Teologia icoanelor, in lumina traditiei dogmatice ortodoxe

Studiul de fata urmareste sa prezinte teologia icoanelor in lumina traditiei

dogmatice si canonice ortodoxe, asa dupa cum a fost ea afirmata si intarita de
hotararile dogmatice si canonice ale sinoadelor Bisericii Ortodoxe Ecumenice si
transmisa de Sfintii Parinti de-a lungul secolelor, indeosebi in perioada
iconoclasmului.
Desi epoca apostolica nu avea neaparata nevoie de icoane, pentru ca amintirea
Celui intrupat marturisea nemijlocit despre existenta Sa, iar cuvantul Evangheliei
propovaduit la toate neamurile lumii de atunci pastra inca vie prezenta Sa,
totusi, graiul imaginii, ca marturie a credintei in Iisus Hristos Cel intrupat,
rastignit, inviat si inaltat la ceruri, a fost marturie inca de la inceputurile
crestinismului. Elementele iconografiei crestine au prins viata inca de pe vremea
catacombelor sub forma de imagini simbolice si alegorice. Primele imagini ale
iconografiei crestine "ce au putut fi gasite, apar in jurul anului 200 pe
mormintele martirilor, conform obiceiurilor funerare ale lumii de atunci. Sunt
imagini din Vechiul Testament si tocmai prin aceasta se vadeste ca aceste imagini
reprezinta ceva mai mult decat o simpla podoaba".
In prezent, este indeobste recunoscut, ca, cel putin din secolul al IV-lea, se
poate constata si atesta in chip documentar si cinstirea sau cultul icoanelor. In
secolul al VIII-lea, cand apare miscarea iconoclasta, care timp de aproape doua
secole (725-843) a pus in discutie legitimitatea uzului si a cinstirii icoanelor,
acestea constituiau deja o realitate evidenta in viata sacramentala si liturgica a
Bisericii Ortodoxe. Consecinta pozitiva a iconoclasmului a fost insa elaborarea
unei teologii a icoanelor la Sinodul al VII-lea ecumenic, intrunit la Niceea, in
anul 787. Aceasta teologie niceeana a icoanelor avusese insa precursori de seama
care deja fundamentasera scripturisitic si patristic cultul icoanelor. Pana la
anul 843, cand ideologia iconoclasta a fost definitiv nimicita, teologii iconofili
au sporit modul de intelegere al teologiei icoanelor stabilit la sinodul al VII-
lea ecumenic. Asa dupa cum preciza si un ierarh ortodox, "...originalitatea
(duminicii) Ortodoxiei este legata nu numai de amintirea celui de al VII-lea Sinod
ecumenic, care proclama venerarea sfintelor icoane, ci si de adorarea continua a
prototipului tuturor icoanelor...", despre care ne-au invatat teologii iconofili.
Parintii si teologii iconofili ne dau marturie graitoare despre acea "Traditie
nescrisa", de care vorbea Sfantul Ioan Damaschinul, ale carei dispozitii ne
impuneau venerarea Icoanelor si a crucii.
Traditia nescrisa, confirmata si intarita de Sinodul al VII-lea ecumenic, prevedea
cinstirea icoanelor Mantuitorului, a Nascatoarei de Dumnezeu, ale Sfintilor si ale
ingerilor, asa dupa cum ne marturiseste acelasi teolog al icoanelor. "Noi veneram
icoana sa, a lui Hristos. Noi veneram - marturisea sfantul Ioan Damaschin - tot ce
este al Sau, slujitorii Sai, prietenii Lui, si mai presus de orice pe mama Sa,
Nascatoarea de Dumnezeu". Intr-adevar, Biserica Ortodoxa a adus si aduce Sfintei
Fecioare, icoana vie a Evei celei noi, care a nascut Adevarata Lumina, o cinstire
mai mare decat aceea a Sfintilor, si anume aceea de supravenerare. Venerarea
icoanelor Sfintilor n-a fost considerata niciodata de Biserica Ortodoxa ca o
diminuare a cultului de adorare adus lui Dumnezeu, ci dimpotriva, "noi pictam pe
Hristos ca Domn in asa fel ca nu-L privam de armata Sa. Sfintii sunt... armata
Domnului". In icoanele Sfintilor ortodocsi se reflecta viata pnevmatica a lui
Hristos; fetele lor stralucesc curatia si prezenta Duhului sfintitor al lui
Hristos. Noi ne inchinam Domnului Hristos, supra-cinstim pe Maica Domnului si
cinstim pe Sfinti, si prin icoanele care ii reprezinta, care raman adevarate
realitati pnevmatizate ale lui Hristos. "Aceasta pnevmaticitate - afirma un teolog
ortodox - pe langa faptul ca reprezinta pe Hristos impreuna cu actele Sale
mantuitoare, unice, este singurul mod obiectiv in care poate fi sugerata
spiritualitatea nescrisa imprejur (necircumscrisa), a dumnezeirii lui Hristos in
forma circumscrisa uman, sugerand adancimile abisale dumnezeiesti prin trasaturile
unei fete omenesti fizic circumscrise, dar prin spiritul ce-l reflecta sugerand ea
insasi necircumscrisul".
Aceasta prezenta a Duhului Sfant in chipul uman zugravit pe icoana sugereaza insa
si cea mai concentrata manifestare a spiritualitatii umane fata de natura, pentru
ca insusi Dumnezeu a luat fata omeneasca pentru vecie. Originea icoanelor si
justificarea lor in Biserica o adevereste deci insasi marturisirea credintei in
Hristos cel intrupat si jertfit pe crucea de pe Golgota. In aceasta intrupare omul
a devenit icoana lui Dumnezeu, pentru ca El "ne-a grait noua prin Fiul" (Evrei I,
