatea de pe teren. In prezent Romania detine cele doua celebre fregate si un submarin a carui functionare sta puternic sub semnul intrebarii. Aceste dotari clar nu sunt suficiente pentru asumarea unor misiuni militare internationale, fie ele si unele de mentinere a pacii. Armata Romaniei nu dispune de o putere de proiectare la distanta a fortelor sale. Astfel, reforma in armata va mai dura ceva timp si pana atunci lipsa oricarei strategii de dezvoltare a capabilitatilor nu face altceva decat sa inrautateasca situatia acestui sector. Pe de alta parte, politica externa pare sa le joace o festa oficialilor de la Bucuresti. Cand credeam ca am facut cea mai buna miscare cu putinta pentru a creste in ochii partenerilor transatlantici (lansarea axei Washington-Londra-Bucuresti) si ne-am situat pe aceleasi pozitii in privinta interventiei in Irak, ne-am hotarat brusc ca este cazul sa ne retragem. Mai mult decat atat neintelegerile interne dintre diversii oficiali de la Bucuresti au avut repercusiuni asupra relatiilor externe, Romania fiind nevoita sa ceara scuze Italiei pentru scrisoarea contrasemnata si de ambasadorul tarii noastre in privinta retragerii trupelor din Afganistan.
56
Deoarece nu dorea sa strice bunele relatii pe care le avea cu Washingtonul se pare ca Romania a mai acceptat efectuarea de catre CIA a unor activitati ilegale pe teritoriul sau fapt scos la iveala de raportul Fava. Mai mult decat atat, documentul elaborat de Parlamentul European arata ca Romania nu a colaborat decat la nivel declarativ cu toata bunavointa la buna desfasurare a anchetei. Investigatiile efectuate de autoritatile romane in aceasta privinta nu au multumit in nici un caz oficialii de la Bruxelles care doreau dovezi clare si nu declaratii politice. Romania aflata la granita dintre europenismsi euroatlantism a pendulat in tot acest timp scurs intre integrarea in UE si NATO intre a satisface interesele americane si a raspunde cerintelor Bruxelles-ului factorii de decizie de la Bucuresti ignorand uneori complet vointa electoratului, asa cum s-a intamplat in momentul in care s-a decis sprijinirea interventiei NATO in Iugoslavia care a costat PDSR scazand in sondaje. Dar si atunci s-a explicat faptul ca nu putem sa ne lasam partenerii strategici in momente grele si trebuie sa sprijinim actiunile Aliantei odata ce am decis ca vrem sa aderam. Pe de alta parte, situarea de partea SUA si NATO in lupta impotriva terorismului international si decizia de a participa la razboiul din Irak au fost de natura a ne atrage cateva observatii critice din partea statelor vechii Europe. Decizia insa nu ne-a apartinut numai noua, ci intregului grup de la Vilnius. Ceea ce nu trebuie sa uite state precum Franta sau Germania este ca aceste state mici au propriile prioritati in politica externa si asa cum Franta, Germania si chiar si Rusia aveau mult de pierdut in urma izbucnirii unui conflict in zona (contracte militare si economice), mai mult decat atat au pronuntat unilateral decizia de a nu sprijini SUA fara a se obosi sa intrebe macar daca si statele mai mici ale Europei doresc sa urmeze aceasta decizie de politica externa. Distinctia intre vechea Europa si noua Europa facuta de catre Secretarul american Donald Rumsfeld nu are insa nimic magulitor. Decizia americana de a interveni unilateral in Irak fara ca macar NATO sa mai fie consultat a adancit prapastia dintre strategia americana de securitate si aparare si cea europeana. Administratia Bush a exploatat cu maiestrie de aceasta data neintelegerile si tensiunile din cadrul UE. Daca administratiile anterioare s-au aratat dispuse sa ajute la consolidarea unei dimensiuni de securitate si aparare a UE, actuala administratie americana pare sa nu fie deloc interesata de acest aspect. Orientarea Romaniei catre NATO si SUA in politica sa externa si de aparare a
57
Revista MJM
fost desigur una oportunista dar in acelasi timp a fost o politica sincera cel putin de aceasta data. Concluzii Politica externa si de securitate europeana depinde inca in foarte mare masura de structuri precum NATO si depinde mai ales de SUA. UE nu este inca pregatita sa isi asume un rol de jandarm la nivel mondial, nu este pregatita in nici un caz sa vorbeasca pe o singura voce. Orgoliile nationale sunt inca la mare pret in Europa Occidentala in care Franta, Germania si Marea Britanie nu se pot decide care dintre ele este mai mare si mai puternica si in care teme sensibile precum cedarea unei parti a suveranitatii in favoarea unei politici de securitate comuna sunt de natura a ingrijora statele recent iesite de sub Cortina de Fier. NATO si UE sunt considerate principalele promotoare ale pacii si securitatii la nivelul continentului european si nu numai. Este clar pentru ambele organisme este necesara o conlucrare intre ele si nu este de bun augur o disputa care sa nu duca nicaieri. In noul context geopolitic al luptei impotriva terorismului international principala amenintare la adresa pacii si securitatii este considerat a fi terorismul de factura fundamentalist islamica. Acest front fundamentalist islamic ar arata din punct de vedere geopolitic cam asa: Algeria-Orientul Mijlociu-Afganistan. In acest context Romania are o pozitie geostrategica foarte importanta pe care insa va trebui sa stie sa o fructifice: avanpost militar si de securitate al NATO. Dar se pare insa, tinand cont de actiunile diplomatiei romanesti in aceasta directie ca nu vom sti sa fructificam aceasta pozitie pe care nu am facut nici un efort sa o avem, dar se pare ca nu facem nici un efort sa o pastram ceea ce spune destul despre lipsa completa de viziune a politicii externe si de securitate a Romaniei. Un lucru ramane insa cert, faptul ca Romania a depus eforturi considerabile pentru a fi acceptata ca membra atat in NATO, cat si in UE, si ca a incercat mereu in relatiile externe sa se apropie de Washington si de viziunea americana asupra apararii si securitatii. Dar a fi mai activi pe scena internationala nu inseamna sa devenim aserviti Washington-ului, ci pur si simplu sa stim sa ne jucam cartea in politica externa.
58
Probabil nu am reusit pe deplin sa ne rupem de servilismul politic pe care l-am afisat in perioada influentei sovietice si mai avem accese de a ne supune unor decizii venite din afara numai de dragul de a nu ii nemultumi cu ceva pe partenerii euroatlantici sau poate pur si simplu nu stim cand este cazul sa spunem da si cand este cazul sa spunem nu. Romania ar trebui sa aiba o strategie care sa miste politica externa de securitate si aparare din deriva totala in care se gaseste. Bibliografie
1. Constitutia Romaniei, http://www.constitutia.ro/const.htm.
2. Gheorghe, Ion, Securitatea miliara a Romaniei in epoca globalizarii, Bucuresti: Ed.Universitatii Nationale de Aparare Carol I, 2006, pg 115-117.
