Revistă de analiză a politicii internaţionale est-europene editată de

Asociaţia de Studii Internaţionale „PRO EST”

Nr. 2/2007

Editura EUROPA
Craiova
2007
 2
Cuprins

Revistă de analiză a politicii internaţionale est-europene EDITORIAL:

editată de Asociaţia de Studii Internaţionale „PRO Estul… Timpul retulburării, timpul
EST” limpezirii 3
(Mihai Ghiţulescu)
Nr. 2/2007
Rusia şi binomul puterii
6
(Ion Deaconescu)

Interesele Rusiei asupra Mării Negre

8
Colegiul de redacţie (Ermelinda Durmishi)

Federaţia Rusă – Un actor important pe

Director:
Director
scena energetică a lumii 14
Prof. univ. dr. Ion Deaconescu
(Ioana Ciobanu)
Redactor-şef:
Redactor-şef Au câştigat oare Statele Unite Războiul
Prof. univ. dr. Cezar Avram Rece? 18
(David D. Newson)
Redactor-şef adjunct:
adjunct
Prof. univ. dr. Bianca Maria Carmen Moldova: traiectoria integrării
Predescu 25
(George Bălaşa)

Secretar de redacţie:
redacţie O retrospectivă a situaţiei Irakului
27
Prep. univ. drd. Mihai Ghiţulescu (William J. Crowe Jr.)

Redactori:
Redactori Turkmenistan – o nouă dispută
Prof. univ. dr. Ion Roşu Hamzescu geopolitică între Rusia şi SUA 34
Conf. univ. dr. Dan Spânu (Ion Deaconescu)
Conf. univ. dr. Mihai-Radu Costescu
Lect. univ. dr. Cătălin Stănciulescu Eroziunea suveranităţii, legalităţii, şi
stabilităţii în Balcani 37
(Cezar Avram, Roxana Radu)

Războiul din fosta Iugoslavie. Conflict

etnic sau luptă pentru putere? 51
(Cristina Avram)

Muntenegru: stat şi naţiune

65
(Mihai Ghiţulescu)

© 2007 – Editura Europa

Toate drepturile sunt rezervate. Orice reproducere integrală sau
parţială fără permisiunea autorului este interzisă.
ISSN: 1842-5984
EDITORIAL 3

Estul...
Timpul retulburării, timpul
limpezirii

A fost mai întâi naţionalismul.

Mihai Ghiţulescu Dorinţa sa de a crea zone omogene
şi ferm separate a avut efecte per-
verse. Liniile de demarcaţie s-au

A
dovedit atât de groase şi de întor-
re rost să mai spunem că tocheate încât zonele de separat au
estul nu-i ca vestul? Da. devenit aproape inobservabile. O fi
Măcar pentru a putea vina locului sau a localnicilor!
întreba apoi de ce. Chestiunea rămâne în suspensie...
N-are rost să Cu siguranţă însă
cădem în primor- Estul pare să fie locul unde e vina ideologiei:
dialisme, să căutăm s-au încercat toate ideologiile foarte fermă în do-
cauze structurale ale şi unde toate şi-au dovedit rinţa sa de a im-
acestei alterităţi atât pune lumii un
şubrezimea. Toate clivajele
de evidente. Totul mo-del, a omis –
vine din istorie sau, lumii au căpătat aici sau, pur şi simplu,
pentru a fi în ton dimensiuni rabelaisiene. nu a putut – să îl
cu dulcele catastro- de-seneze. Ceea
fism local, din anis- ce a adus în prim-
torie. Dar să recunoaştem că tot plan era, de fapt,
trecutul nebulos al Estului nu ar fi o schiţă în creion, cu marginile mai
contat mai deloc, dacă peste el nu s- curând punctate.
ar fi abătut valurile ideologice ale Nu mai contează cum a arătat
Vestului. Estul înainte de „marea epidemie
Estul pare să fie locul unde s-au naţionalistă”; cert este că, după
încercat toate ideologiile şi unde aceasta, diferenţele faţă de Vest au
toate şi-au dovedit şubrezimea. devenit izbitoare. Culmea, în urma
Toate clivajele lumii au căpătat aici semănării aceloraşi idei. Ceea ce
dimensiuni rabelaisiene. într-o parte a dus la crearea unor
4

vaste zone compacte, în cealaltă a Mai avem... mirajul Occidentului.

fărâmiţat până la haos. Astfel, văzut El există de mult şi este notoriu
de pe lună, Estul arată politic la fel conflictul său cu diversele autoh-
cum arată agricol. Un uriaş puzzle tonisme, ce se vor port-drapelele
în dezordine! unor tradiţii locale, mai mult sau
Soluţiile lui 1918 au fost – să mai puţin reale. Ce este nou astăzi?
recunoaştem, acum când fantomele Dacă multă vreme cuvinte precum
lor au reînceput să ne bântuie – „Occident” sau „Europa” aveau un
catastrofale. Intermezzo-ul comunist, conţinut mai degrabă evanescent,
care aici s-a vrut o scurtătură spre acum au căpătat o materialitate
sfârşitul istoriei, a încercat să omo- grea, apăsătoare. Marile valori occi-
genizeze zona. Am sărit dintr-un sfârşit al dentale, care
Dar şi de data altădată păreau
aceasta, ideolo- istoriei în altul. Din nou timpul nu să în-temeieze
gia a dat-o în a mai avut răbdare esticii. Vechile nouă religie,
bară, exact în probleme de identitate au sunt azi reduse
punctul pe care reapărut, în forme de o la sta-tutul de
îl credea cel mai vorbe emfatice
complexitate şi violenţă fără
tare: cheagul co- şi aga-sante
munist, s-a văzut precedent. Cauzele... sunt, ca de şi/sau sche-
bine, nu a avut obicei, multiple... matizate şi
termen de vala- secu-larizate în
bilitate nelimitat. Şi nici nu a oprit norme juridice. Euro-pa este de acum
fierberea. A reuşit doar să o re- Uniunea Euro-peană, Occidentul,
fuleze o vreme, până când a re- „structurile euro-atlantice”. Nu
izbucnit. Şi iată-ne... din nou... analizăm şi, cu atât mai puţin, nu
... într-un Est făcut ţăndări. Am judecăm fenomenul. Ne limităm să
sărit dintr-un sfârşit al istoriei în constatăm că el nu face decât să
altul. Din nou timpul nu a mai avut accentueze deruta esticilor.
răbdare esticii. Vechile probleme Neîncălziţi, nefamiliarizaţi pe
de identitate au reapărut în forme deplin cu „vechile valori occi-
de o complexitate şi violenţă fără dentale”, ei îşi văd condiţionată
precedent. Cauzele... sunt, ca de şansa salvării din haos tocmai de
obicei, multiple... Avem, în primul aplicarea strictă proiecţiilor con-
tensiunile înăbuşite prea mult timp crete ale acestor valori. Cel puţin
şi pe care, deşi toţi le simţeau, toţi într-o primă fază, rezultatul nu
aproape că le uitaseră! Cuvinte pre- poate fi decât o şi mai acută criză
cum sovietic, cehoslovac sau iugo- identitară, care se va manifesta,
slav se banalizaseră şi nimeni nu se vai!, în două trepte.
mai întreba ce se ascunde în spatele În sfârşit, avem o criză a mo-
lor. Până când cuvintele au explo- delului alternativ sau a contra-
dat şi au pârlit totul în jurul lor. Şi modelului. Este vorba, bineînţeles,
din foc au apărut mai multe cu- de Rusia, căreia îi vom dedica diva-
vinte, nu la fel de cuprinzătoare, dar gaţiile finale ale acestui text. Toată
pretenţioase şi conflictuale. lumea recunoaşte – e adevărat, unii
par să o facă doar inerţial sau de
EDITORIAL 5

complezenţă – că Rusia rămâne un Nu putem spune că această

reper, cel puţin în zona noastră. imagine este complet falsă, dar ea
Pentru unii, este părintele de care este categoric deformată de obtu-
trebuie să se rupă, pentru alţii este rarea anumitor aspecte şi de exa-
protectorul de care trebuie să se gerarea altora. Nu este cazul să
apropie. Pentru cineva, este uriaşul cercetăm aici dacă există interese în
în care trebuie să lovească pentru a crearea şi menţinerea ei sau este pur
se face remarcaţi pe scena inter- şi simplu un rezultat al tendinţei
naţională. Cu toţii au o problemă de mediatice de simplificare şi spec-
raportare la Rusia. Şi nu e vina lor, tacularizare a politicului.
ci chiar a Rusiei, care la un alt ni- Din tot ceea ce a întreprins
vel, se află, asemenea celorlalte state Rusia de la prăbuşirea URSS
estice, într-o lungă căutare de sine. încoace, nu putem trage decât con-
Raporturile politice, economice cluzia că ea nu pare să-şi fi stabilit
şi militare dintre clar un drum
Din tot ceea ce a întreprins Rusia
statelor ex-so- pentru viitor.
vietice sunt mult de la prăbuşirea URSS încoace, nu Este evident ea
mai complexe putem trage decât concluzia că ea nu va putea juca
decât s-ar părea nu pare să-şi fi stabilit clar un un rol comun,
la prima vede- drum pentru viitor. Este evident nu ci va trebui să
re, din prezen- devină fie o al-
va putea juca un rol comun, ci va
tarea lor de către ternativă la mo-
mass-media trebui să devină fie o alternativă la delul cultural-
occidentale, modelul cultural-politic occidental, politic occiden-
incluzându-le fie unul dintre „vârfurile de lance” tal, fie unul din-
aici – ironia ale acestuia. tre „vârfurile
geografiei! – de lance” ale
şi pe cele ro- acestuia. Ar fi
mâneşti. Imaginea generală este bine să opteze cât mai repede,
aceea a unei Rusii atotputernice, întrucât deruta sa are bătaie lungă;
care domină sub toate aspectele şi creează sau măcar sporeşte deruta
controlează strict acţiunile din într-un spaţiu mult mai larg.
întreg spaţiul fostului imperiu, în Nu am dorit să creăm o ima-
ciuda independenţei sau măcar a gine apocaliptică a Estului euro-
autonomiei formale a diverselor pean. Dimpotrivă, credem că, de
zone. Reacţiile de respingere, unele această dată, esticii chiar au o şansă
devenite deja „tradiţionale”, cum reală a limpezirii, a „împăcării cu
este cazul cecen, sunt învăluite într- sine”, a „intrării în rândul lumii”. Ea
o aură de exotism, nu par a fi prea s-a mai întrezărit de-a lungul isto-
luate în serios, nu li se caută sem- riei, dar a apus repede, din cauze,
nificaţiile reale, sunt tratate mai până la urmă, independente de vo-
degrabă ca „fapt divers” al relaţiilor inţa esticilor. Totul e, ca de această
internaţionale şi astfel întăresc per- dată, timpul să aibă răbdare. Totul e
cepţia atotputerniciei Rusiei. să nu se întâmple, ca în trecut, peste
6

capul lor, o mutaţie defavorabilă în

politica internaţională.

Rusia şi binomul puterii

factor real de putere în sistemul

Ion Deaconescu internaţional.
Rusia a pierdut cel mai mult în
urma imploziei sistemului comunist şi
E a încheierii Războiului Rece, situaţie
ste din ce în ce mai evident că Rusia a de care a profitat la maximum SUA,
început deja să îşi pună în practică devenite superputere mondială. În
planul de recucerire a unei poziţii clare prezent.
în sistemul relaţiilor internaţionale şi Dar rolul de leadership impune
de redobândire a ro-lului deţinut acum un tip nou de comportament pe
altădată în balanţa puterii planetare. arena relaţiilor internaţionale, iar Rusia
Faza de tranziţie de după 1990 a este tot mai activă printr-o altfel de
provocat altfel de echilibre în lume, politică, îndeosebi energetică şi mili-
dar şi o omogenizări evidente ale tară, urmărind să retraseze coordonate
raporturilor dintre state, cândva extrem favorabile pe arii geografice cât mai
de complicate, în vaste. Câteva demersuri
Moscova întreprinde eforturi recente de-monstrează
geo-politica
mondială ce au considerabile pentru a această viziune. Expediţia
facilitat recupera decalajul şi a condusă de doi
mondializa-rea restabili binomul de altădată parlamentari ruşi, Arthur
economică, Cilingarov şi Vladimir
SUA-URSS, precum şi
precum şi Gruzdev, în Oceanul Arctic,
monopolul „agendei politice”, a avut ca scop susţine-rea
schimbarea
„sensului” istoriei prin care să determine noi pretenţiei Moscovei asupra
actuale (autostră- subiecte şi acţiuni în viaţa petrolului, gazelor şi
zile informaţiei, politică internaţională minerale-lor din această
pieţele zonă, în virtutea ideii că
actuală. Fâşia Lomonosov, o
financiare,
exacerba-rea formaţiune subacva-ică de
terorismului, extre-mismul religios peste 1800 km, ce leagă Siberia de
etc.). Canada, reprezintă pre-lungirea platformei
Se cunoaşte faptul că puterea con-tinentale a Rusiei şi, drept urmare,
economică o impune pe cea mili-tară, acesteia îi revine o suprafaţă mult mai
care poate deveni, în anumite condiţii, un mare din Oceanul Arctic, iar
EDITORIAL 7

implantarea unui steag rusesc din titan semnal politic clar şi hotărât în relaţiile
la 4 kim sub Polul Nord a fost nu Rusiei cu SUA şi cu UE, consolidând
numai un gest simbolic, ci unul cu poziţia dură a lui Putin în timpul con-
semnificaţii complexe şi cu posibile vorbirilor avute cu Bush la Maine, fără
semnificaţii imprevizibile în viitorul a se întrevede vreo rezolvare parţială a
apropiat. disputei dintre Moscova şi Washington.
Politica de expansiune a Rusiei a Analiştii politici occidentali au evitat
este cunoscută de secole, iar actuala să considere că Putin îşi face campanie
viziune de forţă a Rusiei, sub condu- electorală prin abordarea unei cam-
cerea preşedintelui Vladimir Putin, de panii de forţă în relaţia cu SUA, aver-
recuperare a poziţiei de superputere tizând însă că riscul unor deteriorări
mondială, trebuie să dea de gândit evidente ale raporturilor dintre Rusia şi
conducătorilor lumii. SUA, mai ales în condiţiile în care
Recenta decizie a Moscovei de a-şi Moscova va instala, în contrareplică,
suspenda participarea la Tratatul cu un sistem antirachetă S-400 TRIUMF,
privire la limitarea forţelor conven- cu o rază de acţiune de două ori mai
ţionale în Europa (CFE) se constituie mare decât rachetele americane
într-o altă dovadă că politica rusească PATRIOT, putând să distrugă ţinte
şi-a schimbat substanţa şi efectele ţinte aflate la 400 km de baza de
urmărite. lansare.
Cauzele acestui de- Politica de expansiune a Dacă se mai adaugă şi
mers rezidă, în primul Rusiei a este cunoscută de problema energetică,
rând, în retragerea uni- secole, iar actuala viziune extrem de acută, pe care
laterală a SUA din Rusia o gestionează
de forţă a Rusiei, sub
Tratatul privind rache- aproape cu dezinvoltu-
tele antibalistice (ABM), conducerea preşedintelui ră şi pragmatism în re-
semnat în 1972 de Vladimir Putin, de laţiile cu partenerii din
Richard Nixon şi Leonid recuperare a poziţiei de UE., avertizaţi încă de
Brejnev, document prin superputere mondială, anul trecut de intenţiile
care se limita utiliza- deloc calme ale Rusiei
trebuie să dea de gândit
rea sistemelor antiba- în ceea ce priveşte noua
listice de către cele conducătorilor lumii. armă a combustibililor,
două superputeri mili- vom asista, cu siguranţă,
tare. Dar motivul cel nu peste mult timp, la o
mai important al poziţiei Rusiei îl altfel de prefigurare a politicii ruseşti
reprezintă apropierea de graniţele ei a putiniene, căci, parafrazând titlul unui
prezenţei militare americane, pe spaţii film de succes, „Moscova nu crede în
tot mai întinse: înfiinţarea bazelor mili- lacrimile” consumatorilor de gaz ori
tare în România şi Bulgaria, precum şi petrol, abonaţi la robinetul rusesc.
activarea planului de amplasare în
Europa a unui scut antirachetă.
În aceste circumstanţe, decizia
Kremlinului de a suspenda aplicarea
Tratatului CFE trebuie înţeleasă ca un
8

Interesele Rusiei asupra Mării

Negre

si este un pivot startegic al drumului

Ermelinda Durmishi comercial.
Astăzi, regiunea marelui bazin al
Mării Negre a devenit unul dintre cen-
trele politicii europene şi mondiale. O
T
parte din pionii mondiali, în primul
oate evenimentele geopolitice
rând, SUA, privesc această regiune
semnificative – evoluţii sau stagnări –
drept „coridor strategic”, care deschide
derulate in jurul Mării Negre poartă,
calea către zonele cuprinse de crize pu-
mai mult sau mai puţin, amprenta unor
ternice, Orientul Mijlociu şi care cons-
evoluţii geopolitice globale1.
tituie, în acelaşi timp, un fel de „barieră
Evenimentele furtunoase din ultimii
între civilizaţii”. UE, lărgindu-şi pozi-
ani au condus la modificarea multor
ţiile în Bazinul Mării Negre după intra-
realităţi geopolitice mondiale2. Analiza
rea României şi Bulgariei, şi-a extins
trebuie sa vizeze ansamblul de carac-
politica „noii vecinătăţi europene”
teristici ale spaţiului care se regăsesc
asupra tuturor statelor din Caucazul de
în maturizarea interesului economic,
Sud şi din Balcani. În sfârşit, Rusia şi
politic, militar sau chiar ideologic.
Turcia sunt interesate de restabilirea
Valoarea geopolitică a unui spaţiu va fi
poziţiilor lor, ştirbite, într-o oarecare mă-
dată de caracteristica sa dominanta.
sură, în prezent, şi de dezvoltarea cola-
Spaţiul geografic în centrul căruia se
borării regionale pe toate segmentele
găseşte bazinul Mării Caspice nu are
de activitate4.
aceeaşi valoare cu cel circumscris Mării
Prăbuşirea URSS-ului a produs o
Mediterane. Deosebirea este dată de
confuzie geopolitică enormă. Pierderea
caracteristica dominantă pentru fiecare
Caucazului a reînviat temerile strate-
din cele două spaţii luate în discuţie. În
gice faţă de reapariţia influenţei Turciei.
primul caz, este vorba despre resursele
Pierderea Asiei Centrale a generat un
naturale uriaşe. În cel de al doilea, do-
sentiment de sărăcire având în vedere
minanta este preponderent strategică,
enormele resurse energetice şi de
datorita drumului comercial care leagă
minereuri ale regiunii, ca şi teama faţă
două zone complementare economic,
de o posibila provocare islamiste5.
Europa şi Asia3. Intre timp asa cum
stim Marea Neagra este im mijlocul lor
EDITORIAL 9

Aflându-se în interiorul triunghiu- politicii externe, dar nu reuşesc să se

lui dintre lumea islamică, Rusia şi debaraseze definitiv şi de tradiţionala
Europa, majoritatea ţărilor bazinului ei esenţă „eurasiatică”, la care face
Mării Negre aleg vectorul european al referire Brzezinski6.
După prăbuşirea şi destrămarea filiera comună forţele coaliţiei anti-
Uniunii Sovietice, dar şi după recen- irakiene în regiune, ca o armă a Occi-
tele evenimente din Orientul Apropiat, dentului de pătrundere în ţările C.S.I.,
întreaga regiune, având în centru inclusiv în scopul ruperii continue a
Marea Neagră, a recăpătat dintr-o dată rămăşiţelor influenţei ruse. Vectorii
interesul geostrategic şi economic pe tendinţelor geopolitice în prezent sunt
care îl avusese, înainte de cucerirea în primul rând teritoriile CSI din
7
otomană . vecinătatea Marii Negre, Caucaz, Asia
Astăzi, harta politică a zonei Mării Centrala, Transcaucazia9.
Negre este influenţată de Rusia şi alte Spre vest, Rusia a pierdut porturile
două puteri regionale, Ucraina şi Riga şi Tallin, ceea ce a făcut ca
Turcia. Concepţia neo-imperialistă a accesul Rusiei la Marea Baltică. Cea
Rusiei în Marea Neagră îşi are orginea mai îngrijorătoare a fost pierderea
în epocile ţaristă şi sovietică, dar mai Ucrainei. Independenţa acesteia a de-
ales în nevoia de a contracara expan- posedat, de asemenea, Rusia de poziţia
siunea în regiune a SUA şi a UE. În sa dominantă în Marea Neagră, unde
acest sens, preşedintele rus Vladimir Odessa îi servea de poartă vitală pentru
Putin a manifestat per- După prăbuşirea şi comerţul din
manent un interes sporit Mediterana şi cu lumea
destrămarea Uniunii
pentru flota rusă din de dincolo de ea.
Marea Neagră, care, în Sovietice, dar şi după Pierderea Ucrainei era
pofida uzurii morale din recentele evenimente din o pierdere de pivot
ultimii 15 ani, reprezin- Orientul Apropiat, geopolitic, deoarece a
tă o forţă semnificativă întreaga regiune, având în limitat drastic opţiunile
de care trebuie să se ţină geostrategice ale
centru Marea Neagră, a
seama. Marea Neagră oferă Rusiei. Pierderea ei a
Rusiei acces direct la recăpătat dintr-o dată avut efect nu numai de
cele mai importante reţele interesul geostrategic şi pivot, ci şi de
globale de transport8. economic pe care îl catalizator geopolitic10.
O mare importanţă avusese, înainte de Proaspăt ieşită din
a dobândit Turcia, în revoluţia portocalie, după
timpul prăbuşirii URSS, cucerirea otomană. cele mai multe opinii,
odată cu creşterea po- subsidiată puternic din
tenţelor sale politico- Occident, Ucraina
militare şi umplerea vacuumului geo- devine un avanpost vestic la
politic în câmpul sudic de acţiune al întretăierea a trei mase geopolitice: euro-
Rusiei. Nu demult, raporturile Occi- atlantică, euro-asiatică şi islamică. Deşi
dentului cu Turcia păreau fără nori. nesemnificativă ca forţă navală în
Turcia era privită ca unul din prin- Marea Neagră (comparativ cu Rusia şi
cipalele centre de bază care adunau pe chiar cu Turcia), Ucraina este o piesa
10
importantă în puzzle-ul occidental al
traseelor energetice11.
Pierderea de către Rusia a poziţiei
sale dominante la Marea Neagră nu
numai din cauza independenţei Ucrainei, ci
şi din cauză că proaspăt indepen-
dentele state caucaziane – Georgia,
Armenia, Azerbaidjan – au întărit
şansele Turciei de a-şi restabili de mult
pierduta influenţă în regiune12.
În raporturile geopolitice, Turcia
se arată a fi un adversar tradiţional în
zona Balcanică, a Marii Negre, şi în
Transcaucazia. Mai ales că Turcia dobân-
deşte acum o semnificaţie geo-politică
independentă în calitate de centru de
putere în regiune. S-au învechit înfăţi-
şările despre aceasta ţară ca despre
„flancul sudic” al N.A.T.O., ceea ce, în
esenţă, era corect în perioada lumii
bipolare. Astăzi, Turcia este un puter-
nic centru economic, militar şi – cel
mai important – ideologic al regiunii.
În afară de aceasta, Turcia este un nod
geopolitic care leagă (sau dezleagă) regi-
unile Europei de Sud, Orientul Apropiat şi
îndepărtat, spaţiul post-sovietic13.
Cele trei mari opţiuni strategice ale
Rusiei, apărute după prăbuşirea URSS,
sunt:
- Prioritat
ea „parteneriatului strategic
avansat” cu America.
- Accentul
pe “străinătatea apropiată”.
- O
contra-alianţă însemnând un fel de
coaliţie euroasiatică anti-SUA,
menită să reducă predominarea
americană în Europa14.
O parte din elita politicii externe a
Rusiei perseverează în vechea concep-
ţie geostrategică conform căreia în Europa
nu este loc pentru America, iar extin-
derea NATO e condusă de dorinţa aces-
teia de a-şi lărgi sfera de influenţă15.
Accentul pus pe „străinătatea apro-
piată” nu era doar o doctrină politică
benignă de cooperare economică re-
gională. Conţinutul ei geopolitic avea
conotaţii imperiale. Chiar şi relativ
moderatul raport din 1992 vorbea de o
Rusie refăcută care ar avea rolul de
„moderator” în situaţia din Europa de
Est, Asia Centrală şi Extremul Orient16.
Unii politicieni americani au ajuns
şi ei să descrie relaţia dintre America şi
Ucraina ca pe un „parteneriat stra-
tegic”. Un imperiu fără Ucraina ar
însemna în cele din urmă o Rusie care
ar deveni mai „asiatizata” şi mai înde-
părtată de Europa17.
Unica opţiune geostrategică reală
pentru Rusia este, până la urmă,
Europa. Dar nu orice Europă, ci cea
transatlantica a UE şi a NATO în
extindere. Aceasta este Europa cu care
Rusia va trebui să stabilească raporturi
dacă vrea să evite o periculoasă izolare
geopolitică18.
Marea Neagră este astăzi, geo-
politic vorbind, un spaţiu de frontieră
euro-atlantic.
Două axe: Est-Vest şi Nord-Sud
Semnificaţia geopolitică a axei de-
curge din înaintarea spre est a fron-
tierei euro-atlantice, care a structurat
spaţiul geopolitic în doua axe geo-
politice (strategige, economice etc.)
majore, respectiv axa nord-sud (Rusia
– Armenia – Iran) şi cea est-vest care
include, via Caucaz şi Marea Neagră,
caile de transport ale resurselor ener-
getice esenţiale din Marea Caspică.
Axele invocate nu fac decât să
delimiteze la intersecţia lor – al cărei
punct putea fi Azerbajdjanul – o re-
giune de securitate fundamentală aflată
pe agenda marilor cancelarii cu inte-
rese şi influenţe în zonă. Această
regiune trebuie să includă toate cele
EDITORIAL
trei state din Caucaz (Georgia, Arme-
nia şi Azerbajdjanul), coridorul ener-
getic euro-asiatic care leagă sistemul
euro-atlantic la rezervele energetice
din zona Mării Caspice şi din statele
Asiei Centrale.
Conflictele energetice dintre Rusia
şi Uniunea Europeană aduc în actua-
litatea cancelariilor occidentale proble-
ma Mării Negre şi a rutelor alternative
pentru transportul hidrocarburilor. Presa
internaţională începe să realizeze im-
portanţa acestei zone şi acordă ample
analize dedicate Mării Negre şi nece-
sităţii prezenţei UE în această zonă.
Două concepte pentru Pontul Euxin
„Regiunea Mării Negre a devenit
în realitate o zonă a confruntării între
două concepte opuse: cel promovat în
SUA prin lobby-ul făcut de Bruce
Jackson, care are relaţiile sale în Ad-
ministraţia Bush, şi cel prorus sau des-
făşurat la Moscova de partizanii unei
puteri naţionaliste, care uzează de ga-
zele naturale ca de un mijloc de
presiune”, arăta Le Monde. „Fără să-şi
dorească prea mult o dezechilibrare a
situaţiei, europenii nu fac decât să
asiste la aceasta confruntare. Preşe-
dinţia germană a UE a anunţat că
Marea Neagră va fi una dintre priori-
tăţile sale în timpul viitoarelor luni,
precum şi relaţiile cu Asia Centrală, o
sursa de energie alternativă la Rusia.
Berlinul doreşte o reflecţie pe tema
politicii de vecinătate a Europei faţă de
Marea Neagră”19.
Administraţia preşedintelui Bush a
adunat laolaltă toate demersurile între-
prinse anterior în cadrul „Marelui pro-
gram” de stabilire a „unităţii regio-
nale”, după schema SUA – Turcia –
Marele Caucaz, care presupune promo-
11
varea intereselor naţionale americane
pornind de la premisa „ prezenţei SUA
în regiuni de importanţă strategică ale
lumii”. Conform materialelor audie-
rilor care au avut loc după 11 septem-
brie 2001 în Congres, interesele stra-
tegice americane presupun diversifi-
carea surselor energetice din Golful
Persic cu cele provenind din ţări care
nu sunt membre OPEC; stabilirea de
legături cu ţări cu populaţie prepon-
derent mulsulmană în contrapondere la
islamismul radical; susţinerea indepen-
denţei ţărilor Caucazului de Sud (şi
bazinului Mării Negre) şi promovarea
lor pe drumul democraţiei20.
Rusia continua să domine în repar-
tizarea de conducte din Marea Neagră
şi în plan energetic, confirmând vechea
denumire a Mării Negre – Marea Rusă21.
Interesele de tot felul din regiunea
Marii Negre întreţin un continuu
război, mai puţin cu arme conven-
ţionale şi mai ales prin atacuri eco-
nomice, între ţările riverane, ţările UE
si SUA pentru obţinerea poziţiei
dominante. Miza cea mai importantă
este energia. Moscova este principalul
furnizor de gaze al Europei. Practic,
prin „arma energetică”, Moscova îşi
continuă tendinţele hegemonice în
Europa. La începutul anului, toată
Europa a suferit de frig pentru că Rusia
(furnizorul de gaze) s-a „certat” cu
Ucraina (transportatorul de gaze în
Europa). Rusia a hotărât să elimine
cvasi-total Ucraina din afacerea ga-
zelor, aşa că a demarat construirea
unui gazoduct prin Marea Baltică,
astfel încât să ocolească Ucraina. Nu
este prima astfel de „ocolire” pe care o
face Moscova. Cu câţiva ani în urmă, a
hotarât că gazele pot ajunge în Turcia
şi prin Marea Neagră, nu numai prin
12
Ucraina, aşa că a construit gazoductul
Blue Stream.
Un lucru este cert: în prezent,
Europa depinde de gazele ruseşti în
proporţie de 50% şi va ajunge, în
câţiva ani, la 70%. Dar aceasta sub-
jugare termică şi energetică rusească
va dura maximum 20-30 de ani. Pâna
atunci ne vom zbate să găsim soluţii
pentru ieşirea onorabilă de sub chinga
rusească. Frontiera geopolitică euxini-
ană răzbate spre o alta etapă în
abordarea geopolitică22.
În sud-estul Europei s-a acutizat
concurenţa „conductelor”. Câteva pro-
iecte se luptă pentru petrolul care tra-
versează Marea Neagră, competiţia
vizând tranzitul gazelor prin Caucaz şi
Peninsula Balcanica. Cel puţin patru
proiecte au fost elaborate pentru a de-
congestiona strâmtorile turceşti de pe-
trolul rusesc şi caspic, adus în Europa
cu petrolierele prin Marile Neagră şi
Mediterana. Doua proiecte presupun
construirea de oleoducte începând de
pe litoralul bulgăresc, dar unul merge
în Grecia, altul în Albania. În prin-
cipiu, primul (Burgas – Alexandroupolis)
este mai aproape de varianta optimă:
este cel mai scurt (280km) şi cel mai
ieftin; în plus, traversează în totalitate
ţări membre ale UE şi de aceea este
susţinut de Bruxelles. Ce îi deranjeaza
pe europeni: la acest proiect participă
companii ruseşti. Concurenţii nu dorm
însă. Din acelasi port bulgăresc Burgas
se planifică construirea altei conducte
prin Macedonia până în portul albanez
Vlora. Acest traseu este mai lung (860
km) si, prin urmare, mai scump. Dar în
spatele lui sunt americanii, gata, se
pare, să cheltuiască oricât pentru a
obţine controlul asupra fluxurilor de
petrol din sudul Europei. Tot ameri-
canii susţin şi un al treilea proiect – din
portul românesc Constanţa, prin Serbia,
Croaţia şi Slovenia până în portul
italian Trieste (1300 km).
În sfârşit, al patrulea proiect pre-
supune realizarea unui oleoduct pe
teritoriul turcesc: din portul Samsun, la
Marea Neagră, la Ceyhan (acolo unde
deja ajunge conducta din Baku).
Turcia, care doreşte să devină una din
cele mai importante verigi din lanţul
de aprovizionare a Europei cu petrol şi
gaze naturale, sprijină activ această
variantă. În contextul acestei strategii,
se intenţionează transformarea portului
Ceyhan în principalul port petrolier al
ţării (şi în acelaşi timp al Asiei). Dar
toate proiectele, cu excepţia celui la
care participă Rusia, au o mare pro-
blemă – cea a aprovizionării cu petrol23.
Preşedinţia germană a UE a anun-
ţat că Marea Neagră va fi una dintre
priorităţile sale în timpul viitoarelor
luni (...) Berlinul doreşte o reflecţie pe
tema politicii de vecinătate a Europei
faţă de Marea Neagră. Dacă în pri-
vinţa Ucrainei şi a Georgiei ordinul lui
Putin de mărire a preţului a avut scopul
de a le tăia avântul pro-occidental şi de
a le menţine în trena Moscovei, în
cazul Belarus, condus de o marionetă a
Kremlinului, scopul e altul: Putin
doreşte revenirea a ceea ce se numeşte
„Rusia alba” la statutul de provincie
rusă. Folosirea armelor petrolului şi
gazului împreună cu propaganda împo-
triva unor republici foste sovietice ca
Georgia, Letonia, Moldova, Kargazstan,
dar şi Belarus sau Ucraina este pur
neoimperialism, susţin analiştii. Convine
sau nu, adevărul este că, sub preşe-
dintele Vladimir Putin, energia ruseas-
că redesenează harta geopolitică a lumii.
Aderarea României şi a Bulgariei
la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie
2007, a adus în centrul atenţiei zona
Mării Negre, spaţiu strategic unde se
concentrează numeroase jocuri de
EDITORIAL
interese din relaţia dintre Europa şi
Rusia, mai ales viitoarele drumuri ale
hidrocarburilor, după cum nota recent
prestigiosul cotidian francez de stânga
Le Monde. „Odată cu obţinerea acce-
sului la Marea Neagră, UE va fi obli-
gată să privească mai de aproape ten-
siunile care traversează această zonă,
după ce a lăsat SUA să îşi asume rolul
de ‹‹protector››”, insista cotidianul.
După ce, în timpul războiului rece,
controlul zonei era împărţit între URSS,
cu sateliţii ei, şi Turcia, ţară membră
NATO, porţiunea controlată astăzi de
Moscova se limitează la o fâşie îngustă
între Soci şi Marea Azov, la frontiera cu
Ucraina. Flota rusă de la Sevastopol, port
ucrainean, are dreptul să rămână aici
până în 2017. România şi Bulgaria,
membre NATO, vor găzdui baze mili-
tare americane. Georgia vrea să adere
la NATO, iar Ucraina, deşi şi-a stopat
procesul de aderare la Alianta Nord-
Atlantică, este un partener mai slab
pentru Moscova şi ceea ce Le Monde
numeşte „un stat pivot pentru Europa”.
Ziarul subliniază că zona Mării Negre
este un spaţiu al multor „conflicte în-
gheţate” (Abhazia, Osetia de Sud, Trans-
nistria, regiuni separatiste sprijinite de
Moscova), „în a căror soluţionare UE
joacă, deocamdată, un rol marginal”.
Astăzi, notează jurnalul, regiunea a
devenit „o zonă a confruntării între două
concepte opuse: cel ‹‹euro-atlantic››,
promovat de SUA, şi cel pro-rus sau
‹‹euro-asiatic››, desfăşurat la Moscova
de partizanii unei puteri naţionaliste
care uzează de gazele naturale ca de un
mijloc de presiune”24.
În iulie, americanul Bruce Jackson,
care a expus, în articolul intitulat „The
Soft War for Europe's East” (Războiul
de catifea pentru estul Europei), vizi-
13
unea americană a unei „Mări Negre
mari”, unde promovarea democraţiei va
contracara „ambiţiile revanşarde ale
Moscovei”, deoarece aici, „pentru prima
dată în ultimii 150 de ani, relaţiile dintre
Rusia şi Europa se vor defini pentru
primele decenii ale secolului XXI”25.
Note
Dan Dungaciu, “Geopolitică şi securitate
la Marea Neagră – opţiunile strategice ale
României şi Moldovei”, http://www.studii
desecuritate.ro/pdf/c1.pdf.
2
Agenţia de ştiri, informaţii şi comen-
tarii « Rusia la zi », săptămâna 15-21 mai 2007.
3
Visarion Neagoe, R. I. Tomescu,
Geopolitică şi strategii de securitate,
Editura Universităţii naţionale de apărare,
Bucureşti, 2005, p. 207.
4
Agenţia de ştiri, informaţii şi comen-
tarii « Rusia la zi », săptămâna 15-21 mai
2007.
5
Zbigniew Brezezinski, Marea tablă de
şah, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti,
2000, pp. 103-104.
6
Agenţia de ştiri, informaţii şi comen-
tarii « Rusia la zi », săptămâna 15-21 mai 2007.
7
Stefan Andrescu, Izvoare noi cu privire
la istoria Mării Negre, Editura Institutului
cultural Român, Bucureşti, 2005, p. 7.
8
Costin Ionescu, „Marea Neagră – un
pivot geopolitic în dispută”, http://www.
geopolitica.ro/ revista/5/rev_05_005.pdf,
9
http://www.rostonline.org/rost/ian-feb2007
/marea-neagra.shtml
10
Zbigniew Brezezinski, op. cit., p. 106
11
Costin Ionescu, op. cit.
12
Zbigniew Brezezinski, op. cit., p. 108
13
http://www.rostonline.org/rost/ian-feb
2007/marea-neagra.shtml
14
Zbigniew Brezezinski, op. cit., p. 113
15
Ibidem, p. 117.
16
Ibidem, p. 122.
17
Ibidem, p. 127.
18
Ibidem, p. 134.
19
Vezi articolul „Marea Neagră, zona crepus-
culară a UE”, integral in Ziua, 16 ianuarie 2007.
14
20
Agenţia de ştiri, informaţii şi coment-
arii « Rusia la zi », săptămâna 15-21 mai 2007.
21
http://www.epochtimes-romania.com/
articles/article_8612.html
22
http://www.rostonline.org/rost/ian-feb
2007/marea-neagra.shtml
Federaţia Rusă – Un actor
important pe scena
energetică a lumii
Ioana Ciobanu
S fie că este vorba de reducerea rezer-
fârşitul mileniului II a fost mar-cat de
prăbuşirea regimurilor comuniste din
anii 1989-1991. Acest lucru a
modificat decisiv balanţa de putere pe
plan mondial, reconfi-gurând actorii şi
temele in jurul cărora se desfăşoară
noul joc de putere pla-netar. Dacă până
in anii ’90 lupta se ducea intre două
ideologii antagonice, capitalismul şi
comunismul, iar cele-lalte subiecte cu
impact global erau astfel eclipsate,
sfârşitul Războiului Rece a propulsat
aceste probleme aparent se-cundare în
prim-plan. Democraţia libe-rală, sau
cel puţin unele din principiile sale, a
triumfat la nivel aproape global,
majoritatea tărilor lumii conştientizând
că este singura cale viabilă spre pro-
gresul individual şi colectiv. Mai mult
ca orice, principiile economice ale aces-
teia au fost identificate drept modelul
optim de dezvoltare „sănătoasă”, care
poate asigura combinaţia cea mai bună
de libertate şi prosperitate.
23
http://www.epochtimes-romania.com/
articles/article_8612.html
24
http://www.epochtimes-romania.com
/articles/article_8612.html
25
http://www.conflict.md/comentarii. php?
ID=2178
Problemele secundare din perioada
Războiului Rece, fie că este vorba de
creşterea demografică necontrolată şi
imbătrânirea populaţiei din unele zone,
velor de apă, hrană şi resurse ener-
getice sau de degradarea mediului, s-
au impus cu putere pe agenda inter-
natională. Între acestea se detaşează
problema resurselor energetice tocmai
datorită specificului lumii contem-
porane, în care dispariţia ameninţărilor
militare globale a impus ca etalon al
puterii statelor sau grupărilor de state
forţa lor economică şi tehnologică. Iar
o economie performantă, care implicit
este şi în creştere, devine strâns de-
pendentă de resursele energetice pe
care le are la dispozitie. Din această
cauză controlul şi asigurarea necesa-
rului constant de energie a devenit una
din marile mize geopolitice ale se-
colului al XXI-lea. Tot acest lanţ
cauzal este intărit şi pus in mişcare de
o axiomă ce are la bază caracterul
strict limitat al resurselor şi care spune
că structura şi calitatea acestora, mai
ales a celor energetice, se modifică mai
incet decât volumul, structura şi
EDITORIAL
intensitatea nevoilor umane. Astfel că
statele care deţin controlul acestor
resurse au o pozitie privilegiată pe
scena internatională, beneficiind auto-
mare deţinător de resurse energetice de
pe Glob. Industria energetică dispune
de resurse deosebite, are în prezent o
dezvoltare semnificativă datorită unor
cereri constante de produse energetice
pe piaţa mondială. Construirea conduc-
telor petroliere şi de gaz metan din
Siberia Occidentală şi zona Volga –
Ural facilitează transportul acestor
produse spre ţări din centrul şi vestul
Europei.
Producţia actuală de petrol pla-
sează Federaţia Rusă pe poziţia a III –
a pe Glob dar rezervele sunt în scă-
dere. Cele mai importante sunt în zona
Volga-Ural, în Siberia de Vest, unde
exploatarea şi transportul întâmpină
dificultăţi datorită condiţiilor climatice
excesive şi terenurilor mlăştinoase, în
nordul Mării Caspice, iar recent, s-au
pus în exploatare rezerve situate în
platforma continentală a Oceanului
Arctic.
Gazele naturale plasează Federaţia
Rusă pe primul loc în lume. Ele se
exploatează de la un loc cu petrolul şi
din rezerve separate. Cele mai impor-
tante resurse sunt in bazinele Volga-
Ural, Peciora, nordul Caucazului.
Gradul de asigurare în viitor este mult
mai mare decât în cazul petrolului.
Federaţia Rusă deţine aproape o treime
din rezervele mondiale ale acestei
resurse energetice.
Rezervele de cărbune impun Federaţia
Rusă pe locul II în lume. Cele mai
importante bazine carbonifere sunt:
Doneţk (Dombas), cel mai mare bazin
huilifer din Europa unde există toate
categoriile de cărbuni de la cel brun la
15
mat de un atu foarte important in
relaţiile cu celelalte state.
Energia este motorul economiilor
secolului al XXI-lea, iar Rusia este cel mai
antracit; Kuzneţk – tot pentru huilă;
Karaganda (huilă şi cărbune brun);
Moscova – cărbuni energetici, iar în
partea asiatică Irkutsk şi Ceremhovo
de pe râul Angara şi altele.
În privinţa extracţiei cărbunelui
cocsificabil, s-a observat o diminuare a
producţiei corespunzător cererii, dar
exploatarea cărbunilor energetici (inferiori)
s-a păstrat la un mod constant, datorită
utilizării lor în termo-energie.
În producţia de energie electrică,
Federaţia Rusă ocupă locul II pe Glob
după SUA cu o structură care are
proporţii comparabile, apropiate pentru
cele 3 componente de bază: hidro-
energie, atomoenergie, termoenergie.
Trebuie subliniat că Federaţia Rusă
dispune de un număr mare de hidro-
centrale construite pe Volga, Obi,
Enisei şi afluenţii acestora. Atomo-
centralele au la bază resurse impor-
tante de uraniu şi întreprinderi proprii
de îmbogăţire.
Din toate punctele de vedere,
Federaţia Rusă deţine poziţia cea mai
solidă pe piaţa mondială a energiei,
atât datorită rezervelor existente şi
exploatate, cât şi preconizării evoluţiei
a pieţei de energie. Deocamdată, pe-
trolul deţine încă o poziţie importantă
în ce priveşte consumul global de
energie, însă tendinţa este de scădere a
ponderii acestuia in defavoarea gazelor
naturale, a energiei nucleare şi a resur-
selor alternative. Dintre acestea din
urmă, gazul natural are cea mai spec-
taculoasă evoluţie, de la 23% cât este
în prezent preconizându-se o creştere
până la mai mult de 30% din consumul
16

