RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ALTII.

Reglementare. Potrivit Coduliu civil Suntem de asemenea responsabili de

prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a raspunde sau de
lucrurile se sunt sub paza noastra.Codul civil . instituie un sir de ipoteze de raspundere
printre care si: raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori ce
locuiesc cu dansii. Prin exceptie de la principiul raspunderii pentru prejudiciile cauzate de
fapta proprie au fost insituite aceste cazuri de raspundere, careia i se mai spune indirecta,
pentru prejudiciile cauzate de alte persoane, in considerarea anumitor calitati si raporturi
care exista intre faptuitori si persoanele care raspund civilmente.

Pentru motivele deja infatisate, nu putem fi de acord ca o persoana, oricare ar fi
ea, poate raspunde pentru simplele fapte ale alteia, care, oricat de reprobabile si
sanctionabile ar fi, n-au cauzat un prejudiciul altuia si acest prejudiciu nu este injust. Este
o exigenta impusa, nu atat de argumente savante, ce tin de filosofia dreptului ci chiar de
un elementar bun simt juridic. De aceea, ne alaturam celor care privesc raspunderea
indirecta o raspundere pentru prejudiciile cauzate de altii si nu o raspundere pentru
faptele lor.

RASPUNDEREA PARINTILOR PENTRU PREJUDICIILE
CAUZATE DE COPIII LOR MINORI.

Sediul materiei.. Tatal si mama, dupa moartea barbatului, sunt reponsabili de
prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii. Art. 1000 ali. 5 C. civ.
dispune: Tatal si mama sunt aparati de responsabilitatea aratata mai sus, daca probeazaa
ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil.

Persoane raspunzatoare. O interpretare rationala a textului de la art. 1000 alin. 2
C. civ., care sa aiba in vedere ratio legis, face sa consideram ca persoanele raspunzatoare
sunt parintii firesti, fiind indiferent daca minorul este rezultat din casatorie sau din afara
ei, precum si parintii adoptivi, de la data incuviintarii adoptiei.
S-a discutat, atat in teorie cat si in practica, daca in cercul persoanelor
raspunzatoare nu trebuie incluse si altele carora le-au fost incredintati minorii, fara sa
aiba legaturi de rudenie cu acestia, argumentandu-se ca raspunderea instituita de lege ar
deriva din conceptul mai larg de ocrotire parinteasca. Punctul de vedere a ramas izolat,
argumentand-se ca, fiind o raspundere speciala, o exceptie de la regula, nu poate fi
extinsa la alte situatii, fiind de stricta interpretare. Aceasta opinie este sustinuta, cum vom
vedea, si de fundamentul acestei raspunderi.










Fundamentul raspunderii parintilor. Opinia majoritara este ca raspunderea
parintilor pentru prejudiciile cauzate altora de copiii lor minori isi gaseste explicatia in
culpa, considerandu-se ca ne-am afla in prezenta unei triple prezumtii

- prezumtia ca, in exercitarea indatoririlor ce revin parintilor au existat
abateri;
- prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea indatoririlor parintesti si
savarsirea faptei ilicite , cauzatoare de prejudicii;
- prezumtia vinei parintilor, de obicei sub forma neglijentei, in
indeplinirea indatoriririlor parintesti.
Se apreciaza ca instituirea acestor prezumtii ar acorda protectie victimei, fiind
conforma echitatii. Dificultati au aparut cand s-a pus problema determinarii in concret a
indatoririlor parintesti prezumate a nu fi fost indeplinite sau indeplinite necorespunzator.
S-a raspuns ca prezumtia de culpa vizeaza obligatia de supraveghere a copiilor de catre
parinti (* V. Loghin, Responsabilitatea civila a parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor
lor minori, L.P. NR. 6/1956, I.M.Anghel, [.a. op cit. p. 147- 148, O. Calmulschi, Aspecte
ale raspunderii parintilor pentru fapta copilului minor, desprinse din practica judiciara, in
SCJ nr. 4/1978, p. 378).