3. http://www.assembly-weu.org/en/presse/cp/2007/04-2007.php 4. http://www.assemblyweu.org/en/presse/espace_presse/documents/Berlin%20AssemblyMessage%20FINAL%20E NG%20pres.pdf 5. http://www.iss-eu.org/books/5esdpen.pgf 6. http://www.iss-eu.org/new/analysis/analy099.pdf 7. http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=32309&idlnk=1&cat=3 8. http://www.mapn.ro/diepa/text/cartaalba/capitolul1.pdf 9. http://www.mapn.ro/diepa/text/cartaalba/capitolul2.pdf 10. http://www.mapn.ro/indexro.php 11. http://www.mapn.ro/rcdrm/actualitate.htm 12. http://www.nato.int/docu/other/ro/handbook.pdf 13. Pop, Adrian, Strategii de integrare europeana, Bucuresti: Ed. Sylvi, pg 93-101. 14. Popescu, Dumitra si Adrian Nastase. Drept international public. Bucuresti: Ed Sansa, 1997, pg. 278. 15. Revista consilierilor juridici din armata nr 1/2006 , Balu, Marius, Cadrul legislativ necesar reformelor din sistemul militar 16. Smith, Karen, Politica externa a Uniunii Europene, Bucuresti: Ed. Trei, 2004, pg.255-257. 17. Infopolitic, http://www.infopolitic.ro/imagini/documente/CSISPolitica%20externa%20a%20Romaniei%20-%20martie%202007.pdf
59
Revista MJM
Evolutia PESC din perspectiva interguvernamentalismului liberal Flavius Ionel Gaiantu, anul IV, SP
ianuarie 2008
Introducere Ce este Uniunea Europeana? Raspunsul la aceasta intrebare nu poate fi cautat decat in raport cu finalitatea proiectului de constructie europeana: se doreste o simpla cooperare extinsa intre statele Europei in implementarea unor politici comune, sub forma unei organizatii internationale atipice sau se urmareste edificarea unui stat federal European? Avem de a face in cazul acestui tip de interogatie cu tensiunea dintre abordarea interguvernamentalista asupra Uniunii si cea federalista; in prima tabara se situeaza cei care sustin continuitatea suveranitatii statale in spatiul european, pe cand in cealalta tabara se sustine transferul gradual al suveranitatii la nivelul suprastatal al Uniunii Europene. Existenta unei politici comune in domeniul relatiilor externe si al securitatii si gradul de comunitarizare al acesteia devine astfel esentiala in balanta dintre suveranitate si integrare. Uniunea Europeana se poate construi ca actor politic unitar doar in masura in care poate reprezenta o voce cel putin coerenta daca nu unica pe scena relatiilor internationale. Pentru a nu suprasimplifica problematica trebuie sa avem in vedere faptul ca dincolo de opozitia factorilor nationali fata de transferul de suveranitate, dezvoltarea unei politici comune de securitate si aparare in spatiul UE a fost influentata permanent si de existenta NATO si de puterea SUA in cadrul acestei organizatii. Prin urmare, dezvoltarea UE ca si putere civila are la baza atat faptul ca apararea si diplomatia fac parte din esenta suvernaitatii nationale (Wallace, 2005, p.405), cat si asigurarea securitatii europene prin NATO, cu garantiile SUA. Argumentul central al acestei lucrari este ca dezvoltarea anevoioasa a pilonului II al UE confirma teoriile interguvernamentaliste liberale ale integrarii, sugerand primatul intereselor statelor membre in elaborarea politicilor. Pentru a demonstra acest lucru, voi porni de la prezentarea unor repere teoretice de baza ale perspectivei interguvernamentaliste liberale asupra integrarii europene; ulterior voi arata cum
60
validitatea acestei teorii este reflectata in cateva momente cheie din evolutia istorica a cooperarii politice din cadrul UE, iar in cele din urma voi analiza stadiul actual al acestor politici (din punct de vedere al gradului de comunitarizare) prin raportare la reactia UE in cazul crizei rachetelor din Iran. Cadru teoretic Interguvernamentalismul liberal este propus ca perspectiva asupra integrarii europene odata cu progresele realizate in procesul de comunitarizare incepand cu anii 80. Aceasta forma revizuita a modelului interguvernamental subliniaza rolul statelor membre ale UE, din perspectiva preferintelor si a raporturilor de putere dintre acestea, in procesul relansarii integrarii europene. Cu alte cuvinte, din aceasta perspectiva, vointa statelor suverane ramane factorul esential al dezvoltarii UE, proces etapizat in trei stadii de catre Moravcsik: 1. Agregarea preferintelor nationale de catre liderii politici ca rezultat al interactiunii a numerosi factori interni precum institutiile, economia sau partidele politice; nu este acceptata teoria neofunctionalista a influentei institutiilor UE asupra formarii acestor interese; 2. Negocierea dintre state la nivelul UE dupa modelul interguvernamental, acordurile reflectand puterea relativa a fiecarui stat; institutiile supranationale precum Comisia joaca un rol marginal in aceasta viziune, esentiale pentru conturarea deciziilor UE fiind pachetele de acorduri si oferirea de compensatii pentru statele defavorizate de anumite hotarari. 3. Aparitia institutiilor supranationale avand ca functie furnizarea de angajamente credibile pentru guvernele statelor membre, sporirea credibilitatii angajamentelor reciproce. Pentru ca statele sa nu triseze, sa nu dezerteze de la obligatiile reciproce asumate prin cooperare, o parte a suveranitatii lor este cedata in comun unor institutii supranationale, insa doar in masura in care acest proces este considerat necesar si profitabil statelor. 1
Wallace et all, 2005, pp. 17-18.
61
Revista MJM
Dezvoltarea celui de-al doilea pilier al TUE pare a fi urmat in linii mari traiectoria prezentata mai sus, fiind un rezultat al jocului negocierilor interguvernamentale in cadrul carora statele UE au incercat sa isi maximizeze propria utilitate (impunerea propriilor interese nationale). Puterile relevante din Europa au sustinut dezvoltarea politicilor de securitate si aparare comuna in masura in care prin acest instrument puteau contrabalansa puterea americana, sporindu-si propria influenta pe plan international. Pozitia puterilor majore din Europa vis--vis de elaborarea unor politici comunitare in domeniul relatiilor externe si apararii a depins permanent de raportul dintre interesul pastrarii suveranitatii nationale si recompensele determinate de o politica unica prin care sa fie mai puternic reprezentate interesele comune europene fata de cele ale SUA. Problemele intampinate in dezvoltarea PESC pot fi puse tocmai pe seama divergentelor de interese ale puterilor din cadrul UE pe subiecte majore de politica internationala. Istoricul dezvoltarii interguvernamentale a PESC In continuare voi prezenta momente cheie din istoricul dezvoltarii dimensiunii externe a UE, care ilustreaza orientarea esential interguvernamentala a acesteia. Originile PESC/PESA pot fi identificate in Comunitatea Europeana de Aparare (1952), structura interguvernamentala creata la initiativa franceza si conceputa initial ca modalitate de asigurare impotriva reaparitiei unei armate germane, si in proiectul Comunitatii Politice Europene, care nu a fost constituita, in mod paradoxal, datorita votului negativ din Parlamentul Frantei. 1 Prima organizatie europeana de aparare comuna a fost Uniunea Europei Occidentale, un compromis guvernamental avand la baza propunerile Marii Britanii. Esecul constituirii unei comunitati europene politice si de aparare a fost astfel insotit de acapararea functiei de aparare a Occidentului de catre NATO (cu importante efective militare americane). Aceasta situatie va inhiba timp de decenii manifestarea Europei ca putere pe plan international, determinand plasarea statelor europene permanent sub umbrela americana, fiind mai degraba protejate decat parteneri reali ai SUA pe plan militar. In aceasta perioada atitudinea Frantei va oscila pe coordonatele reticentei fata de
1
Barbulescu, 2005, pp. 77-78.
62