global de energie până in anul 2020. ţine de caracterul şubred al democraţiei

Avantajul Federaţiei Ruse este că ruseşti care face din aceasta un
raspunde foarte bine ambelor situaţii. partener nesigur.
Pe de o parte, ţara este cel mai mare Un alt atu al Federaţiei Ruse ţine
exportator mondial de gaze naturale, de dinamica dezvoltării economice in
deţinând aproximativ 30% din sine şi poate fi considerat unul moral-
rezervele globale cunoscute, iar pe de mente corect. In marea lor majoritate,
altă parte, prospecţiunile au aratat ca în resursele energetice, deci şi gazul, sunt
Siberia de Vest s-ar putea afla cel mai dispuse in zone slab dezvoltate şi
mare depozit natural de petrol (peste instabile politic, astfel incât politica
160 miliarde barili). La acestea se inţelegerilor energetice s-a dezvoltat
adaugă şi faptul că este al doilea mare într-o direcţie ce favorizează marii
producător de cărbune pe plan consumatori, care sunt ţările puternic
mondial. industrializate.
Deocamdată, acest joc de putere al Federaţia Rusă are mai multe şanse
Federaţiei Ruse este la început şi se să dezvolte într-un timp mai scurt un
manifestă mai ales pe plan regional, proiect de reorientare a producţiei sale
unde are interese imediate şi directe de gaze către zona Asia – Pacific, ce se
(Europa de Est, zona Mării Negre, anunţă cel mai mare consumator al viito-
Caucaz şi Asia Centrală). Aici este rului, decât are şanse Uniunea Europeană
miza primordială, să găsească surse
deşi Federaţia Rusă Cum este şi normal, oficialii ruşi alternative de energie,
se implică şi in alte nu pierd nici o ocazie de a linişti pentru simplul fapt
zone fierbinţi de pe că acestea sunt foarte
opinia publică internaţională cu
glob. Acestea din puţine. Cel de-al doilea
urmă sunt însă inter- privire la intenţiile onorabile ale front este legat de
venţii mai degrabă ţării lor cu privire la subiectul coordonarea şi cen-
declarative, pe care livrărilor de gaze, deşi folosirea tralizarea acţiunii fie-
le manifestă mai acestui atu în scopuri politice de căruia dintre cei doi
ales în virtutea iner- actori în această
ţiei istorice rămase către Federaţia Rusă este mai dispută şi aici avan-
de pe vremea URSS. mult decât evidentă. tajul pare a fi tot de
Cum este şi normal, partea Rusiei. Pro-
oficialii ruşi nu pierd blema cea mai
nici o ocazie de a linişti opinia publică mare pentru europeni este că integrarea
internaţională cu privire la intenţiile europeană nu a ajuns intr-un stadiu aşa
onorabile ale ţării lor cu privire la de avansat încât să permită o acţiune
subiectul livrărilor de gaze, deşi comună în domeniul energiei. Spre
folosirea acestui atu în scopuri politice deosebire de europeni, Federaţia Rusă
de către Federaţia Rusă este mai mult este un stat unitar şi centralizat care
decât evidentă. prin natura să întreprindă o acţiune
De altfel, preşedintele Putin a coerentă in acest domeniu. De altfel,
afirmat deschis ca unele state europene miza pentru Rusia este nu propria sa
depind în proporţie de peste 80% de coerenţă de acţiune ci crearea unui
gazul rusesc. Teama clamată de toată adevărat cartel al gazului natural pe
lumea şi mai ales de oficialii europeni modelul OPEC, controlat de ea şi din
EDITORIAL
care să mai facă parte Algeria, Qatar,
Libia, ţările Asiei Centrale şi Iranul.
Un astfel de cartel ar avea puteri
discreţionare in stabilirea preţurilor la
gaz şi ar fi un răspuns pe măsură dat
europenilor.
Concluzia şi salvarea pentru euro-
peni poate veni din însăşi natura
economiilor din cele doua zone. In
timp ce Rusia are o economie puternic
centralizată, care pune un accent foarte
puternic pe rezervele sale de hidro-
carburi şi astfel este vulnerabilă la
provocările pe termen lung (cazul
ţărilor arabe care au cheltuit necum-
pătat banii caştigaţi din petrol şi au
probleme odată cu impuţinarea resur-
selor), statele europene au economii
funcţionale, mult mai suple decât cea
rusească şi se pot adapta mai uşor
schimbărilor inerente de situaţie.
Pentru procesul de înviorare a re-
laţiilor româno-ruse, participarea Rusiei
participă la procesul de privatizare din
României. Asfel, concernul rusesc
LUKOIL a preluat 51% din acţiunile
marilor rafinării PETROTEL de la
Ploieşti. Uzina lucrează acum cu pe-
trolul rusesc. LUKOIL s-a angajat să
achiziţioneze în fiecare an pentru între-
prinderile ei utilaje româneşti de pre-
lucrare a ţiţeiului în valoare de 10 milioane
dolari. De LUKOIL sunt legate şi
calculele României privind trasportul
petrolului din Marea Caspică, prin
portul Constanţa, către Vestul Europei.
Este în curs de realizare coo-
perarea între GAZPROM din Rusia şi
ROMGAZ din România şi compania
americană GOWARD ENERGY, în
scopul sporirii capacităţii de transport
a gazelor naturale prin România.
Ambele părţi lucrează la o serie de
proiecte reciproc avantajoase, în cadrul
17
Comisiei Mixte de colaborare econo-
mică şi tehnico-ştiinţifică.
Interesele obiective, de bună veci-
nătate şi colaborare economică, îşi
pastrează importanţa lor, consideră
Moscova. Acest lucru este înţeles şi de
România.
În secolul XXI, resursele ener-
getice convenţionale care sunt epui-
zabile şi poluante vor fi treptat înlo-
cuite cu altele: energia solară, energia
eoliană, energia mareo-motrică, etc.
inepuizabile şi mai puţin poluante.
Bibliografie
Chiţu Maria, Geografia resurselor
naturale, Bucureşti 1979.
Herbst C., Leţea I., Resursele energetice
ale Pământului, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti 1974.
Herbst C., Leţea I., Geografia economică
a ţărilor socialiste, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1976.
Mândruţ O., Neguţ S., Geografia
continentelor, Editura Corint, Bucureşti
1996.
http://www.copy-paste.ro/index-165/
Federatia%20Rusa%20si
%20geopolitica%20gazului.
18
Au câştigat oare Statele Unite
Războiul Rece?
David D. Newsom*
L
a începutul secolului XXI,Statele Unite
se confruntă cu amenin-ţările
terorismului, cu antagonis-mul din
lumea musulmană şi cu sus-piciunile
privind motivele lor în cea mai mare
parte a Asiei, Africii şi Americii
Latine. Multe dintre rădă-cinile unor
astfel de probleme se regă-sesc în
acţiunile şi politicile americane din
ultima jumătate a secolului XX în
consecinţele neintenţionate ale Războ-
iului Rece.
În mod convenţional se consideră că
Statele Unite au câştigat Războiul Rece.
Odată cu colapsul Uniunii Sovietice,
comunismul internaţional nu a mai re-
prezentat o ameninţare şi Statele Unite
au devenit „singura superputere mondială”.
Dar această „înţelepciune” este înso-
ţită de nesiguranţa legată de viitorul
lumii şi, în Statele Unite, există între-
bările legate de motivele pentru care o
ţară atât de puternică şi de „bună”
întâmpină asemenea dificultăţi în exer-
citarea influenţei sale în lume.
* Profesor de relaţii internaţionale la
University of Virginia. Fost reprezentant
diplomatic al SUA în Libia, Indonezia şi
Filipine.
În lumina recentelor ameninţări la
adresa intereselor americane, nu s-ar
putea oare ca victoria în Războiul Rece
să fi fost una a la Pyrrhus? Oare
consecinţele neintenţionate ale efor-
turilor antisovietice au contribuit la
problemele cu care se confruntă
Washingtonul astăzi?
Confruntarea cu Uniunea Sovietică
a avut loc cel mai întâi în spaţiile
statelor asiatice şi africane ieşite din
colonialism şi în ţările Americii Latine
care s-au opus oligarhilor. Politicile
americane au susţinut mult din ceea ce
era pozitiv în aceste zone, promovând
dezvoltarea economică, drepturile
omului, soluţionarea conflictelor şi
cooperarea multilaterală.De la căderea
Zidului Berlinului în 1989, viitorul
alegerilor făcute pare mai strălucit
decât ne-am imaginat la început.Cu
toate acestea, în regiuni importante
pentru interesele americanilor,Statele
Unite au fost percepute deseori ca un
instrument al neocolonialismului,mai
curând decât ca un apărător al lumii
libere.În regiunile unde istoria trezeşte
EDITORIAL
emoţii.efectele continuă să-şi facă
simtită influenţa.
Imediat după încheierea celui de-al
doilea război mondial, partidele comu-
militară, beneficiind de sprijinul unei
Uniuni Sovietice ambiţioase şi dotate
cu armament nuclear.Ocupaţia Europei
de Est a avut un efect profund asupra
opiniei publice din Statele Unite.Nici o
administraţie nu ar fi putut să nu
reacţioneze.Acţiunile ţărilor membre
ale Alianţei Nord-Atlantice de iniţiere
şi susţinere a politicilor antisovietice
au fost justificate.
Războiul din Coreea a oferit un
nou stimul temerilor faţă de ambiţiile
comuniste.Retorica stângistă a liderilor
noilor state şi asistenţa acordată lor de
Uniunea Sovietică au fost percepute
drepr dovezi ale avansării comuniste
continue; în viziunea americanilor,
naţionalismul se îmbina cu ambiţiile
sovietice.
Pentru a rezista acestei ameninţări
în anii ’50, filosofia îndiguirii, a
Tratatului Atlanticului de Nord şi a
doctrinei Truman a fost extinsă spre
est, în Asia, şi spre sud, în Africa şi
America Latină. Încercuirea a devenit
scopul politicii mondiale. Pentru stra-
tegii epocii, lumea a devenit un joc gi-
gantic de tip Risc, cu o apreciere insu-
ficientă a terenului de joc. Rezultatele
încă ne afectează şi astăzi.
Prima manifestare a apărut in 1953, în
Iran. Alarmată de creşterea influenţei
partidului de stînga Tudeh în timpul
mandatului premierului Muhammad
Mossadeq, administraţia Eisenhower a
cooperat cu englezii pentru a-l răsturna
pe primul ministru şi a-l readuce pe
şah la putere. Administraţiile ulterioare
au investit în puterea şahului ca
surogat pentru anticomunismul din
19
niste din Europa Occidentală au re-
prezentat o ameninţare politică şi
regiune. Un astfel de sprijin a contat
când, în 1978, militanţii islamici l-au
răsturnat pe şah şi au luat ostatici 53 de
diplomaţi americani. Înlăturarea ante-
rioară de la putere a lui Mossadeq a
jucat un rol important în retorică anti-
americană a revoluţiei islamice şi este
ţinută minte şi astăzi în politica
iraniană.
La sfârşitul războiului din Coreea
şi după experienţa cu Mossadeq în
Iran, secretarul de stat John Foster
Dulles a iniţiat în 1954 un efort pentru
încheierea unei serii de tratate care ar
bloca accesul Uniunii Sovietice în
Asia. Pornind de la semnarea Tratatului
Asiei de Sud-Est (SEATO) din 1954,
alianţele îşi propuneau să închidă
cercul dintre NATO şi poziţiile stra-
tegice antiamericane din Japonia.
Populară printre noile state, pentru
secretarul Dulles „nealinierea” nu era o
opţiune pentru naţiunile libere.
La jumătatea anilor ’50, Statele
Unite se confruntau cu două amenin-
ţări serioase la adresa intereselor lor în
regiune: acţiunile sovietice mai agre-
sive şi puternicele influenţe naţiona-
liste pornite din Egipt de la Gamal
Abdul Nasser. Cele două aveau legă-
tură. Două iniţiative americane şi-au
propus să le contracareze, dar ele au
condus atât la eşec, cât şi la deterio-
rarea poziţiei în regiune. Opoziţia SUA
faţă de atacul franco-anglo-israelian
asupra Suezului în 1956 a inversat
numai temporar această tendinţă.
În 1955, Washingtonul a sponso-
rizat organizarea Pactului de la Bagdad,
incluzând Marea Britanie, Irakul,
20
Turcia, Pakistanul şi Iranul. Secretarul
Dulles l-a considerat o ocazie nu
numai de a limita influenţa sovieticilor
ci şi de a redirecţiona atenţia arabilor,
în special a Irakului, dinspre Israel
către ameninţarea comunistă. Dimpotrivă,
Irakul a considerat aderarea o posibi-
litate de a obţine un sprijin american
mai mare pentru poziţia arabă. Oficial,
Statele Unite nu s-au alăturat tratatului,
dar l-au sprijinit financiar şi militar.
Naţionaliştii arabi au atacat Pactul,
considerat un for care continua domi-
naţia „colonială” a epocii mandatelor
britanice şi franceze anterioare.
Pactul a avut două consecinţe
importante pentru politica americană.
Din cauza disputei cu India asupra
Kashmirului, aderarea Pakistanului a
trezit suspiciuni la New Delhi în
legătură cu motivele americane, care
au persistat pînă în anii 70 şi în timpul
primului mandat al Indirei Gandhi.
În Bagdad, acordul a trezit opoziţia
puternică a naţionaliştilor arabi şi a fot
privit ca o continuare a nepopularei
alianţe cu Marea Britanie. Decizia
autoritarului premier Nuri al Said de a
se alătura pactului a reprezentat cel
puţin unul dintre factorii care au
subminat monarhia haşemită şi au
condus la revoluţia din 1958. Seria
loviturilor militare ulterioare a condus
în cele din urmă la venirea la putere a
lui Saddam Hussein, cu consecinţe
vizibile şi astăzi.
Încercând să obţină o mai mare
flexibilitate în administrarea ajutorului
economic şi militar pentru a se
confrunta cu ameninţarea comunis-
mului în Orientul Mijlociu, Congresul
american a adoptat o hotărâre în 1957,
care promulga doctrina Eisenhower.
Un ajutor de doua sute de milioane de
dolari urma să fie oferit ţărilor care se
angajau să se opună comunismului
internaţional. În esenţă, guvernul a
dorit un mijloc de a ocoli limitele
stricte impuse de Congres în ceea ce
priveste administrarea fondurilor de
ajutor: era adevărat că în timpul
Războiului Rece orice iniţiativă trebuia
prezentată în termeni antisovietici
pentru a se bucura de succes. Un fost
membru al Congresului, James P.
Richards, a fost trimis Orientul
Mijlociu pentru a „vinde” doctrina şi a
obţine angajamente. Naţiunile din
regiune nu doreau însă „să ia poziţie de
drepţi”, în special după sprijinul
american acordat creării statului Israel
cu şapte ani mai devreme.
Doar două ţării s-au aliniat, Irakul
şi Libanul. Revoluţia din Irak a avut
loc un an mai tărziu. Libanul a fost
salvat de haos numai prin intervenţia
infanteriei marine a SUA.
Pe continentul asiatic în Indochina,
francezii şi-au pierdut poziţia din
Vietnam: la Conferinţa de la Geneva
din 1954, acesta a fost împărţit între
Nord şi Sud. Administraţia Kennedy a
considerat că ameninţarea tot mai mare
pe care o reprezenta Vietnamul de
Nord pentru Sudul anticomunist avea
să afecteze şi celelalte naţiuni din
regiune. Temându-se de „dominouri”,
administraţia a decis implicarea Sta-
telor Unite, ceea ce a dus până la urmă
la un adevărat razboi. Intervenţia SUA
în Vietnam a fost privită la
Washington drept o acţiune esenţială
în lupta pentru prevenirea alunecării
pieselor de domino asiatice în mâinile
comuniştilor. Dar în multe zone ale
Asiei, ea a fost percepută ca un efort de
perpetuare a colonialismului francez.
Unul dintre punctele de interes era
şi Indonezia. Administraţia Eisenhower şi
în deosebi secretarul de stat John
Foster Dulles şi fratele său, directorul
CIA, Allen Dulles, îşi făceau griji din
EDITORIAL
cauza politicilor preşedintelui Sukarno.
Ei au căutat mişcări disidente în insu-
lele exterioare ce ar fi putut fi sprijinite
pentru a slăbi sau înlătura regimul lui
Sukarno. Ocazia a venit în 1957, când
coloneii disidenţi din Sumatra au
organizat o rebeliune, ei primind arme
de la CIA. Dar revolta a eşuat, iar rolul
CIA a fost ulterior făcut public,
afectând şi mai mult imaginea Statelor
Unite în Indonezia şi în regiune. Paul
Gardner a scris după eveniment, în
Shared Hope, Separate Fears : „Deşi
negarea de către Statele Unite a
implicării în rebeliune PRRI/Permesta
a evitat o situaţie în care guvernul
indonzian s-ar fi simţit obligat să rupă
relaţiile diplomatice, a determinat apoi
Indonezia să respingă negarea infor-
maţiilor ulterioare despre complicitatea
SUA la desfăşurarea unor activităţi
antiindoneziene”.
În anii ’60, Washington-ul a fost
obsedat de aşa – zisele ameninţări
sovietice şi chineze la adresa noilor
state din Africa. Prin acţiuni clan-
destine şi războaie prin intermediari,
Statele Unite au combătut grupările
considerate procomuniste, dar iden-
tificate de africani ca fiind proinde-
pendenţă. Asasinarea lui Patrice
Lumumba în 1960, un erou naţionalist
în Congo, le este încă atribuită ameri-
canilor. Ascensiunea lui Mobutu Sese-
Seko la putere în Kinshasa a devenit
un prim exemplu al disponibilităţii
americane de a sprijini autocraţi
corupţi şi nedemocratici în numele
combaterii comunismului.
Opoziţia Statelor Unite faţă de
independenţa coloniilor portugheze din
Africa a fost percepută ca un efeort de
menţinere a colonialismului. Sprijinul
neoficial acordat mişcării UNITA a lui
21
Joseph Savimbi în Angola şi lungul
război civil care a urmat în numele
combaterii comunismului au devastat o
mare parte din africa.
În toată această perioadă, imaginea
Statelor Unite a avut de suferit din
cauza poziţiilor susţinute în cadrul
Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor
Unite în legătură cu probleme cum ar fi
colonialismul, apartheidul şi Palestina. Deşi
hotărârile Adunării nu erau obligatorii,
poziţia Statelor Unite a fost frecvent
privită în Africa şi în Asia ca o
reflecţie a opoziţiei faţă de atitudinile
naţionaliste şi rasiste din noile ţări.
Administraţia Reagan a înrăutăţit lu-
crurile, încercând să condiţioneze aju-
torul de voturile favorabile ale ţărilor
africane şi asiatice referitor la aceste
aspecte.
Reacţia faţă de aşa-zisele amenin-
ţări comuniste nu s-au limitat la Asia şi
Africa. În 1954, alarmate de tendinţele
stângiste ale preşedintelui Guatemalei,
Jacobo Arbenz Guzman, Statele Unite
au contribuit la răsturnarea guvernului
său. În 1973, SUA au fost implicate în
răsturnarea şi asasinarea preşedintelui
din Chile, Salvador Allende Gossens,
un alt lider latino-american cu tendinţe
de stânga. Administraţia Reagan a
considerat că mişcările de stânga din
America Centrală reprezintă o amenin-
ţare la adresa Statelor Unite şi a
sprijinit elemente anticomuniste din El
Salvador, Honduras şi Guatemala.
Pentru mulţi din ţările mai sărace din
America Latină, astfel de activităţi nu
erau decât dovezi în plus ale doctrinei
destinului manifest care îi inspira pe
„gringo”.
Fără îndoială, cea mai gravă dintre
consecinţele neprevăzute ale Războ-
iului Rece a rezultat din ajutorul acor-
22
dat mujahedinilor, luptători musul-
mani care au rezistat forţelor sovietice
în Afganistan, după invazia din 1978.
Invazia sovietică a alertat administraţia
Carter în legătura cu posibilitatea ca
Moscova să-şi realizeze visul de a
obţine acces la Golful Persic. Statele
Unite au găsit o oazie de a-i face pe
sovietici să plătească scump pentru
această invazie, oferind armament şi
asistenţă rezistenţei, în cooperare cu
Arabia Saudită şi Pakistanul. Luptă-
torii musulmani din ţările arabe şi din
alte regiuni islamice au fost acceptaţi
şi antrenaţi pentru jihadul împotriva
invadatorilor. Militantismul musulman
servit luptei împotriva sovieticilor, dar,
după retragerea lor în 1989, ei au
căutat noi ţinte. Din acest efort – de a
instrui şi a încuraja forţele musulmane
militante să lupte contra sovieticilor –,
cu un ajutor substanţial din partea CIA,
a crescut influenţa lui Osama Ben
Laden şi a mişcării Al-Qaeda, cu sigu-
ranţă una dintre cele mai grave con-
secinţe neintenţionate ale competiţiei
bipolare.
Temerile tipice Războiului Rece
legate de înaintarea omunismului au
fost înlocuite în anii ’90 de îngrijorarea
legată de riscul ca Saddam Hussein să
domine regiunea bogată în petrol a
Golfului Persic. Însă o consecinţă a
Primului Război din Golf a repre-
zentat-o consolidarea Al-Qaeda, hră-
nindu-se din resentimentele faţă de
prezenţa trupelor americane în Arabia
Saudită.
Opoziţia din Orientul Mijlociu faţă
de invazia Statelor Unite în Irak este,
fără îndoială, o reflectare a ideilor
apărute în timpul Razboiului Rece
conform cărora America este anti-
musulmană şi a încercat să domine
regiunea bogată în petrol urmărindu-şi
propriile interese. Nu trebuie blamaţi
creatorii politicilor care au produs
consecinţe neprevăzute. În principal,
stategii raspundeau temerilor opiniilor
publice, ale presei şi ale Congresului,
care au prevalat în faţa părerlor opuse,
ce au fost înlăturate.
În toată această perioadă, o
dihotomie constantă a apărut între o
viziune asupra lumii împărtăşită de
mulţi strategi de vârf şi membrii ai
Congresului, pe de o parte, şi părerile
multor persoane care fuseseră în re-
giunile vizate, fie ei diplomaţi, cerce-
tători, jurnalişti sau observatori străini.
Funcţionarii ambasadei din Bagdad au
pus la îndoială, în 1955, înţelepciune
exercitării unor presiuni asupra guver-
nului irakian pentru aderarea la pactul
anticomunist. Cei care lucrau la Tehe-
ran şi-au expreimat în anii următori
îndoielile în ceea ce priveşte stabi-
litatea Iranului sub conducerea şahului.
Dar ideile lor nu au fost luate în seamă
de către factorii de decizie de la
Washington care nu doreau să audă
critici la adresa politicii oficiale.
Dezbaterea despre strategia din
Vietnam este bine documentată. Într-o
recentă biografie a lui Ellsworth
Bunker, ambasador în Vietnam între
1967 şi 1973, Howard Schaffer scria:
Dezvoltând o relaţie consolidată, de
încredere reciprocă cu (preşedintele)
Thieu în anii Nixon-Kissinger, depeşele
sale prezentau imaginea unui progres
important, deşi inegal, către stabilitate,
securitate şi un anumit grad de pros-
peritate în Vietnamul de Sud.
Unii dintre funcţionarii ambasadei nu
erau deloc de acord cu evaluările sale,
mai ales cei din secţia politică, dar şi alţii,
înde-osebi cei tineri. Aceste păreri
negative despre viitorul Vietnamului erau
împăr-tăşite de mulţi dintre corespondenţii
ameri-cani cu care îşi comparau regulat
notiţele. Acest tipar, al oficialilor de rang
EDITORIAL 23

