Acrivia (gr.

akriveia = exactitate) este aplicarea stricta a canoanelor n cazuri n care doctrina si traditia Bisericii trebuie sa fie respectate cu rigoare. nca di n primele secole s-au ivit situatii n care autoritatea bisericeasca a fost nevoit a sa practice un rigorism dogmatic care a dus la excluderea membrilor cazuti n er ezie (anatematizare, excomunicare). n practica bisericeasca acrivia se refera la validitatea si aplicarea canoanelor, ca parte a traditiei permanente. De asemene a, n cursul istoriei, austeritatea aceasta canonica exagerata care ar pune n peric ol nsasi mntuirea n cazuri personale, sau deschiderea misionara si ospitalitatea pa storala a Bisericii a alternat cu iconomia. Acrivia si iconomia snt doua modalita ti principale de care Biserica dispune n exercitarea autoritatii sale canonice. n dialogul ecumenic, acrivia si iconomia au fost mentionate ca doua atitudini posi bile fata de validitatea Sfintelor Taine, n special a hirotoniei, n afara de limit ele canonice ale Bisericii. Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic (Constantinopol, 381) reluat si completat de canonul 95 al Sinodului VI Ecumenic (Constantinopol, 680 681), mentioneaza doua ca tegorii de eretici si schismatici, fata de care Biserica procedeaza diferit cnd e ste vorba de primirea lor la Ortodoxie : unii sunt acceptati ca botezati valid, prin repudierea n scris (libelli) a ereziei lor si prin savrsirea Tainei mirungeri i (arieni, macedoneni, sabatieni, novatieni, tetraditi, apolinarieni, eutihieni, dioscoriti, severieni) ; altii snt primiti ca nebotezati, urmnd sa fie apoi cateh izati, exorcizati si n fine iluminati (eu nomieni, montanisti, sabelieni, manihei, valentinieni, marcioniti). Criteriul ac estei analize a fost regula de credinta apostolica sau Ortodoxia, de la care nu exista dispensa.

RUGACIUNILE PENTRU CEI MORTI Problema rugaciunilor pentru cei morti sta intr-o strinsa legatura cu cinstirea sfintilor. Ea face parte dintre chestiunile doctrinare eshatologice, impreuna cu problema mortii, a sufletului omenesc si a vietii de dincolo de mormint. Invatatura crestina referitoare la cultul mortilor si indeosebi la rugaciunile p entru morti se bazeaza pe o serie de idei sprijinite pe revelatia divina si prac tica traditionala a Bisericii. In legatura cu moartea, de la care trebuie sa plecam, fenomen universal si inere nt naturii umane, Biserica crestina invata ca ea a survenit in lume in urma paca tului originar (Romani V, 12), dar ea nu inseamna o distrugere completa a fiinte i umane, ci numai o despartire a trupului de suflet. Trupul se intoarce in pamin t din care a fost luat, precum spune Sfinta Scriptura: <<In sudoarea fetei tale iti vei minca piinea ta, pina te vei intoarce in pamintul din care ai fost luat> > (Facerea III, 19). Sufletul, insa, se intoarce la Dumnezeu de la care si-a pri mit existenta, precum ne da marturie aceeasi carte sfinta: <<Si ca pulberea sa s e intoarca in pamint cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, care l -a dat>> (Ecclesiastul, XII, 7). Deci trupul este muritor, iar sufletul nemurito r, vesnic (Matei X, 28; XXII, 32). El este mai de pret decit trupul si decit ori ce alte bunuri materiale (Marcu VIII, 36-37). De altfel, nemurirea sufletului si dainuirea lui in viata de dincolo de moarte, este ideea fundamentala prin care sta sau cade cultul mortilor si rugaciunile pe ntru morti. Mai mult, nemurirea individuala este strins unita, dupa invatatura c restina, bazata pe revelatia divina cu aceea de constiinta. Omul dupa moarte est e in deplinatatea vietii sale sufletesti, este constient, bucurindu-se sau sufer ind dupa felul cum a vietuit pe pamint (Luca XVI, 22-31).