Intr-o alta opinie, (Tr. Ionascu, Curs de drept civil, Obligatiuni, Litografia
invatamantului, Bucuresti, 1950, p. 195, Gh. Nedelschi, Curs de drept civil, Litografia
invatamantului, 1956, p. 47 T. Pop, Evolutia doctrinara si jurisprudentiala in domeniul
raspunderii civile a parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori in RRD nr. 1
333d37d 0/1987, p. 13) imbratisata de orientarea Instantei Supreme, (Trib. Supr. Sectia
penala, dec.nr. 1828/1980, in RRD nr. 9/1981, p. 75, Trib. Supr. in compunerea prevazuta
de art. 39 alin. 2 si 3 din Legea de organizare judecatoreasc, dec. nr. 18/1982 in RRD nr.
3/1983, p. 74, Trib. Supr. Sect. Civ. dec. nr. 693/1988 in RRD nr. 1/1989 p. 71) s-a
sustinut ca prezumtia priveste nu doar lipsa supravegherii dar si lipsa unei educatii
corespunzatoare, apreciindu-se ca o astfel de orientare corespunde unei conceptii mai
exigente fata de parinti si mai atente fata de victima. O orientare ce se vrea si mai
generoasa, (E. A. Barach, Ion Nestor, S. Zilberstein, op cit. kp. 156, CS CB, op cit. p.
202) prezumtia de culpa ar privi, deopotriva obligatia de supraveghere dar si obligatia de
crestere a copilului minor, aceasta din urma fiind preferabila datorita gradului mai mare
de generalitate.


Asa cum se vede, efortul de a inventa cat mai multe prezumtii are, aproape
invariabil, justificarea de a mobiliza pe parinti sa fie cat mai diligenti in evitarea oricaror
fapte ilicite ale copiilor lor minori, contribuind, implicit, la o protectie mai mare a
victimei. Plecandu-se de la rolul educativ pe care trebuie sa-l aiba aceste prezumtii, se
considera ca ele sunt mobilizatoare, contribuind la preventia generala.

In doctrina noastra au aparut, timid, si alte opinii care fac ca edificiul raspunderii
ridicat pe temelia culpei prezumate sa nu mai poata fi considerat invulnerabil. Un distins
autor, frecvent citat in aceasta lucrare, face o remarca pe care o salutam, considerand ca
intemeierea raspunderii parintilor pe o prezumtie de culpa este depasita, oferind prea
multe posibilitati de denaturare a realitatii, aplicarea ei in numeroase cazuri fiind formala,
artificiala si profund nedreapta . (* L Pop, op cit. p. 243 ).



Fundamentul raspunderii parintilor in conceptia pe care o promovam ca si
al celorlalte cazuri de raspundere, trebuie cautat de partea victimei care trebuie
indemnizata si nu de partea autorului care trebuie sanctionat. Injustetea prejudiciului
proclama iperativul reparatiei. Iar daca ne intrebam de ce tocmai parintii sunt cei chemati
sa despagubeasca pe victima, este pentru ca ei au o aceasta calitate naturala, fiind tocmai
de aceea desemnati sa repare prejudiciul cauzat de copiii lor si nu pentru ca sunt vinovati.
Cata vreme dreptul prezuma buna credinta, orice prezumtie contrara este inadmisibila.
Conduita obisnuita a omului nu este nociva ci creatoare, pozitiva, afirmativa. Nimeni si
nimic nu ingaduie sa prezumam pe parinti culpabili. Daca in practica intalnim destule
situatii in care parintii au o vina in educarea copiilor, ele nu constituie regula pentru a o
putea prezuma, si inca absolut.

Se accepta in doctrina ca justificarea sacrificarii parintilor prin condamnarea lor
de plano consta in nevoia de a asigura o protectie cuvenita victimei, neobligand-o sa mai
faca dovada unei duble culpe, aceea a copilului si a parintelui. In realitate, acest
fundament pare a ne procura, mai degraba, linistirea cugetului ca, totusi o culpa exista
undeva, decat un imperativ rezonabil si parajuridic.