1-2). Asadar, putem afirma ca primul care a facut o icoana este insusi Dumnezeu
care a nascut pe Fiul Sau, Unul-Nascut, Cuvantul Sau, "...icoana Sa insufletita,
naturala, caracterul neschimbat al eternitatii Sale. El a facut apoi pe om dupa
chipul si asemanarea Sa". De aceea, Sfantul Ioan Damaschin era indreptatit sa
afirme ca "icoana este o asemanare, un model , o intiparitura a cuiva, care arata
in ea pe cel ce este infatisat in icoana ".
In icoanele Sfintilor, Parintii Bisericii au vazut o salasluire a lui Hristos, sau
a Duhului Sau, respectiv a puterii si lucrarii dumnezeiesti necreate, "o trecere
in revista a faptelor lor sublime", un mijloc de unire, cu Dumnezeu, prin
contemplare. Invatatura proprie romano-catolicismului - despre caracterul creat al
harului a privat pe crestini "de o prezenta reala si indumnezeitoare a lui
Dumnezeu in el si prin aceasta sfintenia, a fost redusa de Catolicism la o
categorie aproape pur etica, inchisa in limitele creatului, fie el natural, sau
supranatural" . Teologhisind despre icoanele sfintilor de pe iconostas, si
importanta lor pentru concentrarea atentiei credinciosilor in realizarea unirii cu
Dumnezeu prin contemplare, Pavel Florensky afirma ca acestea sunt "ferestre care
dau spre privelistea de dincolo", si care indica existenta ei, "pentru a concentra
pe credinciosi. Concentrarea atentiei - sublinia teologul rus - este conditia
progresului spiritual".
Prin stradania lor continua de a-si indumnezei firea umana, Sfintii au devenit
"fii si mostenitori prin harul lui Dumnezeu (Gal. IV, 7 ,Rom. VIII, 17), si prin
aceasta mijlocitori intre Dumnezeu si om, si icoane vii de urmat in credinta si in
acest efort, in aceasta epectaza de induimnezeire a firii umane. Pentru acest
merit al Sfintilor, Sfantul Ioan Damiaschinul ne invata sa ridicam, "...lui
Dumnezeu biserici in numele lor, aducandu-le daruri, cinstindu-le memoria si
pornind in ea bucuria noastra spirituala... sa le facem... icoane...".
Pentru crestinul ortodox, icoana ramane un mijloc de comunicare a lui Hristos din
planul invizibil cu noi cei aflati in lumea materiala. "...Respingerea icoanei -
declara un teolog ortodox - este proprie celor ce resping in general orice fel de
comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare,
afara doar de oarecare comunicare de putere prin cuvant... Numai unde cuvantul a
fost asociat cu Tainele si cu cinstirea icoanelor s-a pastrat unitatea credintei,
acestea fiind prin identitatea lor in toate timpurile, franele care au tinut
cuvantul in matca traditiei pornite de la Apostoli".
Pentru teologii ortodocsi, icoanele sunt imagini pictate ale unei realitati care
"evoca prototipul", sunt simboale ca anticipare a realitatii simbolizate, sunt
"chipul frumusetii in calitate de asemanare cu Dumnezeu", sunt documente ale
"constiintei religioase", "o limba sacra" a traditiei ortodoxe si o "arta
spirituala, liturgica si teologica", si nu doar religioasa. Cinstirea sfintelor
icoane, in conceptia teologiei ortodoxe, nu este deci o inchinare la chipuri
cioplite, de la care fusese oprit poporul evreu, ci o veneratie adusa celor care
mijlocesc penltru noi (Facere XVIII, 17-33 ; Iov XLII, 7-10), pentru ca "nu ne
inchinam materiei, ci celui ce este infatisat in icoana, dupa cum nu ne inchinam
materiei din care este facuta Evanghelia:, nici materiei Crucii, ci chipului
Crucii". In timp ce idolul ramane imaginea unui lucru real sau ireal, conceput si
cinstit ca divinitate, icoana crestina este asemanarea unui lucru cu existenta
reala, care a existat sau exista, este imaginea adevarului, si nu produsul
plasmuirii mintii omenesti.
Poporul evreu a primit porunca de a nu-si face "chip cioplit, nici vreo infatisare
a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant..." (Deut.
V, 8-9), dintr-o pedagogie divina, intrucat traia in mijlocul popoarelor pagane si
idolatre, care l-ar fi tentat la reprezentare materiala a lui Dumnezeu, fiinta pur
spirituala si imperceptibila prin simturi. Simboalele legii vechi - mielul pascal,
toiagul lui Aaron, cortul sfant, sicriul legii etc. - constituiau semnele
sensibile ale prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului ales. Aceste simboale
erau o anticipare a icoanelor, precum insusi Vechiul Testament era o anticipare, o
calauza, un pedagog catre Hristos. Un teolog ortodox remarca ca "...nu
recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in obiectele naturale si cu deosebire in
simboalele sacre, indicate de Dumnezeu in mod supranatural, era interzisa in
Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi" pentru ca insasi
distinctia pe care o face Vechiul Testament intre simboalele naturale si cele
sacre, indicate prin Revelatia supranaturala si introduse in cult, "era menita sa
fereasca poporul Israil de a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod panteist".