înalt cu o viziune optimistă asupra ambasadelor americane din Nairobi şi

evoluţiei eveni-mentelor, majoritatea celor Dar es Salaam din 1998 şi aupra
cu funcţii mai mici şi a jurnaliştilor fiind distrugătorului USS Cole în 2000 s-au
mai sceptici, a fost des întâlnit în timpul realizat adevărata implicare a lui Ben
războiului . Laden şi gravitatea ameninţării Al-
Aceeaşi neîncredere se întâlnea şi Qaeda. Dar chiar şi aşa cele mai grave
în rândul observatorilor străini. Indo- consecinţe neprevăzute ale războiului
nezienii făceau parte dintr-o comisie SUA împotriva sovieticilor din
internaţională prezentă în Vietnam şi Afganistan nu se manifestaseră încă.
au călătorit în toată ţara. În ianuarie Acest tipar al ambasadorilor ame-
1975 (cu patru luni înainte de căderea ricani care aplică loial politicile con-
Saigonului), ambasadorul american, cepute la Washington s-a repetat în
Graham Martin, a venit la Jakarta fiecare dintre crizele Războiului Rece
pentru o informare. El a prezentat o din Asia, Africa şi America Latină.
imagine roz a progreelor şi i-a denigrat Ar fi trebuit oare ca Statele Unite
pe criticii americani ai războiului. să stea cu mâinile în sân în faţa
Unul dintre observatorii indonezieni i- ameninţărilor la adresa guvernelor pro-
a spus ulterior unui funcţionar al occidentale şi anticomuniste din afara
reprezentanţei diplomatice a SUA: Europei? Ar fi deţinut SUA o poziţie
„Am fost foarte interesaţi de ceea ce a mai bună astăzi dacă nu ar fi intervenit
spus ambasadorul Martin. Probabil în ţările din Orientul Mijlociu şi în
lucrează într-o altă ţară decât noi”. Indonezia, Vietnam, Angola şi Nicaragua?
Referitor la dezvoltarea operaţiilor Cu siguranţă, multe dintre evaluă-
Al-Qaeda în Afganistan, există puţine rile pe termen lung care au inspirat po-
dovezi că ar fi exeistat îndoieli privind litica americană erau greşite. Piesele de
posibilul risc domino nu s-
Este greu de prezis ce s-ar fi întâmplat în au prăbuşit în
pe termen
lung al spri- Iran şi Irak astăzi. Este greu de presupus Asia de Sud-
jinirii gru- că, dacă ar fi continuat guvernarea lui Est. Statele
purilor isla- Mossadeq la Teheran, poziţia SUA ar fi fost Unite întreţin
mice în rezis- astăzi relaţii
mai dezavantajoasă astăzi. Cu singuranţă,
tenţa faţă de prieteneşti cu
sovietici. rezultatul final al costurilor umane şi Vietnamul. În
Dezbaterile materiale în Irak este greu de anticipat, dar Indonezia au
din perioa- visul american al unui Irak de-mocratic si loc primele
da mujahe- proamerican este încă departe de a fi ale-geri
dinilor pă- democratice.
realizat.
reau să se Informaţiile
învârtească mai ales în jurul cola- despre origini-le intervenţiei sovietice în
borării cu serviciile de spionaj pakis- Afganistan sugerează că acţiunea nu a
taneze şi cu diferite căpetenii afgane. fot parte a unui efort de a cuceri un cap
Numai după trei mari atacuri teroriste de pod în Golful bogat în petrol, ci mai
– cel de la World Trade Center din curând îsi propunea să blocheze
New York în 1993, cel împotriva creşterea influenţei militantismului
24
islamic în Asia Centrală sovietică. S-ar
fi bucurat Uniunea Sovietică de un
succes mai mare în stabilizarea ţării
decăt americanii în zilele noastre şi
britanicii înaintea lor?
Este greu de prezis ce s-ar fi
întâmplat în Iran şi Irak astăzi. Este
greu de presupus că, dacă ar fi conti-
nuat guvernarea lui Mossadeq la
Teheran, poziţia SUA ar fi fost mai
dezavantajoasă astăzi. Cu singuranţă,
rezultatul final al costurilor umane şi
materiale în Irak este greu de anticipat
dar visul american al unui Irak de-
mocratic şi proamerican este încă
departe de a fi realizat.
Colapsul Uniunii Sovietice a de-
monstrat slăbiciunea inerentă a acestei
naţiuni şi cu siguranţă a ridicat semne
de întrebare în legătură cu capacitatea
sa pe termen lung de a influenţa
societăţile din Asia, Africa şi America
Latină. Nesfârşitele ore petrecute de
funcţionarii americani pentru a bloca
ofertele de asistenţă sovietice şi chi-
neze păreau justificate la vremea lor,
dar, retrospectiv, ele nu mai apar aşa.
Intervenţiile Statelor Unite în afara
Europei în timpul Războiului Rece nu
au creata actuală ameninţare teroristă.
Ele au provocat temeri faţă de acţiunile
occidentale şi antipatii în regiunile care
au trecut prin experienţa colonială şi a
altor forme ale dominaţiei europene.
Astfel de temeri legate de o noua
ocupaţie existau în fundal în toată re-
giune, fiind exploatate de demagogi şi dictatori.
În Orientul Mijlociu, identificarea
continuă a SUA cu problema nere-
zolvată israeliano-palestiniană face ca
posibilitatea exploatării temerilor să fie
foarte reală. Confruntarea dntre modul
în care percepe Washingtonul o pro-
blemă, creată de inevitabila interac-
ţiune dintre politică, presiuni şi inte-
rese, tipică sistemului american de
strategie externă, şi realitatea diferită
remarcată de observatorii de pe teren
nu va lua niciodată sfârşit. Consecin-
ţele strategiilor Războiului Rece nu pot
fi inversate, dar prezentarea conse-
cinţelor poate conduce uneori la o mai
bună întelegere a limitelor capacităţii
unei superputeri de a contola eveni-
mentele globale.
Această cunoaştere poate de-
monstra şi cât de greu este sub pre-
siunea acţiunilor curente, să se prevadă
consecinţele lor pe termen lung.
EDITORIAL
Moldova: traiectoria
integrării
George Bălaşa
R cursul anului 2006-2007 din cauza
epublica Moldova este statul cu cele
mai multe şanse dintre ţă-rile CSI de a
accede în struc-turile europene, deşi
este măcinată de un conflict îngheţat
aflat pe agenda or-ganizaţiilor
internaţionale. Ultimii ani au
înregistrat în tânăra republică o serie
întreagă de evoluţii pozitive me-nite să
susţină solicitările de integrare in UE.
Dacă la începutul anului 2001
Republica Moldova se află printre cele
mai corupte ţări din lume, astăzi,
putem spune că eforturile administra-
ţiei centrale conduse de Vladimir Voronin
au reuşit să aducă flagelul corupţiei la
un nivel relativ scăzut similar celor-
lalte ţări din sud-estul Europei inclusiv
al unora care s-au integrat de curând în
Uniunea Europeană.
Deşi situaţia financiară a Repu-
blicii Moldova este încă dificilă, înce-
pând cu anul 2004 economia a cunos-
cut o creştere continuă paralel cu un
trend pozitiv în atragerea investiţiilor
străine directe ce sunt stimulate de o
legislaţie fiscală avantajoasă pentru
25
investitori. Acest lucru a dus, începând
cu anul 2005, la o creştere a produsului
intern brut cu 7,1%. O creştere mai
mică a PIB (4,5%) s-a înregistrat în
deprecierii vinului cu 40% şi creşterii
preţului la gaze. Coordonarea dintre
preşedintele Voronin, premierul Vasile
Tarlev şi Parlament a făcut ca Repu-
blica Moldova să aprobe, în strânsă
colaborare cu instituţiile financiare inter-
naţionale, Strategia de Creştere Eco-
nomică şi Reducere Sărăciei, oferind
astfel un cadru general bine determinat
ce are ca scop reducerea sărăciei,
perfecţionarea sistemului de asistenţă
socială pe categorii şi promovarea
reformelor economice, inclusiv o abor-
dare mai activă în vederea prevenirii
şomajului. De altfel, de numele preşe-
dintelui Voronin se leagă şi primul
program pe termen lung de dezvoltare
social-economică durabilă structurat în
strategia naţională pentru dezvoltare.
Această strategie este structurată pe
următoarele principii:
- dezolvar
ea economiei de piaţă cu orientare
socială;
- creearea
unei societăţi civile des-chise;
26
- dezvolta
re cu un accent pe îmbu-nătăţirea
vieţii şi pormovarea unui concept
noul al siguranţei prin corelarea
problemelor economice, sociale,
alimentare şi de mediu înconjurător.
Toate aceste evoluţii pozitive şi
altele, pe care spaţiul nu ne permite să
le menţionăm, au fost realizate în
contextul planului de acţiune UE –
Republica Moldova, plan considerat a
fi o adevarată piatră de hotar în
parcusul european al Moldovei. Pe
lângă îndeplinirea planului mai sus
menţionat, preşedintele Voronin, pentru
care integrarea europeană a devenit
principalul interes naţional, a reuşit să
convingă UE să semneze două acor-
duri importante pentru Moldova, res-
pectiv acordul de readmisie şi acordul
pentru facilitarea părocesului de obţi-
nere a vizelor, ca prim pas către acce-
sul cetăţenilor Moldovei la cele patru
libertăţi europene. Totodată, la înce-
putul anului 2008, probabil luma
martie, Moldova va beneficia de un
acord asimetric cu UE ce-i va permite
să exporte în piaţa europeană peste
9.000 de tipuri de produse fără taxe
vamale. Acest nou acord are o valoare
politiocă şi economică deosebită întru-
cât va permite Moldovei să-şi diver-
sifice pieţele de desfacere reducând astfel
dependenţa acestei ţări de piaţa rusă.
În ceea ce priveşte reglementare
conflictului transnistrean, preşedintele
Modovei asistat de premierul Vasile
Tarlev au întreprins o serie de acţiuni
care sa sprijine dialogul politic cu
separatiştii. Deşi, numeroasele propu-
neri de reluare a dialogului aveau atat
girul UE cât şi al OSCE, partea trans-
nistreană a refuzat permanent reve-
nirea la masa negocierilor. Mai mult,
în luna noiembrie a anului 2007,
Vladimir Voronon a transmis autori-
tăţilor de la Tiraspol un set de pro-
puneri de colaborare în domeniul so-
cial economic şi al infrastructurii menit
să creasca nivelul de interdependenţă
dintre cele două maluri ale Nistrului.
Din păcate, şi aceste propuneri, consi-
derate atât de UE cât şi de SUA extrem
de utile şi benefice în economia nego-
cierilor, au fost respinse de guvernul
transnistrean.
În concluzie, putem spune că înca-
drarea Republicii pe traiectoria inte-
grării europene este ireversibilă. Acest
efort însă trebuie sprijinit de Uniunea
Europeană care va trebui să ofere
Moldovei o foaie de parcus şi o dată
clară a aderării. Cu sprijinul Uniunii
Europene, Republica de la est de Prut
are toate şansele să devină o mică
Elveţie a Estului şi mai ales o punte de
legătură dintre est şi vest. Dacă în anul
2000, Republica Moldova era un stat
aproape falimentar, ignorat de mai
toate ţările, astăzi ea joacă un rol im-
portant în stabilitatea sud-estului euro-
pean, iar eforturile ei de modernizare şi
integrare merită sprijinită pentru că
fără această mică formaţiune statală,
Modova este incompletă şi mai săracă.
Încadrarea Republicii
pe traiectoria
integrării europene
este ireversibilă.
Acest efort însă
trebuie sprijinit de
Uniunea Europeană
care va trebui să
ofere Moldovei o
foaie de parcus şi o
dată clară a
aderării.
EDITORIAL
O retrospectivă a situaţiei
Irakului
William J. Crowe Jr.*
I Washington DC, şi de ambasador în
ntervenţia din Irak ar putea avea un
impact mai profund asupra republicii
noastre decât atacurile din 11
septembrie. Toate serviciile noastre
militare au tras multe învăţăminte pro-
fesionale din campanie,dar nu-mi pro-
pun să mă refer la ele aici. În schimb,
vreau să ating ceea ce consider a fi
unele dintre învăţămintele mai gene-
rale de care ar trebui să fie mai con-
ştienţi cetăţenii, confruntându-se cu vi-
itoarele provocări din Lumea a Treia.
Există unele indicaţii că vom avea de-a
face cu un număr de provocări (cau-
zate) în special de noua noastră poli-
tică de preempţiune, care cere ca gu-
vernul să anticipeze noile ameninţări şi
să întreprindă acţiuni militare prompte
împotriva lor.
*Amiralul Crowe,fost Şef al Statului-
Major Interarme, a predat geopolitică la
27
University of Oklahoma, a deţinut
funcţiile de consilier la Institute of
Strategic and International Studies
Center, de la Georgetown University din
Marea Britanie. Această lucrare a fost
prezentată la Centrul Miller din
Charlotesville.
Victoria rapidă din Irak a de-
monstrat din nou abilitatea, flexibi-
litatea şi superioritatea tehnologică
remarcabile ale armatei americane.
Acest lucru nu este o surpriză, cel
puţin pentru profesionişti. În acelaşi
timp, pentru a avea o anumită pers-
pectivă, trebuie să înţelegem că arma-
tele lui Saddam Hussein erau inca-
pabile. El nu a profitat de perioada de
dinaintea invaziei, iar armata sa nu a
fost în stare să participe la o manevră
de război. Desigur, victoria a demons-
trat, încă o dată (şi nu sunt sigur că
lecţia a pătruns în toată Lumea a Treia),
inutilitatea unei confruntări directe între
armata unui stat subdezvoltat şi cea a
Statelor Unite. Această simplă realitate
îi determină pe oponenţii noştri să se
orienteze spre terorism sau, după cum
28
se exprimă unii profesionişti din do-
meni, către conflictul asimetric.
Capitularea rapidă a ascuns însă
unele erori şi presupuneri greşite re-
lativ importante. Pentagonul a prezis
că ocupaţia va costa puţin şi că popu-
laţia irakiană îi va întâmpina pe învin-
gători ca pe nişte eliberatori. Ambele
idei s-au dovedit a fi departe de reali-
tate,deşi Departamentul Apărării nu şi-
a recunoscut încă greşeala.Deşi pacea
şi democraţia s-ar putea instaura în
Irak, exită unele semne că atingerea
acestor scopuri nu este deloc garan-
tată. Populaţia ne-a întâmpinat cu
căldură la început, ceva normal într-o
ţară oprimată, dar popularitatea noastră
s-a erodat repede şi trupele noastre au
fost tratate din ce în ce mai mult ca
nişte ocupanţi coloniali mai degrabă
decât ca eliberatori. Intenţia Penta-
gonului era de a retrage grosul trupelor
după colapsul armatei irakiene, lucru
care s-a dovedit imposibil. În acelaşi
timp, unii arabişti, mulţi din Depar-
tamentul de Stat, au prezis aceste pro-
bleme şi au făcut rocomandări bine gân-
dite, dar au fost ignoraţi de superiori.
Situaţia a fost exacerbată de faptul
că nu au fost trimise mai multe trupe.
Şeful statului-major al forţelor terestre
americane, generalul Eric Shinseki, a
declarat atunci în faţa Congresului că
ar fi necesare mai multe trupe decât a
fost planificat pentru etapa pacificării
şi reconstrucţiei. Dar cei de la Penta-
gon au criticat public afirmaţiile sale şi
generalul s-a retras în scurt timp fără
prea mult tam-tam. Fără îndoială că
mai multe trupe, mai ales cele special
instruite, destinate apărării liniilor lo-
gistice şi acţiunilor în interiorul comu-
nităţilor, mai curând decât în veci-
nătatea lor, ar fi atenuat o parte din ha-
osul ce a urmat şi unele dintre pro-
blemele de securitate. Mai important,
Şeful Statului-Major Interarme, generalul
Richard Meyers, susţine că trupele
noastre nu sunt antrenate pentru o
misiune de menţi-nere a ordinii şi de
reconstrucţie a statu-lui, iar timpul a
dovedit că avea dreptate.
Acum, atât forţele terestre ameri-
cane, cât şi infanteria marină şi-au
schimbat drastic programele de ins-
trucţie şi s-au implicat într-un efort
intens de remediere a acestei defi-
cienţe. În schimb,a izbugnit o dispută
aprinsă între armată şi marină în
legătură cu cele mai bune tactici pentru
a derula un program de pacificare
prelungită. Urmările au fost şi mai rele.
Testăm această dispută dintre for-
ţele terestre şi marină. Acum vom
riposta împotriva agresorilor,dar nu în
grabă. O vom face într-un mod bine
gândit. Aici trbuie să menţionez una
dintre cele mai îngrijorătoare conse-
cinţe neintenţionate ale ocupaţiei. Tre-
buind să menţinem în Irak forţe de
mari dimensiuni pe o perioadă extrem
de lungă, armata şi marina s-au „sub-
ţiat”. De exemplu, pentru a menţine o
forţă de 120.000 de militari, trebuie ca
trupele terestre să servească un an din
trei fie în ţară, fie în facilităţile logis-
tice din Golf. Capacitatea noastră de a
respecta alte angajamente de peste mări a
fost serios ameninţată sau cel puţin
slăbită. De pildă, până când nu eliberă,
o parte dintre aceste unităţi din Irak, nu
putem ataca Iranul, iar purtarea unui
război în Coreea e problematică.
Uzarea neanticipată a echipa-
mentului în deşert a afectat serios
bugetul militar, ca şi capacitatea de
luptă în general. Diviziile întoarse în
Statele Unite se află sub standardul mi-
nim de pregătire şi au nevoie de timp
pentru a se reface. Mai mult, Garda
Naţională şi rezervele au fost exploa-
tate la maxim, cu desfăşurări de forţe
EDITORIAL
neaşteptat de îndelungate în alte ţări.
Când situaţia se va stabiliza, Congresul
probabil că va întreprinde o reformă
majoră în structura acestora.
De asemenea,există o tendinţă în
Congres către cererea unor forţe per-
manente mai mari căreia conducerea
Pentagonului i se opune din motive
necunoscute. Militarii şi civilii ameri-
cani din Irak sunt ţinte pentru tot felul
de persoane şi organizaţii rău-inten-
ţionate: baathişti, naţionalişti, criminali
şi antiamericani din exterior. Conform
informaţiilor de pe teren, mai ales
furnizate de forţele terestre, majori-
tatea opoziţiei este internă,mai curând
decât susţinută din exterior, deşi acest
lucru poate contrazice reportajele din
presă. Din nefericire, securitatea fra-
gilă reduce şansele ca aliaţii noştrii să
ni se alăture, ceea ce elimină o altă
presupunere: că, odată Irakul cucerit,
rezistenţa teroristă din lumea arabă se
va prăbuşi. Este greu de crezut că
persoanele mai sofisticate chiar sub-
scriu la această părere.
De asemenea, nu este clar dece un
atac timpuriu asupra Irakului era atât
de necesar.Capacităţile noastre militare
se îmbunătăţeau în fiecare zi,mult mai
mult decât cele ale lui Saddam Hussein.
Cu superioritatea noastră evidentă, cli-
ma sau chiar elementul-surpriză nu mai
erau deloc importante. O abordare mai
precaută le-ar fi acordat timp inspec-
torilor pentru dezarmare să-şi defini-
tiveze investigaţiile, guvernului turc să se
răzgândească în ceea ce priveşte folo-
sirea bazelor americane, iar diploma-
ţilor, un răgaz pentru a face rost de ali-
aţi. Ne-am subestimat capacitatea şi flexi-
bilitatea, ceea ce ne-a lăsat mai puţin
spaţiu de manevră.
29
Retrospectiv, conducerea civilă a
adus unele contribuţii pozitive la des-
făşurarea operaţiunilor de campanie,
supravegheate îndeaproape şi evaluate
de Pentagon. Dar ea a acordat mai
puţină atenţie condiţiilor ulterioare. Un
şef de stat-major al forţelor terestre
americane obişnuia să spună: „Când se
implică în operaţii militare,ei nu vor să
aibă de-a face cu alte probleme.” Con-
ducerea nu a reuşit să evalueze corect
nu numai atitudinile populaţiei şi poli-
tica arabă, ci şi situaţia economică extrem
de complicată din acea parte a lumii.
Este fascinant să ne amintim unele
din proiectele iniţiale. În aprilie 2003,
Agenţia de Dezvoltare Internaţională
estima ca reconstrucţia Irakului va
costa 1,7 miliarde de dolari. Oficiul
pentru Management şi Buget anunţa că
Irakul nu va necesita asistenţă susţinută.
Secretarul adjunct al Apărării. Paul
Wolfowitz, a ignorat planificarea Pen-
tagonului, care evalua costul în primul
an la 60 de miliarde de dolari, o apre-
ciere relativ corectă.Ulterior el a spus
că Irakul îşi poate finanţa singur recon-
strucţia. A existat un optimism asemă-
nător şi în legătură cu producţia ira-
kiană de petrol; acum se pare că va
dura între trei şi cinci ani pentru ca
infrastructura să devină pe deplin
funcţională, dacă nu se vor produce noi
distrugeri. Administraţia a încercat
deja să obţină numai pentru acest an
150 de miliarde de dolari;suma nu
include cele 4 miliarde cheltuite în
fiecare lună pentru armată şi alte 25 de
miliarde pentru a acoperi pierderile
produse de luptele din Fallujah din
primăvara anului 2004.
Controlul civil asupra armatei
funcţionează în două sensuri.AUnul
dintre cele mai importante scopuri ale
30
conducerii civile este de a gestiona
mediul diplomatic şi politic înainte şi
după victorie. În mod similar, impli-
carea tuturor agenţiilor guvernamen-
tale înainte de declanşarea luptelor este
o responsabilitate civilă,iar conducerea
a eşuat aici. Numai o parte dintre ex-
perţii guvernamentali au analizat pro-
blema în prealabil. Bineînţeles, aceasta
s-a bazat pe unele dintre prosupunerile
administraţiei, ce erau eronate şi sim-
pliste. Dacă vrem cu adevărat să com-
batem terorismul şi să sprijinim o
politică militară preemtivă, atunci pro-
vocările” reconstrucţiei naţionale”, o
sintagmă respinsă de preşedintele Bush
înainte, devin la fel de importante ca şi
operaţiunile militare,dacă nu chiar mai
mult. Ele trebuie planificate la fel de
serios, cu participarea întregului guvern.
În esenţă, se pot câştiga unele bătălii,
dar războiul nu poate fi câştigat dacă
pacea nu va fi câştigată. Aceasta este
lecţia principală pentru birocraţia noastră.
Să revenim acum la politica de
coaliţie, un subiect foarte controver-
sat.din perspectivă politică,eşecul de a
implica pe aliaţii noştri principali din
Europa Occidentală a fost esnţială. În
ciuda afirmaţiilor secretarului Apărării,
Donald Rumsfeld, despre noua Europă,
avem nevoie de vechi aliaţi din aceleaşi
motive. „Vechea Europă” avea obiceiul
de a coopera cu Statele Unite.Ultimul
sondaj al PEW Institute raporat că
opoziţia faţă de politica amricană a
atins niveluri record în majoritatea
ţărilor europene şi în toate statele din
Orientul Mijlociu. Chiar şi în Marea
Britanie, o majoritate consistentă se
opunea politicii americane. La câteva
zile după atentatele din Spania, noul
guvern anunţa că-şi va retrage micul
contingent din Irak. Aceasta a fost
prima spărtură a coaliţiei. La rândul
său. Polonia a fost dezamăgită, deoa-
rece unele promisiuni referitoare la
contracte sau la armele de distrugere în
masă nu s-au materializat. Există acum
dubii serioase în privinţa rămânerii sale în
coaliţie. Sunt doar primii paşi,însă vor
avea un impact psihologic semnifi-
cativ. Continentul european este sus-
picios faţă de noua tendinţă a
Washingtonului de a acţiona singur, nu
numai împotriva terorismului, ci şi în
alte probleme de politică externă.
Aceasta nu înseamnă neapărat că
atitudinile europenilor sunt justificate.
Ideea este că ei cred că au dreptate,
deci ar trebui să încercăm să le înţe-
legem punctele de vedere,chiar dacă
nu suntem de acord cu ei. Europa
Occidentală a fost afectată de terorism
încă din anii ’50; mulţi au considerat
că evenimentele din 11 septembrie
2001 au introdus America în lumea
reală,după ce a fost naiv protejată timp
de decenii. Unii consideră ,,războiul
împotriva terorismului” o reacţie exa-
gerată, justificată mai mult de motive
interne. Şi sunt sceptici faţă de motivele
schimbătoare ale administraţiei: mai
întâi Al-Qaeda, apoi armele de distru-
gere în masă, brutalitatea lui Saddam,
stabilitatea regională etc. În esenţă,
europenii se tem că Statele Unite îi vor
implica în acţiuni pe care nu le pot
controla sau pe care nu le doresc. The
Economist se întreba ce este mai
important pentru Bush: absolută liber-
tate de acţiune a Americii sau Alianţa
Nord-Atlantică. Guvernul american însă
trebuie să ofere un răspuns. În orice
caz, plătim preţul eşecului nostru de a
înţelege cu adevărat punctul de vedere al
principalilor noştri aliaţi şi de a ajunge
la un acord cu ei. În realitate, dezacor-
durile îmi amintesc de ceva ce mi s-a
spus când eram în Marea Britanie, o
frază care se aplică tuturor marilor
EDITORIAL
dispute: „Dacă înţelegiţi problema ir-
landeză,nu v-a fost corect explicată”.
O parte a acestui calcul implică,
desigur, Organizaţia Naţiunilor Unite.
Administraţia Bush a fost divizată în
ceea ce priveşte abordarea pe care
trebuie să o adopte. În cele din urmă,
preşedintele ar fi preferat să aibă apro-
barea ONU, dar numai în termenii im-
puşi de el. Ceilalţi membri ai orga-
nizaţiei aveau unele motive de a fi
confuzi.(Israelul a ignorat mai multe
rezoluţii; la fel au făcut în multe
situaţii şi Statele Unite, dar nu s-a
făcut atâta tam-tam). La scurt timp
după armistiţiu, Organizaţia Naţiunilor
Unite abia aştepta să se implice în
reconstrucţia Irakului, dar Washingtonul a
refuzat oferta. Revista Time a citat re-
cent un oficial american care spunea că
guvernul speră acum cu disperare ca
ONU să preia o parte din sarcinile re-
construcţiei, dar ONUa devenit destul
de reticentă.Adevărul este că avem
nevoie de prieteni şi trebuie să depu-
nem mai multe eforturi pentru a-i
păstra. Dacă vrem să reziste, o coaliţie
trebuie să fie constantă şi colegială, nu
selectivă. Pentru a-l parafraza pa
Churchill, singurul lucru mai rău decât
a avea aliaţi este a lupta fără aliaţi.
Afirmţia este valabilă pentru contestele
militare, la fel ca şi pentru cele poli-
tice. În deceniile de după al doilea
război mondial, multilateralismul a
fost unul dintre pilonii politicii noastre
externe, dar recent a fost trecut în
subsidiar se pare că pendulul revine
din nou încet spre centru, dar este încă
îndoielnică schimbarea, iar întârzierea
ne provoacă unele neplăceri şi costuri.
Trecând la politica internă, astăzi
chestiunea arzătoare pentru publicul
american este cât de mult şi pentru cât
31
timp trebuie să ne implicăm în Irak.Nu
este o problemă teoretică ,legată de
mari viziuni;este una concretă, pentru
alegători şi guvernul american. Pre-
şedintele se confruntă cu multe dific-
ultăţi. Tot timpul el a declarat: „Vom
rămâne atât timp cât va fi necesar.” Ce
anume vrea să spună atunci când
declară că vom rămâne până când vom
rezolva situaţia din Irak îmi este
neclară. Bush a stabilit acum data de
30 iunie pentru transferul suveranităţii
irakienilor sau unui consiliu irakian.Pe
30 iunie vor rămâne peste 100.000 de
soldaţi americani, iar ambasada, cu
peste 3.000 de funcţionari, va prelua
multe dintre responsabilităţile lui Paul
Bremer. Situaţia sugerează că guvernul
îşi propune să menţină pârghii impor-
tante, lucru care poate nu este atât de
rău. Din nefericire,irakienii înşişi nu au
căzut de acord în ceea ce priveşte pre-
zenţa trupelor americane pe teritoriul
lor.Dar majoritatea cred că pentru a se
forma un nou guvern este necesar ca
Statele Unite să-şi mai menţină trupele
câteva luni, dacă nu chiar ani. Senatorul
John McCain a declarat că nu vor mai
rămâne câţiva ani în Irak.Unii lideri
irakieni se îndoiesc de termenul de 30
iunie.susţinând că şi retragerea unui
număr mic de efective va provoca alte
omoruri şi haos. Nu se pot aştepta la
prea mult de la poliţia irakiană
instruită în grabă. Chiar şi comandanţii
americani şi-au exprimat îndoielile în
ceea ce priveşte preluarea responsa-
bilităţilor de către forţele locale timp
de câteva luni.Aceste întrebări nu pot
fi uşor evitate. Fără securitate, demo-
craţia este un subiect academic. Dar,
pentru electoratul american, sfidarea
politică este departe de a fi doar
teoretică. Există două grupuri impli-
32
cate în dezbatere şi ambele au argu-
mente legitime,aşa că voi începe cu
adepţii transferului rapid al puterii.
Cu siguranţă, preluarea controlului
de către irakieni şi retragerea trupelor
noastre sunt foarte tentante, în special
pentru a preveni rănirea şi uciderea
soldaţilor noştri şi a populaţiei iraki-
ene. Această dorinţă a inspirat, cu si-
guranţă,gestul de a stabili data de 30
iunie ca termen limită.Irakienii susţin
că sunt prea multe necunoscute şi că
progresele vor fi modeste,indiferent de
cât de mult vom rămâne. Mai impor-
tant este faptul că ei cred că o retagere
timpurie îi va lipsi pe teroriştii arabi de
ţintele americane din Irak, ceea ce ar fi
cu siguranţă o ameliorare. În viziunea
lor, nimeni nu ştie dacă această ţară
poate fi cu adevărat democratizată şi
cât de repede se poate realiza acest
lucru. Acest grup crede că respon-
sabilitatea ar trebui să le revină iraki-
enilor sau chiar Organizaţiei Naţiunilor
Unite, nu Washingtonului. Este inte-
resant de remarcat faptul că britanicii
au guvernat Irakul timp de 32 de ani şi
au încercat cu disperare să pună în
funcţiune un sistem parlamentar, dar
fără succes. În mod asemănător,adepţii
transferului rapid de putere consideră
că este o fantezie să susţii că un Irak
democratic va promova guvernarea
reprezentativă în restul regiunii Golfului.
Ei citează, desigur, enigma conflictului
israeliano-palestinian, care s-a înrăută-
ţit, nu s-a temperat după declanşarea
războiului împotriva regimului lui
Saddam Hussein. Ei susţin că victoria
noastră militară nu a suprimat opoziţia
din lumea arabă; cel mult a pus gaz pe
foc (sondajele sugerează că antiameri-
canismul a escaladat în fiecare ţară
musulmană, chiar şi în cadrul naţiu-
nilor considerate aliate, ca Bahreinul,
Pakistanul şi Arabia Saudită). Mai mult,
ei insistă asupra faptului că o retra-
gere prematură va fi dezastruoasă pen-
tru Statele Unite şi citează exemplul
Vietnamului, de unde al plecat fără să
obţinem victoria. În ciuda unor dificul-
tăţi temporare, prestigiul nostru nu a
fost afectat iremediabil. Grupul acesta
nu consideră că prezenţa noastră în
Irak este parte a eforturilor anti-
teroriste şi ar dori să ne folosim forţele
pentru a confrunta Al-Qaeda.
Sunt necesare două comentarii în
legătură cu cei care nu doresc ca noi să
mai rămânem foarte mult. Mai întâi, ei
nu oferă o alternativă pentru admi-
nistrarea Irakului; nu îşi bat capul cu
nuanţe. În esenţă, ţinând cont de lipsa
armelor de distrugere în masă, ei cred
că nici nu ar fi trebuit să intervenim.În
al doilea rând, numărul oamenilor care
au această părere creşte constant, iar
dacă nu rezolvăm problema de securi-
tate si nu încetăm masacrele, va conti-
nua să crească. După cum am văzut în
cazul Vietnamului, nu e nevoie de o ma-
joritate clară pentru a exercita presiunu
majore asupra Casei Albe.
Susţinătorii amânării transferului de
putere au şi ei argumente puternice.
Mulţi americani şi membri ai guver-
nului doresc să ne menţinem trupele
până când vom realiza progrese remar-
cabile în democratizarea Irakului. Ter-
menul de 30 iunie nu le satisface aştep-
tările şi sună pentru ei ca şi cum planul
iniţial ar fi fost abandonat. Ei ignoră
costurile tot mai mari şi spun că
scandalul legat de armele de distugere
în masă este irelevant. Pentru ei, ame-
liorarea calităţii vieţii irakienilor este
un obiectiv necesar şi suficient, deşi
destul de idealist. Ei sunt dispuşi să
rămână atât timp cât este necesar şi să
investească oricât de mult e nevoie. În
schimb, cred că imaginea Statelor Uni-
te se va ameliora-şi s-ar putea să aibă
EDITORIAL
dreptate. Ei consideră că un transfer ra-
pid al responsabilităţilor către un con-
siliu sau un guvern irakian ezitant cu
greu va asigura realizarea obiectivelor
democratice pe care ni le-am propus.
Mai alarmant este faptul că ei consi-
deră că aceasta implică riscul declan-
şării unui război civil, un argument
adus deseori şi de irakieni. Ei îşi dez-
voltă viziunea şi susţin că un Irak cu
lungită a Statelor Unite şi poate mai
multe trupe. Această abordare este foarte
atrăgătoare pentru unii cetăţeni ai re-
publicii noastre. Americanii sunt în e-
senţă optimişti: avem tendinţa de a cre-
de că fiecare problemă poate fi rezol-
vată prin perseverenţă. Mai mult unii
susţin că misiunea noastră fundamen-
tală ca stat este de a răspândi de-
mocraţia la nivel global şi chiar de a o
impune, dacă e necesar. În ciuda opti-
mismului nostru şi a credinţei că putem
soluţiona problemele, noi, americanii, ne
considerăm şi pragmatici. Indiferent de
cât de idealişti suntem, nu putem ignora
cerinţele lumii reale. Dilema nu este nu-
mai o alegere între bine şi rău, ci între câş-
tiguri bine-venite, dar incerte şi ceea ce
se consideră drept un preţ rezonabil în
vieţi, resurse şi energie. Şi nu poate fi luată
nici o decizie în problema irakiană fără
să se ia în considerare impactul său intern.
Fiecare pas trebuie cântărit în funcţie
de impactul său asupra valorilor noas-
tre fundamentale, a imaginii în lume, a
altor politici globale şi, desigur, a fia-
bilităţii fiscale interne. Într-un anumit
sens,acest tip de decizii este un joc cu
sumă nulă: ameliorarea unui aspect
reduce valoarea altuia. Alegătorii noş-
tri au sprijinit cererea preşedintelui
pentru cheltuirea în Irak a 87 de mili-
arde de dolari în acest an. Nu sunt sigur
că aceasta se traduce printr-un cec în alb
33
adevărat democratic va avea o influ-
enţă moderatoare în lumea islamică,
deşi nu sunt convinşi că istoria le sus-
ţine argumentele.Nu trebuie să mai
menţionez că sunt foarte sceptici faţă
de propunerile legate de o mai mare
implicare a ONU. Este greu să ne ima-
ginăm nişte rezultate măreţe în Irak în
absenţa unui mediu cu adevărat sigur,
acest lucru însemnând o implicare pre-
pe termen lung; resursele noastre nu
sunt nelimitate. Este imposibil însă să
supraestimăm importanţa problemei pentru
republica noastră. Deja a afectat ale-
gerile prezidenţiale, va rămâne în aten-
ţie ceva vreme şi implică viitorul sta-
tului şi calitatea vieţii noastre. Armele
de distrugere în masă au repre-zentat o
chestiune arzătoare, ridicând semne de
întrebare în legatură cu agenţiile noastre
de informaţii, întrebări pe care până acum
le-am evitat. În ceea ce priveşte politica
externă, relaţiile noastre cu Iranul,
Arabia Saudită şi Pakistanul apar, odată
cu această criză, într-o nouă lumină. De
exemplu, într-o anumită perioadă, atât
Riadul, cât şi Islamabadul au sprijinit
teroriştii. Fiecare dintre aceste ţări va con-
frunta Washingtonul cu noi dileme complicate.
Ca o adevărată superputere, Ame-
rica are tot dreptul să fie mândră de
ceea ce a realizat în cei aproape 230 de
ani de existenţă.Dar este indicat ca,din
când în când,să evaluăm felul în care ne
folosim puterea şi să ne gândim în ce
fel o putem utiliza mai eficient. Avem
puterea de a face faţă criticilor şi de-
zacordurilor fără a le răspunde pe fugă
sau într-o manieră lipsită de înţelep-
ciune. Aceasta necesită un echilibru între
capacitatea noastră militară, diplomaţia
glo-bală şi politicile financiare. Acum
câteva săptămâni, fostul secretar de stat
adjunct al lui Robert Reagan, John
Whitehead, a declarat că tindem uneori
să fim mai mândri de războaiele pe care
34

le-am câştigat recurgând la forţa mili-
tară decât de cele pe care le-am evitat
printr-o diplomaţie răbdătoare. El vor-
bea, desigur, despre epoca Războiului
Rece, în timpul căruia am pus la pă-
mânt Uniunea Sovietică, dar spunea şi
că este îngrijorat de ceea ce consideră o
tendinţă de a folosi putere militară ca
principală soluţie. El a continuat spunând
că, în calitate de super-putere care şi-a
crescut forţa în toate privinţele, ne pu-
tem permite să depunem mai multe efor-
turi diplomatice într-un interval mai
lung. Acest sfat îmi pare bun. Am un pri-
eten care insistă pe ideea că războiul este
metoda lui Dumnezeu de a-i învaţa pe
americani geografie. Sper că vom în-
văţa ceva mai mult decât geografie din
intervenţia noastră în Irak!