renuntarea la suveranitate (sursa ezitarilor fata de o cooperare politica europeana extinsa) si ale provocarii vis--vis de hegemonia SUA (prilej de promovare a unei aparari europene commune). 1 Acesta este contextul in care are loc in 1970 lansarea treptata a Cooperarii Politice Europene, proces in intregime interguvernamental, care determina cooperarea guvernelor CE la nivelul politicii externe. 2 Disputa transatlantica asupra unor chestiuni legate in principal de conflictele din Orientul Mijlociu a reprezentat stimulentul dezvoltarii, chiar daca ezitante, a acestei cooperari. Odata cu semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) ia nastere Politica Externa si de Securitate Comuna a UE, avand drept scop definirea identitatii Uniunii in arena internationala prin intermediul unor politici externe si de securitate commune, care sa duca pe termen lung si la o aparare comuna; totusi secretariatul PESC isi desfasura activitatea in cadrul secretariatului Consiliului, deciziile fiind luate in Consiliu prin unanimitate, fapt ce sugereaza 3 clar ca avem de a face cu o politica interguvernamentala. Includerea PESC in TUE s-a realizat dupa negocieri si dezbateri cu numeroase controverse, existand pe de o parte pozitia franceza a transferului treptat al UEO si al capacitatilor militare ale acesteia dinspre NATO spre UE, si cea britanica a redefinirii UEO ca pilon european al NATO. In cele din urma UEO va deveni o organizatie de legatura intre UE si NATO, parte integranta a dezvoltarii UE. 4 Aceasta forma ambigua a PESC se va reflecta si in reactia greoaie a fortelor militare europene in cazul razboiului din fosta Iugoslavie, divergentele dintre polii principali de putere (Germania amenintand la un moment dat chiar cu o recunoastere unilaterala a Croatiei) reflectand limitele trasate de procedurile interguvernamentale activitatii PESC. Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea ca Secretarul General al Consiliului sa indeplineasca si functia de Inalt Reprezentant al UE pentru PESC, ceea ce face ca Uniunea sa poata sa vorbeasca cu o singura voce 5 . Mister PESC era insa desemnat tot de catre Consiliu si isi desfasura activitatea sub mandatul acestei institutii interguvernamentale a UE. Razboiul din Kosovo si unilateralismul american in
1 2
Wallace et all, op.cit., pp. 407. Idem, p. 409. 3 Barbulescu, op. cit., p. 225-227. 4 Wallace et all, op. cit., p. 413. 5 Barbulescu, op.cit., p.310.
63
Revista MJM
gestionarea conflictului a reprezentat un nou impuls puterilor europene sa treaca peste divergente si peste ezitarile legate de punerea in comun sa suveranitatii si sa consolideze PESC/PESA, ajungandu-se in 2003 ca PESA sa isi desfasoare prima operatiune militara, in Bosnia, prin Misiunea de Politie a UE. 1 Totusi, invazia Americana din Irak va umbrii aceste progrese, determinand o puternica ruptura in cadrul PESC, ilustrand faptul ca aceasta politica reprezenta inca doar un consens fragil intre guvernele UE. Uniunea este scindata intre pozitia britanica de a sprijini SUA (chiar prin trimiterea de trupe) si opozitia franco-germana fata de interventie. Se remarca din nou actualitatea jocului negocierilor dintre reprezentantii guvernelor (si ai intereselor) nationale in cadrul Consiliului, fiind evidenta vulnerabilitatea PESC ca institutie. Daca avem in vedere cel de-al treilea stadiu al constructiei europene teoretizat de Moravcsik (edificarea institutiilor ca garantii ale respectarii angajamentelor reciproce de catre state), putem concluziona ca angajamentele luate si consfintite prin PESC sunt atat de ambigue si difuze incat permit puterilor europene o marja de actiune independenta extrem de extinsa. Cooperarea ajunge sa se realizeze doar in situatiile in care interesele nationale ale puterilor relevante coincid, sau cele care actioneaza contrar propriilor interese sunt recompensate prin alte stimulente. PESC si criza rachetelor din Iran Planurile regimului radical din Iran de a-si construi capacitate de imbogatire a uraniului intretin suspiciunea comunitatii internationale vis--vis de intentia acestui stat de produce arme nucleare; criza a izbucnit in 2003 cand s-a descoperit ca Iranul desfasura un program nuclear secret de 18 ani, incalcand intelegerea cu Autoritatea Internationala pentru Energie Nucleara. In urma vizitei ministrilor de externe a celor mari trei puteri din cadrul UE (Germania, Marea Britanie si Franta), Iranul a acceptat sa suspende activitatile de imbogatire a uraniului, angajandu-se in acest sens prin semnarea unui Protocol Aditional la Tratatul de Non-Proliferare. Alegerea presedintelui Ahmadinejad a dus insa la reluarea activitatilor nucleare, fapt perceput ca o sfidare la adresa intregii comunitati internationale; daca SUA iau in calcul
1
Wallace et all, op. cit., p. 422.
64
orice fel de masura impotriva Iranului (inclusiv o eventuala interventie militara), pozitia UE este una mai moderata, fiind preferata o strategie bazata pe diplomatie si extinderea sanctiunilor economice. Aceasta pozitie comuna poate fi insa explicata nu atat prin existenta unei Politici Externe si de Securitate Comuna integrate, cat prin faptul ca Franta si Germania (doi dintre actorii statali majori din cadrul UE) impartasesc interese economice in Iran, interese ce ar fi amenintate de un potential conflict militar. Relatia dintre Germania si Iran dateaza inca din timpul lui Wilhelm al II-lea, atingand apogeul in perioada interbelica, atunci cand numele statului Persia a fost schimbat in Iran (insemnand tara arienilor). In perioada postbelica Iranul a importat masiv tehnologie germana; relatiile economice dintre cele doua state au continuat chiar si dupa revolutia islamista, prilejuind chiar contradictii intre Germania si SUA. Chiar si dupa ce introduce conceptual de dialog critic cu Iranul, Germania continua sa fie principalul partener comercial al acestui stat, cu prezente deja inradacinate ale colosilor industriali Krupp, Daimler sau Siemens. Franta are de asemenea relatii economice importante cu Iranul, exporturile franceze in Iran totalizand in 2003 o valoare de peste 2 miliarde de euro; sunt prezente in Iran companii precum Renault, Citroen, Peugeot, Alcatel, Total Group. In acest context, avand in vedere faptul ca doua dintre principalele trei puteri ale UE impartasesc ca interes national protejarea investitiilor in Iran, este evident ca orientarea PESC in aceasta chestiune prin activitatea lui Javier Solana este mult mai pasnica decat cea a SUA. Pozitia UE pare a fi si in aceasta chestiune de relatii externe modelata de jocul intereselor puterilor majore. Bibliografie
1. Barbulescu, Iordan Gheorghe, UE de la economic la politic, Editura Tritonic, Bucuresti: 2005, pp. 74-79, 225-229, 308-311, 395-397. 2. Wallace, Helen, William Wallace si Mark. A. Pollack (coords). Elaborarea politicilor in Uniunea Europeana, Ed. Institutul European din Romania, Bucuresti, 2005, p. pp.17-19, p. 406-430. 3. http://www.euromove.org.uk/index.php?id=6528 4. http://www.euromove.org.uk/index.php?id=6512 5. http://memrieconomicblog.org/bin/content.cgi?article=73 6. http://www.iht.com/articles/2007/10/08/news/sanctions.php
65
Revista MJM
Curtea Europeana de Justitie si problema legitimitatii Stefan Pana, anul II, SP