Dupa porunca Legii vechi, cinstirea adusa lui Dumnezeu nu s-a materializat prin
reprezentari iconografice pentru cauzele mentionate mai sus, dar aceasta cinstire
cunoaste forme exterioare, ca de pilda aprinderea candelelor si a tamaiei inaintea
chipurilor si obiectelor sfinte (Exod XXVII, 20-21 ; XXX, 1-8 ; Lev. XXIV, 2-4).
Asadar, nici Legea veche nu opreste cinstirea chipurilor si a obiectelor sfinte,
asa dupa cum pretindeau iconoclastii si dupa cum sustin, astazi, unii protestanti
si cultele neoprotestante.
In crestinism, reprezentarea lui Dumnezeu in formele artei iconografice a devenit
posibila datorita faptului istoric al intruparii. "Negresit, sa nu faci icoana lui
Dumnezeu Cel nevazut - ne invata teologul icoanelor, Sfantul Ioan Damaschin. Dar
cand vezi ca Cel fara de corp s-a facut pentru tine om, atunci vei face icoana
chipului Sau omenesc. Cand Cel nevazut s-a aratat vazut in trup, atunci vei
infatisa in icoana asemanarea Celui care s-a facut vazut. Cand Cel fara greutate,
fara calitate si fara marime, din pricina superioritatii firii Lui, Cel care
exista in chipul lui Dumnezeu, a luat chip de rob (Filip. II, 6-7), prin aceasta
apropiere de calitate si cantitate a imbracat chipul corpului, atunci zugraveste-L
in icoane si aseaza-L spre contemplare, pe Acel Care a primit sa fie vazut...".
Sfanta Scriptura ne spune ca insusi Dumnezeu a ingaduit icoanele, pentru ca El a
nascut pe Fiul Sau, care este "icoana naturala a Tatalui" (Col. I, 15). Tot
Dumnezeu a facut pe om dupa "chipul si asemanarea" Sa (Gen. I, 26). Sfantul
Clement Romanul ne adevereste ca, mai presus de toate, Dumnezeu "a plasmuit, cu
Sfintele si neprihanitele Sale maini, pe om, fiinta cea mai aleasa si mai mareata,
chip al icoanei Lui..." ( iar Sfantul Grigorie de Nazianz ne marturiseste ca
Hristos este chipul Tatalui, iar omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu.
Cat priveste reprezentarile iconografice ale ingerilor, fiinte spirituale,
Biserica Ortodoxa invata ca acestea nu redau prin culori natura proprie acestor
fiinte, circumscrise totusi in timp si spatiu, si care au deci un fel de
corporalitate spirituala, ci le reprezinta fie, analogic, fie in forma in care au
aparut oamenilor.
Natura umana nu este autarhica, ci ea se poate desavarsi numai prin participare,
numai prin comuniune, numai prin har. Sfintii s-au facut, prin excelenta, partasi
la harul divin, si de aceea cel care cinsteste un sfant participa la sfintenia si
la harul care salasluieste in el. Prezenta Sfantului Duh se afla "... si in
sfintele icoane - ale sfintilor - nu in chip substantial, ci -prin har si
lucrare". In Biserica Ortodoxa, venerarea sfintelor icoane se intemeiaza insa "nu
numai pe natura subiectelor insesi care sunt infatisate pe ele, ci si pe credinta
in aceasta prezenta plina de har, pe care Biserica o invoca prin puterea sfintirii
icoanei. Ritualul binecuvantarii icoanei stabileste o legatura intre imagine si
prototipul ei, intre cel ce este infatisat si infatisarea insasi". Prin puterea
acestei prezente harice, orice icoana sfintita este, in principiu, facatoare de
minuni. De aceea se poarte spune ca cinstirea sfintelor icoane face parte din
insasi fiinta pietatii Ortodoxiei, din cultul Bisericii noastre, care
"...constituie cel mai mare si pretios lucru pe care il avem". Cultul este cel
care ne mijloceste legatura ontologica cu prototipurile icoanelor. Pavel Florensky
releva ca invatatura Parintilor Bisericii, confirmata de Sinodul al VII-lea
ecumenic, si anume ca "...in ceea ce (priveste icoana, sufletul se inalta la
prototipul sau" a fost inteleasa gresit, "intr-un sens psihologic si subiectiv.
Anumiti iconoclasti au acceptat partea subiectiva a icoanelor, dar ei neaga
legatura ontologica cu prototipurile. Iconoclastii, in aceasta perspectiva nu
neaga posibilitatea si utilitatea icoanelor, ci considera ca idolatrie venerarea
lor". In contextul acestei afirmatii, putem admite ca toti acei crestini care
recunosc utilitatea liturgica si artistic-religioasa a icoanelor, dar neaga
legatura lor ontologica cu prototipurile, pe care acestea le reprezinta, nu sunt
altceva decat niste iconoclasti deghizati.