Caci, dupa invatatura Domnului Hristos toti cei morti trebuie sa fie judecati si rasplatiti in conformitate cu faptele pe care le-au savirsit in viata. Chiar si in Vechiul Testament invatatura despre judecata omului este clar afirmata. Astf el, Psalmistul spune: <<Iar Domnul ramine in veac; gatit-a scaunul Lui de judeca ta; si El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele>> (Psalm IX, 7-8). De asemenea si in Ecclesiast se spune: <<Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fiecarui om caci Dumnezeu va judeca toate faptel e ascunse, fie bune, fie rele>> (Ecclesisat XII, 13-14). La Domnul Hristos ideea despre judecata si recompensa omului dupa moarte, consti tuie ideea de baza a doctrinei sale. Ea strabate ca un fir rosu toata invatatura sa. <<Dar zic voua: Tirul si Sidonului va fi mai usor in ziua judecatii decit v oua>> (Matei XI, 22). Sau: <<Caci Fiul Omului va sa vina intru slava Sa, cu inge rii sai; si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale>> (Matei XVI, 27; XXV , 31-46). O afirma si Sfintii Apostoli, ca o dogma fundamentala a crestinismului . <<Pentru ca (Dumnezeu) a hotarit o zi in care va sa judece lumea intru dreptat e>> (Fapte XVII, 31). Sau <<Caci toti ne vom infatisa inaintea judecatii lui Dum nezeu>> (Romani XIV, 10); II Corinteni V, 10; Evrei IX, 27). Biserica noastra a sintetizat dogma despre judecata oamenilor dupa moarte in articolul sapte din Si mbolul credintei: <<Si iarasi va sa vie (Domnul Hristos) cu marire sa judece vii i si mortii>>. Adica, dupa judecata, toti vor primi rasplata conform faptelor pe care le-a savirsit. Insa invatatura ortodoxa distinge doua judecati, dupa savirsirea din viata a omu lui: judecata generala, obsteasca care va fi precedata de a doua venire a Mintui torului Hristos. Despre aceasta din urma se spune ca la venirea Domnului toti ce i morti vor invia, iar cei vii se vor schimba intr-o clipa (I Corinteni XV, 51) si vor iesi intru intimpinarea Mintuitorului. Astfel, imbracati in corpuri spiri tualizate, vor fi judecati, intr-o atmosfera de maretie si frica, fiind recompen sati spre fericire sau chinuri vesnice (Matei XXV, 31-46). Deci, este vorba desp re judecata universala de la sfirsitul lumii. Totusi, in legatura cu rugaciunile pentru morti trebuie accentuata, fiind de o m are importanta, judecata particulara. Caci rugaciunile celor vii pentru cei dece dati spre a li se ameliora situatia, intervin dupa judecata particulara sau intr u judecata particulara si cea generala. Judecata particulara este atestata in Sfinta Scriptura. Astfel Sfintul Pavel spu ne" <<Este rinduit oamenilor sa moara, iar dupa aceea, sa fie judecati>> (Evrei IX, 27). Intrucit in cuvintele acestea Sfintul Pavel nu pune nici un interval de timp intre moarte si judecata, urmeaza ca el exprima prin ele ideea ca sufletul indata dupa despartirea de trup este supus judecatii particulare (cf. Prof. N. Chitescu, Dogmatica, tom. II, p. 941); Parabola bogatului nemilostiv si a saracu lui Lazar, unde fiecare dupa moarte este rasplatit (Luca XVI, 19-31), evident du pa judecata, este o dovada a acesteia (cf. II Petru II, 4-9). Si Marturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila precizeaza ca exista judecata partic ulara, deosebita si alta judecata de apoi (obsteasca). Nici dreptii, nici pacato sii n-au primit rasplata desvirsita a faptelor lor (dupa judecata particulara), totusi nu sint toti in aceeasi stare si nu se trimit in acelasi loc (Marturisire a Ortodoxa, partea I, intreb. 61, p. 63). Judecata particulara se savirseste imediat, dupa moartea omului, de catre Domnul Hristos, in prezenta unor ingeri buni si ingeri rai, dintre care unii dintre ac estia il apara, iar altii il acuza. Evident, rolul hotaritor il are Mintuitorul Hristos. Judecata particulara este provizorie. Ea se face deocamdata asupra sufletului de cedatului si nu asupra sufletului si trupului care se va efectua la judecata obs teasca. Se mai numeste provizorie caci soarta unor dintre pacatosii pedepsiti pe