Turkmenistan – o nouă
dispută geopolitică între
Rusia şi SUA

generat o serie de pro-vocări în planul

Ion Deaconescu rela-ţiilor internaţionale, ceea ce a
determinat SUA să îşi modifice radical
atât politica internă, cât şi pe cea
Î externă.
n cunoscuta lucrare Marea tablă de Dezintegrarea statu-lui cu cel mai
1
şah , apărută în 1997, fostul secretar de mare teri-toriu din lume, la sfâr-şitul
stat american Zbiegniew Brzezinski anului 1991, a provocat un ade-vărat
atrăgea atenţia că unele foste republici seism de proporţii şi un vid de putere
ale defunctului imperiu sovietic, acum în statele componente, care s-au văzut
state independente, vor deveni nişte în situaţia nesperată de a-şi proclama
pivoţi geopolitici redu-tabili, chiar independenţa faţă de Moscova, fie ea
dacă, din raţiuni diverse, au rămas pe reală sau simbolică.
orbita poli-tică a Acest gol geopolitic a avut conse-
Rusiei. Prăbuşirea Dezintegrarea statului cu cinţe majore şi imediate în
Uniunii Sovietice cel mai mare teritoriu din întreaga Europă, dar şi în
a ge-nerat o SUA, devenite sin-gura
lume, la sfârşitul anului putere a lumii. Poziţia
confuzie geo-
1991, a provocat un politică şi opţiunile
politică
impresionantă, adevărat seism de proporţii geostrategice ale Rusiei s-
dezechilibrând şi un vid de putere în au diminuat radical prin
pierderea Ucrainei, cu cele
specta-culos statele componente, care s-
balanţa puterii sis- 52 de milioane de
au văzut în situaţia locuitori, a statelor
temului
internaţional şi a nesperată de a-şi proclama caucaziene (Georgia,
independenţa faţă de Armenia, Azerbaidjan), a
Moscova, fie ea reală sau
simbolică.
EDITORIAL
ţărilor baltice şi impli-cit a accesului la
Marea Neagră, la Marea Caspică şi la
Marea Baltică, dar, mai ales, a enor-
melor resurse ener-getice din aceste
zone.
În noile împre-jurări istorice şi
poli-tice, apariţia statelor central-
asiatice inde-pendente a însemnat o
altfel de abordare a interesului Rusiei,
al Turciei, al Iranului, dar şi al SUA, faţă
de bogăţiile naturale ale acestor ţări,
ştiindu-se faptul că Azer-baidjan-ul,
prin pozi-ţia sa geopolitică, dar şi prin
imensul potenţial energetic, va juca un
rol esenţial în acest spaţiu, căci inde-
pendenţa sa faţă de Rusia va obliga
autorităţile de la Moscova să îşi modi-
fice strategia şi ambiţiile de a mono-
poliza această regiune, de care atât
Turcia cât şi Iranul sunt interesate în
mod real. „Un Azerbaidjan indepen-
dent legat de pieţele occidentale prin
conducte ce nu trec prin teritorii con-
trolate de Rusia, ar deveni şi o impor-
tantă cale de acces pentru economiile
avansate şi consumatoare de energie
spre republicile central- asiatice bogate
în resurse energetice. Aproape ca şi în
cazul Ucrainei, viitorul Azerbaidjanului şi
a Asiei Centrale este şi el crucial în
defi-nirea a ceea ce Rusia ar putea sau
nu să devină”2, este de părere Z.
Brzezinski.
Jucătorii geostrategici şi pivoţii
geopolitici importanţi (Azerbaidjan,
Turkmenistan, Kazahstan, Uzbekistan)
s- au implicat deja în în construirea
unor conducte alternative de transport
a hidrocarburilor, a noilor linii ferate
ce unesc aceste state între ele, dar şi
alte ţări precum Iranul, Afganistanul
etc., pentru a facilita comerţul între
Europa şi Asia Centrală, ocolind astfel
Rusia.
35
SUA, şi nu numai ele, sunt direct
interesate de această zonă bogată în
resurse energetice, dar cu multiple tul-
burenţe politice şi religioase, în paralel
urmărind în Asia, slăbirea influenţei
politice şi economice a Rusiei şi a
eforturilor de integrare efectivă a
acestor state în CSI. Totodată, SUA au
ca obiectiv imediat împiedicarea
Rusiei de a controla şi exploata platoul
continental al Mării Caspice, precum şi
a uriaşelor resurse energetice existente
în subsolul statelor riverane.
Moartea subită a lui Saparmurat
Ataevici Niazov, preşedintele Turk-
menistanului, a declanşat deja o dis-
pută geopolitică în Asia Centrală, cu
doi protagonişti redutabili care se vor
confrunta pentru bogăţiile naturale din
această ţară: Rusia şi SUA – miza fiind
cea energetică.
Se cunoaşte faptul că Turkmenis-
tanul dispune de rezerve naturale
evaluate la peste 22,5 miliarde de m3,
fiind al doilea stat din Asia cu un ase-
menea potenţial, al cărui gaz este
exploatat, aproape în totalitate, de către
concernul rus Gazprom, care asigură
cu gazul turkmen obligaţiile contrac-
tuale faţă de Europa de Vest. Mai mult
decât atât, însăşi partea europeană a
Rusiei ar avea de suferit dacă
Gazprom nu ar mai beneficia de
resursele natu-rale din Turkmenistan.
Nu nu mai Rusia, ci şi SUA şi
China au în vedere accesul la imensele
bogăţii ale acestei ţări, administraţia
Bush proiectând deja construirea unui
gazoduct care să pornească din Marea
Caspică, prin Azerbaidjan, Georgia,
Turcia, până la ţărmul Mediteranei.
Guvernul chinez, motivat puternic în
penetrarea economică a regiunii, a
semnat un contract cu autorităţile de la
36
Ashabad cu scopul de a exploata gazul
natural din zonă şi a-l transporta printr-
o conductă ce va traversa Uzbekistanul
şi Kazahstan, pompându-se până la 30
miliarde de m3 de gaz natural, pe o
perioadă de 30 de ani începând cu
ianuarie 2009. Se va crea astfel un
avantaj substanţial al Beijingului în
acest spaţiu geostrategic, deoarece
China a obţinut şi concesionarea rezer-
velor de gaze naturale dintr-un teritoriu
vast ce face parte din provincia Iolo-
tan, care, după unele analize, ar con-
ţine aproximativ 7 miliarde de m3 de gaz.
Actuala situaţie politică apărută în
Turkmenistan după moartea lui Niazov
riscă să se deterioreze, ca urmare a
complicatelor interacţiuni dintre intere-
sele Rusiei, ale SUA, ale Turciei, ale
Iranului şi ale Chinei. Atât ruşii, cât şi
americanii au motive întemeiate să
gestioneze marile companii de petrol şi
gaze de aici şi să stopeze edificarea
încă un imperiu energetic în Asia
Centrală, situaţie ce ar dezechilibra ra-
dical pretenţiile Moscovei şi contrac-
tele ei de export cu Europa şi cu alte
ţări lipsite de resurse energetice.
După colapsul economic ce a ur-
mat proclamării independenţei Turk-
menistanului, în 1991, ţările membre
ale Comunităţii Statelor Independente
„au uitat” să îşi plătească uriaşele da-
torii pentru importul de gaze din acest
stat, înregistrându-se, ulterior, un
reviriment vizibil, ca urmare a expor-
turilor de gaze, efectuate cu Rusia şi cu
Ucraina, precum şi a investiţiilor
străine în domeniul energetic. Astăzi,
exportul de gaze al acestei ţări a ajuns
la 80% din comerţul exterior turkmen.
În prezent, Turkmenistanul repre-
zintă o ocazie deosebită pentru SUA,
care vizează să exercite o influenţă
productivă, în sensul moificărilor de
substanţă ale regimului politic, a
stabilirii unei democraţii autentice, a
asigurării libertăţilor fundamentale, a
reformelor şi a economiei de piaţă.
Această oportunitate a SUA de a se
infiltra activ în zonă a generat deja
reacţii imediate din partea Chinei, a
Rusiei şi a Iranului, care îşi văd
ameninţate interesele prezente şi
viitoare, precum şi poziţia în această
zonă care reprezintă centrul resurselor
globale ale Asiei Centrale şi o locaţie
excelentă pentru instalaţiile militare
americane şi pentru conductele de gaze
şi petrol. Atât Turkmenistanul, cât şi
Azerbaidjanul se constituie în „epicen-
trul unor resurse energetice uriaşe”,
miza fiind fundamentală întrucât atât
SUA, cât şi Rusia urmăresc, în fond,
aceleaşi scopuri: accesul la gazul şi
petrolul din aceste zone, prezente în
cantităţi impresionante; eliminarea con-
curenţilor redutabili – deci diminuarea
rolului celuilalt în regiune; instalarea
unor baze militare care ar asigura
întâietatea şi controlul militar într-un
spaţiu exploziv.
Fie hegemonie rusească, fie ameri-
cană, un lucru este cert: în viitorul apro-
piat, în această geografie vor avea loc
spectaculoase modificări ale balanţei
puterii în regiunii, cu consecinţe pozi-
tive pentru locuitorii statelor respective.
Note
Zbiegniew Brzezinski, The Grand
Chessboard, Harper Collins Publishers,
New York, 1997; în traducere românească,
Marea tablă de şah. Supremaţia
americană şi imperativele sale
geostrategice, trad. Aureliana Ionescu, Ed.
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
2
Ibidem, pp. 59-60.
EDITORIAL
Eroziunea suveranităţii,
legalităţii şi stabilităţii în
Balcani
Cezar Avram, Roxana Radu
P etno-culturale se datorează, în mare
roblema naţională continuă să fie una
din ecuaţiile nerezolvate ale
contemporaneităţii. Alături de pro-
gresele economice, de reaşezările sociale
şi revoluţiile politice, sentimentul na-
ţional reprezintă, încă prioritar, esenţă
sentimentală cumulativă.
Recenta şi controversata regionali-
zare este prezentă în zona sud-estului
european, denumită şi zona balcanică.
Balcanii au reprezentat şi reprezintă o
noţiune istorică şi geopolitică, o para-
digmă şi o sintagmă uneori înlocuită cu
conceptul Europa de Sud-Est, atunci
când se apelează la elementul geo-
grafiei fizice. Astăzi, acest spaţiu fizic,
populat de popoare cu limbă, religie,
alfabet diferite, constituie o temă cu
multe „variaţiuni”, o proiecţie mentală
37
de tip ideologic şi nicidecum un model
economic, social, politic, cultural, spi-
ritual, ca în secolele Bizanţului atot-
puternic şi strălucitor. Existenţa hărţii
măsură, Greciei care, aşa cum afirma
Horaţiu într-una din epistolele sale,
dedicate lui Augustus, şi-a cucerit
învingătorul pe căi „meşteşugite şi
îndelung gândite”.
Europa recentă, mai vizibil ca oricând,
în ciuda unităţii sale aclamate, apare
divizată de falii ce par de neînlăturat.
Un nord rece, dar prosper, stabil şi
raţional, un sud cald, melancolic, dar
relativ sărac şi agitat, un vest tot mai
gripat de birocraţie şi mai moleşit de
bunăstare, un sud-est marcat de efer-
vescenţa demolatoare a unei democra-
ţii primitive, măcinate de orgolii iden-
titare şi dezordini economice înfrăţite
cu o corupţie generatoare de paupe-
rităţi şi de impulsuri emigraţioniste. În
acest cadru geopolitic în care „bo-
38
gaţii” nu par dispuşi să-şi reducă profi-
turile, iar liderii politici sunt preocu-
paţi în definirea unei indentităţi proprii
de apărare care să-i rupă de o Americă
din ce în ce mai dictatorială, sud-estul
bătrânului continent caută parteneri şi
soluţii viabile pentru includerea în rân-
dul Comunităţii Europene care, ea
însăşi îşi caută calea stabilităţii econo-
mice şi sociale, modalitatea „cultivării
mândriei naţionale prin cooperare şi nu
prin opresiune”. Istoria recentă dove-
deşte că cei prea încrezători în puterea
raţiunii subestimează forţa sentimen-
telor care au hrănit şi încă mai hrănesc
în Balcani „egoismul sfânt al statului-
naţiune”. În sud-estul Europei mitul a
reprezentat un rit şi nu o judecată,
fiind, din această cauză, aproape invul-
nerabil. De aceea până şi argumentele
raţionale au constituit un delict major,
o impietate. Comunismul, la fel ca na-
zismul şi fascismul, a folosit discursul
naţionalist nu în folosul indentităţii
etnice, ci în folosul conspiraţiei „re-
voluţionare” şi al afirmării dictaturii,
ajungându-se astfel la o falsă regene-
rare a mitologiei istorice şi la o fictivă
revitalizare a tradiţiei. Autoritarismul
regimurilor politice, ca şi democraţia
statelor din zonă, care nu idolatrizau
Kremlinul au dezvoltat un naţionalism
agresiv, aducând ca argument lupta
împotriva comunismului. Naţionalis-
mul a constituit în Balcani o mitologie
justificatoare, o ideologie cosmopolită
care se dorea legitimă, deşi animozi-
tăţile, ura şi gândirea distructivă, se
acumulau1.
Dacă secolului al XX-lea i-a
revenit „dezvoltarea unei noi tehnici a
mitului”, după cum afirmă pe bună
dreptate Cassirer, secolului al XXI-lea
îi va reveni mitul politic, ca produs pe
bază de plan în „laboratoarele super-
tehnicizate şi computerizate”, în care
individul şi comunitatea sunt studiaţi,
fişaţi şi „anihilaţi” în încercările de a
se desprinde de iraţional şi artificial2.
Astăzi, societatea în ansamblul său,
din ţările foste comuniste, este pusă în
faţa împosibilităţii de a distinge ceea
ce s-a creat în secole de vicisitudini,
ceea ce pare a fi dacă nu peren, cel
puţin reproductibil sub forme şi dimen-
siuni noi, adaptabile la condiţiile epo-
cii prezente. Pentru entităţile din această
zonă viitorul apare complex, fiind strâns
legat de politica „agenţiilor suprana-
ţionale”, de „organizaţiile transfron-
taliere” şi, desigur, de politicile de in-
tegrare europeană, spre deosebire de
trecut când supravieţuirea era direct
dependentă de politica statului naţio-
nal. Aici, europenismul ce pendulează
între federalism şi Europa naţiunilor,
ţine de evaluările realiste ale posibili-
tăţilor statelor de a deveni protago-
nistele politicilor europene în cadrul
structurilor instituţionale actuale, de
contextul cultural şi politic al pre-
zentului. În Balcani, constituirea unei
Europe a regiunilor ar trebui să fie în
concordanţă cu tradiţiile şi obiectivele
reformelor înfăptuite de statele mem-
bre, cu acel cadru juridic capabil să
confere compatibilitate dreptului inter-
naţional în cadrul federaţiei suverane.
Regionalism cultural, regionalism poli-
tico-administrativ, regionalism econo-
mic, iată pilonii noii convieţuiri, care ar
trebui mai întâi cunoscuţi, apoi aplicaţi
în această „frământată” zonă, gene-
ratoare de conflicte şi instabilitate3.
Tradiţiile locale specifice, diferen-
ţele etnice reflectate în dialecte şi cre-
dinţe, au dus la crearea ţărilor multi-
lingve ca formă de protecţie a grupu-
rilor minoritare, precum şi o autono-
mie administrativă a unor regiuni, atât
în statele cu regim totalitar, cât şi în
cele care aveau regim democratic.
EDITORIAL
Acest fapt a generat o dorinţă de
autonomie reală care a „degenerat” în
independenţă impusă ca formă de drept
internaţional. Flexibilitatea necesară în
regionalismul politico-administrativ a
dus, sub forţa şi teroarea armelor, la o
devoluţie a puterii legislative. Sub
masca libertăţii cetăţenilor de a hotărî
şi controla direct procesul politic s-a
ajuns, în special în spaţiul fostei Iugo-
slavii, la distrugeri materiale şi ucideri
colective ca pe timpul pogromurilor
naziste şi epurărilor otomane. Sub
impulsurile etnice, nici factorul eco-
nomic exprimat prin federalismul fis-
cal şi eficienţa administrativă locală nu
a putut opri războiul între foştii
parteneri.
Regatul sârbilor, croaţilor şi slove-
nilor, devenit Iugoslavia, s-a constituit
în baza prevederilor Tratatului de pace
de la Paris din anii 1919-1920, având
în componenţă Serbia, Muntenegru,
Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Herţe-
govina. În întreaga perioadă inter-
belică, precum şi în perioada titoistă şi
post-titoistă, s-au manifestat tensiuni
etnice, economice, culturale şi religi-
oase, cu toate că aceste distorsiuni de
convieţuire au fost ţinute în frâu, ape-
lându-se la descentralizarea autorităţii.
Pe fundalul agravării situaţiei econo-
mice interne după decesul lui Tito din
1980, echilibrul fragil avea să dispară.
Croaţia şi Slovenia, bazându-se pe
rezultatul alegerilor generale din anul
1990, au fost primele provincii care au
hotărât să părăsească Federaţia iugo-
slavă, fapt ce a determinat izbucnirea
unui război între armata şi formaţiunile
paramilitare sârbe şi forţele croate.
Războiul a încetat în anul 1992, prin
intervenţia organizaţiilor mondiale care
au trimis misiuni de pace în cele două
39
teritorii. În acelaşi an, războiul civil s-a
extins în Bosnia-Herţegovina, provin-
cie care, în urma unui referendum, şi-a
proclamat independenţa. Trei ani de
confruntări interetnice şi eşecul ră-
sunător al misiunii UNPROFOR de
impunere a păcii au determinat sem-
narea Acordului de la Dayton din
noiembrie 1995, înţelegere care, sub
presiunea şi intervenţia politico-mili-
tară internaţională, a constituit actul de
naştere a unei noi entităţi statale,
formate din Federaţia croato-musul-
mană şi Republica Srpska (a sârbilor).
În anul 1998, într-o altă provincie
în care populaţia majoritară era re-
prezentată de etnia albaneză, au izbuc-
nit revolte care trebuiau să aibă ca
finalitate obţinerea independenţei faţă
de Belgrad a acestei provincii. În urma
confruntărilor dintre armata sârbă şi,
din păcate, populaţia sârbă şi “gherila
kosovară” (UCK) au murit circa 1500
de etnici albanezi iar peste 400.000 s-
au refugiat în Albania, Macedonia şi
Muntenegru. Energiile negative acu-
mulate în zona de conflict au anihilat
propunerile internaţionale de aplanare
a conflictului, regimul lui Slobodan
Milosevič continuând, prin metode di-
verse, operaţiunile de anihilare a UCK.
Consiliul Nord-Atlantic a considerat
necesară intervenţia în scopul rezol-
vării crizei şi menţinerii stabilităţii în
ţările vecine. Prin Rezoluţia 1199,
Consiliul de Securitate al ONU a
hotărât constituirea unei misiuni (KVM)
ce avea să fie încredinţată OSCE şi
aviaţiei NATO. La începutul anului
1999, pe fundalul confruntărilor dintre
forţele sârbe şi gherila albaneză au
avut loc negocierile de pace de la
Rambouillet (Franţa), care nu au dus
însă la nici un rezultat, fapt ce a deter-
40
minat retragerea, la 20 martie 1999, a
misiunii Kosovo Verification Mission
(KVM). Câteva zile mai târziu, în 24
martie 1999, aviaţia NATO a atacat
Iugoslavia, raidurile şi bombardamen-
tele desfăşurându-se 78 de zile. În
urma Acordului de la Kumanovo din
10 iunie 1999, dintre Iugoslavia şi
NATO, armata sârbă a început să
părăsească provincia Kosovo. Aici s-a
instaurat o administraţie internaţională,
definită de Consiliul de Securitate al
ONU prin Rezoluţia 1244 din 10 iunie
19994. Începând cu vara anului 1999,
în Kosovo s-a desfăşurat misiunea
UNMIK (United Nations Interim
Administration Mission in Kosovo)
care a fost susţinută de către KFOR şi
de către NATO. UNMIK a înregistrat
însă doar un succes parţial deoarece n-
a fost capabilă să împiedice purificarea
etnică a sârbilor kosovari care s-a des-
făşurat după campania aeriană NATO.
Violenţele şi numeroasele victime
ale sângerosului conflict din Iugoslavia
au atras atenţia opiniei publice inter-
naţionale, stârnind, totodată, suscep-
tibilităţile naţionale în Macedonia,
Albania, Grecia şi, într-o mai mică
măsură, în Bulgaria5.
În 1991, Macedonia s-a proclamat
stat independent printr-un plebiscit,
însă albanezii au boicotat votul, iar
Grecia a împiedicat timp de doi ani
recunoaşterea internaţională a indepen-
denţei ţării, acceptând-o sub numele de
Fosta Republică Iugoslavă a Mace-
doniei. Pe fondul situaţiei explozive
din spaţiul fostei Federaţii Iugo-slave
şi din ţările vecine acesteia, CSCE
(viitor OSCE) a hotărât, la 14 august
1992, instituirea unei misiuni de obser-
vare în Macedonia. Această misiune,
numită CSCE Spillover Monitor
Mission to Skopje (Misiunea CSCE de
Monitorizare a Extinderii Conflictu-
lui), avea sarcina să supravegheze
frontiera cu Serbia, să menţină pacea,
stabilitatea şi securitatea în regiune.
Tensiunile între etnicii albanezi şi
macedoneni au atins apogeul, dege-
nerând în confruntări violente în luna
februarie 2001, ocazie cu care efec-
tivele misiunii CSCE Spillover Monitor
s-au mărit. Deşi la 13 august 2001 a
fost semnat un acord între partea alba-
neză şi cea macedoneană – Acordul de
la Ohrid, relaţiile dintre cele două gru-
puri etnice au rămas tensionate. În
baza Acordului de la Ohrid, NATO a
lansat, la 27 august 2001, operaţiunea
Essential Harvest (Recoltă Temeinică)
şi, ulterior, operaţiunile Amber Fox
(Vulpea de chihlimbar) şi Allied
Harmony – Concordia. La 31 martie
2003, misiunea Allied Harmony a fost
preluată de trupe ale Uniunii Europene
(primind numele de operaţiunea
Concordia), fiind prima acţiune mili-
tară condusă de Uniunea Europeană,
decisă în cadrul Acţiunii Comune a
Consiliului Uniunii Europene din 27
ianuarie 20036.
Albania a traversat o perioadă difi-
cilă de tranziţie de la societatea comu-
nistă la cea democratică, perioadă ca-
racterizată de asasinate politice, corup-
ţie, încălcări ale legii şi ordinii, criză
economică. În 1997, prăbuşirea unui
sistem de întrajutorare piramidal (de
tip Caritas), susţinut de către preşedin-
tele Sali Berisha, a dus la izbucnirea
unei revolte populare care a degenerat
într-o mişcare violent anarhică, îndrep-
tată împotriva tuturor instituţiilor sta-
tului. Aceasta a dus la intrarea Albaniei
sub stăpânirea bandelor înarmate orga-
nizate în stil mafiot, obligând Tirana să
solicite ajutor internaţional. La 27 martie
1997, Consiliul Permanent al OSCE a
votat Decizia nr. 160, prin care s-a
aprobat constituirea unei forţe militare
EDITORIAL
şi umanitare în Albania, cu scopul de a
sprijini autorităţile albaneze în reinsta-
urarea ordinii democratice, reluarea unei
vieţi normale, promovarea respectului
faţă de drepturile omului şi organizarea
de alegeri generale libere. Misiunea,
confirmată şi de Consiliul de Secu-
ritate al ONU, a fost încredinţată spre
conducere Italiei, primind numele de
cod ALBA.
Odată cu sfârşitul anilor ‘90 şi cu
afirmarea lui Milo Djukanovic, Muntenegru
s-a constituit într-un exemplu de inte-
grare reuşită a minorităţii albaneze în
sistemul său politic7. Deşi mulţi dintre
albanezii din Muntenegru se consideră
încă insuficient reprezentaţi în cadrul
oficiilor guvernamentale şi al orga-
nelor administraţiei publice, integrarea
albanezilor în sistemul politic munte-
negrean s-a înfăptuit printr-o serie de
măsuri şi mecanisme politico-juridice,
cel mai important rol jucându-l Consti-
tuţia. Constituţia statului Muntenegru
se axează, mai mult decât Constituţiile
altor state din regiune, pe drepturile
civile şi politice ale individului, ceea
ce a permis guvernului să creeze orga-
nizaţii în vederea monitorizării drep-
turilor minorităţilor. O asemenea orga-
nizaţie este Ministerul pentru Protecţia
Drepturilor Persoanelor aparţinând Mino-
rităţilor Etnice şi Naţionale, care este
condusă de un albanez. O altă garanţie
este reprezentată de prevederea consti-
tuţională conform căreia cinci fotolii
parlamentare sunt rezervate etnicilor
albanezi.
Tranziţia de la regimurile totalitare
la cele democratice, evoluţia ordinii
juridice internaţionale, tendinţele evi-
dente de modificare a cadrului geo-
politic actual, apariţia noilor state şi re-
surgenţa etnocratismului au condus la
41
modificarea concepţiilor despre suve-
ranitate, la regândirea şi remodelarea
relaţiilor internaţionale. Astfel, princi-
piile care au cimentat relaţiile dintre
state, considerate până mai ieri de către
toţi ca fiind intangibile, imuabile şi
prioritare (suveranitatea, integritatea
teritorială, nerecurgerea la forţă, ne-
amestecul în treburile interne, dreptul
fiecărui popor de a decide asupra
propriei dezvoltări etc.) au ajuns să fie
considerate drept caduce, anacronice,
ori numai subordonate altor principii
care au prioritate (respectarea drep-
turilor omului, dreptul la ingerinţă în
treburile altor state etc.). Soarta ONU a
început să semene tot mai mult cu cea
a Ligii Naţiunilor din perioada agoniei
sale, rolul şi atribuţiile ei tinzând să fie
asumate, din proprie iniţiativă, de
NATO8. NATO a încetat să mai fie
organizaţia defensivă a cărei raţiune de
a fi consta în apărarea mutuală a inte-
reselor statelor membre, noua strategie
adoptată de “apărare preventivă”9 fiind
o reflecţie a conceptului “Balance of
Power”, a cercetării mecanismelor de
putere, a elementelor de forţă care pot
contribui la îndeplinirea “interesului
naţional” american10.
Evoluţia noii ordini juridice inter-
naţionale a făcut ca dreptul inter-
naţional să devină o “ficţiune” a ega-
lităţii în drepturi a statelor, fiind în-
locuit de dreptul conferit de forţă (“ius
gladii”), chiar dacă în formula para-
doxală a “războaielor umanitare” şi a
intervenţiilor “în spiritul umanismului”11.
Concepţia clasică privind suvera-
nitatea s-a modificat substanţial în urma
formării Uniunii Europene şi a proce-
sului de extindere a NATO. Suvera-
nitatea a fost şi este atributul funda-
mental al statului, constând în supre-
42
maţia puterii de stat în interiorul ţării şi
în independenţa sa în relaţiile inter-
naţionale12. Modificările conceptului
de suveranitate s-au petrecut pe par-
cursul unei lungi perioade de timp “în
măsura în care interdependenţele au
crescut în amplitudine în viaţa inter-
naţională, iar cooperarea interstatală a
însemnat, în formule instituţionalizate,
şi operarea unor modificări la formele
de suveranitate gestionate în comun”13.
După Pacea de la Westphalia (1648),
suveranitatea se afirmă tot mai puter-
nic ca o realitate politico-juridică, con-
stituind o manifestare a arbitrariului şi
a forţei. Din acest moment şi până la
declanşarea Revoluţiei franceze va fi
atins apogeul manifestării politice ab-
solutiste, mulţi filosofi exprimând, la
sfârşitul secolului al. XVII-lea, con-
cepţia că statele trăiesc între ele într-o
stare naturală în care forţa este ho-
tărâtoare14. O explicare a conceptului
de suveranitate, diferit de formula
existentă în tradiţia liberală, o întâlnim
la Leonid Brejnev atunci când argu-
mentează intervenţia trupelor Pactului
de la Varşovia în Cehoslovacia, în
august 1968. Conform doctrinei Brejnev,
statul sovietic era subordonat parti-
dului, iar suveranitatea acestuia era
nelimitată, ceea ce nu însemna însă că
puterea lui era nesfârşită. Din acest
unghi de vedere, suveranitatea limitată
a lui Brejnev poate fi asemuită, în for-
mă şi motive, cu dreptul de intervenţie
pe care şi-l arogă anumite puteri euro-
pene din secolul al XIX-lea şi chiar din
secolul XX15. Combinarea sensurilor
suveranităţii limitate este indisolubil
legată de statul de drept, dar şi de
intervenţia unei puteri din afară într-un
alt stat suveran, fără acordul autorităţii
legitime, chiar dacă acest acord este, la
un moment dat, imaginat.
A existat, aşa cum afirmă Daniel
Chirot, în Estul, Centrul şi Sud-Estul
european, un sindrom al coloniei, ma-
nifestat pe întreaga perioadă a regi-
murilor comuniste, politică în totală
discordanţă cu ceea ce înseamnă suve-
ranitatea16. H. Seton Watson a decrip-
tat scenariul actului colonizator, vor-
bind şi de o altă formă de suveranitate,
ceea ce în timp se va transforma în
suveranitate limitată. În acest sens,
suveranitatea limitată este definită ca
fiind o “îngrădire a exercitării prero-
gativelor unui stat sau a deţinătorului
autorităţii politice legitime”17.
Unul din factorii care influenţează
redefinirea conceptului de suveranitate
este erodarea statului-naţiune, datorată
revitalizării teoriei naţiunii etnice.
Concepţia etno-culturală a naţiunii
(teoria obiectivă) pune la temelia ideii
de naţiune elemente obiective precum:
aria geografică, limba, religia, rasa,
naţiunea, reprezentând astfel o comu-
nitate fondată pe legături de sânge,
limbă şi spaţiu vital, concepţie exploa-
tată de nazişti şi care a dus la izbuc-
nirea celei de-a doua conflagraţii mon-
diale. Pe de altă parte, conform teoriei
subiective despre naţiune, aceasta re-
prezintă poporul conştient de sine18.
Un alt element care a jucat un rol
important în exacerbarea naţionalis-
mului din Balcani l-a reprezentat reli-
gia, aceasta imprimând tuturor zvâr-
colirilor acestui aşa-numit “pântecele
moale al Europei” un caracter religios:
“intersectarea paranoiei etnice şi reli-
gioase a conferit acestor conflicte o
brutalitate nemaiîntâlnită în restul
Europei”19.
Din punct de vedere istoric, naş-
terea statelor-naţiune în Evul Mediu s-
a întemeiat pe conceptul de comunitate
etnică, statele europene formându-se
pe o bază naţională preexistentă, carac-
EDITORIAL
terizată printr-o anume solidaritate sau
coeziune mai întâi etnică. După for-
marea statelor naţionale, constituţiile
moderne au adoptat concepţia contrac-
tualistă despre naţiune, aceasta fiind pre-
ferată datorită caracterului său stabilizator20.
După încheierea războiului rece s-
a observat o revenire asupra concepţiei
etnice despre naţiune, care a condus la
fărâmiţarea statelor federale din Centrul,
Sud-Estul şi Estul Europei şi care ame-
ninţă chiar statele-naţiune. Deşi această
concepţie a fost legitimată până la mo-
mentul creării statelor naţionale mo-
derne, avansarea ei în secolul al XXI-
lea reprezintă o atingere nepermisă
adusă suveranităţii statelor21.
Un exemplu în acest sens22 îl con-
stituie adoptarea Legii privind statutul
maghiarilor din statele vecine Ungariei
(19 iunie 2001), care are drept obiectiv
principal promovarea conceptului “naţiunii
ungare ca întreg”, în scopul reparării
prejudiciilor suferite de etnicii maghiari
“care şi-au pierdut cetăţenia ungară în
alte moduri decât prin propria lor
voinţă” (art. 1).
Încercarea de separare a minorităţii
etnice şi crearea de legături directe
între statul străin şi aceasta, doar în
temeiul etnicităţii, destabilizează auto-
ritatea de stat şi reprezintă un atac la
adresa suveranităţii statului prin dete-
ritorializarea exerciţiului suveranităţii.
S-a admis totuşi ideea că suvera-
nitatea este un principiu care poate fi
limitat de comunitatea internaţională,
că nici un stat nu poate face apel la
aceasta dacă nu respectă drepturile
omului în general, ale minorităţilor, în
special. Este evident că suveranitatea
nu trebuie să mai camufleze barbarii şi
acte antiumanitare însă, cu toate
acestea, “o concepţie privind recunoaş-
43
terea grupurilor etnice şi minoritare ca
subiecte de drept internaţional nu s-a
impus nici în gândirea teoretică şi nici
în practica convenţională a statelor”23.
Universalizarea drepturilor omului
se traduce, astfel, din punct de vedere
juridic, printr-o anumită limitare a
suveranităţii statale în această materie,
concretizată în caracterul obiectiv pe
care l-au căpătat drepturile, în limitări
aduse puterii de derogare, prin stabi-
lirea unui anumit drept de ingerinţă şi,
de asemenea, prin promovarea persoa-
nei, concretizată în self-executing-ul
convenţiilor de protecţie a drepturilor
omului şi prin atenuarea condiţiei de
naţionalitate24.
Caracterul obiectiv pe care l-au
dobândit drepturile omului face ca
actele internaţionale care se referă la
ele să nu mai fie supuse condiţiei de
reciprocitate. Astfel, Convenţia de la
Viena asupra dreptului tratatelor, din
23 mai 1969, prevede în art. 60, par. 5
că violarea de către un stat contractant
a dispoziţiilor referitoare la protecţia
persoanei umane nu autorizează cele-
lalte părţi să rupă tratatul sau să-i sus-
pende aplicarea. Acest caracter obiec-
tiv al drepturilor omului este afirmat şi
de CIJ25 şi de CEDO. Convenţia Euro-
peană a Drepturilor Omului, afirma
Curtea, spre deosebire de tratatele
internaţionale de tip clasic, depăşeşte
cadrul simplei reciprocităţi între statele
contractante. În aceste condiţii, suve-
ranitatea externă, dar şi cea internă a
statului se văd limitate de dreptul
internaţional care acordă prioritate
persoanei în raport cu statul26.
O altă limitare a suveranităţii inter-
naţionale a statelor, rezultată din tra-
tatele privind drepturile omului, constă
în dreptul de ingerinţă. În conformitate
44
cu art. 24. din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, fiecare stat are
dreptul să depună o plângere contra unui
alt stat membru, fără să trebuiască, în
mod necesar, ca resortisanţii săi să fie
în cauză. Acest drept de ingerinţă sem-
nifică însă numai o acţiune juridică la
nivel internaţional, nu o acţiune mili-
tară. Dreptul de ingerinţă nu poate, deci,
legitima amestecul brutal al unui stat
în treburile interne ale altui stat, ci
doar instituirea unui mecanism inter-
naţional de protecţie a drepturilor
persoanelor.
O importantă consecinţă juridică a
globalizării este şi tendinţa de a institui
un mecanism de constrângere interna-
ţională, bazat pe raţiuni de ordin uma-
nitar. Astfel, anumite limitări ale suve-
ranităţii statelor pot fi justificate uneori
de raţiuni umanitare, deşi art. 2 din
Carta de la San Francisco statuează că
nici una dintre dispoziţiile sale “nu au-
torizează Naţiunile Unite să intervină
în afacerile care sunt dependente în
mod esenţial de competenţa naţională a
unui stat”. Principiul suveranităţii a
prevalat asupra principiului umanităţii,
iar drepturile statelor asupra drep-
turilor omului. Represiunea populaţiei
civile kurde, considerată simplă situa-
ţie de tulburări şi tensiuni interne, nu a
autorizat decât în mod excepţional o
intervenţie militară în primăvara anului
1991, în timp ce invazia Kuweit-ului,
stat suveran, de către Irak, calificată
drept “conflict armat internaţional”
după normele Convenţiei de la Geneva
şi protocolurile adiţionale din 1977, a
putut antrena intervenţia coaliţiei auto-
rizate de către Consiliul de securitate
al Naţiunilor Unite27.
Numeroase organizaţii non-guver-
namentale au ales totuşi să intervină în
toate situaţiile de criză, în sensul acor-
dării de ajutoare fără a urmări, prin
aceasta, să aducă atingere suveranităţii
statelor. Acestei “datorii de ingerinţă
umanitară”, văzută ca o obligaţie mo-
rală, a-juridică pentru moment, s-a în-
cercat să i se adauge un “drept la asis-
tenţă umanitară”, un fel de drept de
creanţă pe care ţările slab dezvoltate l-
ar putea înainta statelor bogate în
temeiul a numeroase texte interna-
ţionale28. De la acest concept foarte
vast şi mult prea vag s-a trecut la cel
de “drept de asistenţă umanitară” odată
cu adoptarea, de către Adunarea gene-
rală a Naţiunilor Unite, la 8 decembrie
1988, a rezoluţiei 43-131 privind “asis-
tenţa umanitară a victimelor catas-
trofelor naturale şi ale altor situaţii de
urgenţă de acelaşi fel”. Această rezo-
luţie, “reafirmând suveranitatea, inte-
gritatea teritorială şi unitatea naţională
a statelor şi recunoscând că sarcina de
a a avea grijă de victimele catastrofelor
produse pe teritoriul său (...) revine
statului respective”, îi invită pe toţi cei
care au nevoie de o asemenea asistenţă
să uşureze îndeplinirea acestei sarcini.
Venind în aplicarea principiului subsi-
diarităţii, această rezoluţie legitimează
intervenţia de urgenţă a organizaţiilor
non-guvernamentale sau a persoanelor
private (medici, personal de prim-
ajutor) în caz de catastrofe naturale sau
alte situaţii asemănătoare (de exemplu,
ajutorarea victimelor cutremurului din
Armenia din 1989 sau a celui din India
din 1993)29. Ea a fost completată prin
Rezoluţia 45-100, din 14 decembrie
1990, referitoare la instituirea culoa-
relor sau coridoarelor umanitare pentru
facilitarea accesului la victime. Aceste
intervenţii nu încalcă suveranitatea
statelor în cauză: “oferirea de ajutoare
alimentare şi sanitare unui stat a cărui
populaţie este grav ameninţată în ceea
ce priveşte viaţa sau sănătatea sa nu
poate fi considerată ca o intervenţie
EDITORIAL
ilicită în afacerile interne ale statului”30
deoarece îşi găseşte fundamente juri-
dice solide atât în dreptul internaţional
general, cât şi în dreptul internaţional
umanitar referitor la conflictele armate31.
Organizaţia Naţiunilor Unite, mult
timp fondată pe ideea că “orice stat are
dreptul inalienabil de a-şi alege sis-
temul său politic, economic, social şi
cultural fără nici un fel de ingerinţă din
partea altui stat”32, a evoluat, în urma
prăbuşirii blocului comunist, spre un
fel de universalizare, mai mult sau mai
puţin impusă, a modelului economiei
de piaţă şi al democraţiei liberale,
evoluţie marcată de diversele rezoluţii
adoptate de Adunarea generală ONU33.
Secretarul general ONU asigura, la 23
octombrie 1993, că “este de necon-
ceput ca un stat să se ascundă în spa-
tele paravanului suveranităţii pentru a
batjocori, pe teritoriul său şi la adă-
postul acestuia, principiile democratice
şi drepturile omului”34. Această evo-
luţie, confirmată de reuniunile asupra
“dimensiunii umane” din cadrul Con-
ferinţelor asupra securităţii şi coo-
perării în Europa (Viena-1989, Copenhaga-
1990, Paris-1990) şi din cadrul Confe-
rinţei mondiale de la Viena asupra
drepturilor omului (1993) a făcut ca
ONU să se angajeze din ce în ce mai
mult în operaţiunile de asistenţă elec-
torală şi luptă împotriva loviturilor de
stat (Haiti, Burundi). De asemenea,
Consiliul de securitate a autorizat
acţiunile militare pentru restabilirea
democraţiei în temeiul Capitolului VII
al Cartei (Rezoluţia 917 din 6 mai
1994 pentru Haiti).
Semnarea, la Roma, la 17 iulie 1998,
a Tratatului asupra statutului Curţii
Penale Internaţionale Permanente, cu
sediul la Haga, pentru judecarea auto-
45
rilor genocidelor, crimelor contra uma-
nităţii, crimelor de război constituie un
real progres al luptei contra barbariei şi
nedreptăţii în lume35, progres discu-
tabil însă având în vedere că astfel se
instituie “un mecanism de constrân-
gere internaţională”, de “impunere a
unui sistem politic şi economic”36.
Practica internaţională tinde să in-
stituie o obligaţie de ingerinţă uma-
nitară şi un drept corelativ de asistenţă
umanitară, consfinţit, de altfel, prin
adoptarea Rezoluţiei 43-131, dar acest
drept de ingerinţă nu trebuie să ducă la
confundarea “cortegiului de ambulanţe
cu diviziile blindate, a stetoscopului cu
periscopul” 37. De aceea “trebuie să fim
mult mai rezervaţi faţă de intervenţiile
militaro-umanitare autorizate de Consi-
liul de Securitate al ONU, cum au fost
cele din Irak sau fosta Yugoslavie, în
cadrul capitolului VII al Cartei Naţiunilor
Unite, căci ele tind să facă o confuzie
între drepturile ce trebuie respectate
într-un conflict armat (jus in bello) şi
dreptul de a recurge la război (jus ad
bellum), căci dacă primele tipuri de
ingerinţe nu pun în discuţie suver-
nitatea statelor, cel de-al doilea tip de
intervenţie duce la un neo-colonialism
al marilor puteri, care face ca suvera-
nitatea statelor mai sărace să fie practic
neantizată”38. De exemplu, UNPROFOR
nu a fost o forţă de menţinere a păcii,
aşa cum a fost misiunea CSCE Spillover
Monitor Mission to Skopje din Macedonia
şi, ulterior, operaţiunea Concordia.
Contrar practicii obişnuite a ONU de a
trimite misiuni umanitare sau de
menţinere a păcii numai în zonele în
care osti-lităţile au luat sfârşit,
UNPROFOR a constituit „în parte o
tentativă de a pune capăt luptelor şi în
parte o reacţie la neaşteptat de atrocele
46
violenţe co-mise în timpul luptelor”39,
fără a avea autoritatea sau capacitatea
de a se implica în război. O vădită
dispro-porţie între mijloacele utilizate
şi scopurile urmărite s-a manifestat şi
în cazul războiului din Kosovo, inter-
venţia NATO fiind departe de a putea
fi calificată drept o operaţiune de sal-
vare umanitară: „Inadecvarea evidentă
a mijloacelor utilizate faţă de scopurile
umanitare declarate era mai mult decât
suficientă pentru a ridica semne de în-
trebare asupra motivelor ascunse, acea
hidden agenda a unui război”40. Aceasta a
fost însă o expresie a tendinţei gene-
rale “de a face din ce în ce mai des uz
de astfel de intervenţii militare şi deci
de a institui un adevărat sistem de con-
strângere armată internaţională, care
limitează drastic suveranitatea” 41.
Edificarea şi menţinerea unor re-
laţii internaţionale paşnice şi a păcii
mondiale impun ca cerinţe funda-
mentale egalitatea suverană a statelor
şi principiul reciprocităţii. Astfel, ma-
nifestarea suveranităţii unui stat nu se
poate face decât în condiţii de re-
ciprocitate42, cu condiţia respectării
drepturilor altor state, a normelor şi
principiilor dreptului internaţional. În
contextul vieţii internaţionale, suvera-
nitatea îşi pierde caracterul de putere
supremă şi absolută, lăsând loc „suve-
ranităţii limitate”.
Constituţiile statelor balcanice pre-
văd capitole speciale în care în mod
explicit se arată cine este titularul su-
veranităţii, forma de stat, regimul po-
litic, drepturile şi responsabilităţile ce-
tăţenilor, funcţionarea instituţiilor etc.
Constituţia Republicii Serbia, a-
doptată în anul 1990, a reinstaurat
„demnitatea şi legalitatea” în întreaga
Iugoslavie, prin recunoaşterea drep-
turilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului ca regulă de bază a organizării
şi funcţionării statului. Conform art.1,
„Republica Serbia este un stat demo-
cratic al tuturor cetăţenilor care trăiesc
pe teritoriul său, fondat pe drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului şi
cetăţeanului, domnia legii şi justiţie
socială”. Din această dispoziţie consti-
tuţională se poate observa că statul nu
este definit prin aplicarea unui criteriu
etnic, ci prin aplicarea unui criteriu
democratic – „stat al tuturor cetăţenilor
care trăiesc pe teritoriul său”, afirmân-
du-se astfel suveranitatea naţională43.
În termeni nu foarte diferiţi, după
ce stabileşte forma de guvernământ
(republică parlamentară), Constituţia
Bulgariei, afirmă că întreaga putere a
statului aparţine poporului „care o va
exercita în mod direct” sau prin „inter-
mediul organelor prevăzute de Consti-
tuţie” (art. 1, par. 2). De asemenea, se
prevede că Republica Bulgaria este un
stat „guvernat de lege” care garantează
viaţa, demnitatea şi drepturile indi-
vidului şi creează condiţiile necesare
liberei dezvoltări a individului şi a so-
cietăţii civile. În ceea ce priveşte suve-
ranitatea, Constituţia Albaniei prevede
că aceasta aparţine poporului care o
exercită direct sau prin reprezentanţi.
Art. 1 din Constituţia croată stabi-
leşte că Republica Croaţia este “un stat
unitar, indivizibil, democratic şi social”,
în care puterea derivă de la popor şi
aparţine poporului ca o comunitate de
cetăţeni liberi şi egali în drepturi.
Suveranitatea Croaţiei fiind ina-
lienabilă, indivizibilă şi netransfera-
bilă, aceasta poate încheia alianţe cu
alte state, rezervându-şi însă dreptul
său suveran de a decide asupra pu-
terilor ce vor fi delegate, precum şi
dreptul de a se retrage din asemenea
asociaţii44. De asemenea, art. 3 stabi-
leşte valorile fundamentale pe care se
bazează ordinea constituţională a Re-
EDITORIAL
publicii Croaţia şi bazele interpretării
Constituţiei: libertate, drepturi egale,
egalitate naţională şi egalitate între
sexe, pace, justiţie socială, respectul
drepturilor omului, inviolabilitatea pro-
prietăţii, conservarea naturii şi a me-
diului înconjurător, domnia legii, sis-
tem democratic pluripartidist.
În conformitate cu dispoziţiile noii
Constituţii, pe teritoriul Serbiei există
un singur stat. Sublinierea acestui aspect
(„Teritoriul statului este unul singur,
nici o parte a acestuia neputând fi
înstrăinată”) poate părea nenaturală în
raport cu dispoziţiile altor Constituţii,
însă acest lucru se datorează faptului
că, până la adaptarea noii Constituţii,
trei state au existat pe teritoriul Serbiei.
În noua ordine constituţională a Serbiei
încă există provincii autonome (Voie-
vodina, Kosovo şi Metohia), dar acestea
sunt unităţi cu autonomie teritorială
(cum sunt şi provinciile din Italia sau
comunităţile autonome din Spania),
dar lipsite de funcţii statale. În acest
mod, autonomia Serbiei este reafirmată
în limitele sale teoretice, tradiţionale,
aşa cum este şi ar fi trebuit să fie
singura cale posibilă de existenţă a for-
mei democratice a statului unic. Sta-
tutul provinciei Kosovo rămâne însă
controversat. Deşi se acceptă ideea
protectoratului internaţional asupra sa,
guvernul încearcă să menţină suve-
ranitatea Serbiei asupra acestei pro-
vincii, care continuă să fie privită ca o
provincie sârbă.
Discuţiile purtate la sfârşitul anului
2005 privind modificarea Constituţiei
bosniace au avut drept scop întărirea
instituţiilor centrale ale statului, redu-
cerea puterii preşedenţiale şi reducerea
influenţei entităţilor etnice. Reprezen-
tanţii celor trei părţi – musulmani,
47
sârbi, croaţi nu au putut ajunge la un
acord asupra propunerii de a avea un
singur preşedinte sau doi vice-pre-
şedinţi care să deţină preşedenţia, prin
rotaţie, la fiecare şase luni. Conform
art. I pct. 3, Bosnia-Herţegovina este
compusă din două entităţi – Federaţia
Bosniei şi Herţegovinei şi Republica
Srpska, iar preşedenţia se compune din
trei membri: unul bosniac şi unul croat,
fiecare fiind ales prin vot direct de pe
teritoriul Federaţiei, şi unul sârb, ales
direct de pe teritoriul Republicii Srpska.
Mandatul membrilor preşedenţiei, aleşi
în urma primelor alegeri electorale va
fi de doi ani, mandatul membrilor aleşi
ulterior va fi de 4 ani45.
Constituţia Macedoniei, adoptată
la 17 noiembrie 1991, modificată în
ianuarie 1992, se bazează pe urmă-
toarele principii: afirmarea Republicii
Macedonia ca stat independent şi
suveran, civil şi democratic; înfăp-
tuirea şi consolidarea domniei legii ca
sistem fundamental de guvernământ;
garantarea drepturilor omului, liber-
tăţilor fundamentale şi egalităţii etnice;
garantarea păcii şi a unei patrii comune
pentru întreg poporul macedonean cu
toate naţionalităţile prezente pe teri-
toriul Republicii Macedonia; garan-
tarea justiţiei sociale, bunăstării eco-
nomice şi prosperităţii indivizilor şi
comunităţii46.
Toate Constituţiile statelor balca-
nice afirmă principiul respectării drep-
turilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, însă formulările diferă de la un
stat la altul. Dreptul la viaţă este garan-
tat de legile fundamentale însă, în timp
ce Constituţia Bulgariei prevede că
“orice atingere a vieţii umane va fi
pedepsită ca cea mai aspră crimă” (art.
28), cea a Serbiei stipulează că „pe-
48
deapsa capitală poate fi pronunţată
numai în mod excepţional şi numai
pentru cele mai grave infracţiuni”.
Dreptul la proprietate şi moştenire
este garantat de Constituţia Serbiei în
conformitate cu prevederile sale. Mer-
gând mai departe, Constituţia Albaniei
admite posibilitatea unor exproprieri
sau limitări ale dreptului de proprie-
tate, prin lege, dar numai pentru inte-
rese publice şi numai în schimbul unei
compesaţii.
Constituţia Serbiei recunoaşte li-
bertatea religiei, incluzând în mod
expres libertatea convingerilor, confe-
siunilor şi îndeplinirii rituarilor reli-
gioase. De asemenea, conform art. 41
par. 2, comunităţile religioase sunt
separate de stat şi sunt libere în des-
făşurarea activităţilor şi ritualurilor re-
ligioase, statul putând garanta asis-
tenţă financiară acestor comunităţi.
Libertatea conştiinţei şi religiei
este garantată şi de Constituţia Albaniei,
fiecare individ fiind liber să-şi schimbe
religia ori convingerile, precum şi să şi
le exprime în mod individual sau
colectiv, în viaţa publică sau privată,
prin intermediul cultului, educaţiei,
practicilor sau ritualurilor47. Totodată,
se prevede că nimeni nu poate fi
împiedicat şi nu i se poate interzice să
facă sau nu parte dintr-o comunitate
religioasă, să îndeplinească practici
religioase sau să facă publice convin-
gerile sau credinţa sa (art. 24). Într-o
formulare diferită, Constituţia Bulgariei
recunoaşte „libertatea conştiinţei, a
gândului şi a alegerii religiei, precum
şi a concepţiilor religioase ori ateiste”.
Mai mult, statul bulgar trebuie să ve-
gheze la menţinerea toleranţei şi res-
pectului între diferiţi credincioşi de
rituri diferite, precum şi între credin-
cioşi şi necredincioşi. Ca o măsură
suplimentară, se prevede în mod ex-
pres că nu trebuie practicată libertatea
conştiinţei şi a religiei în detrimentul
securităţii naţionale, ordinii publice,
moralei şi sănătăţii publice sau al
drepturilor şi libertăţilor altora.
Conform art. 15 din Constituţia
Croaţiei, membrii tuturor minorităţilor
naţionale vor avea drepturi egale în
Republica Croaţia şi vor beneficia de
libertatea de a-şi exprima naţiona-
litatea, de a-şi folosi limba şi alfabetul,
precum şi de autonomie culturală. De
asemenea, toate comunităţile religioase
vor fi egale în faţa legii şi vor fi
separate de stat. În conformitate cu
prevederile legii, comunităţile religi-
oase vor fi libere să înfăptuiască ser-
vicii religioase publice, să înfiinţeze
şcoli, instituţii educaţionale, sociale,
caritabile şi alte instituţii, să le admi-
nistreze, bucurându-se de protecţia şi
asistenţa statului în activitatea lor48.
Spre deosebire de celelalte Consti-
tuţii balcanice, Constituţia Bosniei pre-
vede că drepturile şi libertăţile funda-
mentale prevăzute de Convenţia Euro-
peană a Drepturilor Omului şi de pro-
tocoalele adiacente se vor aplica direct
pe teritoriul Bosniei-Herţegovinei, având
prioritate în faţa oricăror altor legi49.
Din corelarea acestor diverse dis-
poziţii constituţionale se poate observa
cu uşurinţă că toate legile funda-
mentale ale statelor balcanice pun la
temelia statului aceleaşi valori funda-
mentale: legalitatea, democraţia, suve-
ranitatea, drepturile şi libertăţile funda-
mentale ale omului, justiţia socială.
Utilizarea unei terminologii diferite de
la un stat la altul reflectă o nuanţă în
poziţia pe care o adoptă statul res-
pectiv în problema limitării suvera-
nităţii sau în alte probleme spinoase
care pot aprinde susceptibilităţile na-
ţionaliste. Numai că această recunoaş-
tere a principiilor fundamentale ale
EDITORIAL
dreptului operează numai la nivel
naţional, uneori nici acolo, în timp ce
regulile dreptului internaţional, consi-
derate mult timp o pavăză pentru cei
slabi, sunt din ce în ce mai mult ne-
glijate de către cei puternici. În aceste
condiţii, mecanismul dreptului interna-
ţional este practic desfiinţat, fiind
înlocuit cu dreptul conferit de forţă:
“Dacă nici principii unanim acceptate,
nici instituţii cu vocaţie universală
unanim respectate nu mai pot fi ceea
ce au fost, nici relaţiile dintre state nu
vor mai putea rămâne ca până acum.
Clivajul dintre etnii, religii, ideologii ia
forme brutale, sângeroase. Morala este
exclusă cu dezinvoltură din conduita
pe plan extern a statelor, iar alianţe
tradiţionale solide încep să dea semne
de disfuncţionalitate”50.
Diversele probleme cu care se con-
fruntă omenirea la nivel internaţional
(precum exacerbarea orgoliilor naţio-
naliste, terorismul internaţional, explo-
zia demografică, traficul de droguri,
probleme de mediu etc.) impun coope-
rarea interstatală pentru găsirea unor
soluţii, fapt ce generează creşterea fără
precedent a interdependenţelor între
state şi crearea unor noi organizaţii
internaţionale în interiorul cărora este
regândit conceptul de suveranitate. Un
lucru este însă cert: principiile drep-
tului internaţional, respectarea suve-
ranităţii naţionale trebuie să rămână o
cale fundamentală de rezolvare a
tensiunilor internaţionale, de prevenire
a entropiei şi haosului în relaţiile inter
şi intrastatale.
Note
A se vedea Mauritio Viroli, Din dragoste
de patrie. Eseu despre patriotism şi
naţionalism, Bucureşti, Editura Humanitas,
49
2002, p.200-210; Vladimir Tismăreanu,
Fantasmele salvării. Democraţie, naţiona-
lism şi mit în Europa post-comunistă, Iaşi,
Editura Polirom, 1999, p.111-113.
2
A se vedea Ernst Cassirer, Mitul Statului,
Iaşi, Institutul European, 2001, p.13.
3
A se vedea Paul Sabourin, Naţionalismul
european, Iaşi, Institutul European, 1999, p.
97.
4
Călin Hentea, Cornel Scafeş, Horia
Şerbănescu, Armata română în misiuni
internaţionale (1991-2003), Bucureşti,
Editura “Coresi”, 2004, p. 21.
5
Peter Calvocoressi, Politica mondială
după 1945, Bucureşti, Editura Allfa, 2000,
p. 311.
6
Călin Hentea, Cornel Scafeş, Horia
Şerbănescu, op. cit., p. 31.
7
Samantha Williams, Daniel Serwer,
Albanians in the Balkans, www.usip.org.
8
Corneliu Vlad, Război în Iugoslavia.
Noua Ordine Mondială în chinurile
facerii, www.birn.eu.com.
9
Ashton Carter, William Perry, Preventive
Defense: A New Security Strategy for
America, Washington, Brooking Institution
Press, 1999, citat în Gilbert Achcar, Noul
Război Rece. Lumea după Kosovo,
Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 71.
10
A se vedea Adrian Năstase, “Si vis
pacem, para belum” – o soluţie riscantă,
www.birn.eu.com.
11
Ibidem.
12
Grigore Geamănu, Drept internaţional
public, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1981, vol. I, p. 137.
13
Adrian Năstase, „Si vis pacem, para
belum” – o soluţie riscantă,
www.birn.eu.com.
14
Cezar Avram, Roxana Radu, Adela
Lupu, Evoluţia conţinutului conceptului de
suveranitate, în “Revista de Studii Socio-
umane”, nr. 4-5/2004, p. 101.
15
A se vedea Sfânta Alianţă, politica
sfârşitului de mileniu a S.U.A. etc.
16
Daniel Chirot, Social change in a
Peripheral society, New York, 1976.
50

