Slavit fie universul si ale sale mistere, cosmosul ce sustine tot, originea tuturor lucrurilor si detinatorul

lor. Ce frumuseti se pot ascunde pe aceasta lume nimeni nu poate concepe cu adevarat si nimeni nu le
poate recrea. Cine suntem noi sa punem sub semnul intrebarii creatia? Cine suntem noi sa ne credem
mai buni, sa ne consideram superiori, sa ne asumam dreptul de a distruge ceea ce de fapt si de drept nici
macar nu ne apartine? Ne-am pierdut de mult constiinta de a trai in echilibru si am dus razboaie peste
razboaie, am distrus, am devastat, am decimat. Si pentru ce? O teama existentiala sa nu fim noi cei
distrusi. Foame de putere. Dorinta de a domina. Inscrierea in codul nostru genetic a instinctului de
supravietuire a suferit oare atatea transformari de-a lungul evolutiei noastre incat sa ajunga la o simpla
dorinta de distrugere? Ar trebui sa vanam doar ca sa supravietuim. Dar ne-am dezvoltat o ura
existentiala pentru tot ceea ce ar putea constitui un pericol pentru noi si actionam in consecinta.
Ce ganduri imi pot trece prin minte. Visez cu ochii deschisi. Prea mult ma las dus de val si purtat pe
inalte culmi de o simpla idee ce se zbate sa incolteasca in mintea mea. Oare sunt facut pentru lumea
aceasta? Pentru aceste vremuri nefaste? Sunt un visator... chiar ma intreb cateodata ce caut in mijlocul
furtunii... dar deasemenea sunt realist. Stiu ca este nevoie de mine.
Si totul mi se invarte in cap cat timp stau pe marginea acestei culmi. Privesc in zare. Razele sorilor
strapung norii intr-un dans hipnotic ce lumineaza pe alocuri valea Kyreneth. De pe stacile magice ce
leaga cerul cu pamantul imi las ochii sa coboare asupra muntilor de azur. Din acestia se nasc dealurile ce
sunt scaldate in lumina vie si calda. De pe aceste dealuri, paduri luxuriante impanzesc zona pana cand
marea se intretaie cu solul. Sunt fascinat de tot acest spectacol de culori si forme. Nu cred ca poate
exista ceva mai frumos. Si in mijlocul a tot ceea e aici, ca o bijuteria situata in mijlocul cufarului de
comori se afla orasul Nihamar.
Imi abat privirea asupra acestei asezari. O asezare? Putin spus. Dar spre deosebire de orasele planeta nu
este decat un graunte de nisip pe o plaja imensa. Si totusi este ceva special despre el. Ceva ce te atrage,
ceva misterios. Simti cum ti se zbate sufletul, cum un fior iti strabate corpul si te bucuri. Atat. Te bucuri.
Nu intelegi de ce. Nici eu nu inteleg. Eu, cel care credeam ca stiu atat de multe, eu, cel care credeam ca
am toate raspunsurile. Dar ma las in voia trairilor mele si admir in continuare. Orasul este scaldat intr-o
aura purpurie si imbietoare. Ziduri marete strajuiesc acest sanctuar al tuturor raselor, in spatele carora
se inalta pana la nori turnuri suple ce par atat de fragile incat cea mai mica rafala de vant le-ar putea
darama. Orasul este atat de vechi incat nimeni nu cunoaste originea sa. Primele scrieri gasite spun ca
dateaza de milioane de ani, dar cred ca este mai vechi de atat. Atata spirit exista in acest loc, atata
putere si cunoastere. Ma atrage. Doresc sa merg acolo. Sa stau. Sa meditez. Sa fiu in sfarsit linistit dupa
atata tumult.