ianuarie 2008
Dintre toate institutiile europene, Curtea de Justitie este una dintre cele mai importante sau cel putin una dintre cele mai influente. De corecta ei functionare pare sa atarne intregul viitor al Uniunii Europene, deoarece aceasta instututie are ultimul cuvant de spus cu privire la normele juridice si tratatelor in vigoare. Mai mult decat atat, Curtea este una din institutiile vizibile care pot conferi incredere in proiectul european sau, din contra, pot atrage asentimentul cetatenilor Uniunii. Este astfel importanta o privire de ansamblu a acestei institutii, si mai mult, a modului in care ea poate fi legitimata in fata celor peste 500 de milioane de cetateni. Curtea Europeana de Justitie reprezinta ramura juridica a Uniunii Europene, avand rolul de a veghea asupra respectarii dreptului european. Cu sediul la Luxemburg, Curtea a fost infiintata in 1952 prin Tratatul de la Paris si primul ei rol era in cadrul Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului. Odata cu crearea Comunitatii Economice Europene, prin Tratatul de la Roma, din 1957, Curtea de Justitie a primit noi atributii, insa abia in 1965, prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, prin care se reuneau cele trei comunitati (Comunitatea Carbunelui si a Otelului, Comunitatea Economica si Comunitatea Energiei Atomice), Curtea a inceput sa functioneze in maniera in care o cunoastem astazi. Urmatorul pas important dupa semnarea acestor trei tratate a fost in anul 1992, odata cu semnarea Tratatului de la Maastricht care consacra oficial crearea Uniunii Europene. Acest tratat a avut o mare insemnatate pentru Curtea de Justitie deoarece a trasat o linie clara de actiune pentru aceasta institutie, plasand-o in al treila pilon al noii create Uniuni. Astfel, in timp ce primul pilon se ocupa exclusiv de partea economica a Uniunii Europene, iar al doilea de latura politicii externe si securitate, pilonul al treilea avea ca rol cooperarea in vederea prevenirii si luptei impotriva criminalitatii. In acest context, Curtea de Justitie actiona ca institutia principala a Uniunii Europene in probleme legate de respectarea dreptului comunitar.
66
Curtea Europeana de Justitie este formata din 27 de judecatori, unul din fiecare stat membru, dintre care se alege si un Presedinte al Curtii si 8 Avocati Generali. Un aspect important al componentei Curtii este necesitatea ca membrii acesteia sa fie total impartiali in deciziile luate, ei nereprezentand in Plen tarile de origine, ci intreaga Uniunii ca ansamblu. Pe langa Curtea de Justitie, care vegheaza asupra respectarii dreptului comunitar, precum si a Tratatelor si altor acte normative, mai exista o Curte de Prima Instanta care se ocupa de plangerile inainte de catre cetateni sau state ale Uniunii impotriva anumitor decizii sau lipsei de interventie a institutiilor. In acelasi timp, Curtea de Prima Instanta mai are jurisdictie in cazurile unor decizii ale institutiilor europene unde aceasta jurisdictie este acordata expres. Mai exista un al treilea tribunal, cel al Serviciilor Civile, care se ocupa exclusiv de problemele angajatiilor comunitatilor europene. Existenta celor trei tribunale nu reprezinta o incercare de ierarhizare a jurisdictiilor, ci mai degraba o impartire pe arii de competenta. O problema importanta a Curtii este modul ei de functionare. Procesul de luare a deciziilor este deosebit de complex si nu face obiectul acestei lucrari, in schimb doua puncte importante trebuie marcate. Astfel, trebuie stiut ca deciziile Curtii de Justitie sunt executorii in teritoriul statelor membre si fata de tribunalele internationale, Curtea Europeana de Justitie poate avea si alti subiecti, in afara de state, cum ar fi cetatenii sau diferite institutii si organizatii din interiorul Uniunii. Aceste doua competente ofera Curtii un spectru foarte larg de activitate si responsabilitate. Exista multe critici la adresa acestei institutii, cele mai notabile referindu-se la caracterul ei supranational, dreptul fiind una din caracteristicile cele mai importante ale suveranitatii statelor. In afara de aceasta problema, care se refera de fapt la intregul spirit al Uniunii Europene, exista si intrebari cu privire la legitimitatea Curtii. Mai exact, poate o singura institutie sa fie indreptatita de a decide pentru o populatie ca cea a Uniunii Europene, in continua crestere? Punctual, pe ce se bazeaza legitimitatea Curtii de Justitie? Inainte de a exprima diferitele puncte de vedere in acest caz, trebuie stabilite anumite concepte, cum ar fi legitimitatea in cadrul european.
67
Revista MJM
In termeni simpli, legitimitatea reprezinta acceptarea autoritatii de catre indivizi in virtutea unor legi. Trebuie notat faptul ca exista o diferenta intre legitimitate si obedienta. Legitimitatea provine din credinta indivizilor intr-o institutie, cum ar fi statul, si capacitatea acestei institutii de a-i proteja si actiona in favoarea lor. Obedienta, in schimb, isi are radacinile in violenta, fie ea fizica sau simbolica, fiind alimentata de frica de coercitie. Problema pusa aici este daca cetatenii Uniunii Europene accepta Curtea de Justitie ca un instrument menit sa-i protejeze si nu unul de care trebuie sa se teama. Astfel, pentru a fi legitima, Curtea Europeana de Justitie trebuie sa functioneze in baza unor legi stiute si acceptate de catre cetatenii Uniunii. Insa tocmai de aici provine problema; in urma unor studii realizate intre anii 1992 si 1993, in plina febra a tratatului de la Maastricht, Curtea avea un sprijin redus din partea populatiei, increderea in aceasta institutie fiind scazuta 1 . Acelasi sondaj releva ca doar 14,4% din cetatenii Uniunii considerau ca vreo influenta democratica asupra deciziilor luate in Parlamentul European. Exista in acel moment un considerabil deficit de incredere in institutiile europene, in general, care se reflecta si asupra Curtii, poate mai mult chiar decat asupra altora. Si aceasta deoarece CEJ se bazeaza mult pe perceptia publica, in principal din cauza lipsei unui sistem electoral in alegerea ei si aparentei lipse de legitimitate. Din acest punct de vedere, insa, putem sa ne punem intrebarea daca o institutie cum este Curtea Europeana de Justitie are nevoie de legitimitate, in strictul sens al cuvantului. Ea este numita, nu aleasa, astfel caracterul electoral nu exista si nici un motiv pentru a se baza pe perceptia publica. Ea este dependenta doar de institutiile nationale care au propus judecatorii, iar aceasta dependenta inceteaza in momentul investiturii. Cu toate acestea, Curtea de Justitie este unul din instrumentele cele mai vizibile ale Uniunii Europene, rolul ei devenind din ce in ce mai semnficativ pentru procesul de integrare a statelor membre, de unde rezulta si nevoia ca aceasta sa fie acceptata de catre cetateni. Revenind la lipsa de incredere acordata institutiilor europene in momentul semnarii Tratatului de la Maastricht, principalul motiv pentru care aceasta era atat de pregnanta este transferul suveranitatii de la nivelul national la nivelul supranational, iar Curtea de Justitie reprezinta exemplul perfect de institutie supranationla care poate decide in contra legilor interne ale unui stat. Exista multe puncte de vedere care considera institutii