A recunoaste si marturisi aceasta legatura ontologica cu prototipul, pe care o

realizeaza o icoana, inseamna a recunoaste prezenta lucrarii divine, a harului
divin, adica a caracterului ei sacramental si liturgic. Cinstirea icoanelor,
precum si reprezentarea lor in pictura iconografica, ramane o marturie vie a
dorintei uimane pentru indumnezeirea prin har si un mijloc de comuniune cu
Dumnezeu si Sfintii Sai, a caror viata apartine istoriei umane. Fara a fi un fetis
sau un idol, icoana este pentru crestinul ortodox o prezenta harica a lui Hristos.
"Noi trebuie sa credem -ne marturisea Sfantul Teodor Studitul -ca harul divin este
prezent in icoana lui Hristos, si ca aceasta comunica sfintenia celor care se
apropie cu credinta". De aceea, pentru crestinul ortodox, icoana ramane inainte de
toate un obiect de cult, pentru ca ea este sfintita, prin "numele divin si prin
numele prietenilor lui Dumnezeu, si de aceea ea primeste harul Duhului Sfant".
Cat ipriveste natura sau caracterul cultului icoanelor, trebuie retinut faptul ca
Parintii Bisericii nu l-au confundat niciodata cu cinstirea pe care o dam lui
Dumnezeu. Pe Dumnezeu il cinstim prin latrie sau adorare iar pe Sfinti, icoanele
si moastele lor, ii cinstim prin simpla venerare, sau - dupa cum o numeste Sfantul
Ioan Damaschinul - cinstirea relativa, pentru ca sta in relatie cu prototipul la
care se refera. Intre icoana si prototip exista asemanare, dar nu identitate de
natura. Calitatea asemanarii cu prototipul justifica deci si legitimeaza cultul
icoanelor, iar cea de diferenta prin natura determina gradul sau esenta acestui
cult.
Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, sensul ultim al cinstirii icoanelor este tot
Dumnezeu. Leontie, episcopul Neapolei din Cipru (secolul al VII-lea) raspunde la
invectivele iconoclastilor ca, atunci "cand vei vedea pe crestin, inchinandu-se
Crucii, cunoaste ca aduce inchinaciunea lui Hristos cel rastignit, si nu lemnului.
Pentru ca, daca ar cinsti firea lemnului, negresit ar trebui sa se inchine si
padurilor si copacilor, dupa cum tu, Israile, te inchinai odinioara acestora,
zicand arborelui si pietrei : tu esti Dumnezeul meu si tu m-ai nascut (Ier. II,
27). Dar noi nu spunem asa nici Crucii, nici chipurilor Sfintilor, caci nu sunt
dumnezeii nostri, ci carti deschise spre aducerea aminte a lui Dumnezeu si spre
cinstirea Lui, asezate in Biserici in vazul tuturor si venerate. Cel care
cinsteste pe mucenic, cinsteste pe Dumnezeu, pentru care mucenicul a suferit
mucenicia. Cel care se inchina apostolului lui Hristos, se inchina Celui care l-a
trimis pe apostol. Cel care se prosterna in fata Maicii lui Dumnezeu este evident
ca aduce cinstea Fiului ei, caci nu este alt Dumnezeu decat Unul singur, Cel
cunoscut si adorat in Treime".

Cei pentru care icoana este un fetis, dovedesc deci ca nu o considera obiect de
cult, a carei cinstire se indreapta in ultima instanta tot catre Dumnezeu, si sunt
lipsiti de prezenta harica pe care aceasta ni-l aduce in casele si bisericile
noastre, iar in zilele de sarbatoare, in cadrul Sfintei Liturghii, expusa intr-o
reprezentare care corespunde sarbatorii respective. Privilegiul pe care icoana ni-
l face in aprofundarea vietii harice nu-l vor avea asadar nicodata cei care nu-i
cunosc adevarata ei teologie, asa dupa cum ne-a fost ea predata de traditia
Bisericii Ortodoxe. "Exista o Traditie..., a icoanelor - afirma om teologc catolic
;- care se integreaza in Traditie pentru a face pe credinciosi sa traiasca intr-o
spiritualitate profunda. De aceea, toti admit ca se poate vorbi de o teologie a
icoanelor si, intr-un anumit fel mult mai usor decat o teologie a artei crestine
in Occident, luata in ansamblul sau, sau in unele din manifestarile sale