A fundamenta raspunderea inseamna a identifica un imperativ situat in afara ei, a
gasi acel comandament moral preexistent dreptului care a impus solutia juridica. Din
aceasta perspectiva, enuntul potrivit caruia tripla prezumtie legala justifica juridic
raspunderea parintilor (* I Dogaru, P. Draghici, op cit. p.286) ni se pare gresit pentru ca
dreptul nu se poate autojustifica. Nevoia unei protectii a victimei, care este dupa noi ideea
forta a intregii raspunderi delictuale, este mai bine servita prin recunoasterea unui alt
fundament care exista obiectiv si poate functiona fara repros decat sa apelam la multiple
prezumtii discutabile ce pot ajunge chiar la culpa de a fi parinte si care au doar virtutea de
a ne procura o motivatie artificiala a imperativului reparatiei. Sustinem deci ca
raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori va trebui sa fie
obiectiva, avandu-si justificarea tocmai in calitatea lor naturala de parinti, tinuti de o
obligatie la fel de naturala, anume aceea de solidaritate familiala.

Conditiile raspunderii parintilor. Aceste conditii sunt prevazute expres in textul
de la art.1000 ali. 1 C. civ care instituie raspunderea parintilor pentru prejudiciul cauzat
de copiii lor minori care locuiesc cu dansii. Textul priveste strict conditiile raspunderii
parintilor, ceea ce inseamna ca celelalte conditii generale sunt implicit avute in vedere.
Prin urmare, raspunderea parintilor va fi declansata ori de cate ori un prejudiciu injust a
fost produs unei alte persoane de fapta copiilor lor minori care locuiesc cu acestia.
Premiza raspunderii parintilor o constituie prejudiciul cauzat altora de copiii lor.
Conditiile acestei raspunderi sunt: minoritatea si comunitatea de locuinta cu parintii.

1. Minoritatea. Faptuitorul trebuie sa fie minor, adica sa nu fi implinit varsta de
18 ani la momentul savarsirii faptei prejudiciabile, sau sa nu se fi casatorit inainte de 18
ani. Practica a decis ca parintele ramane obligat pentru prejudiciul cauzat de minor, chiar
daca, intre timp, minorul a devenit major si are mijloace materiale proprii. Solutia este
corecta pentru ca indeplinirea conditiilor raspunderii trebuie examinata la momentul
producerii prejudiciului ( illo tempore ) si nu la data formularii actiunii sau la data
judecarii cauzei.
2. Comunitatea de locuinta cu parintii. Conditia vizeaza locuinta minorului si nu
domiciliul acestuia. Potrivit art. 14 alin. 1 din Decr. 31/1954, domiciliul legal al
minorului este la parintii sai iar daca parintii n-au o locuinta comuna, la acela dintre
parinti la care locuieste statornic. Art. 14 alin.2 din Decr. 31/1954 prevede ca domiciliul
copilului incredintat de instanta judecatoreasca unei a treia persoane ramane la parintii
sai.
Situatiile in care minorul isi are locuinta in alta parte decat parintii, au fost astfel
grupate: (L Pop, op cit. p.246)
- Cand, desi minorul are locuinta la parinti, el locuieste in alta parte, cu
consimtamatul sau stirea acestora. In asemenea situatii parintii raspund de prejudiciile
cauzate de copiii minori.
- Cand minorul nu locuiste cu parintii impotriva vointei acestora, s-a spus
ca ei nu raspund pentru ca n-au posibilitatea sa-si exercite obligatiile (C S< CB, op cit.
p.46 47)
- Daca minorul se afla internat printr-o hotarare judecatoreasca intr-o
institutie de reeducare, s- a decis ca parintii nu raspund, neavand posibilitatea de a-l
supraveghea (* Trib. Jud. Neamt, dec. pen. nr. 15/1970 in RRD nr. 7/1990 p. 184; a.
Glavan, nota critica la dec. pen. nr. 413/1976 a Trib. Jud. Bacau, citate de L Pop in op cit.
p. 248).


Aceasta solutie a fost ciriticata de literatura juridica cu motivarea ca
schimbarea locuintei minorului in instututia de reeducare se datoreaza aceleaisi lipse de
supraveghere si educatie a parintilor (C Statescu, op cit. p. 46)
- Cand minorul produce altuia un prejudiciu in perioada cand avea o alta
locuinta datorita continuarii invataturii, pregatirii profesionale sau incadrarii lui in munca,
juriprudenta a apreciat ca noua locuinta, fiind temporara, nu influenteaza raspunderea
parintilor.