1
Gibson, Caldeira, 1998, p. 64.
68
supranationale, cum ar fi CEJ, ca fiind ineficiente deoarece incearca sa impuna asupra statelor suverane un ritm de integrare pe care acestea nu sunt pregatite sa si-l asume 1 . Pentru ca o astfel de institutie sa functioneze trebuie sa existe o congruenta a intereselor europene si a celor nationale, fapt rar intalnit la nivelul intregii Uniuni. Astfel, deciziile Curtii deseori vor veni in contradictie cu legile si interesele statelor membre si pot crea disensiuni in cadrul Uniunii. Un aspect important este si crearea de precedente. Tribunalele nationale functioneaza pe baza constitutiei si a legilor in vigoare, in cazul CEJ fiind vorba despre tratate, iar Curtea are dreptul interpretarii acestor tratate dupa cum vede de cuviinta. Aceste interpretari uneori vin in contradictie, cum a fost cazul celor doua decizii privitoare la dreptul de munca al peroanelor varstnice. In anul 2005, Curtea Europeana de Justitie a decis impotriva statului german care oferea contracte pe termen fix muncitorilor cu varsta de peste 52 de ani. Aceasta lege a guvernului german era menita sa ii ajute pe muncitorii care se apropiau de varsta pensionarii pentru a nu ramane fara un loc de munca. CEJ a decis ca aceasta lege vine in contradictie cu principiul nediscriminarii pe criterii de varsta si trebuie abrogata. Pe aceeasi baza, in 2007, Curtea de Justitie a decis in favoarea statului spaniol in instituirea unei varste obligatorii de pensionare. Cu toate ca principiul este acelasi, eliminarea discriminarii, interpretarile diferite ale legilor au permis Curtii sa dea doua decizii contradictorii, intru-un anumit sens. Intotdeauna va exista o tensiune in cadrul Curtii pentru a nu da decizii contrare intereselor nationale, dar in acelasi timp sa mentina un grad de consistenta legala. Multi critici ai acestei institutii o acuza de a fi partinitoare in cazul interesele marilor state. Astfel, prin Tratatul de la Roma din 1958 s-a incercat crearea unei piete comune prin eliminarea graduala a taxelor de import pana la 31 decembrie 1969. Acelasi tratat crea o politica comuna in domeniul agriculturii astfel incat inconsistentele la nivel national sa fie suplinite prin reguli europene, permitand liberul schimb intre statele membre. La sfarsitul acestei perioade, insa, multe state nu au creat politici speciale pentru anumite produse de agricultura, ele fiind subiectul unor procese desfasurate in anii 70 la CEJ. Este cazul statului francez care a stabilit o taxa de import pentru banane in 1969, inainte de finalizarea procesului de eliminare a acestora. Compania Charmasson acuza statul
1
Mattli, Slaughter, 1998, p. 180.
69
Revista MJM
francez ca incalca prevederile Tratatului de la Roma prin instituirea acestei taxe. Raspunsul oficial francez a fost ca o organizatie nationala pentru reglementarea comertului cu banane exista deja cand tratarul a fost semnat si, in viziunea lor, o astfel de organizatie anula prevederile referitoare la taxele comerciale. Dupa lungi deliberari, CEJ a decis in favoarea statului francez, adaugand insa ca taxele pot fi valabile doar pana la finalizarea procesului de eliminare din 1969. Statul francez nu a trebuit sa plateasca daune companiei Charmasson pentru aceste taxe, insa organizatia nationala de reglementare trebuia sa-si inceteze activitatea. O astfel de decizie a fost contestata si de anumiti comisari europeni si pana la urma s-a stabilit ca organizatiile nationale de reglementare a comertului pe arii specifice pot functiona pana in momentul in care va aparea o institutie europeana care sa le preia sarcinile. Aceasta decizie pare a fi fost luata de frica unor represalii din partea guvernului francez, care mai ignorase si inainte decizii ale CEJ, dar de fapt ea dorea fortarea guvernelor nationale in a crea o politica comuna pentru toate produsele de agricultura 1 . Acesta este un bun exemplu pentru interpretarea larga a legilor si tratatelor europene in vederea binelui comunitar, insa inconsistentele de acest tip au permis multor critici sa dispute corectitudinea deciziilor luate. Problematica legitimitatii Curtii Europene de Justitie, si consistentei deciziilor luate de acest for, este una veche, datand inca de la formarea institutiei, dar odata cu extinderea Uniunii Europene, aceasta prinde noi valente. Institutia juridica suprema a Uniunii se afla pe un teritoriu nou, ca instanta supranationala, si deciziile luate de aceasta pot crea precedente cu urmari imposibil de anticipat, de unde si ingrijorarea fata de modul ei de functionare. Pentru a fi o institutie credibila, Curtea trebuie sa dea decizii impartiale, bazate doar pe dreptul european si nu pe interesele proprii ale statelor membre sau judecatorilor. In acelasi timp, deciziile nu pot fi luate in asemenea maniera incat statele sa nu le poata indeplini si in acelasi timp ele nu trebuie sa fie contrare interesului Uniunii. Acestea sunt motivele pentru care exista un puternic sentiment de scepticism cu privire la viitorul institutiei, iar cazurile instrumentate de aceasta sunt subiectul unor discutii aprige intre suporterii si criticii ei. Viitorul va decide daca poate exista o curte de justitie cu caracter supranational, daca Europa este pregatita pentru un astfel de experiment si
1
Garrett, Kelemen, Schulz, 1998, p. 162.
70
este la latitudinea Curtii sa confirme asteptarile deoarece credibilitatea intregii Uniuni depinde de corecta functionare a fiecarei institutii in parte. Bibliografie
1. Garrett, Geoffrey, R. Daniel Keleman and Heiner Schulz. The European Court of Justice, National Governments, and Legal Integration in European Union, in International Organization, vol. 52, No. 1. (Winter, 1998), pp. 149-176. http://links.jstor.org/sici?sici=00208183%28199824%2952%3A1%3C149%3ATECOJN%3E2. 0.CO%3B2-O 2. Mattli, Walter and Anne-Marie Slaughter Revisiting the European Court of Justice, in International Organization, vol. 52, No. 1. (Winter, 1998), pp. 177-209 http://links.jstor.org/sici?sici=00208183%28199824%2952%3A1%3C177%3ARTECOJ%3E2. 0.CO%3B2-F 3. Gibson, James L. and Gregory A. Caldeira. Changes in the Legitimacy of the European Court of Justice: A Post-Maastricht Analysis, in British Journal of Political Science, Vol. 28, No. 1. (Jan., 1998), pp. 63-91. http://links.jstor.org/sici?sici=00071234%28199801%2928%3A1%3C63%3ACITLOT%3E2.0. CO%3B2-1
71
Revista MJM
Deficitul democratic al PE din perspectiva constructivista Simona Verives, anul II, SP