ntru pedeapsa iadului nu este definitiva, pentru ca ea poate fi modificata in bi ne prin rugaciunile Bisericii. Numai dupa judecata cea din urma, universala, pac atosii vor trece in munca vesnica a iadului. Totusi, dupa judecata particulara sufletul decedatului se bucura in rai sau sufe ra in iad, in mod diferit dupa faptele savirsite in viata. <<In casa Tatalui Meu multe locasuri sint>> (Ioan XIV, 2) se aplica si la rai si la iad, adica se ref era si la fericirea dreptilor din rai si la aceea a pacatosilor din iad (Romani II, 6-7). Starea sufletelor dupa moarte si dupa judecata particulara este o stare de feric ire sau nefericire, o stare constienta (Luca XVI, 19-31). Cei buni se bucura de o serie de bunuri pozitive, vietuind in lumina, in comuniune cu Dumnezeu, iar pa catosii sint mustrati de constiinta, departe de Dumnezeu. Insa, felul fericirii si nefericirii dupa judecata particulara este deosebit de acela de dupa judecata generala. Viata constienta de dupa moarte nu se mai poate schimba dupa vointa omului. Adic a, el nu-si mai poate schimba caracterul, din bun sa devina rau sau invers. Dinc olo de mormint aceasta schimbare nu mai este posibila. <<Legati-l de picioare si de miini si-l aruncati in intunericul cel mai dinafara (Matei XXII, 13). Deci s ufletul nu e liber sa inceapa o viata noua. Viata de pe pamint e timpul de prega tire, iar cea de dincolo e recolta aceleia de aici. De aceea situatia celor morti, destinati prin judecata chinurilor iadului nu se mai poate modifica prin propria lor vointa ci numai prin rugaciunile celor vii, ale Bisericii. De aici, necesitatea rugaciunilor pentru cei morti. De altfel, rugaciunile pentru cei morti existau la pagini, care se manifestau pr in diferite practici mortuare: jertfe pe mormite si alte obiceiuri. Aceste rugac iuni existau si la evrei. Locuitorii Galaadului au inmormintat trupul lui Saul s i al fiilor sai, au plins, s-au tinguit si au postit pentru Saul si cei din casa lui Israel care cazusera de sabie in lupta cu Filistenii (II Regi I, 12). Profe tul Ieremia porunceste ca pentru cei ce l-au parasit pe Dumnezeu sa nu se fringa pentru ei piine de jale, ca mingiiere pentru cei morti (Ieremia XVI, 7-11). Iar Iuda Macabeul a dat ordin sa se faca rugaciuni pentru cei morti in lupta, spre a fi sloboziti de pacate (II Macabei XII, 46). In invatatura crestina rugaciunile pentru morti au o fundamentare mai precisa. P rin venirea in lume a Domnului Hristos, El a infiintat Biserica Sa, din care fac parte toti crestinii, atit cei morti, cit si cei vii. <<Caci daca traim, si dac a murim ai Domnului sintem. Caci pentru aceasta a murit si a inviat Hristos, ca sa stapineasca si peste morti si peste vii>> (Romani XIV, 8-9). Crestinii formea za un singur tot, o entitate, un organism viu, un corp. <<Asa si noi, cei multi un trup sintem in Hristos si fiecare madulare unii altora>> (Romani XII, 5). Dec i, in Biserica crestina intre cei vii si cei morti nu este un zid despartitor, c i constituind un organism sint solidari impreuna. <<Caci daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madular ele se bucura impreuna>> (I Corinteni XII, 26). Uniti in aceeasi credinta (Efese ni IV, 5) si vietuind in acelasi trup tainic al lui Hristos, membrii Bisericii i si dezvolta intre ei dragostea crestina, cea mai mare porunca a Mintuitorului. < <Porunca noua dau voua: sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sa va iubiti>> (Ioan XIII, 34; 12-13; Romani XIII, 9-1 0; I Corinteni XIII). Iar Sfintul Ioan arata ca dragostea fata de Domnul se conc retizeaza si se vadeste in iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20; Iacov II, 15-16). In adevar, in iubirea fata de aproapele noi ii dorim semenului nostru binele mor al si material; iar binele spiritual cel mai inalt este, fara indoiala, mintuire a sufleteasca, dobindirea imparatiei lui Dumnezeu. Deci, rugaciunea spre indrept area celui ratacit, pentru iertarea pacatelor lui fie vietuind in lume, fie in v

iata de dupa moarte este un act de iubire crestina. Rugaciunea este folositoare pentru semeni, caci spune Sfintul Iacov: <Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati, caci mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului>> (Iacov V, 16), S fintul Pavel adauga: <<Pentru ca stiu ca aceasta imi va fi mie spre mintuire, pr in rugaciunile voastre si cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos>> (Filipeni I, 1 9). Rugaciunile facute cu credinta pentru noi si pentru semeni sint eficace, au rezu ltat, caci Mintuitorul a spus: <<Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; ba teti si vi se va deschide>> (Matei VII, 7). Sau: <<Si toate cite veti cere, rugi ndu-va cu credinta, veti primi>> (Matei XXI, 22; Marcu XI, 24; Ioan XIV, 13). Ma i mult, Domnul Hristos si Apostolii Sai raspund faptic la rugaciunile ce li se f ac si ajuta pe acei pentru care sint rugati. Astfel Domnul Hristos vindeca pe sl uga sutasului (Matei VIII, 5-13), pe fiica cananeencei (Matei XV, 22-26); pe tin arul lunatic (Matei XVII, 14-18); inviaza pe fiica lui Iair (Matei IX, 23-25). T oate aceste minuni Domnul Hristos le indeplineste pe baza rugaciunilor celor apr opiati. De asemenea si Sfintul Petru inviaza pe Tabita la rugaciunile credincios ilor apropiati ei (Fapte IX, 40-41). Deci, pe baza credintei si a rugaciunilor celor vii pornite din dragoste de apro apele sint indreptatite si rugaciunile pentru cei morti, pentru ca Domnul Hristo s cu mila si cu harul Sau sa ajute si sa usureze chinurile celor pacatosi. Asa precum noi indreptam rugaciuni catre cei alesi, catre sfinti ca sa intervina la Dumnezeu prin rugaciunile lor pentru noi cei din Biserica luptatoare, cei vi i, tot astfel bazati pe aceleasi temeiuri, intervenim la Dumnezeu, Domnul Hristo s si sfintii Sai pentru ameliorarea situatiei celor adormiti. Deci, iubirea si credinta stau la baza rugaciunilor pentru cei morti; credinta i n nemurirea sufletelor si in fagaduintele Mintuitorului ca cererile noastre fata de El se vor realiza si iubirea pentru semenii nostri care sint in suferintele iadului. Mai mult, noi stim ca Domnul Hristos a eliberat din iad pe dreptii Vech iului Testament (I Petru III, 19) si are putere de a elibera din iad pe pacatosi i vrednici de acest har. Dumnezeu iarta pe pacatos, il mintuieste, dar fara concursul omului, mintuirea e ste imposibila, Dumnezeu nu da decit celui ce se roaga. Ori, cum cei morti, care se chinuie in iad nu pot face nimic pentru soarta lor, este de datoria celor vi i sa se roage pentru ei. De aceea, Biserica Ortodoxa are rugaciuni pentru cei morti in toate liturghiile sale incepind de la Sfintii Iacov, Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur pina la Lit urghia Sfintului Grigorie Teologul si anumite zile