- Cand minorul este incredintat unuia dintre parinti despartiti in fapt sau
divortati, va raspunde parintele caruia I-a fost incredintat. S-a decis insa ca, in cazul in
care, desi incredintat unuia dintre parinti, minorul a fost luat spre crestere de celalalt
parinte, cel ce va raspunde pentru prejudiciile injuste cauzate de minor va fi acesta din
urma, solutie care nu se impune cand minorul se afla intr-o simpla vizita la celalalt
parinte. (T. S. , sect. pen., dec. nr. 483/1970, in CD, 1970, p. 454). Toate aceste solutii au
ca motivare aceeasi prezumtie ca prejudiciile cauzate de minori altora sunt datorate lipsei
supravegherii si educatiei parintilor, partajul culpelor fiind facut dupa criterii de fapt.

Pozitia noastra. Asa cum am aratat, suntem adversarii oricaror prezumtii de
culpa cu rol de fundament al raspunderii parintilor, incercand a introduce in aceasta
discutie idei care explica reparatia din punctul de vedere al victimei ce aspira la
dezdaunare si nu din punctul de vedere al parintelui care trebuie sa suporte o sanctiune
pentru ceva ce n-a facut.
Efortul irosit de doctrina de a cauta, uneori zadarnic, o culpa si chiar de a o
inventa acolo unde ea nu exista, doar pentru a ne linisti spiritul ca am sanctionat un
vinovat, ni se pare inutil. Raspunderea parintilor trebuie sa fie obiectiva iar daca ne
vom intreba de ce raspund parintii pentru prejudiciile cauzate de copiii lor, suntem
convinsi ca nu culpa lor ne-ar putea procura o mai mare liniste decat calitatea lor naturala
de parinte.
Exista tot mai multe semne ale unei noi orientari, mai rationale, a doctrinei si
jurisprudentei noastre care, sunt tot mai putin dispuse sa faca partajul culpelor abstracte
ale parintilor apreciind, uneori ca lipsa unei educatii se deduce din chiar faptul
prejudiciabil. (* A. Vsan, Cu privire la conditia locuirii in comun a minorului cu parintii
sai pentru antrenarea raspunderii lor civil-delictuale, in RRD nr. 2/1989 p. 23- 29) si
evocandu-se, tot mai des, echitatea. S-a decis ca tatal minorului, autor al unui furt, are
calitatea de parte responsabila civilmente, neputand fi exonerat de raspundere, chiar daca,
fiind despartit prin divort de sotia sa, minorul se afla sub supravegherea mamei la data
producerii prejudiciului (Trib. Mun. Buc. Sect. Pen. nr. 383/1991 in CPJP 1991, p. 200-
201). Chiar daca nu s-a parasit inca imperiul culpei, se apreciaza bunaoara ca ar fi cu
totul inechitabil ca parintele caruia i-a fost incredintat copilul sa raspunda singur de
prejudiciul cauzat de acesta (* L P op, op cit. pag. 251), propunindu-se, de lege ferenda,
si un alt fundament, garantia, atunci cand minorul este la o varsta frageda.


Efectele raspunderii parintilor. Victima careia i s-a cauzat prejudiciul va putea
actiona, fie pe minor in temeiul art. 998, 999 C. civ. fie pe parinti, in temeiul art. 1000
alin. 2 C. civ.

Daca minorul a implinit 14 ani sau daca se poate proba ca a lucrat cu
discernamant, el va putea raspunde singur, caz in care conditiile vor fi cele prevazute de
art. 998 , 999 C. civ. Victima va putea alege intre raspunderea indirecta a parintilor si pe
cea directa a minorului, sau va putea actiona pe parinti si minor impreuna. Atat parintii
cat si minorul sunt tinuti sa raspunda integral.

Obligatia parintilor este solidara sau in solidum? In ambele cazuri victima va
putea actiona pe oricare parinte pentru tot prejudiciul suferit, singura diferenta este ca, in
timp ce la obligatiile solidare regresul parintelui impotriva minorului va fi divizat, la
obligatiile in solidum regresul nu este supus divizarii, fiecar parinte putand pretinde tot,
motiv pentru care s-a apreciat ca obligatia parintilor este o obligatie in solidum (* R.
Sanilevici, Examen de practica judiciara privind caracterul si limtele raspunderii in
ipoteza pluralitatii de persoane obligate la repararea pagubei, RRD nr. 12/1960, p. 35 36,
S. Ghimpu, S. Grosu, Capacitatea si reprezentarea persoanelor fizice in dreptul RPR, Ed.
Stiintifica, Bucuresti, 1960, p. 141 I. Dogaru, P. Draghici, op cit. p. 294).

