Umil pribeag O, tu iubire inexistentă
Ce mă cufunzi în amăgire,
Umil pribeag pe-a vieţii cale
Înfrunţi furtunile deşarte,
Ţi-e dăruit şi râs şi jale,
E pacea ta mult prea departe.
Însingurat pe la apus de soare
Te-nchini printre ruini cernite,
Priveşti spre munţi şi caţi spre mare
Şi spre-un mănunchi de flori strivite.
Tu neostenit rătăcitor
Pe drumul iubirii şi-al durerii
Devii-nţeleptul spectator
Plecat spre văile tăcerii.
În urma ta salcia va plânge,
La umbra ei des ai visat,
Inima ei doar se va frânge
Ştiindu-te pe veci plecat!
**********
Călător
Pribeag sunt prin pustiul vieţii.
Caut sensul existenţei mele,
În norii grei, în fumul ceţei,
În umbre negre – n colb de stele.
Sunt stropul verde-ivit din valuri,
O lacrimă în larg de mare,
Mult prea departe sunt de maluri,
Mă pierd în nesfârşita zare.
Un pelerin sunt eu prin noapte
Ce-un suflet să găsească speră;
Printre ale tăcerii şoapte
Tu rămâi vis, rămâi himeră.
Şi timp se scurge, timpul trece,
Doar eu rămân eterna stâncă
Uitată în neantul rece,
În singurătatea - adâncă.
De ce nu sunt indiferentă
La-a inimii plăsmuire?
Sunt corăbierul prin furtună,
În barca mea-i o grea povară,
Când fulgerele se adună
Mica mea barcă va să piară.
**********
Karma
Printre ale tăcerii şoapte
Se strecoară spre abisuri
Un pelerin în neagra noapte
Ce-i înlănţuit de visuri.
Îl poartă calea spre himere,
Iar umbre dese, fum şi ceaţă
Îi dăruie numai durere;
Doar lacrimi curg peste-a sa faţă.
În van îşi caută a sa iubire
Căci strigătul îi este mut,
E totul numai amăgire
Iar sufletul îi e pierdut.
Ce karmă rea din alte sfere
Să pribegească i-a menit?
Cu ce păcat în alte ere
Faţă de cine a greşit?
Dar el păşeşte mai departe
Şi în neant se va topi,
De astă lume îl desparte
Doar o iluzie: a iubi.
**********
1
 Credinţă
Zeii? Mi-s neprieteni zeii
Căci cei ce pe toţi zeii s-au jurat
M-au înşelat.
Stăpânul? Nu mă-nspăimântă astă fiară
Căci dat îi e şi ei să piară.
Să mă plec? Nu pot, căci dreaptă sunt
Şi nu mă târăsc precum viermii pe
pământ,
Iar fiinţa mea în două s-o împart
E josnicie şi-i deşart.
Sau lupta? La ce mi-ar ajuta
Să-nving pe altcineva?
Oare nu-i pe –acest pământ
Viaţa lucrul cel mai sfânt?
Ură, invidie, răzbunare,
Inimi seci, cuvinte-amare,
Nu le-ating, nu mă rănesc,
Pe calea lor nicicând păşesc.
Biciul? Ah, pe-acesta l-am lăsat
Într-un codru-adânc uitat;
Spre iubire de-aş putea
Astă lume-aş îndrepta.
**********
Laudă poeziei
Poezia e ofrandă pe altarul unui zeu,
Este credinţa pură a sufletului meu,
Poezia e ambrozia, e nectarul din
pocal,
Este spuma albă de pe creasta unui val.
Poezia e omătul şi e cerul cel senin
Este chipul sacru, căruia tulburat mă-
nchin;
Poezia e-o petală de lotus sau liliac,
Este salcia care plânge pe margine de
lac.
Poezia e copilul la răsărit de soare
Ce gingaş şi suav îţi dăruieşte-o floare,
Poezia e bunica privind către apus,
Poezia-i amintirea a celor ce s-au dus.
.................................
Proorocire
Tu vedea-vei negre umbre
Ce în cale îţi vor sta,
Auzi-vei vorbe sumbre,
Zeii te-or ameninţa.
Tu păşeşte mai departe
Nu te teme de urgii,
Nu privi hidoasa moarte,
Tu salvat pururi vei fi.
Căci ţi-e inima altarul
Ridicat doar din iubire,
Ţi-e sădit în suflet harul
Să împaci întreaga fire.
De s-ar revărsa oceanul
Şi toţi munţii s-ar topi,
Tu vei regăsi limanul,
Sufletul nu va pieri.
De va fi arsă pădurea,
Scrum şi pulbere în cale,
Iar duşmanii de aiurea
Hărăzi-vor chin şi jale,
Nu-ţi pleca fruntea semeaţă
Şi nu-ţi coborî privirea;
Crede-n zori şi crede-n viaţă,
Ţi-e menită izbăvirea!
***********
Fântâna de dureri
În fântâna de dureri a lumii
Am privit în zori,
Picura pe chipul alb al lunii
Lacrima din flori.
Într-a durerilor fântână eu
Privit-am la amiază,
Îngemănaţi un demon şi un zeu
Stăteau de pază.
2
Într-a lumii fântână de dureri
Privesc şi în amurg,
Dintr-un noian de stele, ochi de cer
Grele lacrimi curg.
*************
Cuvinte simple
Eu nu scriu o poezie elevată,
Nu cunosc meşteşugul subtilelor rigori,
Nu compun o elegie fără pată,
Eu cânt pentru-ale lumii trecătoare
flori.