speciale de pomenire a mortil or: simbetele mortilor (a II-a, a III-a, a IV-a din postul Pastelui, Simbata Rus aliilor si simbata lasatului sec de carne - mosii de iarna). De drept, Biserica Ortodoxa se roaga numai pentru cei care au murit la credinta cea drepta si pentru cei care nu au pacate covirsitoare, pacate prea mari, de ur a si dusmanie impotriva lui Dumnezeu. Caci spune Sfintul Ioan: <<Daca vede cinev a pe fratele sau pacatuind - pacat nu de moarte - sa se roage si Dumnezeu va da viata acelui frate, anume celor ce nu pacatuiesc de moarte. Este si pacat de moa rte; nu zic sa se roage pentru asa pacate (I Ioan V, 16). Sau, dupa cum spune Mi ntuitorul: <<Cel ce va zice cuvint impotriva Fiului Omului se va ierta lui, dar celui care va zice imptriva Duhului Sfint, nu I se va ierta lui nici in veacul a cesta, nici in cel ce va sa fie>> (Matei XI, 32). Deci Biserica nu se roaga pentru acei care au murit in necainta si nepietate, hu litori si care au stins in ei complet spiritul lui Hristos ca si pentru sinuciga si, eretici, nepocaiti (cf. Pr. Mitrofan, Viata repauzatilor nostri si viata noa stra dupa moarte, p. 134).

Insa in concret, pentru ca noi nu stim niciodata cu siguranta cine a decedat cu pacate care nu se pot ierta, ci numai Dumnezeu stie, noi ne rugam pentru toti ce i care au murit. Daca acestia sint in rai, ei n-au nevoie de rugaciunile noastre . Daca cei decedati au pacate ce pot fi iertate, Dumnezeu va primi rugaciunile n oastre facute pentru ei si-I va scapa din suferintele iadului. Daca cei decedati sint impovarati cu pacate ce nu pot fi iertate, Dumnezeu nu va primi rugaciunil e noastre in favoarea lor, ci le va intoarce in folosul celor ce le fac (Matei X , 12-13). Cu toata claritatea invataturii crestine ortodoxe amintite, exista o serie de cr estini mostenitori ai invataturilor protestante care neaga utilitatea rugaciunil or pentru cei morti, folosind chiar anumite texte din Sfinta Scriptura in sustin erea afirmatiilor lor. Unii dintre acestia sustin ca sufletul moare impreuna cu trupul si invie la inverea generala. Deci, orice legatura cu mortii este inopera nta si rugaciunile pentru ei inutile. Vechiul Testament ca si Noul Testament pri n unele din versetele lor, sint invocate de acestia. Astfel se spune: <<Sa nu mi ncati singele nici unui trup, pentru ca viata oricarui trup este in singele lui: tot cel ce va minca se va stirpi>> (Levitic XVII, 14; Deut. XII, 23). Sau: <<To t ce se misca si ce traieste sa va fie de mincare... Numai carnea cu singele ei, in care e viata ei sa nu mincati. Caci Eu si singele in care e viata voastra, i l voi cere la orice fiara... (Facere IX, 3-5). Insa aici este vorba despre animale al caror suflet este sinonim cu viata biolog ica si care la ele se afla in singe. Odata cu trupul si singele lor dispare intr eaga lor fiinta. Singele omului in care este si <<viata>> lui (Facere IX, 5), vi ata biologica, animala, dispare odata cu trupul, dar nu si sufletul. Sufletul si trupul sint doua inceputuri de sine statatoare: trupul omului e facu t din tarina, iar sufletul din suflarea lui Dumnezeu: <<Atunci luind Domnul Dumn ezeu tarina din pamint a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie (Facere II,7; Cf. Deut. XXXII, 49-50; Matei XXII, 32) . Animalele au fost create in chip deosebit decit omul; ele au fost facute din pam int, fara vreo remarca asupra sufletului lor (Facere I, 24). Omul, precum s-a am intit, a fost zidit prin suflare dumnezeiasca si are origine divina (Facere II, 7). Se mai spune ca de multe ori se afirma in Sfinta Scriptura esenta materiala a fletului si deci murind trupul se stinge si sufletul. Astfel, David spune lui ul: <<Tu insa cauti sufletul meu, ca sa-l iei>> (I Regi XXIV, 12), adica sa-l ori. Sau in alt loc: <<Pentru aceea, sufletul meu ar vrea mai bine streangul, i bine moarte, decit aceste chinuri>> (Iov VII, 15). Deci, moartea este egala nimicirea sufletului. su Sa om ma cu