particulare... De aceea - declara teologul E. Vauthier - se poate vorbi de o
asistenta particulara a Duhului Sfant, ca si pentru celelalte componente ale
Traditiei, la un grad pe care singur Duhul il stie...". Aceasta Traditie a fost
confirmata, sub inspiratia Sfantului Duh, in Sinodul al VII-lea ecumenic, care a
restabilit cultul icoanelor. A nu respecta acest cult, inseamna deci a huli Duhul
Sfant sub inspiratia caruia Parintii sinodali au formulat dogma cinstirii
icoanelor, si a ne lipsi de acele carti deschise spre aducere aminte de Dumnezeu
si spre cinstirea Lui, care raman icoanele.
Cei care nu cinstesc icoanele si Crucea lui Hristos, dar marturisesc ca cunosc si
respecta Cuvantul Scripturii, ar trebui sa-si aminteasca cuvintele Sfantului
Apostol Pavel adresate Filipenilor: "Fratilor, ...multi despre care v-am vorbit
adeseori," ...se poarta ca dusmani ai Crucii lui Hristos. ..Sfarsitul acestora
este pieirea" (Filip. III, 17-19).
Pentru noi crestinii ortodocsi, "...icoana nu se defineste pe ea insasi ca o arta
apartinand uneia sau altei epoci istorice, nici ca expresie a particularitatilor
nationale ale unui popor sau altul, ci numai prin functia ei care este universala
precum Ortodoxia insasi, fiind determinata de insasi esenta chipului si rolului ei
in Biserica". Icoana are deci, in Ortodoxie, in primul rand, un rol liturgico-
sacramental, si apoi unul artistic. Asa se explica de ce in Ortodoxie nu exista
rit liturgic fara icoana. Un teolog anglican constata si el ca, in Biserica
Ortodoxa, "...o icoana poate exista doar intr-un cadru particular de credinta si
cult careia ii apartine. O icoana despartita de acest cadru inceteaza de a mai fi
icoana... Arta icoanei este o arta liturgica". Mai mult, icoanele ortodoxe -
bizantine prin excelenta - sunt intotdeauna expresia grafica a ideilor teologice.
Fecioara, de exemplu, nu este reprezentata ca o mama oarecare, ca in Occident, ci
ca mama lui Dumnezeu, Theotokos, Regina cerului, mijlocitoarea, cea care
mijloceste intre Dumnezeu-Fiul si oameni.
In Ortodoxie, "...frumusetea icoanei nu poate supravietui fara spiritul doctrinar
care i-a dat viata". In Ortodoxie se poate deci vorbi mai intai de o teologie a
icoanelor, de o teologie care comporta o iconologie, si apoi de o arta
iconografica bisericeasca, dar care nu are scopul sau pentru sine, ci insasi
continutul sau este determinat de necesitatile si canonul (erminia) Bisericii.
Iconoclastii, si urmasii lor de astazi, indiferent ce crez dogmatic marturisesc,
au facut marea greseala de a substitui icoana persoanei, de a intelege eronat ca,
in Biserica Ortodoxa, icoanei i se aduce aceeasi cinstire ca prototipului pe care
il reprezinta, si ca ea localizeaza o comuniune, ca prezenta reala a lui Hristos.
Mai mult, neintelegind taina unirii iposiatice a intruparii Domnului Iisus
Hristos, au crezut ca privind chipul zugravit al lui Hristos Cel intrupat, noi
veneram in El numai pe Iisus-Omul, nu si pe Cuvantul sau Fiul lui Dumnezeu. "A voi
sa reprezinti pe Hristos - afirmau iconoclastii intruniti la sinodul de la Hiera -
(Constantinopol) in anul 753 - nu se poate evita o dilema ; umanitatea este aceea
care se exprima prin imagine si se cade in nestorianism ; daca se pretinde el se
pune accentul pe o reprezentare neincarnata, asupra divinitatii lui Hristos, se
cade in mod fatal in monofizitism. In definitiv - concludeau participantii la
sinodul de la Hiera - adevaratul cult datorat lui Hristos si Sfintilor consta in a
reproduce imaginile lor in inimile noastre, a ne configura lor, prin imitarea
vietii lor. In ce priveste prezenta lui Hristos, pe care icoana, prin natura sa,
vrea sa o creeze, ea trebuie cautata in Euharistie".