Nu voi să-mi dăiuniască versul un
mileniu,
Eu cânt pentru această zbuciumată
clipă,
Cânt doar amarul şi cleştarul cuprinse-
ntr-un deceniu,
E versul pentru mine-o aurită-aripă.
În călimara mea nu-i strop de ură sau
venin,
Iar pana-mi est un mănunchi de raze,
Înmoi condeiul în lacrima din zori a
unui crin
Şi îmi întorc privirea către celeste oaze.
Eu nu pot să cânt despre minciuni
deşarte,
Nu pot să elogiez ai lumii falşi eroi,
De răzbunare mi-este inima departe,
Nu mă-nspăimântă ziua de apoi.
…………………
Ultimul şuvoi
De-ar fi de aur, colivia
Este durerea-acestei lumi,
Aţi ferecat doar ciocârlia,
Păcatul l-aţi lăsat în drum.
Iar din adânca sihlă deasă
Pândesc ai nopţii ochi agili,
Sunt acei goi şi fără casă,
Cei duri, sălbatici şi umili.
Şi prin palate de ivoriu
Domnesc ai lumii strâmb aleşi,
Cuprinşi de un dispreţ notoriu,
Ei nu sunt fiinţe omeneşti.
Dar iată-i prăbuşiţi în humă,
Ai lumii laşi şi falşi eroi,
E cerul negru, rece-i şi tună;
Moartea-i al vieţii ultim şuvoi.
*************
Poet al durerii
Eu sunt un poet al durerii,
Cânt despre lacrimi de jale şi dor,
Cânt râul din valea tăcerii
Si despre sufletul trist, temător.
Eu sunt un poet al luminii,
Cânt despre roua ce picură-n zori,
Mă-nfioară cu parfumul lor crinii,
Cânt pasărea-avântată în zbor.
Sunt stânca ivită din valuri,
Pustnicul lumii-s, surâs şi suspin,
Cat înspre abruptele maluri,
Înspre adâncul etern şi senin.
Pastel de vară
Mă plimb în amurg de vară
Prin îngustele alei,
Ce tăcere mă-nconjoară
Scăldată-n parfum de tei.
Pe sub crengile de aur
Odihnesc o clipă eu,
Redescopăr un tezaur
Tăinuit de vreun zeu.
Ridic mâna înspre stele
Să culeg un crin din cer,
Să-l adaug colecţiei mele
3
De iubiri şi de dureri.
Iar din soarele ce apune
Aud şoapta unui vis,
Îmi întorc chipul spre lume
Şi îi dărui un surâs.
Se revarsă curcubee
Din adâncul cel senin,
Numai eu pe o alee
Necuprinsului mă-nchin.
Şi nu cer averi deşarte,
Cer puterea de-a iubi
Ca acum şi mai departe
Ai Pământului copii.
*************
Roata vieţii
Ah, întoarce roata vieţii,
Pentru-o clipă doar, aş vrea,
Şi destramă vălul ceţei
Să-mi revăd bunica iar.
Să cutreier prin grădina
Cu zorele şi minuni,
Să mă scald iar în lumina
Începutului de lumi.
Pe sub crengile de aur
Ale teiului –nflorit
Plăsmuit-a vechiul faur
Al copilăriei mit.
Nu ştiam ce-i lăcomia,
Ce e josnic şi amar,
Mă vrăjea doar poezia,
Inima-mi era altar.
Am crezut că-mi va fi calea
Nesfârşit fluviu în cer
Şi nicicând n-oi trece valea
De tristeţi şi de dureri.
Iată, scursu-s-a clepsidra,
Pieri clipa ca un fum,
Mă pândeşte iarăşi hidra
Îndoielilor în drum.
*************
Sublimă, Poezia
Cum? Afirmi că poezia e lipsită de
putere,
Că nu poate insufla har divin, blândă
iubire,
Că ea nu hrăneşte-un suflet, că ea nu e
o avere,
Că nu poate fi stăpână înţeleaptă peste
fire?
Cum? Afirmi că poezia nu poate clădi
imperii,
Că nu poate cuceri, strălucind, întreaga
lume,
Că nu poate înălţa truditorul din mizerii
Şi că nu îşi făureşte prin cuvintele-i
renume?
Cum? Afirmi că poezia nu e stânca-n
larg de mare,
Că nu-i piscul singuratic înălţând
fruntea spre cer,
Că nu este ciocârlia avântată către
soare,
Că nu poate să-ţi aline orişice fel de
dureri?
Cum? Afirmi că poezia nu-i altarul
omenirii
Şi ofrandele aduse nu sunt ale noastre
inimi,
Că s-afundă în tenebre şi în ceaţa
amăgirii,
Că ea rătăceşte-n spaţiu şi nu o
urmează nimeni?
4
Cum? Afirmi că poezia nu ce cea
dintâi-nchinare,
Că nu-i rugă şi căinţă către necuprinşii
zei,
Că nu-i linişte adâncă, că nu este şi
rumoare,
Că nu-i floare-albă de lotus şi că nu-i
parfum de tei?
Cum poţi tu pribeag ciudat
Să te îndoieşti de ea,
Oare nu este păcat
Să-ţi renegi inima ta?
*************
Dăruieşte-mi noapte
Dăruieşte-mi noapte-adâncă
Somnul greu şi fără vise,
Tu prefă-mă într-o stâncă
Pe-ale mării văi întinse.
Ca să uit de-a lumii ură,
De catranul răspândit
Printre oameni de furtună,
Şi de omul obidit.