Se mai invoca si expresiile din Noul Testament: <<a murit saracul>>, <<a murit b ogatul>> (Luca XVI, 22). <<Parintii vostri au mincat mana in pustie si au murit> > (Iona VI, 49). Aceste expresii ar releva faptul ca oamenii mor in intregime ca suflet si corp. Insa, locurile unde se arata ca sufletul moare nu sint ceea ce vrea sa se demons treze, ci ele indica strinsa legatura dintre suflet si corp, in rastimpul vietii pamintesti, ca si expresiile <<a murit saracul>>, <<bogatul>>, <<parintii vostr i>>. In Sfinta Scriptura se face distinctie clara intre suflet si trup: <<Nu va temeti de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida>> (Matei X, 28; I I Corinteni V, 8-9). Altii crestini afirma ca rugaciunile pentru morti sint inutile, deoarece cei mor ti, pina la judecata generala stau intr-o stare de inconsitenta si somnolenta. A

cest fapt il arata Psalmistul: <<Caci nu este intru moarte cel ce te pomeneste p e tine si in iad cine te va lauda pe tine>> (Ps. VI, 5). Sau: <<La fel si omul s e culca si nu se mai scoala, si cit vor sta cerurile, el nu se mai desteapta si nu se mai trezeste din somnul lui>> (Iov XIV, 12). In sfirsit, un alt citat: <<T ot ce mina ta prinde sa savirseasca fa cu hotarire, caci in iadul in care te vei duce nu se afla nici fapta, nici punere la cale, nici stiinta, nici intelepciun e>> (Ecclesiast IX, 10). Dar in locurile amintite nu e vorba despre sufletele oamenilor, ci despre trupur ile lor. Psalmistul (VI, 5) cere ceva de la Dumnezeu sa I se dea cit este in via ta, caci dupa moarte nu se mai poate ruga, nu mai poate cere nimic. De asemenea si in celelalte citate se arata ca odata omul coborit in mormint nu mai poate lu a parte nici la stiinta, nici la iubire, nici la intelepciune. Cum ca sufletele sint constiente dupa moarte si se bucura sau sufera, o demonstr eaza elocvent pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Luca XVI, 19-31), aparitia lui Moise si Ilie la Schimbarea la Fata a Mintuitorului (Matei XVII, 3 ) si pogorirea la iad a Domnului Hristos (I Petru III, 19-20), spre a vesti Evan ghelia, ca si rugaciunile sfintilor adresate Domnului Hristos (Apocalipsa V, 8; XI, 15-16). Se mai afirma de aceiasi crestini ca rugaciunile pentru cei morti sint inutile, deoarece Dumnezeu judeca si raplateste fiecaruia fara mijlocire, ci dupa dreptat e. <<Pentru ca noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata a l lui Hristos, ca fiecare sa ia dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori ra u>> (II Corinteni V, 10). Sau: <<Caci Fiul Omului va sa vina intru slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai; si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale>> (Matei XVI, 27; cf. Galateni VI, 8). Insa, in locurile invocate pentru respingera rugaciunilor pentru morti este vorb a nu despre judecata particulara, ci despre cea obsteasca. Care, chiar daca n-ar fi vorba despre aceasta, nu insemna ca ar fi cu totul exclus folosul de a ne ru ga pentru morti. Caci in nenumarate locuri din Sfinta Scriptura se recomanda rug aciunile pentru semeni, fara a socoti ca aceasta ar altera judecata divina: Iov se roaga pentru prietenii sa (Iov XLII, 8); Mintuitorul se roaga pentru Apostolu l Petru (Luca XXII, 32) si pentru