Dupa cum se poate constata, iconoclastii nu cunosteau sau nu vroiau sa inteleaga

crezul dogmatic al Calcedonului si al Sinodului al VI-lea ecumenic, care
formulasera dogma unirii Ipostatice si a consecintelor acestei uniri. Teama lor
nejustificata de a nu se cadea in nestorianism sau monofizitisim era asociata cu
neprecizarea diferentei intre prezenta substantiala a lui Hristos in Sfanta
Euharistie si prezenta harica din sfinta icoana. Cat priveste prima afirmatie,
Sfantul Ioan Damaschinul le-a raspuns ca tocmai in virtutea unirii ipostatice
dintre cele doua firi - dumnezeiasca si omeneasca - in persoana divina-umana a
Mantuitorului, zugravim "... pe Dumnezeul Cel nevazut, nu ca nevazut, ci pe Unul
care s-a facut vazut pentru noi, prin participarea la corp si sange.... Nu
zugravesc dumnezeierea nevazuta - marturisea Sfantul Parinte - ci zugravesc corpul
vazut al lui Dumnezeu ; caci daca este cu neputinta sa se zugraveasca sufletul, cu
atat mai mult Dumnezeu, care a dat sufletului imaterialitatea".

La a doua nedumerire, pe care au mostenit-o si unii crestini din zilele noastre,

teologul Paul Evdokinnov le raspunde ca in Biserica Ortodoxa nu s-a zis niciodata,
si nu se poate spune, ca "icoana lui Hristos este Hristos, cum se spune : aceasta
paine este trupul lui Hristos, pentru ca aceasta ar fi o idolatrie evidenta.
Icoana este o imagine care marturiseste de o prezenta, de o ordine bine definita :
ea permite o comuniune de rugaciune, care nu este propriu- zis o comuniune
euharistica, substantiala, cu natura glorificata a lui Hristos, ci o comuniune
spirituala, mistica cu Persoana Sa. Ea opereaza o intalnire in rugaciune, fara a
localiza aceasta comuniune in icoana, ca vehicul al prezentei... Biserica -
continua P. Evdokimov - vede pe Hristos in mod liturgic. Iconografia urmeaza
aceasta viziune si o traduce. Intregul mister al icoanei rezida in aceasta
asemanare dinamica si misterioasa cu Prototipul, cu Hristos total". In aceasta
consta, intr-adevar, teologia icoanei sau teologia frumusetii, precum si intregul
ei mister.
In Biserica primara icoana a fost concretizata indeosebi sub forma simbolurilor -
vita de vie, ancora, porumbelul, pestele, arca, bunul pastor, pomul vietii, si mai
ales Sfanta Cruce, care propovaduia dogma intruparii si a rascumpararii neamului
omenesc. Folosirea simboalelor in Biserica primara a fost cauzata dupa parerea
teologilor iconofili, de faptul ca "...evreii convertiti traiau inca sub influenta
legii mozaice ; mai mult, ei credeau ca neamurile vor cadea in paganism, daca
cultul imaginilor le era permis. Pentru aceasta ratiune, se picta mai intai prin
simboale - pe care noi le cunoastem datorita catacombelor - pestele, ancora,
painea, mielul si altele inca. Ulterior, apar personaje care, de asemenea, au o
semnificatie simbolica : Jonas, Orfeu si, in ultimul loc, Bunul Pastor". Prin
mijlocirea acestor simboale, crestinii si-au amintit de prototipurile pe care le
reprezentau, asa dupa cum ne adevereste si traditia dogmatica a Bisericii
Ortodoxe. "Fiindca noi suntem legati de simturi - marturiseau Parintii Sinodului
al VII-lea ecumenic - nu putem ajunge la cele inteligibile decat prin mijlocirea
simboalelor sensibile, fie prin meditarea Scripturii, fie prin reprezentarea
iconografica. Caci asa ne amintim de toate prototipurile si suntem condusi spre
ele : pe unele le percepem prin auz, pe altele le contemplam prin vedere, amandoua
se explica reciproc, fara nici o contradictie, se lumineaza una pe alta si se
bucura de aceeasi cinste".
Originea icoanelor trebuie insa cautata nu numai in simboalele mentionate, ci si
in "...pictura caracteristica primelor veacuri ale crestinismului, mai ales in
Egipt... Portretele zugravite in encaustica, pictura in ceara, o tehnica proprie
primelor veacuri, stau la baza icoanelor care, incepand din secolul al VI-lea,
ocupa un rol tot mai larg in pictura bizantina". Icoanele din secolul al VI-lea,
pastrate in manastirea Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai, constituie o marturie
a genului picturii iconografice a Bisericii primare.
Simboalele crestine, si mai ales sfintele icoane, au constituit intotdeauna
reprezentari in imagini ale catehismului ortodox. Ca raspuns la falsele
interpretari ale invataturii sale de catre eretici, Biserica Ortodoxa a formulat
crezul si dogmele, creand o teologie speculativa. Aceasta a fost expusa si
interpretata de ierarhie ex cathedra. Credinciosul de rand, indiferent de ce natie
era, avea insa nevoie de alte comentarii si interpretari mult mai empirice. Pentru
aceasta ratiune, pentru a raspunde acestor cerinte ale credinciosilor, Biserica
Ortodoxa a gasit un real sprijin in pictura iconografica si murala, care a ramas,
de-a lungul secolelor, o Biblie deschisa, cu comentariu, pe intelesul tuturor, si
"ferestre spre eternitate". Continutul icoanelor a fost insa legat de viata, de
evolutia si de intreaga traditie a Bisericii, si de specificul etnic si artistic
al credinciosilor respectivi.
Cinstirea sfintelor icoane a avut un deosebit scop catehetic, in marturisirea
dreptei credinte si in edificarea credinciosilor intru aceasta, pentru ca icoanele
au ramas intotdeauna pentru obstea crestinilor "o teologie transpusa in culori",
care a talcuit deci in graiul culorilor dogma ortodoxa. In Biserica Ortodoxa,
rolul instructiv-didactic al icoanelor a fost asociat cu cel al contemplatiei
religioase si al aducerii aminte a adevarurilor de credinta si ale istoriei
sfinte. Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic afirmau ca, prin, icoane, "noi avem
intotdeauna amintirea lui Dumnezeu. Caci Cuvantul Scripturii nu este intotdeauna
cantat (citit) in Sfintele Biserici; dar reprezentarea prin icoane este in
Biserici ca un amvon perpetuu, care seara, dimineata si ziua ne istoriseste si ne
aminteste adevarul celor ce s-au facut". Alaturi de cuvant (predica), icoana face
parte integranta, in Ortodoxie, din mesajul si marturisirea de credinta a
Bisericii. Atat cuvantul cat si icoana exprima prezenta lui Hristos Cel intrupat.
Dar, in raport cu cuvintele, icoana reprezinta "superioritatea unei comunicari
simultane si atemporale cu realitatile atemporale".
In sedinta a saptea a Sinodului al VII-lea ecumenic, Sfintii Parinti intruniti la
Niceea, in anul 787, au formulat dogma despre sfintele icoane, prin care au
confirmat si intarit cele cu dreapta credinta mai inainte legiuite de catre
Sfintii Parinti. "...Noi pastram - declarau Sfintii Parinti - fara innoire toate
traditiile bisericesti asezate pentru noi prin scris sau in chip nescris, dintre
care una este si inchipuirea icoanelor prin zugravire, ca una ce concorda cu
istoria propovaduirii evanghelice, si care ne serveste spre incredintarea
intruparii adevarate - iar nu inchipuite - a lui Dumnezeu-Cuvantul si spre un
astfel de folos. Caci cele ce una pe alta se arata, fara indoiala, se lamuresc una
pe alta.