Ca să uit de umilinţa
Ce apasă greu argaţii,
Ca să uit de suferinţa
Ce înlănţuie săracii.
Dăruieşte-mi o frântură
Din lumina unei stele,
Şi o lacrimă mai pură
Decât raza unei perle.
Ca să pot prinos aduce
Necuprinselor mistere,
Să rostesc vorba cea dulce,
Să alin orice durere.
Ca să pot cânta cleştarul
Ce-oglindeşte-acest pământ
Şi să picur din nectarul
Ce-i nemuritor şi sfânt.
Dăruieşte-mi neagră noapte
Pentru-o clipă tot abisul,
Să culeg divine şoapte
Până nu se trece visul.
Ca în clipa cea din urmă
Eu să dărui o lumină
Celui ce, rămas în umbră,
Întunericului se-nchină.
*************
Poetului
Îmi pari Sfinxul ars de veacuri,
Încremenit de-a lumii ură,
Doar privirea ta cea mută
Omului iubire jură.
Prin deşertul unei clipe
Tu presari perle şi jad,
Căci divină ţi-e rostirea
Şi robiţi dusmanii-ţi cad.
Tu privit-ai în potirul
Cosmicelor străluciri,
Peste mantia-ţi de lumină
Freamătă mii năluciri.
Ai păşit peste oceanul
De credinţă şi durere
Şi ţi-ai făurit din milă
Doar a Raiului avere.
O! Tu Sfinx măreţ şi sobru
Nu-ţi trăda nicicând menirea,
Căci sunt mulţi cei ce adastă
Să-ţi primească mântuirea.
Tu nu poţi să îţi frângi lanţul
Ce te leagă de Pământ,
E sublim acest calvar,
Sau amar, sau trist, dar sfânt.
5

Precum piscul singuratic
Ce se-ncumetă din valuri,
Tu stai pavăză inimii
Şi-o cârmeşte înspre maluri.
Când clepsidra se va scurge
Şi când Ra va adormi,
Dăinui-va printre astre
Doar o vorbă: a iubi.
*************
Te-ai născut poet
Tu te-ai născut poet iubind
Nemărginirile celeste,
Iar ochii tăi privesc tânjind
Spre ‘nalte, neumblate creste.
Cât de grozav e al tău chin
Când sufletul ţi-l frângi în două,
Când sorbi pocalul cu venin
Şi când culegi perle de rouă.
Tu, când te-nchini în zori de zi,
În şoapta ta respiră iarba,
Iar în amurg de vei grăi
Se va opri o clipă zarva.
Îmi pari o stâncă, un coral;
În glasul tău vuieşte marea,
Dar un perfid acord final
Însângerează toată zarea.
Ce zeu suprem ţi-a hărăzit
Talent şi milă şi putere?
Ce demon mi te-a-nlănţuit,
Ţi-a preschimbat vorba-n himere?
Ţi-ai făurit din flori de tei
Un mic palat inimii tale,
A nins mai ieri cu stânjenei,
Azi negri spini îţi curg în cale.
Dar drept e să trăieşti sperând
Şi tu mai speri într-o Înviere,
Pe-un vechi altar te văd cerând
A lumii pace în tăcere.
Călătorie spaţială
M-am întrebat adeseori
Ce duh divin îmi dăruie har
Să aştern raze şi culori
Peste-al lumii greu calvar.
Şi-am purces prin lumi astrale
Adâncite-n Calea Lactee,
Mă-ntâmpinau cu flaut, chimvale
Ale lui Chronos vechi muzee.
Într-un naos argintat
Cânta muzică de orgă,
Alături pe un jalnic pat
Privea un păcătos cu morgă.
M-am îndreptat spre alte sfere
Cu efluvii de santal;
Iată la răscruci de ere
Un altar monumental;
Peste mantia purpurie
Se smereşte-n raze vii
O corolă ivorie
De spini – drepte mărturii.
Am golit cupa iubirii
Ce mi-o-ntinse vreun zeu
Şi pocalul amăgirii
Ridicat de vreun ateu.
Pe cărările celeste
N-am găsit al meu răspuns
Şi mă-ntorc spre văi terestre
Să-mi caut sufletul ascuns.
Se aşterne deasă ceaţă
Ce învăluie destine,
Se strecoară-acum prin viaţă
Omul cu mişcări feline.
6
Iar în colb de Piramide
Spulberat îi este visul
Celui ce argat umil e,
Inima îi e abisul.
Prin deşert şi peste munţi
Tot răsună glas de armă,
S-au stricat atâtea nunţi
Iară templul e cazarmă.
Vai! Pământul de răzbună
Zvârcolindu-se năprasnic,
Sumbre vuiete răsună,
Fiece vorbă naşte-un praznic.
Toţi tâlharii ameninţă
Născocesc urgii grozave,
Vulcanului de nici o fiinţă
Nu-i pasă – aruncă lave.
Prin mlaştinile neumblate
Se târăsc mulţi, renegaţii
Şi cu capete plecate
Cerşesc pâinea mereu alţii.
Prin palate de ivoriu
Domnesc strâmb acei aleşi,
Ce-n dispreţul lor notoriu
Nu sunt fiinţe omeneşti.
Doar copilul ce zâmbeşte
Pur, suav, neprihănit
E făclia ce luceşte
Maiestoasă peste zenit.
Desluşii misterul sfânt,
Cine-i cel ce-mi dăruie har
Este duhul ăstui Pământ
Şi-al omului vechi amar.
*************
Rugă la poarta lumii
La poarta lumii un martor trist
Imploră zei cu chip de stană,
Iar ochii plânşi de ametist
Ascund a inimii lui rană.
