Mihai Eminescu,

Floare albastr

- Iar te-ai cufundat n stele
i n nori i-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita ncalte,
Sufletul vieii mele.

n zadar ruri n soare
Grmdeti-n a ta gndire
i cmpiile asire
i ntunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urc-n cer vrful lor mare -
Nu cta n deprtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi prul.
Ah! ea spuse adevrul;
Eu am rs, n-am zis nimica.

- Hai n codrul cu verdea,
Und-izvoare plng n vale,
Stnca st s se prvale
n prpastia mrea.

Acolo-n ochi de pdure,
Lng balta cea senin
i sub trestia cea lin
Vom edea n foi de mure.

i mi-i spune-atunci poveti
i minciuni cu-a ta guri,
Eu pe-un fir de romani
Voi cerca de m iubeti.

i de-a soarelui cldur
Voi fi roie ca mrul,
Mi-oi desface de-aur prul,
S-i astup cu dnsul gura.

De mi-i da o srutare,
Nime-n lume n-a s-o tie,
Cci va fi sub plrie -
-apoi cine treab are!

Cnd prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de var,
Mi-i inea de subsuoar,
Te-oi inea de dup gt.

Pe crare-n boli de frunze,
Apucnd spre sat n vale,
Ne-om da srutri pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

i sosind l-al porii prag,
Vom vorbi-n ntunecime:
Grija noastr n-aib-o nime,
Cui ce-i pas c-mi eti drag?

nc-o gur - i dispare...
Ca un stlp eu stam n lun!
Ce frumoas, ce nebun
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

i te-ai dus, dulce minune,
-a murit iubirea noastr -
Floare-albastr! floare-albastr!...
Totui este trist n lume!