Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mihai Ghițulescu
Câţi populişti, atâtea populisme
Mă amuză tentativele intelectuale, tot mai numeroase de la o vreme încoace, de a
desluşi ce şi cum populismul. Nimeni nu reuşeşte niciodată, dar toţi caută, măsoară,
prelevează, inventariază. Avem istorii, sociologii, atlase etc., ştim nume, date, marote…
Suntem toţi de acord asupra unei liste impresionante de personalităţi politice cărora li se poate
lipi fără ezitare eticheta de „populist”. Problemele încep când încercăm să sistematizăm cât de
cât materia. La prima vedere, s-ar părea că se poate: dăm comuniştii de o parte, naţionaliştii
de alta, înghesuim în mijloc câţiva liberali şi social-democraţi; separăm religioşii de atei,
militarii de civili, sud-americanii de asiatici, neuitând, bineînţeles, de europeni. Şi putem
continua, criterii găsindu-se – slavă Domnului! – destule. Este, să recunoaştem, un pas
important în cunoaştere. Dar cunoaştere a ce? Căci vom vorbi despre doctrine, situaţii
economice, contexte geopolitice, retorici, costumaţii şi coafuri, dar exact ceea ce voiam să
cunoaştem ne va scăpa printre degete. E o zonă în care suntem pur şi simplu lipsiţi de reper;
nu există un guru al populiştilor şi nici măcar un Manifest al Partidului Populist. Se descurcă
şi ei, fiecare cum poate, iar noi, pe lângă ei, suntem obligaţi să facem la fel.
Singura concluzie pertinentă ar suna deci cam aşa: „câţi populişti, atâtea populisme!”.
Mulţi ajung până aici – unii chiar foarte repede –, dar puţini au seninătatea să o accepte cu
mai mult de jumătate de gură. Ştim bine că politica e un teren unde trebuie să forezi adânc
după raţiune, dar parcă nu ne lasă sufletul să ne resemnăm în faţa neputinţei de a prinde
fenomenul într-o schemă logică, cu săgeţele, conectori şi tot dichisul. Ar însemna să
recunoaştem că suntem în bătaia vântului, că toate strădaniile de a crea contracte sociale, state
de drept etc. etc. sunt, până la urmă, în van şi că oricând poate apărea unul mai şmecher care
să ne ia minţile şi să facă ce vrea cu noi. Înspăimântător, dar adevărat!
Istoria ne arată că oamenii şi-au luat de prea multe ori – pardon, scuzaţi! – ţeapă, dar
nu s-au învăţat minte. Şi mai arată că toţi pretinşii posesori de baghete magice s-au dovedit,
cum au apucat o fărâmă de putere, cel mult nişte virtuozi ai ciomagului.
Un populist se legăna...
Mă rog, nu era chiar o pânză de păianjen, ci o transmisie TV. Şi-a făcut loc prin
mulţime, a zâmbit providenţial, a dat din mână, ne-a vorbit de „socialismul cu faţă umană”,
ne-a intrat la suflet şi parcă s-a pus de-a curmezişul, că n-a mai ieşit. A vorbit apoi maselor în
salopetă, dar se pare că a trăit momentul atât de intens încât, odată ieşit din transă, l-a uitat
definitiv. În dulcele stil mioritic, a vorbit şi cu animalele.
Altfel, este un om serios, îi dispreţuieşte sincer pe populişti, despre care crede că „au
exploatat nemulţumirea legitimă a cetăţenilor pentru a penetra în sistem, pentru a-l prelua şi a-
l folosi în folos (sic!) propriu”, excluzându-i de aici, bineînţeles, pe cei săraci şi cinstiţi. E
comic însă că a găsit de cuviinţă să-şi manifeste anti-populismul fix în prefaţa cărţii unui
istoric francez care, câteva pagini mai încolo, îl nominalizează pentru „premiul retoricii
populiste moderne inspirate de cea veche” (Guy Hermet, Sociologia populismului, Ed.
Artemis, Bucureşti, 2007, p. 74).
Este, într-adevăr, un populist desăvârşit, cu un naturel de invidiat şi pregătire de…
cum se zice în ruseşte la „old school”? Să fi ratat şansa de a ne convinge că a fost un mare
politician, nereuşind să îşi impună un succesor demn?
Suspine…
… sau nu
Există în politica românească un distins domn căruia doresc de mult să îi dedic câteva
versuri: „Certes, on ne se fait pas putain / Comme on s’ fait nonne, / C’est du moins c’ qu’on
prêche, en Latin, / A la Sorbonne” (Georges Brassens). E… n-o fi chiar Sorbona, dar e ENA.
Acest domn doreşte cu tot dinadinsul să fie primit în tagma populistă. Noroc că nu
poate prea mult! Înfierează dreapta cum n-a mai făcut-o nimeni pe la noi, simulează băi de
mulţime cu balonaşe şi steguleţe roşii, ba chiar, acum ceva vreme îşi instigase camarazii să
îmbrace tricouri cu Marele Che…
Şi degeaba! În locul etichetei mult dorite de „populist”, a primit de la socialiştii mai în
etate o alta tot cu p, de care, involuntar, face tot posibilul să nu scape.
Viitorul sună…
…incert! Într-o variantă optimistă, putem crede că ieşirea – cel puţin cu un picior – din
scenă a primului populist (relativ) post-decembrist, însoţită de prăbuşirea sub pragul electoral
a celor doi zgomotoşi şi de imposibilitatea unuia de a se face luat în serios anunţă o bine
meritată liniştire a politicii româneşti, ajunsă, parcă prea greu, la majorat. În această optică,
scandalul ultimului populist rămas mare şi tare ar fi aşa… un fel de… cântec de lebădă.
Avem, evident, şi varianta catastrofistă: ultimul rămas a reuşit să îi acopere pe toţi
ceilalţi, reducându-i la statutul de zgomot de fond. În acest caz, ar trebui într-adevăr să ne
îngrijorăm căci, dacă a reuşit o astfel de performanţă, omul nostru nu va putea fi liniştit cu una
cu două…
Gândiţi-vă numai cât de plicticos ar fi un monopol al minciunii!