Asa fiind, mergand ca pe o cale imparateasca, urmand invataturii celei de Dumnezeu

graite a Sfintilor Parintilor nostri si predaniei Bisericii Ortodoxe - caci stim
ca aceasta este a Sfantului Duh, care salasluieste intr-insa - hotaram, cu toata
grija si staruinta ca, dupa chipul cinstitei si de viata facatoarei Cruci,
asemenea sa se inalte si cinstitele si sfintele icoane, zugravite in culori si in
mozaic sau facute din alt material cuviincios, in sfintele lui Dumnezeu biserici,
pe sfintele vase si vesminte, pe pereti si pe scanduri, in case si pe drumuri :
atat icoana Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos si cea a
Preacuratei Stapanei noastre, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, cat si ale
cinstitilor ingeri si ale tuturor sfintilor si ale barbatilor celor cuviosi. Caci
cu cat mai des sunt priviti acestia prin zugravirea icoanelor, cu atata si cei ce
le privesc , sunt indemnati spre amintirea si iubirea prototipurilor si spre a da
acestora sarutare si inchinaciune cinstitoare desigur nu adevaratul cult care,
dupa credinta noastra, se cuvine numai Firii dumnezeiesti - in felul in care ne
inchinam chipului - cinstitei si de viata facatoarei Cruci si sfintei Evanghelii
si celorlalte lucruri sfinte - si sunt indemnati spre a le cinsti prin aducere
(jertfa) de tamaieri si lumanari, precum se obisnuia si la cei vechi, in chip bine
cinstitor.

Caci cinstea data icoanei se urca la prototipul ei; iar cel ce se inchina icoanei,
se inchina persoanei zugravite pe ea. Caci asa se intareste (pazeste) invatatura
Sfintilor Parintilor nostri, adica predania Bisericii Ortodoxe, care a primit
Evanghelia de la o margine a pamantului la alta; astfel urmam lui Pavel care
vorbeste in numele lui Hristos si intregii dumnezeiesti si apostolice adunari...,
intarind traditiile pe care le-am primit... Iar pe aceia care indraznesc sa cugete
sau sa invete altfel sau sa distruga traditiile bisericesti, urmand ereticilor...,
si se gandesc la vreo innoire sau sa elimine ceva din cele asezate de Biserica,
Evanghelia sau chipu-l Crucii sau pictura in icoane, sau o sfanta ramasita de
martir, sau sa gandeasca intortocheat si cu rea credinta pentru a rasturna vreuna
din traditiile legiuite ale Bisericii Ortodoxe, sau sa trateze sfintele obiecte
sau sfintele manastiri ca ceva de rand, acestia daca sunt episcopi sau clerici,
oranduim sa fie caterisiti, daca sunt insa monahi sau laici, sa fie indepartati
din comunitate".
Dupa cum se poate constata, Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic nu au facut
altceva decat sa formuleze ca dogma invatatura traditionala despre icoane, deja
existenta in Biserica. Aceasta dogma a fost aparata apoi cu tarie de Parintii
Bisericii, si marturisita cu mare triumf in anul 843, cand, in memoria acestei
staruinte in apararea cultului icoanelor si, implicit, a dreptei credinte, s-a
instituit Duminica Ortodoxiei, consfintind biruinta Ortodoxiei asupra tuturor
ereziilor vremii de atunci si a iconodulilor asupra iconoclastilor.
Teologia icoanelor stabilita de Sinodul al VII-lea ecumenic a fost consemnata si
de erminiile sau manualele-calauza ale zugravilor. Atunci cand canonul iconografic
este respectat, avem garantia ca icoana reproduce un adevar deja recunoscut. Cand
insa canonul nu este respectat de pictorul respectiv, opera sa nu poate fi admisa,
pentru ca ea "constituie o noua revelatie, care trebuie sa fie verificata".
Pictura iconografica sau murala nu trebuie deci sa fie produsul unui rationalism
teologic si nici al unei inventii artistice subiective, ci marturia unei realitati
ontologice, a traditiei Bisericii. Pictorul trebuie sa cunoasca mai intai fondul
dogmatic, teologia icoanelor, si apoi sa incerce in smerenie si rugaciune sa
ajunga la viziunea spirituala, la starea de contemplatie a lumii supranaturale pe
care el o va infatisa in identitatea ei ontologica. Despre respectarea canonului
iconografic si pregatirea launtrica a pictorului, a icoaografului, P. Florensky
afirma ca "cu cat canonul este mai stabil, cu atat mai profund si mai clar
corespunde el exigentei spirituale. Ce este canonic este bisericesc, ce este
bisericesc este ortodox ; el exprima universalul. De aceea, purificarea sufletului
prin eliminarea de tot ce este subiectiv deschide sfantului adevarul etern al
naturii umane in Hristos...".

Din perspectiva aceasta a obligatiei pictorului de a-si purifica sufletul prin

inlaturarea a tot ce este subiectiv, acelasi teolog al icoanelor afirma ca "in
sensul riguros al cuvintelor, singuri Sfintii pot sa faca icoana". In indrumarile
sale catre ucenicii zugravi, ieromonahul Dionisie cel din Furna (secolul al XVIII-
lea) recomanda ca "cel care voieste a deprinde mestesugul zugravirii, ...sa se
roage... si sa se faca pentru el ...rugaciune catre Domnul Iisus Hristos,...".
Acelasi pictor, creator de scoala, indemna pe ucenicii sai sa ia aminte bine,
"necrutand osteneala ci cu prea multa ravna sa se iscuseasca si deplin sa invete
mestesugul acesta, fiind de la Dumnezeu, dat si oranduit, acesta este dumnezeiesc
lucru... Iar cati pentru a banilor iubire cu lacomie, fara evlavie si cu nebagare
de seama, se apuca de lucrul acesta, bine sa ia seama, aducandu-si aminte de cea a
Iudei, a iubitorului de argint si a celor de un narav cu dansul". Intr-adevar,
pictorii si iconografii de seama ai Bisericii Ortodoxe, inclusiv cei care au
pictat, Cozia, Voronetul, Moldovita si Horezu, de pe plaiurile romanesti, au fost
cu adevarat sfinti, in-vrednicindu-se de adevarate viziuni spirituale. Acestora le
datoram iconografia crestina, iar celor care s-au invrednicit doar de talantul
artei iconografice le datoram numai o arta religioasa, pentru ca, in conformitate
cu invatatura Biserici, "facerea de icoane nu depinde de inventia pictorilor, ci
exprima legislatia aprobata si traditia Bisericii Ortodoxe Ecumenice...

