Recitind pe Caragiale

La baza marii comedii sta intotdeauna grimasa. Ramane doar in sarcina

scriitorului de geniu sa transfigureze acest rictus primar intr-un dans amplu, variat si
cuprinzator. Moliere a reusit sa transforme Commedia dellArte in capodopera comica a
teatrului baroc. Geniul sau a nascut marile tipuri molieresti. Din Pantalone, Brighella,
Dottore, s-au nascut Alceste, Argan sau Harpagon. Exemplu este eminent, caci nicaieri
ca in teatrul lu Moliere nu se poate urmari mai usor trecerea pe care comicul o face de la
planul secund, al simplei burle, la treapta majora a comicului ca modalitate estetica.
Ceea ce Moliere a facut din Commedia, Caragiale a facut din vodevil. Precum la
baza comediei molieresti sta burla italiana renascentista, la baza comediei caragialesti
sta vodevilul frantuzesc al secolului revolutionar. Astfel, jocul buf si naiv al sketch-ului
si sarja quiproquo-ului, caracterul caricatural al personajelor sunt tot atatea elemente de
vodevil lesne de regasit in operele cargialesti. Comicul de situatie, esential si gratuit in
vodevil, devine suport pentru un subtil angrenaj etic la Caragiale, capatand o
semnificatie umana care se adanceste uneori pana la situatii tragice, in fond. Tipul
molieresc este si el unul tragic, deoarece provoaca rasul mai mult intamplator, e mai
mult de plans. De aceea radem mai mult de o situatie comica, pentru ca e de plans,
decat de ras. Comedia caragialesca este o comedie de situatii tragice. Vedem asta in
situatia lui Trahanache fata de cuplul Zoe-Tipatescu, sau a lui Jupan Dumitrache fata de
Veta-Chiriac. Raccourci-ul semnificativ al lui Dandanache are intensitati catastrofale
fata de esecul lui Catavencu. Tipul Gratuit la Commedia a devenit la Moliere tip
esential. Situatia gratuita la vodevil a devenit la Caragiale situatie morala. Distanta
parcursa in ambele cazuri de la forma primitiva a comiculuila forma majora comediei
este uriasa.
S-a vorbit mult despre caracterul national al teatrului lui Caragiale, considerandu-
se oamenii comediei lui Caragile niste tipuri reprezentative ale societatii romanesti de la
o anumita epoca. Concluzia acestei consideratii devin clasica in manuale: va putea
rezista vremurilor?
Se pare totusi ca teatrul lui Caragiale nu e totusi unul national. Daca tipurile sunt
localizate si daca o anumita atmosfera balcanica se poate regasi in limbaj, nu inseamna
totusi ca avem de-a face cu un tip indigen. Din capul locului trebui spus ca teatrul lui
Caragiale nu e un teatru de tipuri, nu e un teatru cu oameni. Comedia lui Caragiale e o
comedie de situatii morale. Aceste situatii nu pun fata in fata tipuri psihologice umane,
ca la Moliere, ci tipuri de vicii, personificari etice. La Caragiale nu avem oameni
meschini, avem meschinaria, nu avem prosti, ci prostia. De aceea ele nu reprezinta nici
tipuri umane in genere, nici tipuri nationale in speta. Ele sunt legate doar exterior de un
anume moment istoric sau societate. Ele reprezinta niste abstractiuni morale, angrenate
in situatii cu adanc inteles uman si cu valabilitate estetica ce depaseste sfera unui
localism restrans si efemer.