E-un înger alb, neprihănit
Prins în capcana dintre ere,
E-un suflet pur dar prăbuşit
Într-amăgirii grea tăcere.
El ruga lui pe vechi altare
De ambră şi santal şi-o plânge,
Iar ochii-i sunt pustii ogoare,
Din ei ţâşnesc fântâni de sânge.
E-un prunc, bătrân sau e-un argat,
Oricum strivit de neputinţă
Şi-i supremul vinovat
Mânat la posturi şi căinţă.
Nu-i tulburaţi fugara tihnă,
Nicicând blesteme de rugină
Nu cerneţi peste-a sa odihnă,
Doar crinii albi în ploaie fină.
*************
Marea
Chemarea ta salină mă-ndeamnă înspre
larg,
Spre creste de coral şi stânci lucind în
zori,
S-ascult adâncul vuiet de valuri ce se
sparg
Şi să mă prind în hora pribegilor de
nori.
Când purpuriu s-aprinde al vieţii mele
martor.
Eternul disc de aur ce-ngăduie să fiu,
Eu voi pluti agale către străine porturi,
E vraja ta profundă şi tainică, eu ştiu.
În razele amiezii te-nvălui în argint,
Un pescăruş ca neaua e călăuza mea;
Se cern fugare stele pe-ntinsul tău
sclipind
7
Şi vântul îmi aduce un clinchet de
dairea. Prin munţii neumblaţi a-ncremenit
suflarea-n ger
Un curcubeu magnific devii în fiece Iar codrii seculari vigoarea-şi mai
amurg semeţesc
Când te uneşti cu cerul în dulcea ta În încleştarea grea cu-ale stihiilor
visare, puteri;
Iar din neantul negru noian de flori se E crivăţul ce şuieră şi crengile trosnesc.
scurg
Peste uitate valuri, ce murmură în zare. E-un anotimp prea aspru, dar e şi mult
prea darnic
Ah! Nemiloasă mare, ce crudă-eşti Uriaşă îmbinare de viaţă şi de moarte,
uneori O rece-imensitate ce ne-nconjoară-
Când ne răpeşti speranţe şi sufletele amarnic,
furi Speranţă ce-i menită ‘nainte să ne
Şi-n greaua ta mânie cufunzi ce-i poarte.
trecător,
Ca după-o clipă iară credinţă să îmi *************
juri.
Binecuvântare
Îţi voi păstra doar chipul senin,
îmbietor, O, chipuri crunte, cernite, livide
Această nestemată purta-o-voi oricând, Ce sunteţi feroce, umile, timide,
Parfumul tău de alge, de scoici - Priviţi într-ale sufletelor voastre
preţios odor, oglinzi,
Eşti dor de-imensitate, misterul tău îl Găsiţi oare dorul de viaţă stins?
cânt.
Culegeţi o rază din soarele veşnic
************* Ş-aprindeţi cu ea-al sufletului sfeşnic,
Culegeţi cleştarul din cupa unui crin
Tablou de iarnă Şi vă-ntoarceţi privirea spre-adâncul
senin.
S-a primenit văzduhul cu dalbe flori de
gheaţă Iar pocalul cu ambrozie iubire, nectar
Ce au aprins scântei, lucind într-un Fie al lumii preasfântul altar;
amurg Tot fluviul de astre fie-vă calea,
Şi-mi pare-ntreaga fire o operă măreaţă Nicicând să nu vă chinuie cu colţii ei
Născută din penelul unui sublim jalea.
demiurg.
*************
Ascunse-ntr-o viroagă, troiene
împietrite, Pastel de iarnă
Din inima lor rece eternele tăceri
Revarsă puritate şi dor de stalactite Pe sub cetine bătrâne
Şi mântuiesc o lume de chin şi de Se strecoară-al iernii fior,
dureri. Fluierele pe la stâne

8
Tot doinesc de-al verii dor.
Străjuiesc înzăpezite
‘Nalte piscuri pân’ la cer
Iar în ceaţă-nvăluite
Văile s-afundă-n ger.
E-o poemă diafană,
Argintată-ivită-n zori
Ce s-aşterne ca-o năframă,
Odihnind ce-i trecător.
Printre stânci troiene grele
Strălucesc în raze vii,
Şi se prind în hotă iele
Dalbe, pure, aurii.
În eternă împăcare
Pare codru-ncremenit,
Ne trimite-o salutare
Luna ce a răsărit.
Doar tăcerea şerpuieşte
Printre dealuri, peste lunci,
Numai vântul se smereşte
Înălţând rafale lungi.
**
*********
Soarele
De ce te-ascunzi tu astru-al vieţii mele,
De ce-ntr-al norilor căuş dispari,
De ce aidoma unui joc de iele
Mă-nşeli ca-apoi mirific să apari?
Căci lunecarea ta peste zenit
Cuprinde-atâta tihnă şi dulceaţă,
În lumina ta mă voi fi smerit
Oricând vei răsări măreţ din ceaţă.
Tu domn al începutului de lumi
De-o veşnicie dărui doar iubire,
Tu purpuriu te-nalţi spre culmi
Şi-ţi cerni nectarul peste întreaga fire.
Iar raza ta, un licăr veşnic viu,
Aşterne-un curcubeu pe fiece floare;
Sub semnul tău nu e nicicând pustiu,
Doar când adormi, amurgul tău mă
doare.
De ce sălaşul îţi e acum cernit
Şi tulburat ochiul măiastru?