17 32
Dicţionar de gândire politică, Bucureşti, Rezoluţia nr. 2625 a Adunării generale
Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. ONU din 24 octombrie 1970.
33
321. Dominique Turpin, op. cit., p. 23.
18 34
Ernest Renan va afirma că naţiunea este Ibidem.
35
un „principiu spiritual” („Ce este Ibidem.
36
naţiunea?”, Editura Pocket, 1992, p. 54). Dan Claudiu Dănişor, op. cit., p. 125-126.
19 37
Peter Calvocoressi, op. cit., p. 309. Mario Bettati, Droit d’assitance,
20
Cezar Avram, Roxana Radu, Adela L’Expres, 14-7-1989, p. 39.
38
Lupu, op. cit., p. 105. Dan Claudiu Dănişor, op. cit., p. 84.
21 39
Ibidem. Peter Calvocoressi, op. cit., p. 311.
22 40
Bogdan Aurescu, Noua suveranitate, Gilbert Achcar, op. cit., p. 90.
41
Bucureşti, Editura All Beck, 2003, p. 85. Dan Claudiu Dănişor, op. cit., p. 84.
23 42
Victor Duculescu, Protecţia juridică a A se vedea Francois Luchaire, La
drepturilor omului – mijloace interne şi souveraineté, în “Revue francaise de Droit
internaţionale, Bucureşti, Editura Lumina constitutionnel”, 43/2000, p. 455-456.
43
Lex, p. 250. Preambulul Constituţiei Republicii
24
Dan Claudiu Dănişor, Actorii vieţii politice, Serbia,
Craiova, Editura Sitech, 2003, p. 82. http://www.law.cornell.edu/world /europe.
25
Avizul din 25 iunie 1971. html#serbia.
26 44
Dan Claudiu Dănişor, op. cit., p. 83. Art. 2 pct. 5 din Constituţia Croaţiei.
27 45
A se vedea Jean-Francois Niort, La crise du Art. V lit. b) din Constituţia Bosniei-
Golfe et le droit international. Un rendez- Herţegovinei.
46
vous manqué?, în “La vie judiciare” n. 2350, Preambulul Constituţiei Republicii
22/28-4-1991, citat în Dominique Turpin, Macedonia,http://www.law.cornell.edu
Droit constitutionnel, Paris, Presses Universitaires /world / europe.html#macedonia.
47
de France, 1992, p. 21. http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/gr000
28
Declaraţia universală din 1948 (art. 3); 00 _.html.
48
Pactul de la New York privind drepturile Art. 41 din Constituţia Republicii
civile şi politice (art. 6) şi drepturile Croaţia.
49
economice, sociale şi culturale (art. 12); Art. II pct. 2 din Constituţia Bosniei-
Carta de la San Francisco (art. 55-56). Herţegovinei.
29 50
Dominique Turpin, op. cit., p. 21. Corneliu Vlad, Război în Iugoslavia.
30
Rezoluţia finală a Institutului de Drept Noua Ordine Mondială în chinurile
internaţional, rostită în cadrul Congresului facerii, www.birn.eu.com.
de la Saint-Jacques-de-Compostelle, din
14 septembrie 1989.
31
De exemplu, art. 23 al celei de-a patra
Convenţii de la Geneva din 12 august 1949
impune tuturor părţilor să “acorde libera
trecere a bunurilor sanitare, obiectelor de
cult, bunurilor indispensabile copiilor,
femeilor însărcinate sau a celor care nasc”;
art. 70 al Protocolului adiţional nr. I din
1977 specifică: “atât părţile în conflict, cât
şi părţile contractante vor autoriza şi
facilita trecerea rapidă şi fără piedici a
coletelor, echipamentelor şi personalului
de prim-ajutor (...), chiar dacă acest ajutor
este destinat populaţiei civile a părţii
adverse”.
EDITORIAL
Războiul din fosta Iugoslavie.
Conflict etnic sau luptă pentru
putere?
Cristina Avram
R a fost un exemplu de cât poate să fie de
ăzboiul din fosta Iugoslavie, care a
intervenit la sfârşitul Războiul Rece,
este o rămăşiţă a căderii comunismului
din Europa, şi ca urmare a exacerbării
naţionalismelor, şi a suscitat vii
discuţii. În funcţie de unghiul din care
este privit războiul poate fi considerat
atât conflict etnic cât şi luptă pentru
putere. Lucrarea de faţă îşi propune
plecând de la aspecte teoretice să
găsească argumente care să confirme
sau care să infirme aceste ipoteze.
Plecând de la conceptul de putere
acesta ar putea fi definit “ca şi capa-
citatea unui actor de a persuada sau a
51
constrânge un altul, pentru a putea să-l
controleze”1.
Conflictele teritoriale sunt adesea
foarte complexe. Iugoslavia anului 1990,
folositor pentru liderii politici, cu con-
flicte nerezolvate, să stea la putere şi
să lase sistemul politic intern nere-
format. Conflictul este deci adesea fo-
losit ca mijloc de control şi de obţinere
a puterii2. Plecând de la această de-
iniţie, s-ar putea spune că dorinţa lui
Miloşevici de a acţiona violent în cazul
statelor federaţiei şi a agitării sen-
timentelor naţionaliste, se datorează
dorinţei de accedere la putere şi de
păstrare a acesteia în condiţiile în care
federaţia se destrăma.
Conflictele dintre comunităţi sunt
deseori numite „războaie etnice” – răz-
boaie în care beligeranţii se definesc
singuri, parţial prin diferenţieri cul-
52
turale cum ar fi limba, religia sau ceva
asemănător. Un grup etnic implică un
nume de grup ce împărtăşesc amintiri
istorice şi simboluri comune3.
Deşi există câteva teorii consis-
tente privind conflictele etnice, multe
încercări de a trata problema îşi gă-
seşte rădăcinile în teoriile despre
etnicitate şi naţionalism. Este o diho-
tomie tradiţională privind rădăcinile
tensiunilor etnice. Prima argumentează
că identităţile etnice sunt date, şi din-
colo de aceasta procesul de moder-
nizare a fost perceput ca o ameninţare
la cultura şi modul de viaţă al mino-
rităţilor, promovând rebeliunea într-o
parte a minorităţilor. Se spune că iden-
tităţile etnice sunt constructe sociale,
care au ca scop câştigurile materiale şi
politice. Cealaltă linie poate să argu-
menteze că forţa conducătoare a inte-
resului de grup este capacitatea şi opor-
tunitatea, prin care liderii văd o şansă a
desăvârşirii anumitor scopuri politice
şi economice prin mobilizare etnică4.
Conflictul etnic se poate produce când
aceste două condiţii se îndeplinesc şi
când există un sentiment în cadrul
grupului sau când grupul etnic este
caracterizat printr-o coeziune puternică
şi reprezentat de un lider cu o agendă
politică. O noţiune a discriminării sau
asupririi printre membrii unui grup în
anumite circumstanţe duce la creşterea
sentimentului de a aparţine unui grup
şi atunci se strange coeziunea grupului.
Coeziunea unui grup este o condiţie
sine qua non pentru apariţia unor lideri
credibili. Dar un cuvânt de bază care
leagă aceste concepte este cel al
capacităţii. Atât dorinţa de a acţiona
politic şi de a avea oportunitatea în
formarea unui lider este importantă
pentru creşterea capacităţii de acţiune a
unui grup. Noţiunile cruciale privind
discriminarea, coeziunea de grup şi
lidershipul pot fi aproximate în trei
noţiuni abstracte: stimulente, capa-
citate şi oportunitate. Discriminarea
este un instrument în creşterea frus-
trării şi resentimentelor printre mem-
brii unui grup faţă de autorităţi şi/sau
faţă de alte grupuri, şi de aici se
creează stimulentele şi dorinţa de a
schimba dezavantajele prin luare de
poziţie. Nivele puternice ale identităţii
de grup traduse într-o mare coeziune
de grup duce la dorinţa de acţiune
colectivă. Aceşti factori cresc posi-
bilitatea apariţiei unui lider puternic,
un element care implică creşterea pu-
terii de acţiune a grupului. Capacitatea
de acţiune este astfel puternic afectată
de oportunităţile apărute, adesea ele-
mente externe grupului, regimuri de
tranziţie, crize economice sau inter-
venţiile internaţionale. Se poate astfel
concluziona că prezenţa încurajărilor
(stimulentelor), a capacităţii şi opor-
tunităţii pentru acţiunea politică cresc
considerabil riscul unui conflict5.
Nici un vis politic nu s-a dovedit
mai rezistent, mai proteic, mai durabil
în acest secol ca naţionalismul. Con-
stelaţie cuprinzătoare şi potenţial agre-
sivă de simboluri, emoţii şi idei, naţio-
nalismul oferă, de asemenea, grupu-
rilor subjugate sau îndelung umilite
limbajul salvaţionist al eliberării6.
Naţionalismul astfel exacerbat poate fi
văzut ca factor catalizator al apariţiei
conflictelor etnice.
Ceea ce s-a întâmplat în Serbia
după prăbuşirea Iugoslaviei reprezintă
epitomul acestei politici de isterie
naţională: valorile politice au fost su-
bordonate scopului suprem al grandorii
naţionale, definit prin excluderea tutu-
ror celor care nu aparţin naţiunii prin
legături de sânge, confesiune sau pre-
ferinţe culturale. Naţionalismul a de-
venit un crez de stat, un mit al ori-
EDITORIAL
ginilor folosit ca instrument de război
şi de propagandă delirantă, pus în
mişcare de intelectuali obsedaţi de
istorie, aliaţi cu demagogii apocalip-
tici, însetaţi de putere precum Slobodan
Milosevic. După spusele lui Warren
Zimmerman, ultimul ambasador la
Belgrad: “Dezintegrarea Iugoslaviei
este un exemplu clasic de naţionalism
de sus în jos- un naţionalism manipulat
într-o regiune în care pacea a pre-
cumpănit istoriceşte faţă de război în
care un sfert de populaţie este angajată
în căsătorii mixte. Manipu-latorii au
favorizat şi chiar au provocat violenţa
etnică pentru a crea animo-zităţi care
ar putea fi apoi amplificate de zeci de
ori în presă, ducând astfel la per-
petuarea violenţei. Deşi este perfect
adevărat că multe dintre societăţile post-
comuniste au adoptat ca ideal visul
comunităţii omogene din punct de
vedere etnic, numai Serbia a făcut din
aceasta o ideologie totală, belicoasă,
sprijinită pe infrastructura masivă, ma-
terială şi umană, a armatei iugoslave”7.
Constructiviştii subliniază că etni-
citatea nu este un fapt imuabil care în
mod inevitabil duce la război. Este
construită social în sensul că simbo-
lurile, miturile şi amintirile pot fi
modificate de-a lungul timpului.
Dezintegrarea fostei Iugoslavii în
1991 a dus şi ea la conflicte etnice8.
Unele dintre cele mai grele lupte au
avut loc între sârbii, croaţii şi musul-
manii din Bosnia, cea mai eterogenă
dintre fostele republici iugoslave. Însă
mai putem privi conflictul ca unul
dintre zonele rurale, unde vechile iden-
tităţi şi mituri erau puternice, şi comu-
nităţile urbane unde multă lume con-
tractase căsătorii mixte şi ajunsese să
se identifice ca „iugoslavi”, mai de-
53
grabă decât croaţi, sârbi sau musul-
mani. O dată ce Iugoslavia s-a prăbuşit
şi luptele au izbucnit, unii dintre aceşti
oameni au fost forţaţi acum să accepte
noi identităţi. Unii teoreticieni atribuie
conflictele etnice urii profunde şi
ancestrale ori marilor ciocniri ale civi-
lizaţiilor, însă deosebirile etnice sunt
descrise mai plastic folosind cuvintele
lui S. Freud „narcisismul unor mici
diferenţe”.
John Mueller accentuează rolul
grupurilor violente care ating ţelurile
prin manipularea miturilor etnice şi a
fricii. In opinia sa, întregul concept de
„război etnic” este greşit pentru că
implică un război a la Hobbes, al tu-
turor împotriva tuturor, în timp ce
„acesta este purtat de mici grupuri de
combatanţi, grupuri care îşi propun să
lupte şi să ucidă în numele unei entităţi
mai mari”. Stuart Kaufman pune accent
pe rolul politicii simbolice. Antre-
prenorii politici şi grupurile extremiste
folosesc puterea emoţională a simbo-
lurilor etnice ca să reclădească pre-
ferinţele grupului mai mare9.
Plecând de la modul în care lite-
ratura de specialitate accentuează exis-
tenţa unor categorii calitative de factori
care conduc la conflict, lucrarea de faţă
încearcă să găsească modul cum aceştia
se aplică războiului iugoslav, astfel:
- Diferenţele culturale, cel mai
comun argument pentru apariţia con-
flictelor etnice este existenţa diferen-
ţelor etnice. Fără diferenţe culturale sem-
nificative, un conflict poate apărea dar
nu ar fi neapărat un conflict etno-
politic. Aceste diferenţe culturale pot
să fie determinate de etnicitate /naţio-
nalitate, limbă, religie, tradiţiile sociale, şi
reşedinţa urbană/rurală10.
54
Ca un corolar al problemei etnice
apar deosebirile culturale şi religioase
dintre naţiunile şi naţionalităţile fostei
Iugoslavii, deosebiri care au constituit
una dintre principalele cauze ale dez-
membrării federaţiei, dar care nu au
repercusiuni atât de profunde şi de
complexe pentru viitoarele aranjamente
teritoriale, în primul rând da-torită unei
repartiţii geografice mai clare, mai
puţin divizate a culturilor şi religiilor
din zonă. Este limpede, astfel, că
Slovenia şi Croaţia, precum şi regi-
unile din Voivodina locuite de ma-
ghiari au tradiţii culturale de tip “occi-
dental”, mai precis central europene, şi
sunt dominate de o ascendenţă confe-
sională catolică sau de sorginte ca-
tolică. Sârbii, muntenegrenii, macedo-
nenii şi o parte din bosniaci, precum şi
locuitorii aparţinând minorităţilor bul-
găreşti, româneşti, greceşti sunt orto-
docşi şi aparţin ca tip de civilizaţie,
arealului cultural est-european – sin-
teză originală a influenţelor orientale
(ortodoxe şi islamice) şi occidentale.
Albanezii, bosniacii musulmani şi
turcii sunt de religie mahomedană şi
au o civilizaţie de tip oriental-islamic11.
- Discriminarea politică. Dezavantajele
unui grup impuse de altul prin control
al guvernului central este un factor de
a conduce spre frustrare între membrii
unui grup etnic, şi ca rezultat se în-
registrează o dorinţă crescândă pentru
o acţiune politică, care se poate traduce
într-o cerere pentru secesiune. Datorită
faptului că, Constituţia RSFI prevedea
o conducere colectivă, în care preşe-
denţia era asigurată prin rotaţie anuală
de către fiecare din reprezentanţii celor
şase republici, conducerea ţării era
condamnată la o relativă ineficienţă.
De exemplu, în celelalte republici,
afirmarea naţionalismului sârb şi
creşterea vertiginoasă a puterii lui
Miloşevic a îngrijorat12. Ele s-au simţit
ameninţate.
În aceeaşi perioadă (1987-1990), o
mişcare diferită s-a dezvoltat în Slovenia,
tinzând spre democratizare, apariţia de
noi partide, contestarea armatei fede-
rale şi condamnarea politicii sârbe din
Kosovo. Din 1989, tendinţe asemă-
nătoare încep să se manifeste în
Croaţia, cu apariţia de diverse partide
de opoziţie.
După căderea comunismului în şase
dintre ţările vecine, survenită în 1989,
Liga Comuniştilor Iugoslavi (LCY),
după un congres din ianuarie 1990,
renunţă de asemenea la rolul său con-
ducător şi se destramă. Tensiunile între
republici sunt foarte puternice. Slovenii
nu pot accepta subordonarea unei Ligi
federale dominate de sârbi, care aduc
restricţii la dezvoltarea democraţiei. Ei
părăsesc congresul, urmaţi apoi de croaţi.
Alegeri libere vor avea loc peste tot,
dar se vor face republică cu republică13.
- Problema autonomiei politice.
Autonomia teritorială este conside-
rată adesea ca un mecanism de rezol-
vare a conflictelor, un compromis între
ţelul unei minorităţi la auto-deter-
minare şi un stat care-şi protejează
integritatea teritorială. Autonomia teri-
torială este invocată ca soluţie pentru
conflictele etnice, dar instituţiile regi-
unilor autonome pentru minorităţi câş-
tigă astfel preeminenţă ca un me-
canism de a preveni eruperea unui con-
flict violent14.
Problema esenţială a Iugoslaviei,
încă de la crearea sa în 1918, nu a
încetat să fie raporturile dintre popoa-
rele care o compuneau. În 1945, carac-
terul multinaţional fusese oficial recu-
noscut şi federalismul instituit. De la
Constituţia din 1974, competenţele
celor opt membre ale Federaţiei (şase
„republici”: Slovenia, Croaţia, Bosnia-
EDITORIAL
Herţegovina, Muntenegru, Serbia şi
Macedonia, şi cele două „provincii
autonome”: Voievodina şi Kosovo,
ataşate Serbiei printr-un liant pur
formal erau foarte extinse, pe punctul
de a face entităţi cvasiindependente.
Ori, fiecare dintre aceste popoare avea
o conştiinţă foarte puternică asupra
identităţii şi propria memorie, şi nu era
interesat decât de problemele sale;
grija pentru interesul comun federal se
pierduse. Puterea impunea politica de
„fraternitate şi unitate”, dar nu ezita, în
acelaşi timp, să mizeze pe rivalităţile
între diverse popoare.În fapt, el com-
promitea această politică, deoarece în
ochii multora se identifica cu comunismul15.
Descentralizarea extremă a fost
bine primită de majoritatea popoarelor
non-sârbe, din moment ce fiecare dis-
punea de propria sa republică sau pro-
vincie autonomă, dar ea a nemulţumit
sârbii care se regăseau răspândiţi în
şapte unităţi teritoriale, şi nu erau
majoritari decât în două dintre ele
(Serbia şi Voievodina). Protestul în
Serbia împotriva acestui regim, şi în
special contra situaţiei sârbilor din
Kosovo cu majoritate albaneză, a luat
amploare în Serbia după moartea lui
Tito (1980) şi mai ales după revoltele
albaneze din Kosovo, dur reprimate de
armata iugoslavă (1981).
Istoria unei autonomii pierdute
este un factor major în modelul unei
rebeliuni etnico-politice. Într-adevăr,
pierderea autonomiei, cu simbolurile
pe care le presupune, este un factor în
creşterea resentimentelor şi a dorinţei
de a acţiona politic. Cel mai evident
exemplu este Kosovo, care şi-a pierdut
autonomia în 1989 şi unde ciclul de
violenţă din Iugoslavia a început ulte-
rior. Dacă autonomia politică a fost
55
pierdută dar s-a creat o situaţie stabilă
în ciuda acestui fapt, ca în Kosovo,
pierderea autonomiei serveşte ca un
factor adiţional de creştere a stimu-
lentelor pentru minoritatea să acţio-
neze politic16.
- Geografia etnică şi demografia.
Un alt factor care este menţionat este
geografia etnică. Trăsăturile stabilite
ale unui grup etnic dintr-un stat se pare
că au un impact asupra conflictelor
potenţiale: primul dacă grupurile et-
nice trăiesc dispersate pe teritoriul unui
stat şi nu sunt psihic legate de o regi-
une particulară geografică, cererile de
secesiune sunt mai puţin probabil să
apară, deoarece crearea unui stat se-
parat sau delimitarea graniţelor ar fi
dificil sau imposibil de realizat. În aceste
cazuri, minorităţile pot să preseze pentru
drepturi culturale şi o participare la
guvernare şi la viaţa politică a statului
în care locuiesc. În statele amestecate
tind să nu rămână doar într-o parte a
unui teritoriu, ci să ia amploare pe
întreg teritoriul statului. Pericolul unui
conflict în asemenea situaţii va fi mult
mai semnificativ şi poate să conducă
spre o epurare etnică/genocid, din mai
multe motive.
Lucrurile se complică însă în mo-
mentul în care punctul de referinţă
devine repartiţia teritorială a etniilor
din fosta Iugoslavie. Odată constituite
ca state naţionale independente, re-
publicile devin suverane asupra unor
teritorii, enclave şi aşezări locuite
masiv şi compact de etnii faţă de care
etnia majoritară nutreşte de obicei,
acute resentimente.
Bosnia-Herţegovina era singura
republică fară o naţionalitate majo-
ritară, de vreme ce locuitorii săi vor-
beau aceeaşi limbă, dar se repartizau în
56
trei popoare: bosniac-44%, sârb-31%
şi croat-17%. O federaţie echilibrată
aşa cum o văzuse Tito, conţinea şi
Serbia şi Croaţia. În schimb, nici
bosniacii, nici croaţii nu se puteau
acomoda cu o Iugoslavie dominată de
sârbi, ca cea pe care o căuta să o
realizeze Miloşevici. Evoluţia con-
damna astfel bosniacii să caute inde-
pendenţa Bosniei şi să-şi dorească con-
servarea teritoriului, deoarece ei erau
prezenţi pe întreg teritoriul. În schimb,
sârbii nu acceptau aceasta, decât dacă
rămâneau alipiţi la Federaţie, şi care le
asigura unirea cu Serbia. Cât priveşte
croaţii, aceştia doreau ca şi bosniacii,
independenţa unei Bosnii multi-etnice.
Dar partajul dorit de partea sârbă şi
cea croată nu putea să realizeze uşor,
în vreme ce populaţiile erau ameste-
cate peste tot. Zone „pur etnice”17 nu
puteau fi trasate decât prin violenţe,
ceea ce se va şi întâmpla în final.
Populaţia sârbă din Croaţia şi
Bosnia-Herţegovina constituie enclave
care în multe cazuri nu sunt contigue
cu Serbia. De exemplu, sârbii sunt
majoritari pe un vast teritoriu din nord-
vestul Bosniei-Herţegovina, ale cărui
limite spre vest şi nord depăşesc gra-
niţa acestei republici cu Croaţia (zonele
Krajina şi Banja) pe un teritoriu com-
pact din sudul Bosniei-Herţegovina,
într-o zonă relativ mare din centrul
Croaţiei, între localităţile Pakrac şi
Daruvar, în mai multe localităţi din
estul Croaţiei (zona Slavonia), precum
şi în alte enclave de dimensiuni mai
reduse din estul Bosniei-Herţegovina
şi Croaţiei. Există însă numeroase alte
regiuni tip enclavă din aceste două
republici, precum şi un vast teritoriu
care ocupă zona de nord a Bosniei-
Herţegovina, în care sârbii sunt, ce-i
drept, minoritari, dar formează impor-
tante şi puternice comunităţi umane.
Croaţii, la rândul lor, ocupă ca popu-
laţie majoritară o zonă extinsă şi mai
multe enclave din Bosnia-Herţegovina
(mai ales în vestul republicii)18.
Orgoliul şi sentimentele de grup
determină în mare măsură compor-
tamentul grupurilor etnice minoritare,
îndeosebi în cazurile în care ele for-
mează majoritatea populaţiei pe un
teritoriu bine circumscris şi de dimen-
siuni semnificative. Acest criteriu al
dimensiunii teritoriale este, desigur, cu
totul relativ, fiind interpretat contradic-
toriu şi subiectiv de părţile divergente.
De exemplu dimensiunile zonei Krajina
sunt considerate suficiente de către
sârbi pentru a-şi proclama acolo o for-
maţiune statală autonomă sau indepen-
dentă. La fel gândesc şi croaţii care, mai
recent, şi-au proclamat un stat inde-
pendent pe teritoriul Bosniei-Herţe-
govina. Teama de trecut este un factor
decisiv care determină populaţia sârbă
din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina să
refuze noul statut de minoritate
naţională şi să lupte cu arma în mână
pentru “cantonalizarea” sau “federa-
lizarea” acestor republici19.
- Structurile slabe ale statului. Un
factor important este problema struc-
turilor slabe a statului, care poate fi
aplicat atât în cazul statului nou format
şi a statului existent în perioada de
tranziţie economică şi politică. Multe
state post-coloniale de pe diferite con-
tinente au avut de suferit fiind cons-
tructe artificiale, cu graniţe trasate în
mod arbitrar, şi fără instituţii politice
capabile să exercite un control asupra
teritoriului aflat sub supervizare no-
minală. Statele formate în urma dizol-
vării federaţiilor multi-etnice (cazul
fostei Iugoslavii) împart aceste pro-
bleme în grade diferite. Marea majo-
ritate a războaielor etnice au loc acolo
unde dau greş mecanisme consacrate
EDITORIAL
pentru medierea conflictelor. Incapa-
citatea guvernelor de a media conflic-
tul intervine frecvent ca urmare a
prăbuşirii imperiilor. Astfel de „state
eşuate” (în care autoritatea guverna-
mentală este ca şi inexistentă), fie că
nu au avut niciodată un guvern puter-
nic ori că guvernele lor au fost sub-
minate datorită unor condiţii econo-
mice, lipsei de legitimitate sau inter-
venţiei din afară. Iar în fosta Iugo-
slavie, care s-a ţinut compactă pentru
a-şi păstra independenţa într-o lume
bipolară, moartea preşedintelui Tito şi
sfârşitul Războiului rece au slăbit
capacitatea guvernului central de a
media conflictele etnice20.
- Constelaţia regională de putere.
Un factor important cu privire la re-
laţiile etnice este acela dacă grupul
minoritar dintr-un stat dat are legături
etnice în alte state, şi în mod special
dacă etnia de sânge constituie o po-
pulaţie majoritară într-un stat naţiune21.
În momentul declanşării efective a
procesului de dezmembrare a Iugo-
slaviei, situaţia internaţională era de
natură să ridice toate barierele care
până atunci puseseră stavilă tendinţelor
separatiste ale comunităţilor etnice
majore de pe cuprinsul federaţiei,
Războiul rece luase sfârşit, iar sistemul
comunist se prăbuşea văzând cu ochii,
iar ţările din estul Europei, rând pe
rând, prin voinţa popoarelor, renunţau
la ideologia comunist-totalitară şi
treceau la democratizarea vieţii lor
social-politice şi economice. Afirma-
rea identităţii naţionale a resuscitat
vechi diferende între state, pe conside-
rente bazate adesea pe suspiciuni moş-
tenite, peste care popoarele nu pot tre-
ce decât într-un stadium avansat de
dezvoltare politică şi economică.Un
57
exemplu concludent îl reprezintă însuşi
modul în care părţile implicate în criza
iugoslavă intrepretează întregul proces
de dezmembrare a federaţiei. Faptul că
Slovenia, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina
făcuseră parte din Imperiul bicefal
austro-ungar, că populaţiile lor sunt în
bună parte catolice şi că statul croat a
pactizat în cel de-al doilea război
mondial cu ocupantul hitlerist ridică
semne de întrebare cu privire la gradul
de implicare a unor ţări din cenntrul
Europei (Austria, Germania şi Ungaria)
în procesele pur politice de schimbări
democratice şi de declarare a inde-
pendenţei celor trei republici. Oficia-
lităţile de la Belgrad acuză făţiş ţările
menţionate că au organizat “activităţi
subversive”, “operaţii secrete” şi trans-
porturi de arme în Slovenia şi Croaţia,
determinând “destabilizarea din
Iugoslavia”22.
În condiţiile în care preocuparea
ţărilor şi naţiunilor-mamă faţă de co-
naţionalii lor care trăiesc ca minorităţi
în alte state se accentuează în prezent,
concomitent cu afirmarea spiritului
naţional al etniilor din Estul Europei,
principala grijă a comunităţii inter-
naţionale trebuie să fie descurajarea
oricăror tendinţe iredentiste şi şovine,
sublinierea lipsei de şansă a oricăror
pretenţii teritoriale bazate pe pretinse
drepturi istorice, promovarea toleranţei
interetnice şi a coexistenţei civilizate.
Componenţa etnică a Voivodinei (56%
sârbi, 22% maghiari, 7% croaţi, restul
români, ţigani), indică, de altfel, lim-
pede care este populaţia majoritară şi
cui trebuie să-i aparţină această provincie.
Relaţiile încordate dintre Iugoslavia
şi Albania au constituit un alt element
caracteristic al contextului internaţio-
nal din zonă. Înfrângerea Turciei în
58
războaiele balcanice din 1912-1913 a
făcut posibilă crearea statului naţional
albanez; marile puteri au decis ca
acesta să includă numai aproximativ
jumătate din teritoriile locuite de alba-
nezii din regiune, restul ramânând în
afara graniţelor ţării: majoritatea în
ceea ce se numeşte provincia Kosovo,
atribuită Serbiei, în timp ce Muntenegru
şi Macedonia primeau şi ele părţi mici
din aceste teritorii. Pe acest fundal
istoric se proiectează tensiunile etnice
din Kosovo, dar şi pretenţiile teri-
toriale ale Albaniei faţă de Serbia, de
obicei disimulate în violente acuzaţii
de represiune şi “exploatare” a mino-
rităţii albaneze. Noua politică de des-
chidere şi procesele de democratizare
din Albania au făcut posibile multi-
plicarea şi diversificarea contactelor cu
albanezii majoritari în Kosovo, con-
tribuind la accentuarea conştiinţei
apartenenţei la acelaşi neam şi sporind
atracţia pe care un stat albanez
unificat, liberalizat şi prosper o poate
reprezenta pentru populaţia provinciei
Kosovo23. Măsurile represive luate re-
cent în provincie de autorităţile de la
Belgrad nu au făcut decât să sporească
resentimentele împotriva sârbilor şi să
accentueze dorinţa de unire cu patria-
mamă ceea ce sârbii nu par dispuşi să
accepte. Diferendele dintre Serbia şi
Albania au, de aceea, puţine şanse de
aplanare sau de soluţionare în viitorul
apropiat.
- Problema lidershipului: prelua-
rea puterii sau mobilizare etnică? De
cele mai multe ori s-a spus că nu
factorul etnic se află în spatele sepa-
ratismului, şi că cererile pentru inde-
pendenţă au fost condiţionate de încer-
cările liderilor lor de a rămâne la pu-
tere şi să-şi întărească puterea faţă de
centru. Aceşti lideri s-au concentrat pe
problemele economice, în timp ce au
folosit etnicitatea ca un paravan pentru
activităţile lor.
De această chestiune se poate
vorbi şi în cazul lui Slobodan
Miloşevici, astfel, afirmarea unui
naţionalism frustrat, rănit de către elita
intelectuală a Serbiei, a deschis calea
politicii pe care Slobodan Miloşevic o
va lansa peste doi ani. I-a dat legitimi-
tate şi respectabilitate. Slobodan Miloşevici,
ajuns la putere în Serbia în 1986, a
înţeles că comunismul nu are viitor
pentru a prelua puterea, el trebuie să se
sprijine pe o singură forţă reală:
naţionalismul24.
Dar auspiciile sub care domnia
omului care urmărea să ducă nu doar
Serbia, ci întreaga Iugoslavie, către
secolul XXI, nu erau favorabile.
Impactul discursului său a fost ca-
tastrofal: naţionalismul etnic violent
avea să izbucnească în toate regiunile
ţării, răspândindu-se ca o molimă.
La doi ani după ce a devenit
liderul Serbiei, aflat la Kosovo Polje,
Miloşevic aprindea fitilul bombei ce va
duce la aruncarea în aer a Iugoslaviei.
Ziua de 28 iunie, când se aducea un
omagiu ostaşilor care vărsaseră sân-
gele pentru libertatea Serbiei, în urmă
cu şase sute de ani, a devenit o zi de
exaltare naţională. Miloşevic, înconju-
rat de înalţi prelaţi ortodocşi, a urcat la
tribuna improvizată cu ocazia acestui
eveniment. Practic, acest lider, îşi săr-
bătorea, asemeni voievozilor medivali,
încoronarea, înlocuind comunismul,
doctrina căreia îi jurase credinţă în
tinereţe, cu naţionalismul.
Miloşevic a preferat să agite sabia
naţionalismului, identificându-se cu
cauza sfântă a sârbilor şi invocând
spiritul violenţei. “Doar după ce vom
triumfa ne vom permite să aşezăm să-
biile înapoi în teacă. Fiindcă după şase
secole, trebuie să ne pregătim iarăşi de
EDITORIAL
luptă”25, a spus Miloşevic, cu o ho-
tărâre neclintită. Locul şi prilejul pentru
astfel de manifestări fuseseră alese cu
grijă de noul lider sârb. Kosovo repre-
zenta pentru poporul sârb, leagănul
tradiţiilor, baladelor şi legendelor
despre vitejia, suferinţa, dar şi triumful
său asupra asupritorilor străini.
Populaţia sârbă primeşte cu entu-
ziasm discursurile naţionaliste ale lui
Milosevic. Este o supapă la dificultă-
ţile economice tot mai mari, la lipsa de
schimbare. În plus, resentimentele faţă
de croaţi, sloveni, albanezi au fost îm-
piedicate să se manifeste vreme de
decenii. Acum, din periferii resen-
timentare, complexele, amintirile se puteau
manifesta la suprafaţă liber. El se folo-
seşte de mulţimi pentru a ocoli insti-
tuţiile unde are încă destui adversari.
Pentru a-şi consolida puterea, Milosevic
trebuie să se impună mai întâi în partid.
Orientarea sa nu era, la data dis-
cursului de la Kosovo Polje, linia par-
tidului.El trebuia mai întâi să-l înfrunte
pe propriul său patron Ivan Stambolici,
preşdintele Serbiei. Prima confruntare
se petrece în iunie, la reuniunea
Comitetului Central al comuniştilor
sârbi. Milosevic nu ezită să manevreze
participanţii. Ivan Stambolici pierde
confruntarea. Discursul radical anti-
albanez, prosârb, centrat pe criza din
Kosovo, este dominant. Milosevic reu-
şeşte înlăturarea adversarului său,
Dragisa Pavlovici. Înlăturarea lui Stambolici
şi a adjunctului său, conducătorul
belgrădean Dragisa Pavlovici, a marcat
victoria facţiunii naţionaliste radicale a
lui Milosevic în cadrul Ligii Comu-
niştilor asupra politicii mai prudente şi
mai moderate a dialogului26. Facţiunea
radical-naţionalistă deţinea de acum
controlul. Naţionalismul se substituia
59
internaţionalismului de inspiraţie tito-
istă al vechii gărzi. Cultul persona-
lităţii lui Tito se estompa pentru a face
loc celui al lui Slobodan Milosevic.
Naţionalismul exprima punctul de ra-
liere al unor forţe foarte diverse, care
se simt legate de noile evoluţii din
Europa de Est, dar mai ales de
evoluţiile interne. Presiunile republi-
cilor pentru o autonomie veritabilă,
dificultăţile economice, clivajele tot
mai adânci, tendinţele centrifuge erau
marile probleme care trebuiau sfidate.
Soluţia de repliere a facţiunii comu-
niste dominante este refuzul schim-
bărilor de tip democratic. Noua condu-
cere preferă un regim autoritar cu care
speră să ţină sub control toate forţele
politice şi sociale apărute la mijlocul
anilor `80. O epurare de proporţii este
orchestrată de Belgrad. Aparatul
comunist, administraţia guvernamen-
tală sunt curăţate de elementele ne-
sigure. Rămân doar partizanii lui
Miloşevici.
Desfăşurarea războiului (rezumat)
În celelalte republici, afirmarea
naţionalismului sârb şi creşterea verti-
ginoasă a puterii lui Miloşevic a îngri-
jorat. Ele se simţeau ameninţate. Slovenia
cu o populaţie redusă numeric, este cea
mai prosperă provincie. E mai aproape
de Europa decât de Belgrad. Dilema
Europa Centrală-Balcani are un răspuns
sigur aici în favoarea Europei. Dintre
republicile Iugoslaviei, Slovenia este
cel mai puţin legată de Belgrad.
“Revoluţia antibirocratică” şi valul de
naţionalism nu sunt agreate de Ljubliana.
În vreme ce conservatorii deţin pute-
rea, comuniştii sloveni văd ieşirea din
criză în direcţia opusă. Milan Kucan,
liderul lor, este pentru o deschidere şi
60
mai radicală. Numai reformele econo-
mice şi politice mai pot să rezolve ceva
din situaţia tot mai gravă. În Slovenia,
societatea civilă este mai dezvoltată ca
oriunde în Iugoslavia. Milan Kucan,
deşi comunist ca şi Miloşevic, este un
politician cu vederi opuse acestuia. Şi
cu interese diferite. Serbia doreşte adu-
cerea sub controlul său a celorlalte re-
publici. Slovenia doreşte lărgirea auto-
nomiei acordată de Constituţia din
1974. Conflictul dintre cei doi lideri
era inevitabil. Tensiunile nu întârzie să
apară. O campanie anti-Ljubliana este
orchestrată de la Belgrad. De acum,
Slovenia intră decisă pe drumul
câştigării independenţei. Slovenia este
prima care face acest pas. Croaţia se
raliază Sloveniei. La Zagreb, s-a înţe-
les că numai aşa poate fi oprit
Milosevic. La 27 septembrie 1990,
într-o atmosferă entuziastă, Slovenia se
declară stat suverană. Amendamentele
se votează într-o sesiune extraordinară
a parlamentului27.
Alegerea, la sfârşitul anului, a lui
Slobodan Milosevic ca preşedinte al
Serbiei agravează situaţia. De-o parte
se află autonomiştii şi cei ce doresc se-
pararea de Iugoslavia. De cealaltă, cei
care doresc un regim centralizat, în
jurul Serbiei, sau păstrarea federaţiei
iugoslave. Scopul lui era întărirea pu-
terii personale, deci consolidarea bazei
politice proprii. Exemplul Sloveniei
contestatare trebuia anihilat, tendinţele
ei centrifuge pedepsite. La 4 februarie,
comuniştii sloveni se retrag din ligă. Ei
sunt urmaţi de alţii. În primăvara lui
1990, Liga comunistă iugoslavă se
destramă.
În ceea ce priveşte Croaţia, con-
flictul cu Serbia este vechi. În 1971,
Tito a epurat Partidul comunist croat,
sub acuzaţia de naţionalism. Interesant,
Milan Kucan este un comunist ca şi
Miloşevici, Tudjman nu este comunist,
dar se găseşte mai aproape de
Miloşevici decât de liderul sloven. Iar
dacă Miloşevici este un comunist de
dată recentă, despre Tudjman nu se
poate spune acelaşi lucru. Miloşevici si
Tudjman îşi alimentează reciproc
poziţiile. Croaţii îl sprijină pe Tudjman
pentru determinarea lui de a se opune
liderului de la Belgrad; şi afirmaţia
inversă este tot atât de adevărată.
Amândoi îşi alimentează campaniile
interne, agitând spectrul ameninţărilor
dinspre Zagreb şi, respectiv, Belgrad.
Unul se aşează sub stindardul inde-
pendenţei Croaţiei, celălalt al Marii Serbii.
În alegerile din mai 1990, Uniunea
Democratică Croată câştigă 205 din
cele 356 locuri ale parlamentului de la
Zagreb, comuniştii numai 73. Tudjman
depune jurământul ca preşedinte. În
Slovenia, alegerile libere s-au desfă-
şurat cu câteva zile înaintea celor din
Croaţia. Coaliţia opoziţiei, Demos,
care a reunea mai multe grupări, a
învins (55%). Totuşi electoratul a votat
în favoarea liderului communist Mila
Kucan la preşedenţie. Era aprecierea
pentru poziţia luată în raporturile cu
Belgradul. O dată cu alegerile, peisajul
politic al Iugoslaviei se complica şi
mai mult. Cei doi lideri se bucurau
acum de o legitimitate care îi făcea mai
puţin vulnerabili la manevrele şi
ameninţările lui Miloşevici. Armata se
aliază cu Belgradul acţionând pentru
conservarea unităţii Iugoslaviei, miezul
doctrinei militare de după război După
alegerile din Slovenia şi Croaţia, când
instituţiile civile federale federale îşi
arată slăbiciunile în ce priveşte men-
ţinerea unităţii Iugoslaviei, armata este
implicată tot mai mult28.
În 1990, elementele radicale ale
minorităţii sârbe din Croaţia se orga-
nizează. Constituţia lui Tudjman deca-
EDITORIAL
de populaţia sârbă în raport cu Consti-
tuţia din 1974. La sfârşitul lui iulie,
sârbii anunţă organizarea unui referen-
dum pentru a decide asupra suvera-
nităţii teritoriului Krajna.
Croaţia se grăbeşte să declare re-
ferendumul ilegal. Zagrebul trimite co-
loane militare să ocupe Knin, capitala
regiunii. Pentru unii, Croaţia a lansat
un genocid împotriva sârbilor din
Krajna, pentru ceilalţi, autorităţile
federale au lansat un atac armat ilegal
pentru a împiedica autorităţile legitime
să se instaleze. Krajna se separă de
restul Croaţiei, creând un stat în stat,
sub asistenţa Serbiei. Incidentul din
august 90 este o repetiţie generală a
războiului care se pregăteşte.
Miloşevici este decis să folosească
armata pentru o intervenţie decisivă în
Croaţia. În toamna lui `90, planurile se
schimbă. El acceptă că secesiunea
celor două republici este inevitabilă,
resemnându-se cu o Serbie indepen-
dentă. Această Serbie trebuia să cu-
prindă însă toate teritoriile locuite de
sârbi. Deci părţi din Croaţia, Bosnia-
Herţegovina, Macedonia, Muntenegru.
Conflictul militar care izbucneşte în
primăvara lui ’91 nu are semnificaţia
unui război al Belgradului pentru a
păstra Croaţia şi Slovenia în federaţia
iugoslavă. Ţinta a fost ca republicile
secesioniste să “renunţe”29 la teritoriile
lor locuite de sârbi, în favoarea
Belgradului. În Bosnia odată cu pre-
luarea puterii de către Alia Izetbe-
govici, tensiunile devin acute.
Miloşevici anunţă că Iugoslavia s-
a sfârşit. Serbia e în secesiune faţă de
Iugoslavia. Într-un apel către naţiune,
el anunţă mobilizarea rezerviştilor şi a
miliţiei. Miloşevici voia să aibă mâi-
nile libere. De unde declaraţia de suve-
61
ranitate a Serbiei, unde el Miloşevici
era singurul care lua decizii.
In aceeaşi zi la Knin, în Croaţia, se
declară independenţa teritoriilor lo-
cuite de sârbi. Contraofensiva lui Mi-
loşevici, după zilele critice de la înce-
putul lui martie, arată abilităţile sale.
El poate acum să-şi realizeze planul:
sârbii din Iugoslavia trebuie să traiască
într-un singur stat. Teritoriile locuite de
sârbii din Croaţia, Bosnia-Herţegovina,
Macedonia trebuiau incorporate unei
Serbii Mari. Pe 25 martie, Miloşevici
şi Tudjman se întâlneau în secret. Miezul
discuţiilor a fost împărţirea Bosniei.
Cei doi lideri negociază pentru a
obţine unele avantaje, dar nu încetează
să se pregătescă de război. Fondul îl
constituie decizia ca secesiunea să ducă la
refacerea graniţelor pentru Serbia şi
Croaţia. Şi Miloşevici şi Tudjman vor
să nu lase în afara noilor state etnici
sârbi şi, respectiv, croaţi. Slovenia care
nu are o minoritate sârbă, nu este
subiect de dispută. Referendumul reali-
zat aici în decembrie 1990 a dat o
majoritate clară pentru independenţă.
În 25 iunie, Slovenia şi Croaţia îşi
declară independenţa. Secesiunea este
irevocabilă. Cele două republici decid
că viitorul lor este legat de Europa
Centrală, şi nu de Iugoslavia aflată în
pragul colapsului, sub puterea lui
Miloşevici. Pe 27, armata federală
începe să captureze posturile de graniţă
şi să atace aeroporturile din Ljubljana.
Autorităţile de la Zagreb protestează
împotriva “invaziei”. În fapt, unităţile
armatei federale erau staţionate pe
teritoriul Sloveniei, ca parte a Iugo-
slaviei şi nu făcuseră decât să iasă din
cazărmi, pentru ceea ce Belgradul
numea “o operaţiune limitată”. Luptele
din Slovenia durează zece zile. Slovenia a
62
câştigat opinia publică internaţională
de partea ei. Slovenia urma să amâne
trei luni măsurile efective ale inde-
pendenţei. Armata federală trebuia să
se retragă în cazărmi. Miloşevici ieşea
din acest conflict, pentru a se con-
centra asupra Croaţiei. El se resemnase
cu dizolvarea Iugoslaviei. Interesul lui
de a cuprinde în Marea Serbie cât mai
mulţi etnici sârbi făcea Slovenia, care
nu avea o minoritate sârbă, ne-
interesată. Jocul de intimidare pe care-l
jucase se termina astfel. Secesiunea
Sloveniei era un fapt împlinit30.
Situaţia Croaţiei era diferită. Îşi
declarase independenţa o dată cu
Slovenia dar era mult mai puţin pre-
gătită să înfrunte Belgradul. Iar Serbia
dorea să alipească teritoriile locuite de
sârbi, din ţinutul Krajna în principal.
Miloşevici blochează numirea cro-
atului Mesici ca preşedinte al fe-
deraţiei. Slovenia şi Croaţia acuză în-
călcarea Constituţiei care prevede ro-
taţia anuală. Dezbaterile pentru re-
organizarea Iugoslaviei sunt şi ele
blocate. Între Zagreb şi Belgrad pole-
micile se înteţesc. La 15 mai 1991, mai
mulţi poliţişti croaţi sunt masacraţi de
paramilitari sârbi la Borovo Selo.Sârbii
şi croaţii se ucid între ei cu înver-
şunare. Occidentul este dezbinat şi în
căutarea unei soluţii pe care nu o
găseşte. Singurul lucru concret este
apelul la încetarea focului şi negocieri.
În acelaşi timp, conflictul se interna-
ţionalizează. Acordurile de la Brioni
nu au efect. Tudjman este depăşit de
situaţie. Asistenţa internaţională, reacţia
cancelariilor străine vor obliga Belgradul să
recunoască independenţa Croaţiei, re-
cunoaştere echivalând cu retragerea
sârbilor.
Preşedintele Mesici, acceptat de
Belgrad după acordul din insula
Brioni, abia instalat, dă o declaraţie la
23 iulie, prin care acuză Serbia de
violenţele din Croaţia. In acelaşi timp,
operaţia de decupare a enclavelor lo-
cuite de sârbi continuă cu bombardarea
civililor. Armata iugoslavă se implică
de partea Serbiei. La 8 august, cele 2
enclave sârbe din Croaţia, Slavonia şi
Krajna, îşi proclamă autonomia.
Macedonia şi Muntenegru, până atunci
parteneri docili ai Belgradului, îşi
declară independenţa în octombrie. Tot
în octombrie, o bombă cade asupra
palatului prezidenţial din Zagreb. Prilej
pentru o nouă escaladare a conflictului31.
Conflictul se generalizează. ONU
introduce un ineficient embargo asupra
comerţului cu arme spre Iugoslavia. În
noiembrie, începe bombardarea
Dubrovnik-ului. In 15 ianuarie 1992, UE
recu-noaşte independenţa Sloveniei şi
Croaţiei. ONU trimite forţe pentru a
separa taberele în primăvara lui 1992.
Calmat într-o zonă, războiul se extinde
în Bosnia-Herţegovina. După
încheierea războaielor dintre Serbia şi
Slovenia şi dintre Serbia şi Croaţia,
pacea nu are şansa la care se aştepta
lumea. În aprilie 1991, Serbia
invadează Bosnia. Există rapoarte
despre lagăre de con-centrare, despre
execuţii în masă pe criterii etnice.
Civilii sunt mai ales victimele trupelor
regulate ca şi ale miliţiilor. Lumea face
cunoştinţă cu un nou concept: „epurare
etnică”. Locui-torii sunt mutaţi silit din
locurile unde trăiseră până atunci. Şi
nu rareori masacraţi. Pe zi ce trece,
Iugoslavia se descompune. Autoritatea
centrală nu mai există. Cei care plătesc
cu viaţa sunt peste un sfert de milion
de oameni până în 1994. 3 milioane de
refugiaţi sunt înregistraţi în aceeaşi
perioadă. Occidentul, ONU, SUA,
NATO nu pot face mare lucru pentru a
opri furia oarbă. Misiunile de pace
reuşesc cu greu să ajungă la diferite
EDITORIAL 63