ceilalti Apostoli (Ioana XVII,9), precum si pe ntru Lazar care era mort (Ioan XI, 41-41). Cea mai intemeiata obiectie contra rugaciunilor pentru cei morti ar fi faptul ca intre locul de chin al pacatosilor, iadul, si cel de fericire al dreptilor, rai ul, ar fi o prapastie de netrecut si ca nici dreptul Avraam n-a mai incercat si nici n-a voit sa amelioreze suferintele bogatului din iad, si nici sa ajute spre indreptarea fratilor vii ai acestuia (Luca XVI, 24-31). Este adevarat ca dreptul Avraam spune ca intre iad si rai este o prapastie de ne trecut. Insa, aici este vorba despre fapte petrecute in rastimpul Vechiului Test ament. Prin venirea Domnului Hristos s-a desfiintat prapastia dintre iad si rai, caci cu moartea Sa pe cruce, <<a primit toata puterea in cer si pe pamint>> (Ma tei XVIII, 18), a dobindit cheile iadului si ale mortii (Apocalipsa I, 18), a el iberat din robie pe dreptii Vechiului Testament, adica a iertat pacatele cu haru l sau (I Petru III, 19) si a distrus prapastia amintita. Prin aceasta a dat posi bilitate Bisericii sa intervina prin rugaciunile ei pentru ameliorarea destinulu i celor din iad. Cit despre faptul ca Avraam n-a voit sa usureze soarta bogatului nemilostiv si n ici a fratilor acestuia se explica prin aceea ca atit bogatul cit si fratii lui se facusera vinovati de pacate grele, de pacate de moarte, pentru care nu este i ertare (Matei XII, 32). Ei erau deci sortiti chinurilor vesnice. Pentru fratii b ogatului nu mai era posibila nici o reintoarcere chiar daca ar fi inviat cineva din morti (Luca XVI, 31). Pentru bogat pacatele ii erau foarte grave, caci muris

e fara pocainta, fara credinta, fara iubire de oameni (Luca XVI, 25). Deci, oric e interventie din afara era inutila. Se invoca contra rugaciunilor pentru morti afirmatiile Sfintului Pavel din I Cor inteni VI, 9-10, unde citim: <<Nu stiti oare ca nedreptii nu vor mosteni imparat ia lui Dumnezeu? Nu va amagiti: nici desfrinatii, nici inchinatorii la idoli, ni ci adulterii, nici sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici batjo coritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu>>. Deci, cei mor ti, fara pocainta completa nu vor mosteni imparatia cerurilor. Pentru acestia es te inutila orice rugaciune, orice interventie. Totusi citatul amintit, din Sfintul Apostol Pavel nu se refera nicidecum la ruga ciunile pentru morti, ci la viata trecuta a Corintenilor, plina de pacatele cita te si ca ei trebuie sa fie foarte atenti, sa nu mai recada in asemenea pacate, c aci in acea stare nu ar mai putea mosteni imparatia lui Dumnezeu. Dovada versetu l care urmeaza: <<Si asa erati dar v-ati indreptat in numele Domnului, Iisus Hri stos si Duhul Dumnezeul nostru>> (I Corinteni VI, 1). Se mai citeaza de catre aceiasi crestini versete si din Vechiul Testament, contr a rugaciunilor pentru cei morti. Astfel se citeaza din profetul Ieremia unde se spune: <<Si vor muri cei mari si cei mici in pamintul acesta si nu vor fi ingrop ati si dupa ei nimeni nu va plinge, nimeni nu-si va face taieturi, nici se va tu nde pentru ei. Nu se va fringe pentru ei piine de jale ca mingiiere pentru cel m ort, si nu li se va da cupa mingiierii ca sa bea dupa tatal lor si dupa mama lor >> (Ieremia XVI, 6-7). Deci rugaciunile pentru morti sint nefolositoare. Si in alt loc: <<Asa zice Domnul: isi face sprijin din trup omenesc eremia XVII, 5). Asadar, Dumnezeu nterventia altor semeni de-ai lor <<Blestemat fie omul care se increde in om si si al carui inima se departeaza de Domnul>> (I osindeste pe acei oameni care se sprijina pe i in favoarea mintuirii lor.