De ce un văl de nori te-a-nlănţuit,
De ce te-ascunzi al vieţii mele astru?
*************
Anotimpuri
În zi de primăvară, când zorii înfloresc
Miresme verzi sub gheaţă sfioase se
ivesc,
S-aprind boboci pe lujeri, văzduhul tot
răsună
De triluri dulci, suave, iar stoluri se
adună.
Eternă ilustrată cu pescăruşi în zbor
Cu un deşert albastru şi-un suflet
călător,
În razele amiezii răsfrântu-s-au iubiri,
Iar în amurg de vară mă-nfioară
amintiri.
Şi toamna aurie, cu rodul pârguit,
Cu foşnetul de-aramă pe mine m-a
vrăjit,
Se-nlănţuie pe dealuri mărgele verzi de
jad,
Iar la o cotitură pierdute frunze cad.
Într-un peisaj de iarnă, la ore prea târzii
Când crivăţul greu geme şi străzile-s
pustii,
Când din adânc de nori scoboară, albi,
nămeţii,
Rugă înalţ, Doamne, spre pomenirea
vieţii.
9

Stâncă
Tu eşti val, iar eu mi-s stâncă,
Din genunea adâncă
Înălţatu-ţi-ai dorinţă.
Juruitu-mi-ai credinţă,
Risipitu-ţi-ai putere,
Prefăcutu-te-ai-n tăcere.
Fost-ai val, rămas-am stâncă,
În genunea-adâncă
Valuri mii s-agită încă.
*************
Atee
Într-ale zeilor umbre efemere
Clăditu-s-a mereu un monument de
fum,
Iată, minciuni fatale şi himere
Ce ne mai chinuie amarnic şi acum.
Noi nu suntem divine emanaţii
Ivite dintr-o toană de bătrân copil,
Nu suntem doar umilele creaţii
Ce înfloresc la un cuvânt subtil.
Nu suntem nici figuri cu chip de stană,
Sau măşti de ceară ce se semeţesc
trufaş;
Ne doare-a noastră şi a lumii rană,
Plângem străbunii şi visăm pentru
urmaşi.
Noi nu voim pocalul amăgirii
În orice clipă să-l golim, chiar de-i de
dar,
Nu credem în legenda nemuririi
A tot ce-i josnic, putred şi lipsit de har.
A noastră trecere prin astă lume
Nu e în van, nici nu-i un ordin dat de
sus,
Căci libertatea-i sfântul nostru nume;
Noi ne-nchinăm spre zori, nicicând
către apus.
Utopie
Chip de ceaţă, chip de vis,
Pentru-o clipă m-ai vrăjit,
Tu dispari iar în abis,
Eu mă-ntorc în infinit.
Ştiu că eşti o plăsmuire,
Stărui-vei în tăceri;
Tu te-ntorci către iubire,
Eu mă-ntorc spre nicăieri.
Strop de rouă dintr-un crin,
Inima-mi ai-nlănţuit,
Sufletul îţi este plin,
Sufletu-mi e chinuit.
Soare e-ntr-a ta privire,
Ochii-mi sunt adânc ocean,
Viaţa-ţi este împlinire,
Viaţa-mi trece azi în van.
*************
Aş vrea
Aş vrea să fiu norul care se preface în
ploaie
Pentru a-ţi răcori fruntea încinsă de
arşiţa verii,
Aş vrea să fiu o lacrimă ce-ţi picură din
ochi
Şi se preface în picătură de rouă pe
firul ierbii,
Aş vrea să fiu raza de soare ce-ţi scaldă
ochii în fiece dimineaţă,
Dar nu sunt decât locuitorul stâncii
Din oceanul de dincolo de spaţiu şi
timp;
Sunt doar lumânarea ce arde mocnit
În ungherul casei, aşteptând să se
stingă,
10
Sunt doar călătorul pe calea de
niciunde spre nicăieri,
Sunt doar o vietate prinsă în cochilia
imensităţii.
De-aş fi
De-aş fi săgeată de foc, sfărâmând
munţii,
Aş străpunge platoşa grea a indiferenţei
tale,
Aş aprinde rugul iubirii în inima ta
Şi l-aş stinge cu ploaie de rouă.
Dar rugul aprins e sufletul meu
Străpuns de săgeata de foc a ochilor tăi;
Inima-mi în oceanul de rouă de-aş
cufunda
Şi n-aş stinge văpaia dorului tău.
*************
Iar roata vieţii îşi urmează
Menirea ei întru iubire.
Stampă indiană
În templul vechi cu marmori sparte
Lucesc statuile hinduse,
Cu ochii vii privesc departe
Peste mileniile apuse.
În zori de zi, la ceas de seară
Răsună murmur de-nchinare,
Brahmani bătrâni s-adună iară
Şi-nalţă imnuri către soare.
Veşmântul lor albit de veacuri
E-un semn divin de puritate,
Ei mai descântă şi aduc leacuri,
Dar Karma e fatalitate.
“Opreşte, Indra, a ta mânie,
Tu nu mai slobozi furtună,
Struneşte-ţi fulgerele-o mie
Şi le preschimbă-ntr-o cunună!”
Pe Gange lotuşi mai veghează
Yoghini intraţi în nemurire,
*************
Din lumina ta
Din lumina ta dăruie lumină
Celor ce-ntunericului se-nchină,
La spaţiu – timp nu te gândi,
Căci loc şi vreme tot vor fi
Şi nu-i pierdută clipa-n care
Tu te închini şi ceri iertare,
Nici nu-i pierdută clipa când
Durerea lumii-o porţi în gând;
Nicicând nu este de prisos
Înaltului de-aduci prinos,
Dar e pierdută clipa oricând
Iubirea o alungi în vânt;
De sufletul îţi este piatră
Să te trezeşti degrabă, cată.