Conceptia si traditia icoanelor deriva de la Sfintii Parinti, si nu de la pictor,-

domeniul pictorului este limitat la arta sa, in timp ce continutul si aranjamentul
icoanelor este descris de Sfintii Parinti. Un teolog ortodox adeverea ca, in
Biserica Ortodoxa rasariteana, "in temeiul hotararii Sinodului al VII-lea
ecumenic, singura partea artistica a icoanei esta produsul pictorului, continutul
sau spiritual depinde de Sfintii Parinti. Aceasta hotarare marturiseste... ca
adevaratii creatori ai icoanelor sunt Sfintii Parinti. Ei creeaza contempland ceea
ce icoana va infatisa". Istoria ecleziastica ne confirma ca de la intruparea lui
Hristos si de-a lungul secolelor se gasesc sfinti iconografi si iconografi sfinti
in frunte cu Sfantul evanghelist Luca. Acestor iconografi le apartine crearea de
icoane, celorlalti crearea unei arte iconografice religioase. Iconografilor si
pictorilor iconografi de astazi, care doresc sa apartina acelor creatori de
icoane, nu le ramane decat sa-si aminteasca ca sunt urmasii parintelui picturii,
bisericesti, sfantul evanghelist Luca, si acest lucru ii indatoreaza o traire in
Hristos, pentru ca "iconografia este metafizica existentei concrete".
In Biserica Ortodoxa s-a pastrat intotdeauna canonul impus de erminia picturii
bizantine, care a reliefat cele patru roluri ale icoanei ortodoxe : pedagogic,
didactic, cultic, haric - de mijlocire a darurilor dumnezeiesti - si estetic.
Invataturile parintilor iconografi, trecute in erminia picturii bizantine, sunt
"...marturii directe ale invataturii lui Hristos si a Duhului Sfant".
Transpunerile invataturii de credinta in lumea imaginilor creeaza insa, in
iconografia ortodoxa orientala si in iconografia catolica occidentala, o lume de
idei dogmatice aparte. Iconografia occidentala ramane lipsita de o anume prezenta
harica, de nimbul sfinteniei, consecinta imediata a invataturii romano-catolice
despre har si lucrarea sa. Intentia si idealul iconografiei ortodoxe sunt insa
expresia categoriei sfinteniei, straina de idealul artei antichitatii clasice, a
valorii binelui si frumosului. In Bisericile Ortodoxe, iconografia este expresia
fidela a invataturii de credinta, a dogmelor sale. Ea nu se adreseaza numai
sentimentului si simtului artistic, ci mai intai sufletului. Daca comparam, de
pilda, icoanele crucifixului produse de arta occidentala cu cele ale iconografiei
orientale, de acelasi gen, afirmatia ramane revelatoare si in aceasta privinta.
Arta crestina occidentala prezinta tragedia unui om aflat in agonia suprema,
vizand, in primul rand, sa "miste si sa caute a incita sentimentele de exaltare
ale durerii umane".

Dimpotriva, iconografii ortodocsi au creat icoane ale crucifixului in care "pe

fata Domnului, domina si se exprima majestatea regala (majastatea suferintei
controlate), calmul si serenitatea,- in locul durerii martiriului, semnificatia
teologica sublima a sacrificiului implinit pe cruce, care este condensat in
cuvantul lui Hristos (s-a sfirsit, adica, opera s-a implinit). Astfel, in timp ce
pictura occidentala, orientand opera sa spre emotie, a prezentat o drama umana,
iconografia orientala, adresand opera sa mai intai sufletului, a exprimat kenoza
divina a Omului-Dumnezeu pe cruce. Totusi, pictura ortodoxa, crezand impreuna cu
parintii si imnografii Bisericii ca Trupul Domnului n-a suferit nici o alterare de
nici un fel... l-a reprezentat... fara nici o alterare datorata mortii...". De
aceea nu exista aici nici spasme ale gurii: nici ochi impaienjeniti...". Icoanele
ortodoxe redau deci cu staruinta si acrivie, aceasta indumnezeire a firii umane,
acel theosis, consecinta directa a intruparii lui Hristos si a acelei "viziuni
ceresti in identitatea sa ontologica", care nu este proprie decat Ortodoxiei
rasaritene.Pentru un crestin ortodox, icoanele raman asadar infatisari vizibile
ale reprezentarilor supranaturale. Ele au ca scop de a inalta sufletul nostru in
starile ceresti. Daca pentru un catolic occidental, pictura in ulei este mult mai
apta pentru a reproduce lumea senzoriala, iar pentru un protestant occidental,
gravura este mult mai potrivita pentru schema sa silogistic-rationala, pentru un
ortodox, icoana face sa transperseze esenta metafizica in ceea ce reprezinta ea,
in mod concret ca sa devenim fii ai luminii taborice.
Pr. Dr. Nicolae V. Dura