ianuarie 2008
Curentul constructivist a luat nastere in cadrul studiului relatiilor internationale. Sistemul international este conceput din punct de vedere sociologic, relatiile dintre diferitii actori constituindu-se prin folosirea anumitor termeni subiectivi, cunoscuti doar intr-un spatiu restrans. Cunoasterea subiectiva ocupa un rol important in cadrul lumii sociale de la nivelul spatiului international, insa acest lucru poate fi afirmat si in spatiul Uniunii Europene. Oamenii implicati in procesele sociale si politice din cadrul Uniunii Europene vor reactiona diferit la anumiti stimuli, diferentele aparand in momentul in care acelasi eveniment este perceput diferit de catre doua sau mai multe natiuni. De exemplu, Marea Britanie a perceput termenul de constitutie ca un atac la suveranitatea nationala si, de aceea, a luptat pentru schimbarea termenului cu cel de tratat constitutional. Tinand cont de faptul ca Marea Britanie nu are o Constitutie, nu putea permite ca Uniunea Europeana sa isi permita o asemenea incalcare a traditiilor si cutumelor britanice. Dar, dupa cum spunea Francisco Adelcoa Luzarraga 1 , cuvintele au o insemnatate secundara, principiul de baza fiind cel care conteaza. Daca, pentru a se putea vota un act cu caracter constitutional, este necesar sa se faca anumite compromisuri asupra termenilor folositi, pentru ca toti actorii implicati sa fie de acord, acest lucru va fi o pierdere minora in comparatie cu beneficiile aduse de documentul comun acceptat. Conform constructivistilor, interactiunile dintre actori, in cadrul UE fiind vorba de statele nationale, sunt cele care ofera sens relatiilor dintr-un anumit context social. Astfel, sistemul format de actorii din UE poate fi considerat un fapt social. Emile Durkheim definea faptul social ca fiind orice fel de a face, fixat sau nu, capabil sa exercite asupra individului o constrangere exterioara; sau, inca, care este general in intinderea unei societati date, avand totusi o existenta proprie, independenta de manifestarile sale individuale.(Durkheim, 2003: 51-52). Cu alte cuvinte, realitatea sociala exista doar in
1
Francisco Adelcoa Luzarraga este Decanul Facultatii de Stiinte Politice si Sociologie din cadrul Universitatii Complutense din Madrid.
72
masura in care membrii UE o constientizeaza si o definesc ca atare, comunicand-o printr-un limbaj inteligibil tuturor. In procesele politice in care exista posibilitatea ca statele sa-si defineasca propriile interese, fiecare stat membru se va ghida dupa reguli diferite, in functie de circumstante. De pilda, statele mari incearca prin tot felul de mijloace sa-si mentina puterea, care incepe sa se mai disipeze odata cu aderarea unor state mai mici. Statele mici, dimpotriva, fac tot posibilul pentru a avea un cuvant de spus in cadrul proceselor politice, economice sau sociale. Pentru a avea sorti de izbanda, unele state recurg la asanumitul potential de santaj, care se refera la masura in care numarul de voturi detinute de ele pot influenta decizia finala. Si e posibil sa se asocieze cu alte state mici pentru a putea obtine o putere mai mare. Bineinteles ca in astfel de intelegeri exista o multitudine de puncte de discutat, insa este o practica raspandita in institutiile in care exista relatii de interdependenta intre membri, in cazul nostru, cele 27 de state membre ale UE. Constructivismul nu este o perspectiva incontestabila. Dupa cum sustine si Olivia Toderean: Desi una dintre cele mai viguroase critici la adresa constructivismului este eclectismul lui metodologic care include metode cantitative, calitative, pozitiviste, postpozitiviste sau combinarea lor sui generis -, in planul manierei de tratare a subiectelor, constructivismul accentueaza rolul teoriilor constitutive ca fundamental distincte de teoriile cauzale si caracterul central al interpretarii ca instrument de cunoastere al teoriilor constitutive, spre deosebire de explicare, proprie teoriilor cauzale. (Toderean, 2006: 162). Majoritatea criticilor care se aduc la adresa constructivismului se refera la faptul ca acesta incearca sa gaseasca o cale de mijloc a rezolvarii problemelor. In general, problema se pune folosind o logica binara: structura determina agentii sau agentii determina structura? Deoarece constructivistii incearca sa demonstreze ca structura si agentii detin modalitati de a se determina reciproc, cu alte cuvinte, o cale de mijloc, este foarte simplu sa apara critici din ambele extreme. Cei care eu incercat sa impace pe toata lumea au fost ostracizati din cele mai vechi timpuri. Poate ca un dram de dreptate exista in aceste critici, insa desfiintarea completa a constructivismului este inadmisibila. In primul rand pentru ca are scopul de a schimba
73
Revista MJM