Fiara
Ştiu o fiară slobozită tot pândindu-ne
furiş
Cu privirea ei ursuză, căutându-ne
pieziş;
De vorbim, în vorba noastră se-
ntrupează colţii ei,
Mai feroci ca cei de tigru, decât colţii
cei de lei.
De privim în ochi un semen, iată chipul
cel hidos
Cu duhoarea lui de Gheenă şi cu muget
fioros,
De întindem noi o mână, iată-n palma
noastră gheara
11
Ce-i dovada că pe oameni îi dezbină Din vechi timpuri astă fiară vă trudiţi
pururi fiara. să o stârpiţi.

Ne rânjeşte-n faţă ura, ne învăluie Umbra ei, înaltă, neagră, se lăţeşte

minciuni, peste lume
Ne-nchinăm cu laşitate sângeroşilor Căci în fiecare clipă-şi schimbă
tribuni blestematul nume.
Ce conduc, acum şi-n veacuri, pe Fiara-i jugul, sărăcia, este orişice ocară,
nemernici şi mişei, E prostia, gelozia, criminalul ce
Iată fiara preamărită, preamăriţi sunt omoară,
colţii ei.
Este cel ce oşti conduce şi supune alţi
Dacă preoţii se roagă, suspinând pe vecini,
vreun altar, Cel ce smulge pruncii mamei, cel ce
Cerşind pronia cerească, implorând lasă-n urmă spini;
divinul har, Fiara e vampirul lumii, o dihanie feroce
Le e limba despicată, ca la şarpele cel Ce-amăgeşte pe oricine îi ascultă
rău, sumbra voce.
Ca la vipere-otrăvite, ce n-au nici un
Dumnezeu. Fiara e supremul blestem ce căzu pe-
acest pământ,
Şi cătându-le în inimi, te-nfioară-al lor Este suflu-apocaliptic peste toate câte
cuvânt; sunt;
Iată fiara-afurisită, ce nu are nimic De voiţi o izbăvire de-astă fiară, de
sfânt. nevoi,
De pornim pe-un drum străin, temători Alungaţi pe cei netrebnici, pe nebuni şi
ori cu nădejde, falşi eroi.
Noi călcăm pe urma fiarei, ce-ameninţă
cu primejdie. Inutile trebuinţe izgoniţi voi din simţire
Şi aşterneţi peste viaţă văl de rouă şi
De voim a şterge vrajba, iată, fiara iubire;
iese-n cale Dar hrisoavele-nvechite proorocesc
Potopind o lume-ntreagă cu amar, cu acum şi-n veacuri
chin şi jale, C-astei fiare îndrăcite nu-i găsim prea
Iar de crezi că vei scăpa, ascunzându- lesne leacuri.
te-n grădini,
Află, fiara ţi-e pe urmă şi te-neacă în Eu vă spun, în prag de ere, sfâşiaţi
venin. giulgiul aşternut
Peste chipul vostru palid, peste sufletul
Tu de vrei să-i pui zăbală şi s-o fereci pierdut;
într-o cuşcă Eu vă spun, cu săbii-ncinse, sfârtecaţi
Te fereşte de-astă fiară, că-i vicleană şi perfida fiară,
te muşcă Soarta-i e pecetluită, vine vremea ca să
De i-aţi prins în laţ grumazul, oameni, piară.
nu fiţi fericiţi,
*************
12
 Şi lacrimi curg
Şi lacrimi curg pe chipul lunii
La ceas de seară-n zori de zi,
Căci lacomi sunt şi prea cruzi unii,
Pe-ogorul lor sădesc urgii.
Şi demoni cresc în fiece clipă,
Iar îngeri cad neprihăniţi,
Doar zeii falşi, numiţi în pripă,
Sunt adulaţi şi sunt slăviţi.
Şi hrana lor e-al vostru sânge,
Căci pruncii voştri tot mai pier
Şi mame încă vor mai plânge,
Certate fiind cu foc şi fier.
N-aţi înţeles din vremi trecute
Să smulgeţi ghimpii dintre flori,
Ca stalactitele tăcute
Plângeţi încet, chinuitor.
Mereu şacalii vă înconjoară
Stârnind mânie şi venin,
Iar inima va să vă doară
Când robi veţi fi celor haini.
Dar peste ochi un văl de ceaţă
S-a aşternut şi v-a orbit,
Voi vă minţiţi c-această viaţă-i
Pentru-n păcat vechi şi neplătit.
Şi lacrimi curg pe chipul lunii
Când vântul şuieră prelung,
Pe-un drum pustiu s-avântă unii
Şi prea mulţi cad, puţini ajung.
*************
O, tu lume
O, tu lume prea grăbită,
Negru este al tău spini,
Creşte-n omul cel hain
Şi te-mpinge în ispită.
Grabă ai să semeni moarte,
Grabnic fi-va-al tău sfârşit,
Un copil neprihănit
Va povara ta s-o poarte.
Oare numai din neştiinţă
Rătăceşti prin cel abis,
Prin fantasmele din vis
Şi nicicând nu simţi căinţă?
Poţi uita a’ vremii fapte
Ce-au strivit atâtea vieţi
Şi atâtea dimineţi
Preschimbatu-le-au în noapte?
Jalea nu o mai ţii minte
Ce-nsoţeşte un război,
Pe martiri şi pe eroi,
Ruga lor cea mai fierbinte?