acorduri pe care combatanţii le încalcă sau Ungaria au sprijinit secesiunea

în scurt timp. În martie 1992, Sloveniei şi Croaţiei, România a dat
Occidentul recu-noaşte independenţa dovadă mai întâi de nepăsare,
Bosniei, aflată în plin război. La situându-se cel mai mult apoi pe
sfârşitul anului, este rândul sprijinirea Serbiei, poate şi datorită
32
Macedoniei . antecedentelor sale cu mino-rităţi,
După aprilie 1992, sârbii luptă Rusia i-a sprijinit pe fraţii slavii, iar
împotriva musulmanilor bosniaci, dar ţările musulmane au susţinut popu-
şi a croaţilor. Războiul devine un con- laţia de religie musulmană din Bosnia.
flict unde fiecare luptă împotriva celor- În privinţa comportamentului SUA se
lalţi. Fosta Iugoslavie este în plin haos poate spune că a fost învinuită de lipsă
şi anarhie. In primăvara lui 1993, foştii de implicare, dat fiind faptul că îi
duşmani, sârbii şi croaţii se aliază îm- lipsea un interes strategic în Balcani,
potriva bosniacilor lui Alia Izetbegovici. dar în final va ajunge să fie atrasă în
Asediul Sarajevo-ului începe. Miloşevici şi trasarea finalului conflictului şi să
Tudjman s-au înţeles pentru împărţirea joace rolul fundamental în stoparea
Bosniei. Marile puteri privesc neputin- conflictului. Faţa de criza internă pro-
cioase. Sarajevo nu este numai amin- fundă care zguduia Iugoslavia, Occi-
tirea unui asasinat care a dus la declan- dentul a fost mai întâi interesat să
şarea primului război mondial. Acum combată orice orientare de stânga şi să
el are un trist prezent33. încurajeze guvernările de centru-
Căderea regimului comunist în dreapta. Aşa se face că croatul Franjo
toamna-iarna 1989 a avut ca efect Tudjman a devenit preferatul Apusului,
reunificarea paşnică a Germaniei, dez- iar sârbul Slobodan Miloşevici
membrarea paşnică a Cehoslovaciei şi principalul inamic. La o astfel de
dezmembrarea violentă a Iugoslaviei. opţiune politico-ideologică, s-a
Germania de Est şi Cehoslovacia au adăugat şi dorinţa Germaniei,
avut revoluţiile lor. Pentru Iugoslavia, secundată cu zel de Austria şi Ungaria,
revoluţia a fost substituită de secesiuni de a vedea noile republici
şi epurări etnice. independente – Slovenia şi Croaţia –
Dar trebuie evidenţiat faptul că reintrând în sfera sa de influenţă.
în contextul acestor conflicte, poziţia Sprijinul extern politic şi militar a
comunităţii internaţionale s-a schimbat alimentat aşadar războiul civil. Într-o
de la nepăsare şi neimplicare, deoarece etapă ulterioară, când luptele din
o considerau o problemă internă, la Bosnia-Herţegovina au căpătat amploare şi
luări de poziţii din au început să e-
Trebuie evidenţiat faptul că în
cele mai diverse volueze după un
în funcţie şi de contextul acestor conflicte, poziţia sce-nariu tot mai
interesele econo- comunităţii internaţionale s-a greu de controlat,
mice sau de legă- schimbat de la nepăsare şi Occi-dentul s-a
turile etnice său neimplicare, deoarece o considerau trezit în postura de
religioase. Astfel a fi in-capabil să
diverse ţări precum o problemă internă, la luări de mai o-prească
Austria, Germania poziţii din cele mai diverse în conflictul, apelând
funcţie şi de interesele economice
sau de legăturile etnice său
religioase.
64