logica binara intr-una ternara, adica de a largi perspectiva asupra temelor. Iar in al doilea rand pentru ca, asa cum se stie, adevarul este intotdeauna undeva la mijloc. Revenind la exemplul practic al Parlamentului European, acesta este singura institutie a Uniunii Europene ai carei membri sunt alesi prin vot direct de catre cetatenii fiecarui stat membru. Chiar daca sistemele electorale sunt diferite de la stat la stat si proportionalitatea reprezentarii nu poate fi aceeasi pentru toti indivizii, PE este considerata institutia care reprezinta cetatenii tarilor membre si prin care se incearca scaderea deficitului democratic. Votul direct ii ofera si cea mai mare legitimitate dintre toate institutiile Uniunii. Odata cu extinderea Uniunii Europene, Parlamentul European si-a extins atributiile, insa nu a reusit sa acopere acel deficit democratic despre care se tot vorbeste. Cetatenii europeni tot nu se simt reprezentati, nu exista o opinie publica la nivel european, nu exista o societate civila la nivel european. Lipsa partidelor politice europene care sa reprezinte interesele si credintele indivizilor este inca o dovada a lipsei democratice. Sau format acele grupuri parlamentare, dar interesele statelor mari au dus la formarea a 2 poli, la un clivaj stanga dreapta. Grupurile parlamentare cele mai importante din cadrul Parlamentului European sunt Partidul Popular European, cu tendinte crestin-democrate si Partidul Socialist European. Avand in vedere bogatia ideologiilor politice existente la nivelul tuturor statelor Uniunii, un asemenea spectru politic este extrem de restrans. Daca indivizii din statele membre nu se considera bine reprezentati, acestia isi vor arata nemultumirea prin absenteismul electoral, aceasta fiind una din putinele modalitati de nesupunere civica posibile in societatea europeana. Conform lui Iordan Barbulescu, Cresterea competentelor normative si bugetare poate fi apreciata ca exprimand progresivitatea integrarii europene, cadrul competential al PE putand fi inteles ca un autentic 'barometru' al procesului de integrare pe ansamblul sau.(Barbulescu, 2007: 129) Cu alte cuvinte, daca luam in calcul procesele economice si politice de la nivelul PE, putem emite anumite opinii privind gradul in care s-au integrat noile state care au aderat. Pentru ca procesul de integrare sa fie unul mai usor, s-a avut in vedere principiul flexibilitatii. Flexibilitatea inseamna asigurarea acelui cadru institutional care permite forme de cooperare si integrare intarite intre statele ce doresc sa progreseze cu viteza
74
mai mare in realizarea obiectivelor Tratatului. Important este ca aceasta formula trebuie aplicata doar atunci cand s-au epuizat toate posibilitatile ca respectiva masura sa fie adoptata de catre toate statele membre(Barbulescu, 2005: 339-340). Alegerile electorale sunt considerate a fi un indicator al democratiei. Desi alegerile pentru Parlamentul European ar trebui sa fie considerate extrem de importante de catre cetatenii statelor membre deoarece reprezinta singura modalitate prin care acestia participa la procesul democratic, aceste alegeri suscita foarte putin interes, iar prezenta la urne este foarte scazuta. In majoritatea tarilor in care s-au organizat alegeri europarlamentare pentru prima oara, procentul alegatorilor nu a depasit 20%. Abia cu alegerile urmatoare, cetatenii au inceput sa devina constienti de drepturile si indatoririle aferente functiei de cetatean al Uniunii Europene. O alta problema a primelor alegeri pentru Parlamentul European il reprezinta campaniile electorale. Dupa cum s-a putut observa si in cazul Romaniei, majoritatea temelor abordate de catre candidati au fost cele cu specific national datorita lipsei de experienta in spatiul european. Initiativa legislativa are doar Comisia Europeana, iar relatia dintre PE si Consiliu este reprezentata prin mecanismul co-deciziei si, in domenii mai importante, prin aviz consultativ. Cu alte cuvinte, PE isi poate da cu parerea in privinta anumitor materii, insa nimeni nu garanteaza ca acea parere va conta intr-un fel sau altul. La prima vedere, ar putea parea ca institutiile Uniunii Europene au fost alcatuite de asa maniera incat cetatenii statelor membre sa aiba posibilitatile cele mai restranse de a-si influenta propriul destin. Ceea ce se discuta la nivel european este mai mult perspectiva statelor, si nu a cetatenilor. Cateodata, este posibil ca acestea doua sa nu fie sinonime. Alte cauze ale deficitului democratic sunt imposibilitatea PE de a elimina Consiliul din cadrul procesului legislativ si faptul ca PE nu are dreptul de a initia propuneri legislative. Daca initiativa legislativa ar putea veni si din partea Parlamentului European, adevaratul spirit democratic ar putea fi exemplificat in practica. Insa, pana in momentul in care Parlamentul European, cu alte cuvinte reprezentantul cetatenilor statelor membre ale UE, va detine dreptul de initiativa legislativa, ar trebui sa incercam sa minimizam acest deficit democratic prin metode punctuale, contextuale.
75
Revista MJM
Bibliografie
1. Barbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeana de la economic la politic, Bucuresti, Editura Tritonic, 2005. 2. Barbulescu, Iordan Gheorghe, Sistemul institutional, Bucuresti, Editura Tritonic, 2007. 3. Durkheim, Emile, Regulile metodei sociologice, traducere de C. Sudeteanu, Filipestii de Targ, Editura Antet, 2003. 4. Toderean, Olivia. Constructivismul in Relatiile Internationale, in Miroiu, Andrei, si Radu Sebastian Ungureanu (coords), Manual de relatii internationale, Iasi, Editura Polirom, 2006.
76
Vrei sa faci parte din colectivul de redactie al MJM? Scrie-ne pe adresa module_jean_monnet@yahoo.com
77