Pe langa aceasta, s-a mai invocat argumentul potrivit caruia dipsozitiile de la art.
1003 C. civ, care instituie solidaritatea nu se aplica in cazul parintilor si minorilor pentru
ca temeiurile raspunderii lor sunt diferite, neputandu-se spune ca delictul le este
imputabil. (* Decizia de indrumare nr. 6/1973 in CD 1973, p. 50).

Inlaturarea raspunderii parintilor. Potrivit art. 1000 alin. 5 C. civ. parintii sunt
aparati de raspundere daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil .
Acest text obliga la o luare de pozitie transanta in problema fundamentului raspunderii
parintilor pentru ca va trebui sa se raspunda care este obiectul probei prin care parintii s-
ar putea apara de raspundere. Este piatra de incercare a fundamentului acestei raspunderi.
O minima consecventa in sustineri impune acceptarea consecintelor solutiei
propuse. Adeptii triplei prezumtii de culpa, constatand inconvenientele teoriei clasice,
sunt obligati a consatata ca dovada contrara prezumtiei legale va fi mai complexa si deci
mai dificila, intrucat trebuie sa se refere la un dublu obiect: supravegherea si educarea ori
cresterea minorului( C. Statescu, C. B Barsan, op cit. p. 211) sustin ca, pentru a se apara
de raspundere, parintii trebuie sa rastoarne prezumtia relativa instituita in favoarea
victimei, urmand ca ei sa dovedeasca. Recent, dupa ce se raliaza neconditionat la teoria
clasica, afirmand ca tripla prezumtie legala justifica juridic raspunderea parintilor (* I
Dogaru, P. Draghici, op. cit. p. 286) aceeasi autori sunt constransi de evidenta sa
recunoasca faptul ca simpla dovada a parintilor ca au supravegheat pe minor sau ca s-au
ingrijit sa-i dea o educatie corespunzatoare nu-i poate exonera de raspundere .

Inconsistenta constructiei propuse drept fundament al raspunderii parintilor
pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori este evidenta. A cere parintilor sa
dovedeasca faptul ca s-au comportat normal, supraveghindu-i crescandu-i si educandu-i
pe copii, ni se pare a fi o idee nefericita care antreneaza consecinte inacceptabile.
Mai intai, este cu totul inadmisibil sa ceri unei persoane sa-si dovedeasca
nevinovatia. Niciodata practicienii dreptului, mai putin pretentiosi teoretic, n-au pus in
discutie o asemenea proba, sezizand ilaritatea la care s-ar expune.
Apoi, tripla prezumtie, desi se proclama a fi instituita in favoarea victimei, ajunge
practic s-o defavorizeze pentru ca, dand parintilor posibilitatea de a se apara in acest mod,
in conditiile in care oricine o poate face , victima risca a ramane dezdaunata.
Este motivul pentru care, constatand ineficienta fundamentului propus, s-a
incercat o deplasare a obiectului probatiunii pe teren cauzal, urmand ca parintii, dovedind
ca si- au indeplinit impecabil toate obligatiile parintesti si ca alta a fost cauza
prejudiciului: faptele ce trebuie dovedite trebuie cautate si selectate spre a se putea
decela cu certitudine cauza straina (* M. Lazar citat de L. Pop, p. 254). Numai ca, asa
cum este pusa problema, parintii ar urma sa dovedeasca, atat ca si-au executat toate
obligatiile dar si cauza straina. Ne-am putea intreba: odata dovedita cauza straina de ce sa
mai cerem parintilor o proba a executarii obligatiilor lor? Lucrurile se complica inutil. De
aceea, subscriem cu totul opiniei potrivit careia Practic, raspunderea parintilor este, chiar
de lege lata, o raspundere obiectiva (*L. Pop. Op cit. p. 254).