la umbrela ONU, iar pe de alta la luate în seamă atunci când sunt supuse
negocieri de pace puse sub egida analizei evenimentele din fosta
Naţiunilor Unite a Comunităţilor Euro- Iugoslavie, acestea fiind văzute ca
pene, cu binecuvântarea şi a instanţelor factori stimulatori ai destrămării.
CSCE. În ceea ce priveşte UE,
conflictul din fosta Iugoslavie a venit Note
într-un moment în care se hotărâse să- Henderson W. CONWAY, International
şi definească o politică de apărarea relations, McGraw-Hill, New York, San
comună, şi a dorit să facă singură faţă Francisco, St. Louis, 1998, p. 99.
2
conflictului, dată fiind lipsa de reacţie Märta C. JOHANSON, Self-
a SUA, dar în final implicarea sa va determination and borders, Abo Akademi
University Press, Finland, 2004, p.16.
avea doar rol umanitar, doar impli- 3
Joseph S. Jr. NYE, Descifrarea
carea militară a SUA putând să pună conflictelor internaţionale, Ed. Antet,
capăt conflictului. Filipeştii de Târg, 2005, p.143
Conchizând se poate spune că, nu 4
Svante E. CORNELL, Autonomy and
conflictul interetnic a fost cel care a conflict, Uppsala, 2002, p. 22 în
sfâşiat Iugoslavia ci, absenţa unor http://www.silkroadstudies.org/new/inside/
mecanisme instituţionale capabile să publications/0419dissertation.pdf
4
gestioneze crizele sociale şi să împie- Ibidem, p. 23 în
dice transformarea lor în conflict. http://www.silkroadstudies.org/new/inside/
În ceea ce priveşte demonstrarea publications/0419dissertation.pdf
5
tezelor enunţate (conflict etnic/luptă Vladimir TISMĂNEANU, Fantasmele
salvării, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 86
pentru putere), ambele pot să fie 6
Ibidem, p.115
considerate ca fiind valabil acceptate, 7
J. NYE, op.cit., p. 144
pentru că datorită implicaţiilor politice, 8
Ibidem, p.144
a modului în care Miloşevici a luat o 9
Hurst HANNUM, Autonomie,
atitudine agresivă de menţinere a suveranitate şi autodeterminare, trad. de
statelor în cadrul federaţiei şi a răspuns Mihaela Barbu, Veronica Popescu, Ed.
prin mobilizare armată numai pentru a Paideia, Bucureşti, 1990, p. 16
10
se menţine la putere şi pentru a face Ibidem , pp.10-13
11
uitate problemele grave prin care Stelian TĂNASE, Miracolul revoluţiei,
trecea federaţia, precum şi implicaţiile Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p.377
12
Edith LHOMEL, L’Europe Centrale et
politice ale constelaţiei regionale a
Orientale. Dix ans de transformations
statelor vecine care susţineau sece- (1989-1999), La Documentation Française,
siunea, se poate afirma că războiul din Paris, 2000, p.87
Iugoslavia a fost o consecinţă a luptei 13
H. HANNUM, op.cit., p. 422
pentru putere. Pe de altă parte, pornind 14
E. LHOMEL, op.cit., p.85
de la definirea conflictului etnic şi a 15
S. E. CORNELL, op.cit, p.17
factorilor care-l determină, atunci lupta 16
E. LHOMEL, op.cit., p.93
17
pentru putere este doar un factor Emil SUCIU, Drama iugoslavă, Ed.
catalizator pentru conflict, deci răz- Militară, Bucureşti, 1992, p.7
18
boiul din fosta Iugoslavie nu ar putea fi Ibidem, p. 9
19
definit ca luptă pentru putere, ci ca un Ibidem, p.10
20
S. E. CORNELL, op.cit., pp. 40-41 în
conflict etnic. Tot ce se poate afirma
http://www.silkroadstudies.org/new/inside/
însă este faptul că atât dimensiunea publications/0419dissertation.pdf
politică, dar mai ales cea etnică trebuie 21
E. SUCIU, op.cit., p. 21.
EDITORIAL
22
Ibidem, p. 27.
23
S. TĂNASE, op.cit., p.371
24
Dusko DODER, Louise BRANSON,
Miloşevici, portretul unui dictator, trad.
Gabriel Tudor, Ed. Bic All, Bucureşti,
2004, p.16.
26
S. TĂNASE, op.cit., p. 375.
27
Christopher BENNETT, Sfârşitul
sângeros al Iugoslaviei, Ed. Trei,
Bucureşti, 2002, p.15.
Muntenegru: stat şi naţiune
Mihai Ghiţulescu
E tinuare exclusiv la cazul din urmă, care,
ste suficient să aruncăm o privire
rapidă asupra ultimelor două secole
pentru a observa cum a fluctuat „rata
natalităţii statelor”: au existat câteva
perioade – relativ scurte – în care ea a
cunoscut cote impre-sionante, pentru
ca apoi să coboare brusc şi să rămână,
o bună bucată de vreme, aproape de
zero. Marea majo-ritate a statelor mai
tinere de 200 de ani, existente astăzi,
au apărut, în gru-puri mai mari sau mai
mici, în astfel de perioade propice,
legate de un eve-niment de anvergură
(războaiele mon-diale, căderea
blocului comunist) sau de răspândirea
unei febre ideo-logice (crearea
„statelor naţionale”, decolo-nizarea).
Cazurile de apariţie izolată sunt destul
de rare şi, în general, tratate cu
suspiciune – dacă nu chiar cu ostilitate –
de „comunitatea internaţională”.
Ultimul mare „val de naşteri” a
avut loc la începutul anilor ’90, în
65
28
Ibidem, pp.16-17.
29
Ibidem, p. 20.
30
S. TĂNASE, op.cit., p.373
31
C. BENNETT, op.cit., pp.24-26
32
Ibidem, p.29
33
Ibidem, p.30
principal, în spaţiul ex-sovietic şi în cel
ex-iugoslav, două zone rămase în con-
tinuare agitate şi cu potenţial „stato-
genetic” ridicat. Ne vom referi în con-
în ultimul deceniu şi jumătate, a ţinut
în permanenţă privirile lumii întregi
asupra sa.
Independenţa Muntenegrului: sfârşit
sau nou început al tensiunilor din
spaţiul ex-iugoslav?
Proclamarea, relativ recent, a inde-
pendenţei Republicii Muntenegru i-a
încurajat pe mulţi să afirme cu tărie că
ne aflăm în faţa actului de lichidare
definitivă a Iugoslaviei. Toată lumea pare
însă conştientă că lichidarea Iugoslaviei
nu înseamnă şi lichidarea problemei
iugoslave. De altfel, cei care s-au ară-
tat reticenţi faţă de un Muntenegru in-
dependent au adus argumente de genul:
exemplul va fi urmat de populaţiile din
Kosovo, Voivodina, Republica Srpska
ş.a., care vor începe la rândul lor
demersurile pentru independenţă (în
cel mai fericit caz pot alege tot calea
referendară) şi astfel vor arunca spaţiul
66
ex-iugoslav în starea dinainte de
Acordurile de la Dayton (1995).
Evident, această temere a deter-
minat Uniunea Europeană să intervină
stabilind pragul de 55% ca pre-condiţie
pentru recunoaşterea noului stat.
Afirmaţiile că Muntenegrul ar fi un
teritoriu prea mic, cu o populaţie prea
mică pentru a fi independent sunt nu-
mai de suprafaţă şi pot fi respinse cu
ajutorul unor contra-exemple din inte-
riorul UE: Luxemburg, Cipru, Malta.
Înainte de 21 mai, pragul impus a
suscitat unele nedumeriri, însoţite de
critici dure la adresa Uniunii, acuzată
că duce o politică dublă: referendumul
muntenegrean diferă referendumurile
pentru Constituţia europeană prin prag,
dar şi prin imposibilitatea repetării. De
ce? În plus, de ce nu ar fi stat lucrurile
exact invers, de ce nu s-ar fi cerut un
55% pentru continuarea uniunii cu
Serbia? S-a concluzionat că „poziţia
Uniunii Europene faţă de independenţa
Muntenegrului nu poate fi descrisă
drept cea înţelegătoare şi consec-
ventă”; mai mult ea s-ar fi comportat
ca o „state-nationalistic mother-in-
law”1. După referendum a venit – după
cum era de aşteptat – rândul părţii
adverse, a „unioniştilor”, să aducă
obiecţii la procedură.
În fapt, trebuie distinsă clar ati-
tudinea UE faţă de independenţa Mun-
tenegrului de atitudinea faţă de even-
tuala independenţă a altor state din
spaţiul ex-iugoslav. Faţă de cea dintâi,
nu putea fi decât „mai degrabă
binevoitoare”, întrucât ea se înscria în
linia politică adoptată încă de la
începutul anilor ‘90 – anume, recu-
noaşterea independenţei republicilor
din fosta RSFI. Problema muntene-
greană era percepută ca o restanţă:
chiar dacă iniţial muntenegrenii „alese-
seră” altă cale decât slovenii, croaţii,
macedonenii şi bosniacii, acum nu li se
putea refuza ceea ce li se acordase
acestora din urmă. În plus, ultimii 7-8
ani au reprezentat o perioadă de
tatonare, în care manifestările guver-
nului muntenegrean2 au reuşit să indu-
că ideea că proclamarea independenţei
nu mai era decât o chestiune de timp.
Putem spune că, în mai 2006, „comu-
nitatea internaţională” era deja „împă-
cată cu gândul”, fapt relevat şi de
integrarea rapidă a noului stat (vezi
recunoaşterile explicite din partea mai
multor state, acceptarea în organizaţii
internaţionale etc.). Numai gândul că o
nouă scânteie independentistă ar putea
stârni din nou un incendiu în Balcani a
determinat o abordare prudentă a
problemei. Cu siguranţă, în cazul în
care în zonă ar mai fi apărut şi alte
declaraţii de independenţă3 s-ar fi ajuns
foarte curând la conflict şi la
necesitatea unei intervenţii din exterior
(pentru a câta oară?)4.
Urmată sau nu de ecouri în regiu-
ne, proclamarea independenţei
Muntenegrului ridică, oricum,
numeroase probleme. Nu este vorba,
aşa cum s-ar fi putut crede, cu puţin
timp în urmă, de recu-noaşterea noului
stat şi de integrarea sa pe scena
internaţională, ci chiar de temeiurile
sale. De ce era nevoie de un nou stat
independent? Cine l-a creat şi de ce? În
beneficiul şi respectiv în dauna cui? Ce
probleme vechi va rezolva şi ce
probleme noi va genera? Cât şi cum va
rezista el?
Muntenegrul este reprezentativ pentru
spaţiul ex-iugoslav; are, în mare, toate
caracteristicile celorlalte republici (este
cea mai mică dintre acestea) şi, deşi
creat de foarte scurtă vreme, se con-
fruntă deja cu tensiuni etnice care,
prost administrate, pot degenera în
conflicte deschise.
EDITORIAL
Este necesară mai întâi descrierea
şi înţelegerea evenimentelor din trecut
şi apoi căutarea de soluţii pentru evi-
tarea, pe viitor, a unor experienţe si-
milare. Cel mai tânăr dintre state poate
învăţa din trecutul celorlalte, dar acest
lucru va fi inutil dacă nu va fi însoţit
de o analiză lucidă de a propriei situaţii
şi de căutarea unor soluţii adecvate, pe
care nici vecinii săi şi nici statele
occidentale care şi-au propus să im-
pună pacea în zonă nu le-au găsit până
în prezent.
Cursa naţionalismelor
Cu toată evoluţia cercetărilor în
materie de politică, nu putem imagina
statul altfel decât raportat la o naţiune,
fie ea etnică, culturală, civică etc.
Literatura despre conceptele de na-
ţiune, naţionalism, stat naţional ori stat-
naţiune este foarte vastă. Există nume-
roase teorii cu privire la acestea şi s-ar
părea că ele pot acoperi imensa
varietate de cazuri întâlnite în reali-
tatea politică a ultimului secol. Şi
totuşi… când vine vorba de spaţiul
(astăzi) ex-iugoslav, toate aceste teorii
îşi dezvăluie slăbiciunile. Vom încerca
o caracterizare a situaţiei din această
zonă, pornind de la ideile celor mai
cunoscuţi autori în materie:
1. O definiţie larg răspândită
(Ernest Gellner, Elie Kedourie,
Anthony D. Smith, Eric J.
Hobsbawm ş.a.) vede în
naţionalism „mai întâi un principiu
politic care statuează că unitatea
politică şi cea naţională ar trebui să
fie congruente”; altfel spus,
principiul naţional doreşte să
înzestreze fiecare cultură cu propriu-i
acoperiş politic şi cu nu mai mult
de un acoperiş politic5. Orice
67
abatere de la regula „unul şi numai
unul” înseamnă o violare a prin-
cipiului naţionalist şi dă naştere
unor reacţii mai mult sau mai puţin
violente. Or, în spaţiul despre care
vorbim, regula „unul şi numai
unul” este imposibil de respectat
din cauza discontinuităţii grupu-
rilor etnice; orice stat s-ar crea, el
nu poate cuprinde toţi membrii
unei etnii – sau măcar marea
majoritate a acestora – şi nu poate
fi evitată existenţa altor grupuri
etnice pe teritoriul său. „Exhaustiv” şi
„omogen” sunt, aici, noţiuni empiric-
vide. Principiul naţionalist se vede
obligat să lase locul multiplelor
„sentimente naţionaliste”6 – furii
stârnite în interiorul fiecărui grup
etnic de violarea principiului – în
mod voluntar sau involuntar – de
către ceilalţi.
2. Existenţa naţionalismelor
etniciste concurente face
imposibilă fonda-rea unei naţiuni
civice, contrac-tualiste în care
factorul subiectiv (voinţa de a trăi
împreună) să pună în umbră
elementele obiective (etnie, limbă,
religie etc.). O astfel de încercare a
fost – sau cel puţin s-a pretins a fi
– Iugoslavia titoistă, a cărei lipsă
de viabilitate a fost pe deplin
revelată după moartea creatorului
său.
3. În continuarea punctelor
prece-dente, trebuie observat că,
datorită „mélange-ului etnic”, în
această zonă este foarte vizibilă
acea treaptă de evoluţie a
naţionalis-melor numită de Gellner
„naţiona-lismul iredentist
triumfător şi autodistrugător”7: este
urmarea des-trămărilor statelor
68
mari multietnice în state mai mici
care, teoretic, se identifică fiecare
cu un grup etnic anume, dar care,
fatalmente, nu sunt nici ele scutite
de existenţa unor minorităţi
naţionale, cu revendicări
asemănătoare celor avute anterior
de grupul devenit acum dominant.
Acestei etape îi urmează o alta,
aşa-numita „nacht und nebel” (noapte
şi ceaţă)8, din păcate, şi ea întâlnită
în spaţiul ex-iugoslav, în care,
pentru a realiza un grup etnic com-
pact, statul se manifestă violent
faţă de minorităţi.
4. Există o preocupare serioasă
pentru tipologizarea diverselor
forme de naţionalism. Exceptând
cazurile în care criteriul este unul
geografic – s-a vorbit despre un
„naţionalism habsburgic” (Ernest
Gellner) şi de unul „estic/balcanic”
(John Plamenatz) – naţionalismele la
care ne referim nu pot fi înscrise într-
un tip anume. Trebuie să notăm aici
că ele se situează concomitent pe
ambele trepte ale clasificărilor lui
H. Kohn şi Charles Tilly9: sunt, în
acelaşi timp, naţionalisme
anterioare şi ulterioare formării
statului naţional; în acelaşi timp,
conduse de stat (state -led) şi în
căutare de stat (state-seeking).
Pentru că fiecare etnie este
dominantă într-un stat şi mi-
noritară în celelalte, fiecare naţio-
nalism se manifestă într-un dublu
mod: etatic, acolo unde grupul etnic
care îl susţine este dominant, şi
irededentist, acolo unde respec-
tivul grup este minoritar.
Acesta este fundalul pe care
Muntenegrul şi-a proclamat indepen-
denţa. Ca parte a regiunii, nu putea să
nu fie afectat de jocul acţiunilor şi
reacţiunilor naţionaliste, dar, datorită
statutului său de (doar) republică fede-
rată a reuşit, până acum, să evite
implicarea directă în acesta.
Lungul drum spre independenţă
Muntenegrul are o istorie îndelun-
gată, dar foarte puţină experienţă ca
stat independent. Până în secolul al
XIX-lea s-a aflat într-o situaţie asemă-
nătoare cu cea a principatelor nord-
dunărene: datorită cadrului geografic, a
reuşit să îşi menţină o relativă auto-
nomie faţă de Imperiul Otoman – cu
care, de altfel, s-a aflat, ca şi românii,
într-un conflict cvasi-permanent. Vreme
de secole, principatul Zeta (vechiul
nume al Muntenegrului) a fost orga-
nizat pe principii teocratice, fiind
condus de prinţi-episcopi („vladika”),
iniţial aleşi prin vot popular, iar de la
sfârşitul secolului al XVII-lea, ereditari
(tronul fiind transmis de la unchi la
nepot). Multă vreme, principatul, ale
cărui dimensiuni au variat de la o
epocă la alta, a constituit un loc de re-
fugiu pentru sârbii aflaţi sub dominaţie
otomană. Acest trecut a fost din plin
exploatat de retorica naţionalist-
romantică a secolului al XIX-lea care a
aplicat spaţiului muntenegrean şi lo-
cuitorilor săi etichete de genul „templul
sfânt al gloriei sârbe”, „cuibul sârbilor”,
„inima libertăţii sârbe” (Petru II
Petroviç-Njegos).
Statul a fost laicizat în 1851; în
1878, la Congresul de la Berlin, i-a
fost recunoscută independenţa, iar în
1910 a fost proclamat regat. În urma
războaielor balcanice şi-a dublat supra-
faţa, iar doi ani mai târziu a intrat în
război de partea Antantei. Muntene-
grenii se mândresc astăzi cu rezistenţa
lor, cu câteva victorii împotriva
austriecilor şi cu faptul că au facilitat
retragerea trupelor sârbeşti. În 1916
însă, întreaga ţară a fost invadată de
EDITORIAL
trupele austro-ungare, familia regală
fiind silită să se autoexileze în Italia. În
1918, ocupaţia austriacă a fost înlo-
cuită de cea sârbă şi, în scurt timp,
speranţele de restaurare a statului
naţional – eventual în cadrul unei
confederaţii pan-slave – au fost
spulberate. În acelaşi an, o „Mare
Adunare Naţională” (căreia şi astăzi i
se reproşează neconstituţionalitatea)
reunită la Podgoriça a proclamat
alipirea Muntenegrului la Serbia. Mun-
tenegrenii au răspuns, în 1919, prin
aşa-numita revoltă de Crăciun”, înăbu-
şită de sârbi în 1924. Astfel, până în
1941, Muntenegrul a fost transformat
într-o simplă provincie (Zetska bano-
vina) a Regatului Sârbilor, Croaţilor şi
Slovenilor (din 1929, Iugoslavia). A
fost, după părerea multora, o perioadă
întunecată: mica provincie nu a primit
prea multă atenţie din partea centrului
(în ciuda multietnicităţii sale, prima
Iugoslavie a fost stat hiper-centralizat),
căzând într-o stare de sărăcie cronică,
pe fondul căreia a crescut emigraţia
(„cel mai important export al Munte-
negrului în această perioadă au fost
probabil emigranţii”10), a sporit in-
fluenţa Partidului Comunist şi au apă-
rut embrionii unei ideologii anti-sârbe.
În 1941, Muntenegrul a trecut sub
ocupaţie italiană, acordându-i-se for-
mal o oarecare autonomie. Au apărut,
ca şi în Serbia, două mişcări de
rezistenţă: una a comuniştilor şi o alta
a naţionaliştilor favorabili menţinerii
uniunii cu Serbia. Până în 1945, parti-
zanii titoişti şi-au găsit aici un loc de
refugiu în momentele dificile. La
inaugurarea celei de a doua Iugoslavii
(Republică Populară Federativă, până
în 1963, şi apoi Republică Socialistă
Federativă), Muntenegrului i-a fost re-
69
cunoscut statutul de republică federată,
egală în drepturi cu celelalte, statut
reînnoit în 1992, când, în urma unui
referendum controversat, a fost singura
din cele şase care a rămas alături de
Serbia în, de acum, cea de a treia
Iugoslavie. De remarcat că, spre deo-
sebire de perioada interbelică, în tim-
pul regimului comunist, Munte-negrul
a primit ajutoare considerabile din partea
Belgradului; proiectele de industria-
lizare nu au avut totuşi rezultatele
scontate din cauza marginalităţii teri-
toriului şi a accesului redus al acestuia
la reţeaua federală de comunicaţii.
În anii ’90, Muntenegrul a avut de
suferit de pe urma politicii regimului
Miloşeviç, ceea ce a dus la o răcire a
relaţiilor cu vecinul de la nord, care a
culminat cu proclamarea independenţei11.
În căutarea naţiunii
muntenegrene
Există o naţiune muntenegreană?
Înainte de a încerca un răspuns neutru,
ar fi necesară operarea unor distincţii
conceptuale, mai întâi, între etnie şi
naţiune şi, mai apoi, între naţiune
etnică şi naţiune civică. Dezbaterea pe
această temă este foarte amplă şi
consensul pare încă departe. Trecând
peste presupusa sinonimie a acestora în
optica naţionalistă, ne vom mulţumi să
notăm că, de regulă, etnia este con-
siderată o comunitate naturală, iar na-
ţiunea, o comunitate construită, sau, în
termenii lui Benedict Anderson, o „co-
munitate imaginată”. Recunoaşterea cali-
tăţii de naţiune a unui grup uman poate
avea drept criteriu conştiinţa comună a
membrilor săi şi, pe baza acesteia,
sentimentul lor de solidaritate – după
unii autori însă, acestea intră chiar în
70
definiţia etnicităţii12. Un alt criteriu
poate fi legătura cu statul, transfor-
marea grupului în corp politic, sursă a
unei puteri de stat13. Există două opinii
principale în ceea ce priveşte legătura
dintre etnie şi naţiune: cea dintâi con-
sideră etnicitatea o condiţie sine qua
non pentru existenţa unei naţiuni (în
cadrul acesteia se poate opera o se-
paraţie după cum etnia este o condiţie
suficientă sau trebuie dublată de alt-
ceva – cel mai adesea menţionat fiind
factorul volitiv, voinţa de a trăi
împreună); cea de a doua ignoră pur şi
simplu orice factor obiectiv şi vede în
naţiune o creaţie pur subiectivă, re-
zultată din manifestarea voinţei de a
convieţui a membrilor săi. Aceasta este
distincţia dintre naţiunea etnică (naturală)
şi naţiunea civică (convenţională)14.
În contextul de faţă, fiind vorba de
o chestiune particulară, aceste precizări
teoretice pot părea fără rost. Dat fiind
însă faptul că în spaţiul ex-iugoslav
termenii sunt foarte adesea folosiţi cu
sens imprecis – atât în textele ştiin-
ţifice, jurnalistice etc., cât şi în cele
oficiale – considerăm că ele sunt ab-
solut necesare. Haosul terminologic
este uneori cauzat de imposibilitatea de
a traduce o realitate foarte complicată
într-un vocabular oricum destul de
fluid. Alteori, el este întreţinut
deliberat întrucât permite discrimi-
narea diverselor grupuri etnice de pe
teritoriul unui stat.
În introducerea unui studiu privind
populaţia Muntenegrului de-a lungul
timpului, cititorii anglofoni sunt aver-
tizaţi că „în Balcani cuvântul «etnie»
este sinonim cu «naţionalitate» (narod-
nost, nacionalnost) care este mai frec-
vent folosit” şi că, în respectivul
studiu, „etnie” este folosit cu sensul cu
care a fost învestit de occidentali, pen-
tru care „naţionalitate” este sinonim cu
„cetăţenie”15. Din aceste precizări pu-
tem deduce că Occidentul este dominat
de ideea naţiunii civice, în vreme ce
Balcanii stau (încă) sub semnul na-
ţiunii etnice. Fără a fi totalmente falsă,
această idee necesită două nuanţări: (1)
naţiunea occidentală nu este (încă?) pe
deplin „dezetnicizată”, „dreptul sângelui”
având în continuare un rol important16;
(2) în spaţiul ex-iugoslav, naţiunea
etnică este o realitate de fapt, ea nu are
o consacrare juridică explicită; de
nicăieri nu reiese clar sinonimia dintre
naţiune şi etnie, dar nici diferenţa
dintre ele.
Limitându-ne la cazul Muntenegrului,
constatăm că, în textul Constituţiei din
1992, termenii etnic şi naţional apar
atât separat, cât şi împreună, făcând
imposibilă o concluzie asupra rapor-
tului dintre ei. Se vorbeşte despre li-
bertatea fiecăruia de „a-şi exprima
apartenenţa naţională [s.n.]”, despre
interdicţia de a obliga pe cineva „să îşi
declare apartenenţa naţională [s.n.]”
(art. 34) şi de a instiga la „ură şi
intoleranţă naţională, rasială sau
religioasă” (art. 37, 42, 43). De aici s-
ar înţelege naţional şi etnic au aceeaşi
semnificaţie. Se vorbeşte însă, de
asemenea, despre „protecţia identităţii
naţionale, etnice [s.n.], culturale,
lingvistice şi religioase a grupurilor
naţionale şi etnice [s.n.]” (art. 67, 76).
De altfel, în textul constituţiei apare
frecvent sintagma „grupuri naţionale şi
etnice” (incusiv în titlul unui capitol –
Capitolul V „Drepturi speciale ale
grupurilor naţionale şi etnice”), iar o
dată chiar „minorităţi naţionale şi
grupuri etnice” (art. 9)17. De această
dată, se poate deduce că textul
constituţional are în vedere două tipuri
distincte de comunităţi, nespecificând
însă în ce constă deosebirea dintre ele
şi tratându-le în mod identic.
EDITORIAL
Interesant este şi textul Legii
privind exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor minorităţilor naţionale în
Muntenegro (2002). Deşi se postulează
sinonimia dintre etnic şi naţional, cele
două cuvinte continuă să apară ală-
turate, ca şi în Constituţie. Iată cum
sună „definiţia” de la articolul 2 al
respectivei legi: „În spiritul prezentei
legi, o minoritate naţională, o naţiune
minoritară şi o minoritate etnică [s.n.]
(numită în continuare «minoritatea
naţională» [s.n.]) desemnează orice
grup de cetăţeni ai Republicii Muntenegru
[…] care este numeric mai redus decât
restul populaţiei predominante, care
constituie o parte a naţiuni unui alt stat
apropiat, care are caracteristici comune
de ordin etnic, religios, lingvistic,
diferite de cele ale restului populaţiei,
care este motivată de dorinţa de a-şi
menţine şi exprima identitatea na-
ţională, etnică, lingvistică şi religioasă
şi care are legături istorice în cadrul
Republicii”18. Această definiţie este, pe
cât de generală, pe atât de restrictivă.
Este vizibil faptul că, în virtutea
textului de mai sus, oricărui grup i se
poate refuza statutul de „minoritate
naţională” şi, evident, drepturile şi
libertăţile aferente, pe motiv că nu
îndeplineşte cumulat condiţiile prevă-
zute de lege. De reţinut că naţiunea
apare strict de legată de o bază etnică
şi de o organizare statală: o naţiune
este (1) un grup etnic (2) „predo-
minant” (numeric, dar şi ca influenţă)
într-un stat. Lipsa unuia sau a altuia
din cele două elemente lasă grupul în
stadiul de populaţie (în cazul absenţei
etnicităţii) sau de etnie (în cazul ab-
senţei „predominanţei într-un stat”).
Acestea fiind zise, putem înţelege într-
un fel frecventa alăturare „naţional şi
71
etnic” – naţionalul fiind mai mult
decât etnicul – dar şi folosirea unei
sintagme unice, „minoritatea naţio-
nală” – în fond, naţionale sau doar
etnice, diversele grupuri sunt „naţio-
nalmente” minoritare în Muntenegru19.
„Membrii minorităţilor naţionale” (for-
mulă folosită adesea în legislaţie,
întrucât se vorbeşte despre „drepturile
individuale şi colective ale minori-
tăţilor naţionale”) au un dublu statut: ei
sunt, în acelaşi timp, cetăţeni munte-
negreni şi membri ai unei alte naţiuni.
Întrebarea care apare firesc este:
pe ce se întemeiază tânărul stat munte-
negrean? Pe ansamblul cetăţenilor săi,
ca naţiune civică, sau pe o naţiune aşa
cum a fost descrisă mai sus, ca „grup
etnic predominant”?
Pentru a putea vorbi despre etnia şi
naţiunea muntenegreană este necesar
nu doar să cunoaştem structura etnică
actuală a populaţiei Muntenegrului, ci
şi evoluţia acesteia în ultimul secol20.
La o primă privire, sunt nău-
citoare. Cum este posibil ca, în mai
puţin de un secol, într-un teritoriu
restrâns, cu o populaţie redusă, să se
producă o astfel de explozie etnică?
Cum este posibil să apară peste noapte
un grup etnic de peste 340.000 de indi-
vizi, iar un altul să scadă de la peste
300.000 la mai puţin de 7.000? Datele
aparent seci rezultate din referen-
dumuri conţin cumva răspunsul. Trebuie
observat, în primul rând, că, numărul
albanezilor variind foarte uşor, după
cel de al doilea Război Mondial toate
etniile noi apar în dauna uneia singure,
a sârbilor, iar în final, când ponderile
lor scad dramatic, singura care creşte
semnificativ este cea a acestora din urmă.
72
Dacă marea majoritate a referen-
dumurilor au avut drept (pretins) cri-
teriu de stabilire a apartenenţei etnice
limba maternă, unul singur, din anul
1931, a urmărit, în paralel, şi apar-
tenenţa religioasă. Rezultatele acestuia
dau o idee despre modul în care mai
târziu a fost „deserbizată” şi etero-
genizată populaţia muntenegreană: nu-
mărul musulmanilor este de peste trei
ori mai mare decât cel al vorbitorilor
de limbă albaneză. În 1931, pe teri-
toriul fostului şi viitorului stat Munte-
negru existau 5% albanezi şi aproape
17% musulmani21; diferenţa de cca.
12% nu poate fi explicată decât prin
existenţa unui număr mare de etnici
sârbi de religie musulmană. Mai târziu,
în vremea Iugoslaviei titoiste, aceştia
vor fi desprinşi din masa sârbilor şi
prezentaţi ca etnie distinctă, cu o
pondere apropiată de cea din 1931.
După destrămarea Iugoslaviei, ei vor
apărea despărţiţi în două grupuri,
musulmani şi bosniaci, dar însumând
procecentele fiecăruia dintre ele vom
vedea că ponderea musulmanilor ră-
mâne aproximativ aceeaşi.
În ceea ce priveşte dilema „sârbi
sau muntenegreni?” se pare că lucru-
rile sunt clare. Marea majoritate a isto-
ricilor nu au nici o îndoială că „munte-
negrenii sunt etnici sârbi şi nu există o
etnicitate muntenegreană”, argumen-
tele aduse constând în documente
(foarte frecvent citat este „Codul
Muntenegrului”, din 1855, al prin-
cipelui Danilo Petroviç Njegos), vechi
manuale de istorie şi geografie, aser-
ţiuni ale unor personaje istorice munte-
negrene etc. Argumentele imbatabile
ţin însă de limbă (diferenţele dintre
dialectul iekavian şi cel ekavian sunt
minore) şi de sentimentul multora
dintre cei care au fost etichetaţi drept
etnici muntenegreni.
Muntenegrul este exemplul cel mai
bun pentru modul în care a fost con-
cepută şi aplicată ingineria etnică a lui
Tito. Chiar dacă în alte locuri s-au
folosit metode mai sofisticate decât
banala schimbare de nume (vezi numai
cazul bosniac, cu transformarea religiei
în etnicitate), în Muntenegru, procesul
este mai uşor observabil datorită re-
lativei omogenităţi etnice şi religioase
iniţiale.
În 1945, când Tito a început să îşi
pună în aplicare planul de construire a
„unei Iugoslavii puternice cu o Serbie
slabă”22, el a speculat toate elementele
de care s-ar fi putut folosi pentru a-i
izola pe sârbi. În Muntenegru, el a
găsit frustrările acumulate în cele mai
bine de două decenii (la vremea
respectivă) de ocupaţie, excepţiona-
lismul şi independentismul tradiţional
al populaţiei din regiune şi unele
curente ideologice separatiste, apărute
în perioada interbelică şi încurajate
deopotrivă de fascişti şi de comunişti23.
Într-un astfel de context, Tito şi-a
permis să declare că „Muntenegrenii
sunt altfel de sârbi decât ceilalţi”24 şi să
„schimbe” peste noapte apartenenţa
etnică a peste 300.000 de oameni.
Ulterior, a început diminuarea treptată
a grupului majoritar şi crearea unui
mozaic etnic.
Bineînţeles, aceste manevre nu au
putut schimba – oricum nu în mod de-
cisiv – elementul obiectiv al comu-
nităţii sârbe din Muntenegru, dar au
avut consecinţe majore asupra ele-