Sau din lăcomie multă
Ţi-este sabia unic zeu,
Ei i te închini mereu,
Măgulită, te ascultă?
Crezi că vei purta cu tine
Vreo coroană, vreun pământ?
Doar al iernii aspru vânt
Te-o acoperi mai bine.
*************
Patronii
(o parodie)
Patroni au fost, patroni sunt încă
Şi-or fi cât neamul omenesc,
În verbul lor, hazna adâncă,
A lumii crezuri putrezesc.
Ei amăgesc o naţie-ntreagă
Că de nevoi ne-or mântui,
Dar îşi consumă a lor vlagă
La chefuri scumpe, zi de zi.
E un pustiu a lor rostire
Iar ochii scapără scântei,
Prea şubredă e-a lor rostire,
Prea falşi par astăzi unii zei.
Şi când curg valuri de şampanie,
13
Când sângele le e aprins,
Pornesc o aprigă campanie
Cu săbii de venin încins.
C-ai rătăcit prin mahalale
Gândeşti în clipa când i-auzi,
Par fanarioţi, ori par paşale
Şi par haini şi snobi şi cruzi.
Mai poţi să crezi în poezie,
În îngeri puri, neprihăniţi,
Vai! Totul este utopie,
Căci toţi sunt doar argaţi năimiţi.
În van, patroni, e truda voastră,
În van voiţi a ne minţi
Voi n-ascultaţi de ruga noastră,
Vă semeţiţi şi veţi pieri.
Iar vălul morţii, sumbru, rece,
Se va aşterne peste voi,
Şi vreme vine, vreme trece
Peste ai ţării falşi eroi.
Patroni au fost, patroni sunt iară
Şi-or fi şi-n anul două mii,
Dar jale-i-n inimi, jale-n ţară,
Căci pe la porţi cerşesc copii.
În van
Din buze de te rogi
Şi zilnic de posteşti,
Un ban printre milogi
Trufaş de risipeşti,
Ură de porţi în gând,
Pe chip de porţi mânie,
De nu ai nimic sfânt,
De-i totul datorie,
E lauda ta în van
Şi vorbele-ţi deşarte,
De Biblie sau Coran,
De zei eşti prea departe.
********
Eu caut
Sunt un pribeag către niciunde
Şi caut pe drumul acesta lung
La-al vieţii mele sens să-ajung.
Prin spaţiu-timp sunt pelerin
Şi caut pe-ngusta mea cărare
Izvoarele iubirii-n depărtare.
Sunt stropul verde ce căzu din ploaie,
Pe mine norii mă ascund,
În nesfârşita mare, în ceaţă, mă
scufund.
O umbră sunt, tu eşti nimic, un vis
Ce sufletu-mi ai-nlănţuit;
Eşti o iluzie, eu doar o umbră-n infinit.
*************
Călătoria mea
Sunt un pribeag prin infinit,
Azi iubire am întâlnit,
Sunt un suflet călător,
De iubirea mea mi-e dor.
Dar odată voi pieri,
Iară tu nu vei mai fi
Decât umbra unui vis
Cufundată în abis.
Lasă-mă să mai ascult
Cântecul cel de demult,
Cântecul a-ncremenit
Precum stânca de granit;
Dar oriunde-oi pribegi
Cântecul voi auzi,
Voi găsi drumul mereu
Chiar de-ar fi pustiu şi greu.
Sunt frântură dintr-o stea
Şi mă doare dragostea,
Un poet cerul privind,
Prin neant călătorind,
14
Picătură sunt din nori,
Roua ce se-aprinde-n zori,
Râu de lacrimi eu doar sunt
Şiroind pe-acest pământ.
................................
Furtuna
Nori se-adună-n fapt de seară
Ameninţă cu urgie
Să se prăvălească iară
Peste chinuita glie.
Şi în miezul lor năvalnic
Şuieră, vuieşte, tună,
Câini speriaţi scheaună jalnic
Căci e vreme de furtună.
Mai ţâşnesc din zări aprinse
Săbii şi săgeţi de foc,
Iată, cerul se încinse
În apocaliptic joc.
La un semns oastea stârnită
Slobozeşte mii şuvoaie
Înecând lumea umbrită
Cu mânioasele-i puhoaie.
Se închină-nspăimântate
Chiar pădurile bătrâne,
De mult n-au mai fost certate
De stihiile păgâne.
Alungaţi sunt cântăreţii
De prin cuiburi potopite,
Păsărele-n vălul ceţii
Se afundă-acum pripite.
Pân’ la cer s-avântă ape,
Greu mugesc în noaptea-adâncă,
Nici o gâză n-o să scape,
Se fărâmă-n râu o stâncă.
Peste-o clipă-ntreaga fire
Se cufundă în tăcere,
E potopul amintire,
Un coşmar ori o părere.
Şi în raza dimineţii
Ciocârlia-şi cântă dorul,
Intonează imnul vieţi,
S-a topit în soare norul.
………………..
Tablou de iarnă în martie
Şuieră vântul, e viscol şi-un câine
Scheaună jalnic, i-e foame şi frig,
Iarnă-i în martie, va ninge şi mâine,
Marea-şi asmută talazuri spre dig.
Codri se clatină-n vuiete sumbre,
Vreascuri trosnesc şi-ameninţă perfid,
Lupi cenuşii prin omăt par doar umbre,
Trenul în câmp de troiene-I oprit.
Stoluri de ciori se aştern peste vale,
Curmă tăcerea cu strigătul lor,
Pocură-n inimi teamă şi jale,
Cerul sloboade armate de nori.