Dar si de data aceasta interpretarea este falsa si sint eronate obiectiile. Caci in primul citat este voba despre pacatele grave pe care le facusera unii evrei - inchinarea la idoli - si pentru care Dumnezeu ii pedepseste prin neingropare, prin lipsa de jale si nefringere de piine pentru cei morti. Atit de mari erau pa catele lor incit nu erau vrednici de toate aceste practici pentru cei morti. Totusi, este lesne de inteles ca daca cei cazuti in pacate grave erau nevrednici de aceste practici si mingiieri, cei mai putin pacatosi aveau dreptul la ele. D e unde reiese indreptatirea rugaciunii si practicile noastre pentru cei decedati . In al doilea citat, se vede clar ca este vorba despre acei evrei care se increde au si se inchinau la idoli si nu lui Dumnezeu. In legatura cu interventia oamenilor la Dumnezeu pentru semenii lor, prin rugaci uni, Sfintul Apostol Pavel cere de foarte multe ori in epistolele sale sa se roa ge pentru el si pentru altii. Astfel el spune: <<Va indemn deci, inainte de toat e sa faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii>> (I Tim otei II, 1). Sau: <<Fratilor, rugati-va pentru noi>> (I Tesaloniceni V, 25); <<S taruiti in rugaciune; ... rugindu-va totodata si pentru noi>> (Coloseni IV. 2-3) . Deci, rugaciunile de mijlocire pentru vii si pentru morti sint recomandabile si operante. In sfirsit, se mai spune ca daca mortii care se chinuie in iad si pentru care se fac rugaciuni, se mintuiesc, urmeaza ca toti pentru care ne ruga trebuie sa se izbaveasca.

S-a amintit ca Biserica se roaga numai pentru cei care au credinta, pentru cei c are au murit cu pacate mai putin grave, care nu au hulit (I Ioan V, 16). Totusi, in concret, faptic, noi nu stim pe cei care mor fara pocainta suficienta cu pac ate grave nemarturisite, pe cei impietriti in erezii sau in necredinta. De aceea , noi facem rugaciuni pentru toti. Iar Dumnezeu, care stie faptele si gindurile tuturor, va ierta si va izbavi din munci si dureri pe acel care merita. Oricum, rugaciunile pentru morti nu sint inutile. Ele izbavesc din muncile iadul ui pe multi din cei adormiti in credinta in Dumnezeu si care n-au putut, din dif erite imprejurari, sa duca o viata crestina spre a se bucura de fericirea raiulu i. Ele ajuta si celor ce le savirsesc din dragoste pentru semeni si credinta in Domnul Hristos, pentru ca prin ele isi desavirsesc viata lor crestina. Mai mult, sint o mingiiere fata de pierderea celor plecati dintre noi si o strinsa comuni une cu ei si cu ceilalti membri ce formeaza Biserica crestina. Rugaciunile pentru morti au o serioasa fundamentare scripturistica si sint de un nemarginit folos pentru sufletul crestin. Pr. Prof. I.Constantinescu, "Indrumator pastoral", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1981, pag.120-124. BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 1. Pr. Prof. I. Constantinescu, Rugaciunile pentru cei morti, in <<Glasul Biseri cii>>, nr. 7-8, 1975. 2. Pr. Nicolae Alexa, Temeiurile dogmatice ale rugaciunilor pentru cei morti, in <<Studii teologice>>, nr. 1-2, 1978. 3. Pr. Ioan Ioanicescu, Rugaciune pentru cei morti, in <<Mitropolia Olteniei>>, nr. 1-2, 1975. 4. Pr. Mitrofan, Viata repauzatilor nostri si viata noastra dupa moarte, trad. d in frantuzeste de Iosif Mitropolitul Primat, Bucuresti, 1890. 5. Pr. Prof. I. Petreuta, Rugaciunile pentru morti, Oradea, 1973.