Revista MJM. Nr. 3 (Primavara 2008)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista MJM. Nr. 3 (Primavara 2008)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Numarul 3 (primavara 2008)

Modulul Jean Monnet

Nr. 3 (primavara 2008)

La redactarea articolelor acestui numar au participat:

Membrii colectivului de redactie:

Andrei Dinu este student in anul II, specializarea RISE.

Dana Dumitru este studenta in anul IV, specializarea RISE.

Daria Macovei este studenta in anul II, specializarea SP.

Ioana Patran este studenta in anul III, specializarea RISE.

Conf. Univ. Dr. Iordan Barbulescu

Drd. Oana Andreea Ion

Nr. 3 (primavara 2008)

Cum am putea studia Uniunea Europeana

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

Kosovo si lupta pentru sufletul Europei Andrei Dinu

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

Marea Britanie, un jucator nehotarat Daria Macovei

Nr. 3 (primavara 2008)

Ratificarea Tratatului de la Lisabona Ioana Patran

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

McCormick , 2006, p.165. http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12120/Drepturilefundamentale-ale-europenilor-consfintite-de-UE.html.

Nr. 3 (primavara 2008)

McCormick , 2006, p.216. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/120-121-122/art8-madalinaantonescu.html 3 McCormick , 2006, p.216-217.

Nr. 3 (primavara 2008)

Parlamentul European intereselor de grup

Bianca Mihaela Cone, anul II, RISE

Nr. 3 (primavara 2008)

Idem, pag 696-697.

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

http://ec.europa.eu/codecision/index_en.htm Studiu cantitativ asupra actelor adoptate in perioada 1999-2006 http://ec.europa.eu/codecision/institutional/analysis/codecision_stat_en.pdf:

Nr. 3 (primavara 2008)

Romania intre europenism si euroatlantism Dana Dumitru, anul IV, RISE

Nr. 3 (primavara 2008)

Pop, Adrian, Strategii de integrare europeana, Bucuresti: Ed. Sylvi, pg 93-101.

http://www.nato.int/docu/other/ro/handbook.pdf, pg 348. www.weu.org, http://www.iss-eu.org/books/5esdpen.pgf, pg 64.

Nr. 3 (primavara 2008)

http://www.assemblyweu.org/en/presse/espace_presse/documents/Berlin%20AssemblyMessage%20FINAL%20ENG%20pres.pd f. 2 http://www.iss-eu.org/books/5esdpen.pdf, pg1-17.

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

Popescu si Nastase. Op. cit. pg 270-274.

Nr. 3 (primavara 2008)

http://www.mapn.ro/indexro.php. http://www.mapn.ro/rcdrm/actualitate.htm. 3 Pop, Op. cit. pg.114-117.

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

Nr. 3 (primavara 2008)

Wallace et all, 2005, pp. 17-18.

Barbulescu, 2005, pp. 77-78.

Nr. 3 (primavara 2008)

Wallace et all, op. cit., p. 422.

Nr. 3 (primavara 2008)

Curtea Europeana de Justitie si problema legitimitatii Stefan Pana, anul II, SP

Nr. 3 (primavara 2008)

Gibson, Caldeira, 1998, p. 64.