.................................
Viziunea Eccleziastului
Tot ce vreodată am iubit
A pierit,
Tot ce dispreţu-mi a atins
S-a stins,
Tot ce-am clădit noi până-acăum
E scrum,
Tot ce e spaimă şi temere
Va fi tăcere,
Toţi cei ce-acuma varsă sânge
Vor plânge,
Tot ce întunecă cerul senin
Este venin,
Toţi zeii cei necruţători
Sunt muritori
Şi-a lumii negândită-avere
Este durere.
Ce a îndemnat neamul ales?
Un crez.
Şi-ntreaga lui mărire
E năruire.
Ce-a ridicat norodul?
15
Doar exodul
Ce s-a-mplinit din profeţii?
Numai urgii.
Pământu-acesta-i sigur loc?
Sămânţă e de foc.
Toţi cei ce-s mari, pocnesc din bici
Fi-vor pitici,
Şi toţi cei ce-s umili pigmei
Fi-vor falşi zei.
Când se va scurge deci clepsidra
Pândi-va hidra,
Iar în capcana dintre ere
Pieri-va faimă şi putere.
Ferice de cel ce s-o naşte
Când toţi avea-vor doar un Paşte,
Amar de cel ce e născut,
Fi-va-al minciunii jalnic scut.
Cine-i –nălţat acum de val?
Al sufletului telal.
Ce e vânat cu prisosinţă?
Un creier pentru ştiinţă.
Dar la ce-i copilul bun?
Carne pentru tun.
Eroul de ce e lăudat?
Rămâne-apoi de răzbunat.
Preot! Care ţi-e menirea?
Să-nşel omenirea.
Rege! Ce ţi-e hărăzit?
Făuresc din jale-un mit.
Oameni! La ce tot visaţi?
Să fim falnici şi bogaţi.
O Derviş! Ce cugeţi tu?
Să-i spun astei lumi doar nu.
Un prunc! Ce va vrea oare?
Să fie tot scăldat de soare.
Păşi-vom noi spre Paradis?
Nimic nu e unde-i abis.
Dar unde este mântuire?
Numai-n iubire.
Şi omul cât va dăinui?
Cât va spera şi va iubi.
Chiar de va arde-acestă sferă?
Fi-va pedeapsă doar severă.
Putem destinul noi învinge?
Cei puri şi drepţi, nu toţo s-or stinge.
Când va fi apocalipticul dezastru?
Când va pieri al zilei astru.
.................................
Floare de liliac
Floare de liliac cu petale ninse
Ce cauţi în neant ale tale doruri stinse,
Tu priveşti în adâncurile sufletului tău,
Implorând lumina, te prăbuşeşti în hău.
Când în miez de noapte atingi corzile
viorii,
Fascinat revezi iubirea până ce-o
destramă zorii.
Floare de lilac, într-ale petalelor lumini
Tresărit-au vrăjite atâtea inimi,
Însă-al iernii crivăţ îngheţat,
Alungând parfumul, inimile-a întristat.
Nu parfumu-ţi risipit
Pe mine m-a ispitit,
Nu din dragoste fierbinte
Grăit-am aste cuvinte,
Nici pentru a măguli
Aste vorbe nu şoptii.
Ci privind eternul Ra
În veşnica rotire-a sa,
Înţeles-am ce trecătoare
Îţi sunt petalele sub soare.
*************
Autoportret
Îmi spuneţi voi adeseori
Să public ode, epigrame,
Că aş avea haz şi umor,
Că aş fi sensibilă la drame.
Nu neg, mi-ar place ca-al meu nume
Să apară uneori prin ziare,
Iar într-o zi întreaga lume
Să mă privească cu mirare.
16
Dar trebuie s-afirm cinstit, (19.10.2003)
Nu cred să-ajung printre poete,
Poate doar când voi fi murit *************
Să las în urmă trei sonete.

Nu sunt un as al elocinţei, Nechibzuinţă

Eu nu compun imnuri subtile De ce cauţi să prinzi
Şi aduc laude numai fiinţei adierea vântului
Neprihănite şi umile. Foşnetul cîmpului
Mireasma zorilor
Nu pot condeiul să mi-l prefac Vălul norilor?
În săbii, puşti, în arsenale,
Nici nu-s ostaşul gata de atac, De ce mâna-ntinzi
Eu cânt doar pentru-a lumii jale. După timpul pierdut
După dorul tăcut
La zile mari eu mai fac hazuri După gândul deşart
Pe seama mai marilor puteri, Ce-i doar un vas spart?
Sunt mulţi smeriţi doar în necazuri,
Prea mult venin cuprins e în tăceri. De ce te-ai oprit
În prag de lumină
************* La poartă străină,
Căci nu-ţi va răspunde
Ce e iubirea Nimeni, niciunde.

Ce e iubirea? De ce n-ai fugit

Un ataşament neghiob De propriaţi visare,
Sau o ispită, Eternă eroare
Energie risipită, Iluzie grăbită
O iluzie, un ciob Pieirii sortită?
din darul zeilor (19.10.2003)
Ce-i nefolositor.
*************
Ce e iubirea?
E fărâma unui vis
Este-o credinţă
Sau o candelă nestinsă
Ce luceşte în abis;
Neînţelese şoapte
Strecurându-se prin noapte.
Ce e iubirea?
Pelerin neostenit
Sau o eroare,
O zeiţă creatoare
rătăcind prin infinit;
Sau doar e-o durere,
Iubirea-i tăcere.
17