mentului subiectiv, asupra conştiinţei
comune de sine, a sentimentului na-
ţional şi a dorinţei de convieţuire. Or,
după cum spunea Wajker Connor,
„naţiunea este un grup etnic care se
autodiferenţiază…Viziunea proprie a
unui grup despre el însuşi, mai curând
decât caracteristicile «tangibile»
EDITORIAL
constituie esenţa în stabilirea existenţei
sau neexistenţei unei naţiuni”25. Astfel,
ceea ce în urmă cu un secol era cvasi-
unanim acceptat26 – un stat munte-
negrean independent – chiar în con-
diţiile în care tendinţa generală era
spre crearea de state naţionale după
principiul „unul şi numai unul” – este
astăzi discutabil. Între timp, „conştiinţa
sârbo-muntenegreană” a avut mult de
suferit.
Astăzi, după cum se vede în ta-
belul de mai sus, numai 40% din ce-
tăţenii Republicii Muntenegru se con-
sideră muntenegreni (probabil în vir-
tutea inerţiei şi/sau din dorinţa de a se
delimita de Serbia), numai 30%, sârbi
(faţă de peste 90% în urmă cu 70 de
ani). Întrucât acestora li se adăugă 30%
minorităţi, s-ar părea că avem de-a
face cu o populaţie foarte divizată. De
fapt, părerile converg spre a considera
că singura minoritate lingvistică este
reprezentată de albanezi (circa 5%), iar
singura minoritate religioasă nume-
roasă este reprezentată de musulmani
(albanezi şi „sârbi islamizaţi”, numiţi
fie bosniaci, fie „musulmani”, în total
circa 20%). Ceea ce face dificil con-
sensul este nu atât diferenţa, cât
„sentimentul diferenţei”. Faptul că cele
6 (7 dacă adăugăm şi rromii incluşi în
statistici în 2004) etnii înregistrate la
ultimul recensământ sunt reductibile,
în fapt, la două comunităţi etno-
lingvistice şi la două mari comunităţi
religioase (cea de a treia, reprezentată
de catolicii croaţi are o pondere de
circa 1%) contează prea puţin atâta
vreme cât fiecare din cele şase va fi
dominată de un (cel mai probabil,
indus) sentiment de alteritate.
Degeaba se vorbeşte, în pre-
ambulul constituţiei muntenegrene, despre
73
„dreptul istoric al poporului munte-
negrean de a avea propriul stat, câş-
tigat printr-o luptă seculară pentru li-
bertate” dacă astăzi oamenii nu îşi mai
asumă trecutul comun şi nu mai sunt
uniţi de voinţa de a trăi împreună27 –
caz în care, „dreptul istoric” rămâne un
sec „trebuie să fie pentru că a mai fost
odată” lipsit de valoare – sau dacă o
parte din populaţie încearcă să confişte
statul şi să îl transforme într-un
instrument de luptă împotriva celorlalţi.
Care a fost mobilul şi care a fost
temeiul proclamării independenţei Munte-
negrului? Unii spun că e vorba de o ope-
raţiune pragmatică menită să îndepăr-
teze ţara de „rău famata” Serbie şi să
evite solidaritea la plata unor ponoase
pentru care mica republică din sud nu
are nici o vină. Alţii văd o abilă ma-
nevră geopolitică a marilor puteri
pentru izolarea Serbiei prin îngrădirea
accesului să la Marea Adriatică. Chiar
dacă li se acceptă justeţea, astfel de
explicaţii sunt insuficiente. Hotărâtă
sau nu mai demult în sferele politice
înalte, independenţa avea, totuşi, ne-
apărat nevoie de o fundamentare po-
pulară. S-a ales calea referendumului.
O naţiune plebiscitară?
În ultimii cincisprezece ani, în
Muntenegru s-a apelat de două ori la
referendum pentru a se hotărî viitorul
ţării. Aparent, este soluţia cea mai
potrivită pentru pentru luarea unor
decizii majore cum ar fi proclamarea
independenţei. Ce poate fi mai presus
decât vox populi? Această impresie
este generată de – vai, drama demo-
craţiei – faptul că nu putem imagina un
sistem „mai bun” de luare a deciziei.
În fapt, în astfel de cazuri „excep-
ţionale”, democraţia îşi dezvăluie mai
74
clar slăbiciunile decât în practica coti-
diană. Nu cred că cineva mai poate ig-
nora astăzi faptul că democraţia, în
general, creează clivaje, împarte socie-
tatea în grupuri situate pe poziţii
adverse şi, nu de puţine ori, se pare că
atitudinile opuse, existente oricum în
stare latentă, ies la iveală, sunt accen-
tuate şi devin ireconciliabile prin chiar
exerciţiul democratic. Să ne amintim
numai că, după ultimele alegeri din
2004, atât în România, cât şi în Statele
Unite s-a vorbit de o rupere în două a
societăţii („două Românii”, respectiv
„două Americi”), chiar dacă diver-
genţele aveau ca obiect persoane şi,
doar indirect, instituţii. Este de aşteptat
deci ca, atunci când în discuţie se află
însăşi (in)existenţa statului, tensiunile
să atingă cote impresionante. În astfel
de cazuri, celebra regulă democratică
„minoritatea se supune majorităţii” sună
cinic. Cum poate fi silit un grup uman
să accepte o organizare politică pe care
nu o doreşte pentru simplul fapt că
aceasta este dorită de un grup mai
numeros? De ce se porneşte de la
premisa că cele două grupuri – cel mai
numeros, zis majoritar, şi cel mai puţin
numeros, zis minoritar – sunt părţi ale
aceluiaşi întreg? Altfel spus, care sunt
criteriile după care este delimitată
comunitată chemată să îşi exprime
voinţa?
Astfel de întrebări par de-a dreptul
stupide, pentru că ating înseşi pre-
judecăţile fondatoare ale democraţiei
moderne. Totuşi, există momente în care
ele, pur şi simplu, nu pot fi reprimate.
Cu siguranţă, i-au măcinat şi pe „res-
ponsabilii europeni” de care depindea
în primul rând recunoaşterea indepen-
denţei Muntenegrului. Cum însă mai
niciodată nu este timp pentru revizitări
şi revizuri teoretice, s-a ales soluţia
unei „super-majorităţi” de 55%, justi-
ficată de Javier Solana astfel: „Acesta
nu este un referendum despre dreptul
oamenilor de a fuma într-un pub. Între-
barea despre independenţă se pune o
singură dată. Trebuie să ne asigurăm
că rezultatul este suficient de solid
pentru a garanta stabilitatea”28. Oficialul
european a observat exact problema de
rezolvat – stabilitatea de după pro-
clamarea independenţei –, dar nu şi
soluţia pentru aceasta: ridicarea pra-
gului poate, eventual, să elimine sus-
piciunile şi contestaţiile cu privire la
numărul de voturi şi la valabilitatea
acestora (vezi, din nou, situaţiile
imediat post-electorale din România şi
SUA), dar, pe termen mediu şi lung,
nu poate garanta stabilitatea. Nu ma-
joritatea, „oricât de calificată”, ci
consensul putea fi o soluţie. Cum însă
putea fi realizat acesta?
Ca şi când lucrurile nu ar fi
suficient de încâlcite, mai trebuie adă-
ugat că tensiunile de după alegeri/
referendum tind să se amplifice atunci
când ruptura nou apărută/revelată se
suprapune unei alteia mai vechi şi
percepute ca obiective. Altfel spus,
atunci când opiniile divergente pot fi
asociate cu realităţi sociale, etnice,
culturale etc. diferite.
În cazul muntenegrean, nu poate fi
evitată interpretarea „în cheie etnică” a
rezultatelor referendumului. În 1992,
95,5% dintre votanţi au fost pentru
menţinerea uniunii cu Serbia, dar
participarea a fost de numai 66% din
cauza boicotului musulmanilor, al
catolicilor şi al unei părţi a munte-
negrenilor independentişti. 14 ani mai
târziu, participarea a fost de peste 86%
şi 55,5% dintre votanţi au răspuns
„Da” la întrebarea „Doriţi ca Re-
publica Muntenegro să devină stat
independent cu personalitate juridică
internaţională deplină?”. Cine sunt cei
EDITORIAL
care au spus „Da”? Cine sunt cei care
au spus „Nu”? Se poate stabili o le-
gătură directă între apartenenţa etnică
şi/sau religioasă şi alegerea făcută la
referendum? Datele oficiale publicate
de Comisia republicană pentru referen-
dum nu sunt prea elocvente în această
privinţă. Totuşi, alăturând rezultatul
din 21 mai datelor privind structura
etnică a populaţiei şi pornind de la
premisa că este imposibil ca aceia care
s-au declarat sârbi să fi optat pentru
separarea de Serbia, putem afirma că
„Da”-ul a fost impus de marea ma-
joritate a muntenegrenilor (circa 40%)
şi a musulmanilor (musulmani, bos-
niaci şi albanezi – în total circa 20%).
Această primă constatare este con-
firmată de prezentarea detaliată a
rezultatelor şi a structurii etnice din
fiecare circumscripţie (municipalitate)
în parte29.
Din tabelele de mai sus se poate
observa uşor independentismul munte-
negrenilor şi al musulmanilor (bos-
niaci, „musulmani” şi albanezi) şi
unionismul sârbilor. În 7 din cele 12
municipalităţi în care „Da”-ul a ieşit
învingător, muntenegrenii reprezintă
grupul etnic cel mai numeros, iar în 4
din cele 7 sunt majoritari. Sârbii sunt
mai numeroşi numai în 2 munici-
palităţi, dar şi aici reprezintă doar 35-
36% din populaţie. Restul de 3
circumscripţii sunt dominate de bos-
niaci şi albanezi. De remarcat, pentru
acestea din urmă, este procentul de fa-
vorabilitate este mult peste media pe
ţară (79, 91, respectiv 89%). În plus, în
zonele unde sunt minoritari, musul-
manii au votat „Da” alături de munte-
negreni, contribuind substanţial la sta-
bilirea rezultatului – fapt sesizabil mai
ales acolo unde muntenegrenii repre-
75
zintă mai puţin de 50%. De asemenea,
un rol important par să fi avut, în cel
puţin două circumscripţii, croaţii.
Cu totul altfel stau lucrurile în
tabăra „Nu”-ului. În primul rând, tre-
buie observat că avem de-a face cu
zone mult mai omogene din punct de
vedere etnic. În 6 din cele 9 muni-
cipalităţi, sârbii şi muntenegrenii sunt
singurele două grupuri care depăşesc
1%, reprezentând împreună între 90 şi
95% din populaţie. Sârbii sunt mai
numeroşi în 7 din cele 9 (în 5 dintre ele
fiind chiar majoritari), iar muntene-
grenii numai în două (unde de altfel
sunt şi majoritari). Este evident deci că
sârbii au votat în masă împotriva
proclamării independenţei. Mai trebuie
însă remarcat că, în toate cele 9
municipalităţi, procentele de „Nu” sunt
superioare ponderii sârbilor. Apare,
natural, întrebarea: cine sunt „non-
sârbii” care s-au opus separării? Putem
aprecia că majoritatea acestora este
formată din… muntenegreni30.
Avem, aşadar, două grupuri etnice,
relativ apropiate ca pondere (40,
respectiv 30%), care au votat diferit în
ceea ce priveşte independenţa Munte-
negrului. Miza fiind una foarte
importantă, era de aşteptat ca rezultatul
final, oricare ar fi fost acesta, să
stârnească discuţii aprinse şi să creeze
impresia dominării unui grup de către
celălalt. S-a întâmplat ca indepen-
dentiştii să învingă, aşa că unioniştii se
văd acum în postura de cetăţeni ai unui
stat pe care nu l-au dorit. La acestea se
mai adaugă şi faptul că soarta ţării pare
să fi fost tranşată de un al treilea grup
(al bosniacilor „musulmanilor” şi alba-
nezilor), mai puţin numeros, dar fără
care nici unul din grupurile mari nu ar
fi putut obţine majoritatea. Mulţi sârbi
76
cred acum că „voturile minorităţilor au
asigurat victoria separatiştilor la re-
ferendumul din 21 mai”31. Mai direct,
un cotidian kosovar de limbă albaneză
scria că „albanezii şi bosniacii fac
Muntenegrul independent”32. Revine
astfel în actualitate o mai veche ob-
sesie sârbă, din vremea Iugoslaviei
comuniste, aceea a „dictaturii mino-
rităţilor”.
La vremuri noi, probleme vechi
Disputele inter-etnice nu s-au lăsat
multă vreme aşteptate. Ele au luat mai
întâi forma unei dezbateri în jurul
anumitor prevederi legale şi constitu-
ţionale: potrivit Legii referendumului,
dreptul de participare a fost rezervat
exclusiv cetăţenilor muntenegreni rezi-
denţi pe teritoriul republicii. Astfel, au
fost excluşi toţi muntenegreni cu
domiciliul în Serbia (după unele
estimări, circa 270.000), dar s-a permis
participarea multor albanezi şi bos-
niaci, care, deşi nu mai locuiesc efectiv
în Muntenegru, şi-au păstrat formal
reşedinţa – nu puţini sunt cei care
afirmă că aceştia din urmă au făcut
diferenţa. Din această cauză, în cer-
curile unioniste au izbucnit protestele:
se reproşează că, prin însăşi legea de
organizare a referendumului, a fost
stabilit în mod deliberat un tratament
discriminatoriu menit să influenţeze
rezultatul. Cu toate acestea, decizia
independenţa a fost declarată şi recu-
noscută de comunitatea internaţională.
Lucrurile însă nu s-au oprit aici. În
perioada imediat următoare procla-
mării independenţei, conflictele inter-
etnice au trecut de stadiul de schimb de
replici între politicieni, devenind vizi-
bile şi la nivelul populaţiei. Indepen-
dentiştii învingători nu s-au sfiit să
lanseze lozinci violente împotriva sâr-
bilor: „Spânzuraţi-i pe sârbi!”, „Trădă-
tori, plecaţi în Serbia!” etc. E adevărat,
nu s-a mers mai departe, dar este deja
suficient pentru a stârni panică. În
regiunile din nord, mulţi sârbi sunt
decişi să instaureze segregaţia, boico-
tând micul comerţ al bosniacilor şi al
albanezilor, iar alţii intenţionează chiar
să îşi vândă bunurile imobile şi să
emigreze în Serbia33, o Serbie în care,
în ciuda stoicismului cu care autori-
tăţile au acceptat separaţia, „o anumită
parte a presei” lansează sistematic
tirade ante-muntenegrene34.
Ca şi când nu ar fi fost suficient, în
ultima vreme se poate sesiza o răcire a
relaţiilor dintre Partidul Social Demo-
crat, aflat la putere, şi partidele etnice
ale albanezilor şi bosniacilor. Dacă până
acum partidul lui Djukanovic a reuşit
să îşi ţină aproape formaţiunile politice
ale minorităţilor musulmane – fapt mai
vizibil ca oricând la referendum –
recent acestea s-au decis să joace pe
cont propriu la alegerile din septembrie
– în special din cauza respingerea de
către Curtea Constituţională a Legii
pentru Drepturile Minorităţilor, care ar
fi asigurat partidelor etnice un număr
fix de locuri în parlament – şi să facă
tot posibilul pentru a câştiga cât mai
multă influenţă în Parlamentul de la
Podgoriça, mai ales că acesta va avea
sarcina de a adopta o nouă constituţie.
La rândul său, Partidul Popular Sârb
încearcă să coalizeze toate micile par-
tide pro-sârbe, chemând la constituirea
unei liste unice a sârbilor35. Constatăm,
aşadar, că, după aproape 15 ani de
dominaţie a partidelor civice, politica
muntenegreană tinde să se etnicizeze.
Noul stat se află actualmente într-o
situaţie extrem de dificilă, fiind practic
lipsit de un sprijin solid din partea
propriei populaţii şi confruntându-se
deja cu tendinţe centrifuge. A fost
creat prin voinţa unei majorităţi destul
EDITORIAL
de firave, formate din muntenegreni,
consideraţi singurii naţionali ai statului
dar a căror deosebire etnică faţă de
sârbi este cel puţin discutabilă, şi din
musulmani de etnii diferite, consideraţi
naţionali ai altor state. Aceştia din
urmă păstrează faţă de noua entitate
politică, a cărei creare au susţinut-o
iniţial, aceeaşi atitudine contestatară pe
care au avut-o faţă de cea veche, la a
cărei dizolvare au contribuit. Grupul
sârb s-a văzut obligat să îşi asume
statutul minoritar, care, anterior, deşi
consacrat juridic, fusese într-un fel
atenuat de faptul că sârbii erau
majoritari la nivelul uniunii.
În aceste condiţii consensul pare
foarte greu de realizat. Mişcările
minoritare centrifuge există deja şi
rămâne de văzut dacă el vor acţiona
individual sau concertat. Nu ar fi
exclus ca, pe viitor, să aibă loc o
redesenare a „alianţei inter-etnice ma-
joritare”, care să ameninţe existenţa sta-
tului. Este, totuşi, prea puţin probabil,
date fiind relaţiile de până acum dintre
sârbi şi musulmani, la a căror ten-
sionare a contribuit, dacă mai era ne-
voie, şi atitudinea independentistă a
acestora din urmă. În sfârşit, există
posibilitatea unei schimbări de atitu-
dine chiar în rândul „majorităţii” mun-
tenegrene.
Mulţi s-au grăbit să salute ac-
cederea Muntenegrului la indepen-
denţă pe cale paşnică şi să constate
sfârşitul dezmembrării Iugoslaviei.
Faptul că în altă epocă, în alte condiţii
şi (încă?) cu o altă intensitate, Munte-
negrul repetă istoria celorlalte state ex-
iugoslave ar trebui să dea de gândit. Se
demonstrează că, indiferent de mijloa-
ce, orice schimbare de statu-quo în
această regiune este însoţită, dacă nu
77
de certitudinea, cel puţin de riscul unor
conflicte etnice. Principiul naţionalist
„unul şi numai unul” este imposibil de
pus în practică. De asemenea, conver-
tirea „mélange-ului etnic” în naţiune
civică rămâne o simplă iluzie atâta
timp cât, pentru diversele grupuri,
diferenţele de orice fel şi resenti-
mentele pun în umbră interesul comun
din acest moment. Ar fi naiv să credem
că s-ar putea rezolva peste noapte o
problemă născută acum aproape două
secole şi care de atunci a fost potenţată
permanent prin diverse inginerii
etnico-geografice.
Istoria recentă a revelat falimentul
soluţiilor de ordin instituţional: nu cre-
area de noi state sau provincii auto-
nome, nu redesenările de frontiere şi
nici măcar misiunile marilor puteri nu
vor linişti spiritele. Toate acestea pot fi
cel mult paliative. Adevăratele soluţii
ţin mai curând de o schimbare a men-
talităţilor, de o „dezetnicizare a spi-
ritelor”. Cine, când şi cum va fi capabil
să facă acest lucru? Este încă imposibil
de răspuns. Deocamdată însă, toţi cei
care joacă un rol în regiune ar trebui să
înveţe să acţioneze cu prudenţă pentru
a evita o nouă izbucnire de proporţii.
Note
1
Filip van Laenen, The European Union
and Montenegro, în: http://www.brussels
journal. com/node/ 1077, 20.05.2006.
2
Încă din 1998, ex-preşedintele (actualul
prim-ministru) muntenegrean Milo
Djukanoviç a demarat o politică de
distanţare faţă de Serbia, jucând cartea
democratizării şi a sporirii autonomiei. În
2000, Muntenegrul a renunţat la moneda
iugoslavă (dinarul) pentru a adopta marca
germană şi apoi, din 2002, euro. Pasul
decisiv a fost făcut în 2002, când cele două
republici federale au semnat, sub auspiciile
78
Uniunii Europene, un acord de trans-
formare a Republicii Federale Iugoslavia
într-o „uniune suplă” (cerută de preşe-
dintele muntenegrean încă din 1999),
numită simplu Serbia şi Muntenegru. Carta
Constituţională (2003) a statului nou creat
acorda celor două entităţi o largă auto-
nomie internă şi, deşi stabilea că Serbia şi
Muntenegru vor constitui o singură
persoană de drept internaţional, le lăsa
posibilitatea de a de a deveni membre ale
organizaţiilor regionale şi globale care nu
impun personalitatea juridică interna-
ţională drept condiţie pentru aderare (art.
14); de asemenea, Serbia şi Muntenegru
puteau stabili relaţii (puteau chiar înfiinţa
reprezentanţe diplomatice) cu alte state şi
organizaţii şi puteau încheia tratate inter-
naţionale, cu condiţia de a nu impieta asu-
pra competenţelor uniunii şi asupra
intereselor celuilalt stat membru (art. 15).
Astfel de prevederi au existat şi în
constituţia federală iugoslavă din 1992, dar
au rămas fără nici o aplicare. Poate cea
mai importantă prevedere a Cartei este
aceea că „după scurgerea unui termen de 3
ani, statele membre vor avea dreptul de a
iniţia proceduri pentru o schimbare de
statut sau pentru părăsirea uniunii Serbia şi
Muntenegru”, cu precizările că părăsirea
nu poate avea loc decât în urma unui
referendum şi că în cazul plecării
Muntenegrului, Serbia va fi de drept
succesorul uniunii (art. 60). Acestea fiind
zise, este evident că uniunea Serbia şi
Muntenegru a fost concepută ca o
construcţie etatică provizorie, menită doar
să pregătească terenul pentru o separaţie
totală şi definitivă; importanţa sa este una
mai curând… didactică: profesorii de
relaţii internaţionale sau de drept
internaţional public nu vor mai fi obligaţi
să apeleze la exemple îndepărtate istoric
pentru a ilustra destul de vaga noţiune de
uniune de state.
3
Premierul kosovar, Agim Ceku, şi cel al
Republicii Srpska, Milorad Dodik, au cerut
la rândul lor „comunităţii internaţionale”
referendumuri pentru independenţă, dar,
simţind ostilitatea UE şi a SUA faţă de
astfel de propuneri, s-au văzut obligaţi să
bată în retragere.
4
Sesizăm o contradicţie: este evident, încă
de la începutul anilor ‘90, că transformarea
fostelor republici iugoslave în state
independente nu a rezolvat – ba chiar a
complicat – problemele etnice din regiune.
Numeroasele conflicte reprezintă o probă
imbatabilă în acest sens. Referindu-ne
strict la momentul actual, constatăm că,
temându-se de posibile izbucniri violente
în interiorul statelor ex-iugoslave,
Occidentul recunoaşte eşecul politicii sale
în Balcani, dar, totodată, o continuă
acceptând independenţa Muntenegrului,
pentru care nimeni şi nimic nu garantează
că nu va avea aceeaşi soartă ca şi vecinii
săi.
5
Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism, trad.
Robert Adam, Bucureşti, Ed. Antet, 1997, p.
9, 71.
6
Ibidem.
7
Idem, „Mitul naţiunii şi mitul claselor”, în:
Polis. Revistă de ştiinţe politice, nr. 2/1994,
p. 29.
8
Ibidem.
9
Pentru o prezentare dataliată diverselor
clasificări vezi: Alina Mungiu-Pippidi,
„Naţionalismul, politica etnică şi naţional-
comunismul”, în: Alina Mungiu-Pippidi
(coord.), Doctrine politice-concepte uni-
versale şi realităţi româneşti, Ed. Polirom,
Societatea Academică din România, Iaşi,
1998, pp. 114-116.
10
x x x, Montenegro in Yugoslavia, 1918-
1992, în http://www.montenet.com.
11
Pentru mai multe informaţii despre
istoria Muntenegrului vezi articolele
Montenegro, Serbia şi Montenegro şi
Yugoslavia, în Wikipedia, the Free
Encyclopedia, http://www. wikipedia.org ,
Serbie, Monténégro şi Serbie-
Monténégro. Communauté des États de
Serbie-et-Monténégro din
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/europe/_,
precum şi site-urile specializate
http://www. monte.net.org şi http://www.
montenegro.org.
12
Vezi cele şase elemente definitorii ale
etnicităţii enunţate de A. Smith şi J.
EDITORIAL
Hutchinson: numele comun, mitul originii
comune, memoria istorică, elementele de
cultură comună (religie, limbă, obiceiuri
etc.), legătura (fizică sau doar simbolică)
cu un teritoriu şi sentimentul de soli-
daritate (apud Alina Mungiu-Pippidi, op.
cit., pp. 110-111). De asemenea, definiţia
dată de Dicţionarul Oxford etnicităţii:
„singura definiţie generală a etnicităţii este
că aceasta presupune conştiinţa comună a
originii şi tradiţiilor împărtăşite” (Geral-
dine Skinner, „Etnicitate”, în: Iain
McLean, Oxford – Dicţionar de politică,
trad. Leonard Gavriliu, Ed. Univers enci-
clopedic, Bucureşti, 2001, p. 170).
13
Vezi definiţia dată de Anthony Giddens
naţiunii: o colectivitate în cadrul unui
teritoriu clar demarcat, care este subiectul
unei administraţii unitare, monitorizată de
aparatul intern al statului şi al altor state”
(apud Alina Mungiu-Pippidi, op. cit., p.
111) şi condiţiile lui E.J. Hobsbawm
pentru recunoaşterea statutului de naţiune:
populaţie numeroasă, asociere istorică cu
un stat actual sau cu o tradiţie statală,
existenţa unei elite culturale cu tradiţie
şi… capacitatea de a cuceri (E.J.
Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din
1780 până în prezent – program, mit,
realitate, trad. Diana Stanciu, Ed. ARC,
Chişinău, 1997, p. 41).
14
Vezi factorii care, în opinia lui Richard
Child Hill, legitimează fiecare dintre cele
două tipuri de naţiuni. Pentru naţiunea
civică aceştia ar fi: legile, alegerea,
ataşamentul raţional, unitatea prin
consimţământ, pluralismul democratic, iar
pentru naţiunea etnică: rădăcinile comune
(sângele comun), moştenirile, ataşamentul
emoţional, unitatea prin statut, regula
majorităţii etnice, fraternitatea (apud
Gabriel Andreescu, Naţiuni şi minorităţi,
Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 54).
15
Montenegrin Census’ from 1909 to 2003
(edited by Aleksandar Rakovic) în: http://
www.njegos.org/census/index.htm.
16
Vezi Claudio Bolzman, Manuel Boucher,
„În Europa, câte ţări, atâtea modele” şi
79
Albrecht Kieser, „Dreptul sângelui,
condiţie pentru Germania” (trad. Andreea
Pop), în Le Monde diplomatique, ediţia
română, iunie 2006, anul I, nr. 3, pp. 15-
17.
17
Cf. Constitution of the Republic of
Montenegro, în http://www.vlada.cg.yu
/eng/ biblioteka.php
18
Loi sur l’exercice des droits et libertés des
minorités nationales et ethniques au
Monténégro, în http://www.tlfq.ulaval.ca/
axl/europe/serbie-montenegro.
19
Exemplul cel mai elocvent pentru
această discriminare la recunoaştere îl
reprezintă legea sârbă din 1996 care, pe
fondul unei constituţii (din 1992) aparent
generoase – dar care la fiecare prevedere
privind minorităţile avea adăugată o
sintagmă de genul „conform legii” –
introducea o ierarhizare în patru trepte a
minorităţilor: naţionalităţi (albanezii în
Kosovo, ungurii, românii ş.a. în
Voivodina), care, teoretic, se bucurau de
aceleaşi drepturi ca şi sârbii, noi minorităţi
(croaţii, bosniacii, macedonenii), al căror
statut a fost lăsat – se pare că în mod
deliberat – nereglementat, etnii (ţiganii,
evreii, vlahii), cu drepturi mai reduse decât
cele ale naţionalităţilor, şi iugoslavi
(rezultaţi din căsătorii mixte), recunoscuţi
doar generic ca minorităţi, în fapt, asimilaţi
sârbilor (http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/europe/
serbie-montenegro).
20
Vezi Montenegrin Census’ from 1909 to
2003 (edited by Aleksandar Rakovic), în:
http://www.njegos.org/census/index.htm şi
Demographic History of Montenegro, în:
http://en.wikipedia.org/wiki/Demographic
_History_of_Montenegro.
21
Vezi site-urile indicate la nota 20.
22
Vezi Serbie et Monténegro. Données
historiques, în http://www.tlfq.ulaval.ca/
axl /europe/serbie-montenegro.
23
Situaţia particulară a populaţiei Munte-
negrului a generat două tipuri de naţio-
nalism: unul sârb – la rândul său cu două
variante, una unionistă şi o alta excep-
ţionalist-separatistă – şi un altul anti-sârb.
80
Astfel separatismul a îmbrăcat de-a lungul
timpului două forme ce pot fi redate prin
două sloganuri: „suntem cei mai buni
dintre sârbi!” şi „nu suntem sârbi”. Prima a
stat la baza statului muntenegrean dinainte
de 1916. Cea de a doua s-a afirmat în
perioada interbelică, în special prin
scrierile lui Savic Markovic Stedimlja.
Avându-l ca principal model pe ideologul
naţionalist croat Ivo Pilar, Stedimlja a
publicat o serie de scrieri (printre care
Fundamentele naţionalismului muntene-
grean, 1937) în care, reinterpretând istoria,
încerca să demonstreze că muntenegrenii
sunt descendenţi ai „croaţilor roşii”, apar-
ţin cultural lumii occidentale şi au fost
forţaţi să accepte numele de sârbi. Deşi de
sorginte fascistă teza sa a găsit un punct de
sprijin şi în internaţionalismul socialist
(Slavenko Terzic, Ideological Roots of
Montegrin Nation and Montegrin
Separatism, şi Savic Markovic Stedimlja –
Ideologist of „Red Croatia” în http://
www.njegos.org/articles). Un astfel de
naţionalism anti-sârb şi pro-occidental a
înflorit în ultimii ani, ca urmare a
campaniei propagandistice care a acom-
paniat politica americană de transformare a
Muntenegrului într-un „model pentru
Balcani”(vezi Alex N. Dajkovic, „A
«Model» for the Balkans. Montenegro surrenders
independence to USAID control”, în Z
Magazine, January 2001, pp. 25-29
http://www.zmag.org/ZMag/jan01dajkovic
.htm).
24
Cf. Slavenko Terzic, op. cit.
25
Apud Alina Mungiu-Pippidi, op. cit., p.
111.
26
Vezi Foreigners on the return of
Montenegrin Sovereignty în
http://www. montenegro.org.
27
Situaţia poate fi înţeleasă apelând la
cunoscuta teză a lui Ernest Renan. În
viziunea acestuia, naţiunea – deşi este o
creaţie pur voluntară – este imposibilă în
absenţa unei conştiinţe a trecutului comun:
„O naţiune este o mare solidaritate,
constituită de sentimentul sacrificiilor
trecute şi de cele pe care membrii săi sunt
dispuşi să le facă în continuare. Ea
presupune un trecut; se rezumă totuşi, în
prezent, la un fapt tangibil: consim-
ţământul, dorinţa clar exprimată de a
continua convieţuirea.”(Qu’est-ce qu’une
nation? par Ernest Renan, Conférence faite
en Sorbonne, le 11 mars 1882, în
http://www.nationalismproject.org).
28
Apud Filip van Laenen, op. cit.
29
Vezi Montenegrin Census’ from 1909 to
2003 (edited by Aleksandar Rakovic) în:
http://www.njegos.org/census/index.htm.
şi 21May Referendum Results by
Municipality, Republic Referendum
Commission, în: http:www.njegoskij. org/
menu_today
30
Această concluzie devine mai clară dacă
se cercetează cifrele absolute, pe care din
motive de spaţiu, nu le-am prezentat aici.
Ne vom limita doar să schiţăm
argumentele: (i) numărul celor de la
categoria „Alţii” este prea mic pentru
acoperi diferenţele; (ii) avem cazurile a
patru municipalităţi (Danilovgrad, Niksic,
Kolasin şi Mojlovac) în care, ţinând seama
de procentul de participare, diferenţa dintre
numărul muntenegrenilor şi numărul vo-
turilor „Da” nu poate fi explicată decât
prin votul negativ a unei părţi a
muntenegrenilor.
31
Cf. Bojana Stanisic, „Monténégro:
vendre et partir”, trad. Thomas Claus,
BIRN, 23 iunie 2006, în http://www.birn.
eu.com/ şi http://balkans.courriers.info/
article.
32
Cf. Montenegrin Independence
Referendum, 2006 în http://www.
wikipedia.org.
33
Pentru detalii, vezi Bojana Stanisic, op.
cit.
34
Vezi Andrej Nikolaidis, Serbie: les vieux
poncifs de la haine surgissent contre le
Monténégro, trad. Jasna Andjelic, Monitor,
Belgrad, 16 iunie 2006, în http://
balkans.courriers.info/article.
35
Cf. Sejo Sadikovic, „Ethnic Parties Go
for Broke in Montenegro Poll”, în BIRN,
28 iulie 2006 (http://www.birn. eu.com
/insight_45_1_eng.php).
EDITORIAL 81
82